Dracula Cu Vlad ţepeş - Autor Ovidiu Vuia

Fragment SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol. III, Autor Ovidiu Vuia

Criza epocii noastre constă tocmai în lipsa oricărui eroism. În legătură cu acest fenomen, este încă de spus, că setea de câştiguri uşoare, chiar ilicite au păstruns până în sânul celor ce conduc astăzi, România şi în acest sens m'aş referi la parcul de distracţii Dracula de lângă Sighişoara, pe care ministrul turismului n'are importanţă cum îl cheamă - vrea să-l ridice împreună cu nişte afacerişti germani, fiecare împins de interesul de a câştiga cât mai mult şi e cel puţin curios că partidul liberal din opoziţie nu vede niciun rău în toată chestiunea, din contră propune să-l preaslăvească şi membrii lui pe Dracula, într'un parc aşezat însă, lângă Braşov. Domnilor politicieni, consider că a venit timpul să vă atrag atenţia că din punct de vedere moral, voi cu democraţia voastră sui gerieris, practicată după lozinca bine curioscută că aşa ca la noi la nimenea, aţi coborât ţara mult sub nivelul avut pe timpul lui Ceauşescu şi vă asigur că n'am fost deloc adeptul dictatorului şi al dictaturii sale, dar, pur şi simplu mă miră totala Dvoastră amnezie, de parcă aţi descoperit un mijloc mai eficace şi mai rapid de spălare a creerului.

Deci să vă reamintesc, pe baza "unor studii" executate de nişte profesoraşi totali anonimi români şi americani s'a ajuns la concluzia că prin Vlad Ţepeş şi Dracula, România ar putea să intre în atenţia publicului apusean, în primul rând american. Nu avea împortanţă cum intram, dar în principiu oricum, doar să se vorbească de noi. Astfel, sub comunişti au fost convinşi cei din ţară, între ei şi istoricul Giurescu, desigur sub patronatul partidului, să se ieie în considerare cât se putea de serios posibilitatea, de a îmbogăţi România, dacă se va atrage publicul american în special, spre ţara lui Dracula vampirul, erou născocit de Bram Stoker în romanul cu acelaşi nume, autor de altfel submediocru. Va fi necesar să se localizeze şi câteva castele ale lui în Transilvania, ţara sa de origine şi în cele din urmă să se facă legătura între acest personaj imaginar cu domnul român Vlad Ţepeş, existent real în paginile Istoriei românilor, coborâtor din neamul Drăculea, punându-se accentul pe acest nume, se va realiza sigur un pas decisiv ca primul să fie confundat cu Dracula, vampirul. Au început să apară articole în legătură cu Dracula, chiar şi în Magazinul istoric deci totul se pregătea de lansare, decă nu ar fi protestat ceilalţi istorici, aceştia

l-au convins şi pe Giurescu că ar fi cazul să se retragă din afacere şi cum probabil nu putea să o facă atât de uşor, a declarat că el, pur şi simplu se va limita doar la prezentarea istorică a lui Vlad Ţepeş. Era o primă victorie, dar una ca a lui Pirus, au fost depuse prea multe sacrificii fără un rezultat clar pozitiv şi atunci a intervenit Academia, publicând în editura sa cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, anul 1976. În cele din urmă s'a împlicat şi N. Ceauşescu punând pe drumul cel bun, cazul Vlad Ţepeş-Dracula. Piatra de hotar în problema ce ne înteresează o constituie cartea semnată de Raymond Mc Nally şi Radu Florescu, întitulată: In search of Dracula a true history of Dracula and vampire legends, ed. Galahad Books. New York City, 1972, şi considerăm ca semnificativă şi dedicaţia lucrării, "memoriei lui Bram Stoker la cea de a 75-a aniversare a capodoperei sale - Dracula. am spus şi o repet, cartea Dracula e lipsită de orice valoare literară şi istorică, autorul mai mult decât mediocru, probabil cei doi exegeţi se referă la capodopera sa din domeniul artei oculte, contribuind la descrierea vampirului Dracula pe urmele căruia ei au ajuns la un real Dracula în persoana domnului român, Vlad Ţepeş, deci descrierea lui Bram Stoker se verifică în lumea din jur, de unde calificarea, după cei doi, de capodoperă a romanului Dracula încă se justifică.

De altfel, într'un scurt cuvânt înainte îi mulţumesc geniului lui Bram Stoker, cel ce a creat pe Dracula imaginarul, realizat ca portretul unui vampir de Bela Lugosi în film; şi dragostea Americii pentru Dracula imaginar i-a determinat în parte, să-l urmarească pe cel real. Declaraţie justă, probabil ca să amăgească pe colegii istorici, în primul rând români, deoarece pe tot parcursul carţii ei caută să demonstreze că vampirul descris de Bram Stoker există, fapt notat pe ultima filă, ceea ce noi, şi nu suntem singurii, desigur de la prima pagină ne-am dat seama de intenţia autorilor. De altfel, pe întâia pagină deja, descoperim portretul al lui Vlad Ţepeş şi sub el se citează un document german în care voivodul Dracula e descris ca un sălbatec însetat de sânge, introducând torturi necreştine ca tragerea în ţeapă se împunge omul până îşi dă duhul. Se aminteşte că pamfletul a fost publicat în 1491 la Bamberg, o copie există şi la British Museum deci a putut fi consultat şi de Bram Stoker. Autorii revin cu un alt pamflet german publicat de Mathias Hupnuff la Strasbourg, în 1500. În ultimul desen Voevodul Dracula stă la masă la dreapta lui se văd cei traşi în ţeapă iar înaintea lui soldaţii lui lovesc cu iataganele pe cei învinşi. Având înaintea lui pe

masă două pocale se poate presupune că însetatul de sânge îşi potoleşte poftele, fără să fie numit vampir. Toate menţiunile de mai sus aparţin surselor germane, care-l urau pe Vlad Ţepeş pentru incursiunile sale făcute în Ardeal, lovind straşnic în negustorii nemţi ai regiunii din sudul Transilvaniei. Dacă am citi în acelaşi timp, laudele aduse lui Vlad Ţepeş de către cronicarii de limbă slavă, vom percepe fără greutate subiectivismul pamfletarilor germani, mult prea exageraţi în descrierile lor. Cei doi autori, Mc Nally şi Radu Florescu prezintă în continuare, presupusele castele ale lui Dracula insistând asupra castelului Bran, Făgăraş numit fieful lui Dracula, şi nu uită mănăstirea Snagov unde ar fi fost îngropat Vlad Ţepeş, fără exepţie fiecare e învăluit cu o aură de mister, la Snagov întrăm chiar într'o misterioasă atmosferă ocultă, fără îndoială prin locurile vizitate cei doi autori vor să ne sugereze, dacă nu pot pe cale raţională ştiinţifică, s'o facă cu ajutorul simţirii uşor înfluenţabilă că de fapt Vlad Ţepeş e una şi aceeaşi persoană cu Dracula lui Bram Stoker, promisiunile făcute, la început, au fost uitate de mult, au luat-o pe un drum greşit, de fapt asta le-a fost intenţia şi nu alta. Deşi e o carte scrisă cu oarecare talent, are pasagii

chiar captivante până la urmă ideile pe care le servesc aruncă o umbră groasă asupra metodei lor de a înşela pe cititor, de a-i prezenta o lume mult mai rea decât ea este în realitate. Într'o epocă în care sentimentul religios scade până la dispariţie, revin la modă toate credinţele magice, oculte, tentante pentru un tineret lipsit de orice ideal să se hrănească numai cu surogate, corespondentele drogurilor, mai inocente însă, ele încită imaginaţia deocamdată, creind acel efect de "horror" caracteristic unor filme americane tot atât de mediocre ca şi romanul lui Bram Stoker, Dracula. În cartea "Vlad Ţepeş" de Nicolae Stoicescu, autorul, un istoric bine documentat, ce urmăreşte nu mai adevărul răspunde celor doi americani, aventurieri în înterpretarea lui Dracula -, ne vom referi la câteva din concluziile lui cele mai importante. În primul rând arată că în folclorul român "dracul = Dracula" şi strigoiul sunt două noţiuni complet diferite una de alta şi Vlad Ţepeş nu este prezent în memoria poporului român ca şi strigoi ci cum tocmai cum a arătat ca un sever dar drept conducător; în ce priveşte noţiunea de "vampir" ea este complet străină folclorului român.

Cu aceasta ocazie, istoricul N. Stoicescu aruncă în aer, descrierile, în bună parte tendenţioase ale celor doi comentatori, Mc. Nally şi Florescu, aceştia confundă noţiunea de strigoi cu cea de vampir, când bine se ştie că între cele două denumiri există o diferenţiere totală, deci vor trebui înterpretate ca nule şi celelalte consideraţii după care poporul român ar fi o adunătură de vampiri. N. Stoicescu are dreptate- o repetăm - noţiunea de "vampir" este complet străină folclorului român. Autorul nostru trece în revistă modul cum a intrat Vlad Ţepeş în literatura noastră cultă, şi vom cita câteva figuri mai importante, începând cu I. BudaiDeleanu cel ce în epopeea sa eroic-comică "Tiganiada" îl prezintă ca pe un personaj pozitiv, după el Vlad Ţepeş, nu este un tiran, ci un legislator şi un educator. Politica sa drastică nu izvorăşte din motive arbitrare, nu e un abuz de putere; oricât de aspre, sancţiunile domnitorului sunt drepte şi ele urmăresc sa întăptuiască un program necesar de raţionalizare a unei societăţi haotice, anarhice. Deci pentru I. Budai-Deleanu: "Vlad se apropie de imaginea principelui luminat". În secolul al XIX-lea s'au mai ocupat literar cu Vlad Ţepeş Alexandru Odobescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri peste tot planând invocaţia marelui

Eminescu din finalul Scrisorii a treia: Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! Apropiat de vremurile noastre în volumul Cuvinte potrivite, Tudor Arghezi îi dedică lui Vlad Ţepeş câteva versuri în care laudă setea de dreptate a marelui domn, întronând pacea în ţară cu aceleaşi pedepse aplicate tuturor. Şi nu putem încheia acest capitol al poeziei şi artei fără să nu ne referim la lucrarea pictorului istoric - şi e păcat că am avut atât de puţini - Vlad Ţepeş primind solii turci de clasicul nostru, Teodor Aman. Din istoriografia românească îl vom cita pe A.D. Xenopol, acesta fiind de părere că deosebita cruzime a lui Ţepeş a avut o ţintă politică, aceea de a pune capăt anarhiei din ţară şi mai adaogă: "Atât cruzimile lui Vlad Ţepeş, cât şi apropierea de unguri ţinteau către un singur scop: mântuirea ţării din robia păgânului." Cât priveşte pe Nicolae Iorga dacă la început în 1904 considera că parcă Dracul de la care - şi luase numele

părintele său, îi întorcea spre rău însuşirile de vitejie, de agerime şi îndrăzneală care împodobeau pe Vlad ... ca pe puţini alţii din vremea sa, peste câteva decenii îşi va schimba părerile, scriind despre acelaşi Vlad Ţepeş: "unul din cei mai energici apărători ai "românimii", un cumplit viteaz, căruia pentru truda şi pofta lui spre apărarea ţării i se poate ierta aşa de mult ... mai ales că de atâta timp şi în creştinătate ... acestea erau moravurile". Însfârşit vom mai reproduce pasajul din Istoria poporului român, apărută sub redacţia lui Andrei Oţetea: "În Vlad Ţepeş poporul român a avut un remarcabil om de stat şi un conducător devotat al apărării independenţei ţării sale." Şi adaogă istoricul nostru N. Stoicescu, exprimându-ne propriul gând, "opinie cu care suntem întru totul de acord". Şi istoricul îşi continnua ideile, pe care le-am preluat din rezumatul lucrării sale in limba engleză: "Cum s'a subliniat de anumiţi critici, Stoker era preocupat de subiecte supranaturale, el însuşi fiind membrul unei societăţi oculte. Scriind romanul său, el a fost influenţat de evenimentele întâmplate la Londra acelui timp: teroarea răspândită de Jack spintecătorul în August-Noembrie 1888, pe care Stoker le compara cu cele înfăptuite de Vlad Ţepeş cât şi scandalul provocat de purtarea lui Oscar Wilde. Desigur, acele

trăsături caracteriale şi mai ales evenimentele, nu pot fi puse în legătură cu Vlad Ţepeş, prin urmare putem susţine cu toată dreptatea, ceea ce I.S. Iurie a enunţat "că adevăratul Dracula (n.n. voevodul Vlad Ţepeş) nu are nimic în comun cu Dracula descris în literatură (n.n. se înţelege de fantezia lui Bram Stoker)". Continuându-şi expunerea N. Stoicescu menţionează că la mijlocul secolui al XIX-lea, personalitatea lui Vlad intră în literatura universală prin până unuia din cei mai mari scriitori şi poeţi ai vremii Victor Hugo, care i-a evocat figura în câteva trăsături, sub forma a patru versuri din La legende des siècles: Vlad, boier de Tarvis, numit Belzelbuth, Refuză să plătească sultanului, tributul său Pune mână pe trimişii turci şi pe toţi îi omoară Pe treizeci de ţepe, înfipte de-o parte şi alta a drumului. Şi astfel ne prezintă următorul comentar, fundamental pentru întreaga relaţie Dracula - Vlad Ţepeş: "Cu toate acestea faima lui Vlad Ţepeş nu rămâne la contururile descrise de Victor Hugo: ci la cele datorate de marea popularitate a romanului Dracula, scris de un modest scriitor englez (de fapt irlandez n.n.). Romanul respectiv a fost publicat în 1897, urmat fiind de tipărirea mai multor ediţii. În acest

roman, prinţul Valahiei nu are niciuna din faimoasele sale trăsături ci e transformat într'un vampir, ucigător de sânge." Prin urmare, ipoteza vreunei legături dintre domnul Ţării româneşti şi vampirul Dracula este respinsă categoric şi e normal să se întâmple aşa, când Dracula este invenţia unui autor irlandez, destul de mediocru, cartea sa nu are niciuna din calităţile ce se cer unei capodopere, părerea lui Mc Nally şi Radu Florescu, desigur cade, în derizoriu, caută să nu tulbure gusturile, sigur şi ele puerile, a unei pături destul de numeroase de americani. Mai este de spus că tragerea în ţeapă nu a fost invenţia lui Vlad, ci o metodă de execuţie orientală, se aplica des în Turcia, Persia şi alte ţări. Se ştie, că între 1442 şi 1447, Vlad Ţepeş ca fiu al lui Vlad Dracu a stat la Istanbul ca ostatec al imperiului otoman, răstimp în care putea să asiste la unele condamnări ca tragerea în ţeapă, ori tocmai fiindcă era la o vârstă fragedă, între 11 şi 17 ani, memoria copilului nu le-a uitat şi mai târziu le-a aplicat drept pedeapsă contra celora care îi erau duşmani, în campania de a introduce ordinea şi pacea în ţara sa. Una din ideile dragi ale lui N. Iorga urmată şi de istoricul nostru N. Stoicescu, a fost aceea că în ce

priveşte cruzimea lui Vlad Ţepeş nu a fost diferită de pedepsele aplicate şi de alţi despoţi ai vremii, şi aş adăoga, pentru cercetătorul vestitului quattrocento rămâne o enigmă cum a putut să nască o artă atât de cerească într'o epocă atât de crudă, oamenii se omorau ca de la sine înţeles, de pildă se aminteşte un fapt petrecut în Perugia pe vremea lui Perugino şi a lui Rafael, putem trece în Cinquecento fiindcă lucrurile nu s'au schimbat cu nimic, de pildă după luptele între partide ce-a durat o noapte, a doua zi străzile erau ticsite de cadavre încât locuitorii paşnici nu puteau să-şi vadă de lucrul lor zilnic. E citat Cezar Borgia ca un tip crud, crima pentru el însemna pâinea sa de fiecare zi, totuşi dormea sub cap cu Divina Comedie a lui Dante, iar N. Machiavelli care i-a dedicat cartea sa, Principele, vedea în acest personaj pe cel ce ar fi putut să asigure unitatea Italiei. Iată ce scrie în legătură cu acest aspect N. Stoicescu: Cu figura lui Vlad Ţepeş s'a petrecut în secolul trecut un proces asemănator aceluia prin care a trecut amintirea lui Ludovic al XI-lea, regele Franţei, contemporan cu Dracula: diverşi romancieri şi dramaturgi din această vreme "îşi dau silinţa să zugrăvească cele mai sinistre torturi imaginate de Louis XI, dar descrierile lor nu corespund întru nimic realităţii".

În ce-l priveşte pe Louis XI (1423-1483) este descris de istoricii francezi ca un despot crud dar îl consideră prin toată activitatea sa un rege care figurează printre primii fondatori ai unitaţii naţionale. Despre Louis XI, Istoricul Aug. Thierry spunea: "Condamnarea rămâne şi de ea va rămâne încărcat, este oprobiul pe care conştiinţa umană îl aplică memoriei celor ce au crezut că toate mijloacele sunt bune pentru a impune faptelor jugul ideilor". (Aug. Thierry 1795-1856) Frumoasă frază nu mai că ea aparţine unui om al secolul al XIX-lea, cu o atare concepţie de viaţă el nu va reuşi să înţeleagă pulsul epocii, ceea ce se cheamă spiritul vremii lui Ludovic al XI-lea, doar aşa se poate explica fenomenul că oamenii lumii moderne sunt atât de obsedaţi de eul lor propriu, încât descoperă vampiri şi acolo unde nu-s, îl confundă pe un domn bun român şi creştin, cu un asociat al diavolului. Totuşi vom fi nevoiţi să facem o diferenţiere între părtaşii noştri la discuţii. Intelectualitatea franceză îşi respectă trecutul, nu va face niciodată din Louis al XI-lea, un erou de epopee a groazei aşa cum sunt românii gata să-şi facă din Vlad Ţepeş, o marfă de câştig, punându-i pe cap o coroană ponosită, recompensă că şi-a găsit un loc în imperiul răului, cum ne stă model Dracula-vampirul. Acum vreo douăzeci de ani, Monica Lovinescu ne-a uimit înterpretând pe Oana din Pe strada Mântuleasa

de Mircea Eliade ca reprezentând România, noastră dragă. Am protestat şi nu am admis aşa o înterpretare şi faptul că autorul nu a intervenit, ne convinge astăzi că dna lătrătoare de la Europa liberă, a aflat poanta chiar de la marele autor. Astăzi, consider că înfăţişarea României ca pe o nimfomană pe care n'o satisface o turmă de păstori, vestiţi pentru mădularul lor scârbavnic, Oana uriasă, s'a dat taurului săvârşind păcatul sodomiei ca mitica Pasifae, referinţă ce nu-mi mai pare atât de nelalocul ei. Mai ales de când sub egida dlor N. Manolescu şi Cărtărescu, o serie de indivizi au început să facă amor oral cu biata România - nu e nici o posibilitate de a fi o greşală titlul scârnăviei ce-şi zice poezie, are titlu clar ROMÂNIA - încât cu gura plină nu mai poate da niciun răspuns întrebărilor patriotice ce i se pun. Şi acum vin şi dnii politicieni, şi nu din oricare fel când ei nu numai că sunt la putere dar şi în guvern, încât graba lor e justificată, ar fi păcat să mai rămână şi pentru cei nevoiaşi o parte neterfelită. La modă însă rămân, aviz codanelor, cei cu penisul lung şi negru. Dă fiori, mai dihai ca sărutul pus cu dinţii răsturnaţi ai lui Dracula, dar toţi ştiu că are proteză, bietul vampir, azi mâine rămâne ştirb şi scos la pensie. Fără glume, sunt singur şi mă simt de parcă aş fi râs într'un butoi cu doagele sparte, cum mi-este şi capul. Ecoul său arată mai mult ca un plâns, ale cărui

lacrimi se solidifică nu altfel ca picurii de seu dintr'o lumânare. Mă trezesc ca dintr'un vis urât, în cursul căruia urmănd o reţetă secretă a lui Freud, mi-am dat seama că România noastră, arată ca toţi regii nebuni ai lui Corneliu Baba, puşi unul lângă altul pregătiţi ca pentru marşul celor mai trişti cerşetori din întreaga lume. Să reviu de unde am plecat şi era vorba de Iudele care-şi vând ţara ca odinioară soldaţii români sfânta cămaşă a lui Cristos, răstignit. Cunoaştem cu toţii intervenţia lui Pilat să-l salveze pe Isus, mai ales că soţia lui se zice era bună creştină. Când a văzut că nu are nicio influenţă asupra marilor Iudei, care-l ameninţau să se plângă împăratului pentru sprijinui ce-l dă unui eretic periculos, Pilat s'a spălat pe mâini rostind cuvintele, "sângele lui să cadă peste voi, toţi". După secole scriitorul rafinat Anatole France într'o scurtă povestire ne poartă în Roma antică, la casa unde stătea Pilat, după ce trecuse ani buni de la întâlnirea lui cu Isus Nazarineanul, regele Iudeilor. Primeşte în vizită o mână de prieteni, unul întrebându-l dacă ar putea să-i mai povestească amănunte despre procesul lui Isus, la care ştia că a participat. Spre surprinderea tuturor, Pilat i-a

mărturisit ca nu-şi aminteşte de niciun proces, e drept că în perioada lui din Palestina a avut multe, dar în mod special nu-şi aduce aminte de niciunul. Fără îndoială, autorul vrea să arate că relatarea biblică nu are un suport real şi să recunoaştem că îşi pune la contribuţie întreg geniul pentru a-i fi reuşit demonstraţia. Şi fiindcă mintea omului nu are astâmpăr, creştinii ar fi gata să susţie că lui Pilat îi era teamă să mai pomenească de respectiva întâmplare. Avusese de suferit din cauza convertirii soţiei sale la noua religie, au încercat să-l forţeze să o părăsească, dar nu au izbutit să-i despartă. În schimb, a fost purtat prin cele mai mizere colţuri ale imperiului, şi nu mai cu ajutorul unor prieteni a fost eliberat din postul de funcţionar superior, de rang judecătoresc, şi nu mai odată cu această retragere s'a întors la Roma, unde trăia din veniturile unei moşii lăsate de tatăl său, mort nu de mult. Astfel că se poate explica cu temei, tăcerea lui Pilat privind Judecata lui Isus. Şi astfel pot exista două feluri de adevăruri, unul al lui Pilat, descris de Anatole France şi celălalt al creştinilor. Şi dacă ne vom întoarce la perechea Louis XI şi Vlad Ţepeş, vom putea desluşi o altă diferenţiere de data aceasta de partea domnului român. Căci, dacă regele francez în ultimii ani ai vieţii a trăit în chinurile şi

remuşcările care îi ardeau inima, mai rău ca pe un rug încins de flăcări, Vlad Ţepeş, sălbatecul băutor de sânge ar fi murit liniştit, împăcat cu sine că şi-a făcut datoria, dacă n'ar fi fost omorât mişeleşte de turci ajutaţi de oamenii lui Laiotă Basarab. În timp ce regele Franţei avea viziunea Judecăţii de apoi, unde trebuia să dea socoteală de toate păcatele sale, conform religiei catolice omul înfruntă flăcările iadului de unul singur, domnitorului român conştiinţa îi era netulburată fiindcă supus lui Dumnezeu i-a înălţat câteva biserici dintre toate cea mai strălucitoare se arăta a fi mănăstirea Snagov, dar mai avea şi alte ctitorii, după religia ortodoxă cel ce ridică o Biserică va dobândi un loc în împărăţia cerurilor, alături de îngeri, deci din partea veşniciei sufletului nu îi venea nici un fel de griji. Moartea lui Vlad Ţepeş la sfârşitul anului 1476 sau începutul lui 1477 a fost o mare pierdere pentru Ştefan cel mare, fratele bun, dar şi pentru Matei Corvin ca şi pentru papa de la Roma, Sixtus al IV-lea. Toţi îi preţuiau vitejia pusă în slujba apărării creştinităţii, N. Iorga consideră că moartea lui, a însemnat un gol ce a avut efecte nebănuite, în primul rând asupra celor ce erau înscrişi în primele rânduri ale acestei lupte, dacă în acest sens N. Iorga scrie: "dacă această nenorocire (moartea lui Ţepeş) n'ar fi luat creştinătăţii şi neamului nostru pe straşnicul

domn al vitejiei sângeroase, Ştefan s'ar fi simţit altfel faţă de turci ... încercările turcilor împotriva lui n'ar fi izbutit şi niciodată cetăţile de la Dunărea de Jos n'ar fi ajuns în mâna sultanului ...". Un mai ales elogiu adus lui Vlad Ţepeş nici că se mai putea, şi cum el a ieşit de sub pana inspirată a marelui istoric, el îi lăsa nemuritoarea expresie de "straşnicul domn al vitejiei sângeroase" ca definitorie pentru activitatea lui, pavază a neamului şi a creştinătăţii. În timpul primei domnii Vlad Ţepeş avea legături cu vestitul papă Pius al doilea (Enea Silvio Piccolomini) (1458-1464) cel ce i-a salutat victoria asupra lui Mahomed II, şi a asistat cu îngrijorare la arestarea voevodului român, prizonierat care a durat 12 ani. A încercat, prin secretarii săi să-l convingă pe Matei Corvinul să-l elibereze din temniţă. Acelaşi papă Pius al doilea a ţinut mult să organizeze o cruciadă împotriva păgânilor dar sosind la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din marii săi aliaţi, ceea ce a însemnat o înfrângere atât de mare încât nu peste mult de la acest eşec marele Papă a încetat din viaţă. Important pentru noi, era faptul că întâmplarea Papei Pius al II-lea ne demonstrează că în acei ani, puterile

apusene se aranjaseră cu turcii deci nu vedeau nevoia unei cruciate, crezul vieţii lui Pius al doilea. Propriuzis, noi românii reprezentaţi de "straşnicul domn al vitejiei sângeroase", Vlad Ţepeş, şi alături de el Ştefan cel mare şi sfânt, au ţinut piept urgiei otomane şi au apărat Apusul să nu cadă sub puterea Turcilor. Aceasta e o realitate fără nicio înfloritură poetică. După succinta noastră prezentare, putem deduce că de prin 1976, zarva pusă în slujba lui Dracula vampirul, în România a amuţit ca prin minune, până în zilele noastre când un ministru al turismului, rătăcit la putere şi nu e singurul, a redeschis procesul lui Dracula, cu ajutorul lui visând să dea marea lovitură, sub motivaţia că prin parcul de distracţii Dracula, va strânge bani pentru restaurarea Sighişoarei - cartierul medieval - care altfel va dispare de pe suprafaţa pamântului. Dar cine oare îl crede? Cu această ocazie doresc să completez unele date pe care N. Stoicescu nu le-a abordat în excepţionala sa lucrare dedicată lui Vlad Ţepeş, explicabil, odată ce nu se ocupa propriuzis cu problema lui Dracula de Bram Stoker decât marginal, dar ceea ce a scris şi a

citat, are în parte caracterul esenţialului căruia eu îmi permit să-i aduc unele modeste completări. Desigur, N. Stoicescu are dreptate că e vorba de un modest scriitor irlandez, cu predilecţie pentru evenimente supranaturale, în acei ani Bram Stoker (1847-1912) era tocmai în căutarea unui astfel de subiect. Stând de vorbă cu colegul său de lojă masonă, profesorul ungur, Arminius Vambery (şi nu van Bery fiindcă nu e olandez, cum îl scriu unii în ţară) acesta din urmă îi îndreaptă atenţia asupra voevodului român Vlad Ţepeş, Drăculea, Dracula pe limba engleză. Despre domnul român cronicele germane, contrar celor de limbă slavonă, au scris cele mai mari grozăvii după ce Vlad făcuse câteva incursiuni în sudul Transilvaniei, jefuindu-i pe negustorii saşi, din jurul Braşovului. Să reţinem momentul; profesorul ungur nu avea de ce să-i vorbească de bine pe români, aceştia tocmai terminaseră procesul Memorandului, şi fiecare dintre fruntaşii mişcării primiseră partea lui de condamnare la închisoare. Drept urmare Bram Stoker n'a vizitat niciodată Transilvania, descrie însă o călătorie la Cluj şi în alte localitaţi unde se vorbea numai ungureşte, probabil cum le-ar fi vrut să fie colegul său lojă masonă. (Apartenenţa celor doi a fost consemnată în presa germană când s'a ocupat şi ea de fenomenul actual "Dracula", deci nu există niciun dubiu că cei

doi erau membrii unei societăţi oculte. Ţinută în secret pre vremea celor doi, astăzi, francmasoneria a devenit o societate deschisă, nu-şi mai tăinuieşte membrii, deci noţiunea de ocultă nu i se mai potriveşte, aşa cum îmi scria într'o scrisoare maestrul Pamfil Şeicaru). Fără îndoială Bram Stoker, cum scrie pe drept N. Stoicescu, nu s'a trudit să studieze Istoria românilor sau să citească măcar dările de seamă din limba slavonă, favorabile domnitorului, citate astfel de N. Stoicescu: "În timp ce povestirile slavone răspândeau în răsăritul Europei faima unui Dracula luat ca model de suveran autoritar, care folosea măsurile cele mai aspre pentru stârpirea abuzurilor, pentru întărirea autorităţii centrale, întronarea ordinei, dreptăţii şi cinstei, naraţiunile germane şi producţiile literare inspirate din acestea sau din mediul ostil lui Vlad Ţepeş făceau să circule în apus imaginea unui alt Dracula, tiran crud şi sângeros." Cine îşi mai amintea că Adam Mickiewich, revoluţionar polonez, în cursul său de literatură slavă ţinut la Paris în anii 1841-1842 a elogiat pe Vlad Ţepeş, după cum l-a găsit citat într'o povestire slavonă, cunoscută doar în Rusia? Sigur că aceste surse nu-l înteresau pe Bram Stoker

vânător de senzaţional ieftin, o scrie şi N. Stoicescu, pe el îl interesau crimele lui Jack spintecătorul, activ la Londra între August-Noembrie 1888, influenţat de faptele acestuia îl transformă pe Dracula în vampir însetat de sânge, fără nicio trăsătură a domnitorului român Vlad Ţepeş. A rămas pentru mine sarcina de a rezolva originea acestui Dracula descris de mediocrul Bram Stoker, total străin folclorului şi simţirii româneşti. În acest sens, am făcut o descoperire, pe drumurile mele italiene, care merită cel puţin să fie reţinută, şi sincer mă miră că nimeni nu s'a ocupat de acest aspect, pe care o să-l prezint în cele următoare. Adică, e mai mult ca sigur, cronicarii saşi calomniindu-l pe Vlad Ţepeş l-au făcut vampir sugător de sânge, având grijă ca totodată să fie înţeleşi de cei cărora li se adresau, astfel că figura vampirului trebuia să fie deja cunoscută în Apus pentru a fi adecvat recepţionată. Iată dovada: în Palazzo Publico, Salla della Pace din Siena, Ambroggio Lorenzetti, un pictor din Trecento, mult elogiat de Vasari, în fresca celor două guvernământe, l-a reprezentat pe cel rău, sub forma unui vampir, cu cei doi canini inferiori desvoltaţi în aşa fel încât ies proeminenţi din gură, exact ca la Dracula din filmele americane cu Cristoph Lee, chiar

dacă acolo e vorba de caninii superiori, schimbarea nu trebuie să tulbure, fiindcă esenţa rămâne aceeaşi. Şi să reţinem că acest vampir, sugător al sângelui poporului a fost realizat în 1337-1339, cu un secol şi jumătate înainte de existenţa lui Vlad Ţepeş, iar artistul nu a părăsit Italia de mijloc, a pictat câteva fresce memorabile în lăcaşul de jos al Bisericii San Francesco din Assisi. Faptul că vampirul a ajuns să simbolizeze pe conducătorul rău înseamnă că mitul său în Apus era de o vechime mult mai mare, fiindu-i caracteristic şi activismul său specific. De-altfel, sângele era considerat în tradiţia popoarelor din Apus ca un material ce-i împrumută consumatorului său o recăpătare a tinereţii pierdute, visul realizat şi a lui Faust de Goethe dar să recunoaştem cu alte procedee magice, în care vrăjitoarele îi dau eroului să bea o simplă licoare, dar cu aceleaşi efecte mirifice de întinerire. În plină Renaştere, celebrul Pico della Mirandola, cel ce susţinea că el cunoaşte tot din lumea asta şi încă vreo câteva probleme mai mult, arată că există două feluri de magie. Cea dintâi şi cea mai veche este cea pe care o cunoşteau Grecii, ea se întemeia pe utilizarea puterilor oculte ale unor fiinţe misterioase, care întrucât puteau să facă şi rău, nu puteau fi bune. Cei de astăzi o numesc "magie neagră" sau

"demonică". E magia vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, ele îşi iau puterea din contactul cu diavolu şi merită să li se aplice pedepse grele. Mai există şi un alt fel de magie, zisă "naturală" ea nu foloseşte decât forţele naturii adică pe cele puse de Dumnezeu în lucruri atunci când le-a creat. Deşi condamna magia neagră ea se practica mai departe, astfel că la sfârşitul secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX-lea, Goethe recunoştea că prin Faust a practicat toată viaţa magia, şi nu ne lasă nicio îndoială că era vorba de cea neagră, odată ce tutorele său devenise diavolul, prin contractul încheiat cu Divinitatea, în persoană. Dar în anul 1791 ca unul din cei mulţi, Carl von Knoblauch zu Hatzbach scrie o carte "Cartea de buzunar pentru cel luminat şi neluminat" în care caută să explice din punct de vedere raţional credinţa popoarelor europene în vampiri şi astfel să o combată. Ori, bine înţeles, că nu era o înfluenţă de dată recentă, de unde scriitorul german face legătura vampirismului european apusean cu lamiile şi harpiile culturii elene, deci datează din antichitate. R.T. Mc Nally şi Radu Florescu repetă credinţa după care sângele ar fi sursa vieţii şi vitalităţii. Ideea de a bea sânge pentru a transmite puterea de a trăi

renăscut de la cel viu la cel mort, este principiul vampirului prin care el întră în istorie. Sângele este viaţa, aşa citează Dracula din Deuteronom 12:33, în romanul lui Bram Stoker. Şi autorii ar fi trebuit să arate că litera biblică e luată în deşert, deoarece acolo se recomandă chiar contrariul: "12:15. Totuşi, când îţi va pofti sufletul, vei putea să junghii şi să mânănci carne, oriunde vei trăi, după binecuvântarea pe care ţi-a dat-o Domnul, Dumnezeul tău; cel ce va fi necurat şi cel ce va fi curat vor putea să mănânce carne, cum se mănâncă cea de căprioară şi cea de cerb. 16. Numai sânge să nu mâncaţi, ci să-l vărsaţi jos, ca apa." Deci Dracula ca întrupare a diavolului, nu poate să se supuie legilor divine, deviza lui este să bei sânge, fiindcă "sângele e viaţă". Aceiaşi autori ne prezintă câţiva mari artişti europeni preocupaţi de motivul vampirismului, încă o dovadă peremptorie că originea acestui mit se află în Apusul Europei şi nu cum fals încearcă să ne demonstreze Bram Stoker că el provine din Transilvania, transformându-l pe viteazul nostru Vlad Ţepeş într'un monstru, sugător de sânge. Astfel, putem admira cu înfiorare desenul din ciclu "Dezastrele războiului" de Goya întitulat

"Consecinţele" în care o fiinţă pe jumătate vultur, pe jumătate vampir suge sângele din pieptul unui mort. Pentru a face şi mai terifiantă întreaga scenă, vampiriul e înconjurat de o serie de lilieci, gata de atac, iar lângă cadavru distingem un şobolan. Este o demnă creaţie a unui geniu prins în plasa disperării, pe care nu o poate compara decât cu un act de vampirism pe care îl vede în totală linişte de mormânt datorită surdităţii sale. A doua imagine face parte din ilustraţiile lui Gustave Doré pentru Divina Comedie de Dante. Eroii principali s'au transformat în doi vampiri care se devoră unul pe altul, aflaţi de-asupra unui rău al infernului, din care o figură neagră îi încită, înspăimântându-i. Sus pe malul înalt, Dante însoţit de Vergiliu priveşte la ei cu milă. Sunte perechea nefericiţilor îndrăgosţiţi Francesca da Rimini şi Paolo di Malatesta. Şi ca să încheiem acest şir de aleşi artişti ne vom referi la Max Klinger (1857-1920) acesta în lucrarea "Vampirul coşmar" înfăţişează un animal neprecizat, pregătit să sugă sângele din trupul unei tinere care doarme. Scena e parcă scoasă din filmele "horror" ale Hollywoodu-lui. De subliniat că această creaţie a văzut lumina zilei

între anul 1897-1919, când Stoker a publicat romanul Dracula şi anul 1919 când Murnau a început să ecranizeze filmul Nosferatu. În cadrul spiritului faustic european, german desvoltat în felul lui Faust de Goethe, prezent de altfel până astăzi, inclusiv în Anglia, numai că el se îmbogăţeşte prin empirismul specific britanic devenit pragmatism în ediţie americană, şi printr'un puritanism din ce în se mai formal, în acest context biserica anglicană nu mai înseamnă mare lucru. Ca o reacţie la această orientare, fără să-şi trădeze matricea creatoare specifică, s'a recurs la un fantastic, desigur terestru dar influenţat şi de ceţurile nordice, pline de mistere, ce totuşi sunt de rezolvat de mintea omului, chiar dacă par uneori greu de înţeles. Să ne gândim la scena când Hamlet se întâlneşte cu stafia tatălui său, şi nu vom putea nega fiorul amestecat cu un sentiment de groază care ne stăpâneşte nu numai în această piesă shakesperiană, sigur unul din pilonii unicului teatru englez. Dar dacă putem evidenţia chiar la cel mai mare autor dramatic al tuturor timpurilor anumite calităţi diriguitoare, nu va mai uimi pe nime că din atare surse s'au născut povestirile şi romanele de groază numite şi gotice, atât de proprii spiritului anglo-

saxon. Cum s'ar spune nu se contestă empirismul vieţii dar va trebui să se admită că există probleme ce se adresează minţii şi sufletului, depăşind obişnuitul zilnic, fără să treacă într'o altă lume, fiindcă în final, faţa lucrurilor se va defini tot în noţiunile limbajului nostru, nu altundeva. Aici vom descoperi şi satanismul lui Byron şi celebra apărare a Poeziei al lui Shelley. Dar cu această ocazie am dori să aducem în discuţie o altă întâmplare cu efecte nebănuite de nimeni, atunci când ea a avut loc. În vara anului 1817 poetul Percy Bisshe Shelley împreună cu soţia sa Shelley Mary Wollstonecraft (1797-1851) au fost învitaţi la o întâlnire literară, între prieteni, în vila lui Byron de pa malul lacului Geneva. Când marele poet, amfitrionul a propus pentru a trece peste plictiseala zilelor ploioase să povestească fiecare dintre invitaţi câte-o întâmplare cu stafii, cât mai de groază, Mary Shelley s'a prezentat cu macabra relatare despre Frankenstein prin aceasta i-a impresionat pe cei prezenţi, fără să bănuiască niciunul câţi imitatori va avea în viitor, odată ce nicicând nu va putea fi învinsă bucuria cu care omul gustă groaza când o citeşte, bineînţeles. Merită să ne oprim asupra subiectului tratat de Mary

Sheley Wollstonecraft, cartea purtând titlul complet Frankenstein sau modernul Prometeu, roman de groază. În scrisori şi însemnări zilnice un explorator al polului nord numit Robert Walton, povesteşte viaţă unui talentat om de ştiinţă, Victor Frankenstein, născut în Elveţia, la universitatea din Ingolstadt asistă la o experienţă prin care se atinge secretul vieţii. Fascinat de găsirea "elixirului vieţii umane", depăşeşte limitele ştiinţelor exacte şi reuşeşte să alcătuiască chiar un corp omenesc, căruia îi dă viaţă. Făptura monstruoasă, creată de un modern Prometeu, e lăsată să circule înlume dar pe unde ajunge, oamenii îi arată ură şi scârbă iar din cauză că nu poate fi iubit începe să omoare pe cei din jur, primele victime fiind tatăl şi fratele mai mic ai lui Frankenstein. Savantul se gândeşte să-i construiască o partnera dar gândul că monstrul respectiv ar putea să aibe moştenitori îl opreşte de la respectivul act de creaţie. În continuare monstrul plănuieşte să-l omoare pe cel ce l-a făcut. După ce-i ucide şi tânăra nevasta şi pe cel mai bun prieten al său, Frankenstein se hotărăşte să plece în călătorie în mai multe ţări. Când ajunge în Arctica se urcă pe bordul vasului condus de Walton. Curând însă în pustia arctică monstrul îşi răneşte grav tutorele care moare în braţele căpitanului, pe când monstrul dispare pe o bucată de

ghiaţă în întunerecul nopţii polare. Cu siguranţă autorarea a impresionat prin tehnica povestirii şi imaginaţie poetică aşa cum se cultiva în cercul lui Shelley şi Byron dar astăzi monstrul lui Frankenstein a devenit actual prin faptul că mijloacele cercetătorilor ştiinţifici au ajuns atât de perfecţionate încât ar putea să construiască un nou exemplar cu aceleaşi capacităţi de distrugere, aspecte ce scot romanul lui Mary Shelley din cadrul celui simplu de groază şi îi conferă o importanţă şi mai mare în contemporaneitatea secolului nostru. Parcă ar fi posedat intuiţia profeţiei, însuşirea pe care o au poeţii după Percy Bysshe Shelley, Mary nu-l omoară pe monstrul lui Frankenstein, îl lasă să dispară plutind pe o bucată de ghiaţă în noaptea pustiului polar, parcă lăsând în urmă ameninţarea, că se va întoarce odată înapoi când nu va fi o victimă a imaginaţiei unui scriitor ci un om în carne şi oase. Mary Wollstonecraft Shelley când a scris romanul Frankenstein sau un modern Prometeu, nu avea decât 18 ani. În literatură figurile de vampiri au apărut mai des, chiar dacă mai discret, nu purtau tot echipajul prevăzut de autorul romanului Dracula. Astfel

Coleridge în poemul neterminat Christobal, curioasa doamnă Geraldine ar putea fi un atare vampir mascat, sau în povestirea lui Byron protagonistul Augustus Darvell. Incitat de Byron în 1819 medicul Polidori publică "Vampirul" urmat de o serie de romane cu vampiri şi piese cu acelaşi subiect. În 1872, Sheridan Le Fanu îşi editează cartea Carmilla, eroina fiind o vampiră lesbiană. Iată, câţiva antecesori ai lui Bram Stoker, cu lucrări ce exemplifică romanul de groază englez ca gen specific spiritualităţii autohtone, anglo-saxone, la care se adaogă şi romanele cu detectivi unul mai celebru ca celălalt, poate cel mai înzestrat cu geniu ar fi Shelok Holmes eroul lui Conan Doyle. Înainte de a ne ocupa de Dracula lui Bram Stoker, ne vom opri la un alt personaj de vampirism femenin de data aceasta real, e vorba de Elisabeta Bathory, o contesă autentică din secolul al 17-lea, contesa sângeroasă. S'a născut în 1560 în partea de Ungarie unde se termină munţii Carpaţi. Familia Bathori era una din cele mai vechi familii de nobili din Transilvania, printre ei a figurat un cardinal, mai mulţi principi de Transilvania iar vărul Elisabetei contele Gyorgy Thurzo, era chiar primul ministru al Ungariei, totuşi

cel mai vestit din toţi a fost regele Poloniei, Stephan al IV-lea Bathory, din 1575 până la moarte, în 1586. Respectiva familie s'a stins în cursul secolului al 17lea. Elisabeta Bathori era copilă de 15 ani când s'a căsătorit cu contele Ferencz Nadasdy, în Mai 1575, el având 26 de ani. Soţii au trăit apoi în Castelul Csejte în Nyitra, regiunea localizată în nord-vestul Ungariei. Dar cum Ferencz era mai tot timpul plecat, Elisabeta a putut fi introdusă de o servantă, Turko, în practicile oculte ca mai târziu, şi pe încetul, începuse să chinuie pe unele fete, servante ale castelului. Desigur, în această aventură periculoasă avea complici pe maiordomul-major şi câteva servitoare, pe care evităm să le mai numim. În 1600 Ferencz muri, şi fiindcă după naşterea a trei copii, cum îi era teamă că va îmbătrâni, Elisabeta ca să nu-şi piardă cumva frumuseţea, este epoca în care începe să se dedea la nişte atrocităţi incredibile. Înainte de toate îşi alungă din castel soacra cu care se ura, în acest mod putea să facă tot ce doreşte în vastele sale apartemente, asupra cărora devenise singura stăpână. Totul decurgea după un tipic bine stabilit. Contesa Elisabeta apuca dur cu mâna pe o fată şi insista până simţea că sângele ei lăsa urme şi pe mâna sa. Pentru ea, sângele era elixirul vieţii, prin el va reuşi, sigur

să-şi menţină frumuseţea care deja începea să se vestejească. Un tablou, azi dispărut, o arăta pe Contesa Bathori tânară şi plină de nurii pe care sigur i le împărtăşise, la naştere zeiţa Venus, ceea pururi frumoasă. La un semn al Elisabetei întrau pe scenă Johannes Ujvary şi Thurko. Ei desbrăcau fata, tăiau adânc acolo unde era în prealabil însemnat şi recoltau sângele într'un vas mai mare şi când acesta era bine umplut Elisabeta lua o baie pentru a-şi înfrumuseţa întregul trup. Astfel în următorii zece ani Elisabetei, oamenii ei îi procurară tot fete noi, pentru a se executa ritualul drenării sângelui în care contesa pur şi simplu se scălda. Totuşi într'o zi o fată a reuşit să evadeze şi să aducă la cunoştiinţa autorităţilor grozăviile întâmplate la Castelul contesei Elisabeta Bathori. Înştiinţat, regele Mateiaş al doilea, dă ordin de a se interveni, trupele de soldaţi şi de gardă au asaltat castelul Csejthe sub comanda vărului Elisabetei, Contele Gyorgy Thurzo, primul ministru al Ungariei. Aspectul interior al castelului arăta jalnic: mai în fiecare încăpere se găsea câte o fată moartă prin exsanguinare şi altele vii al căror corp era străpuns de mici cavităţi; în închisoare se aflau alte fete în viaţă, dintre acestea unele cu corpurile străpunse. De

desubtul castelului, s'au deshumat corpurile a 50 de fete. S'a ţinut proces la Bitcse, fără ca Elisabeta să fi apărut înaintea curţii, ea de altfel se afla cu domiciliul forţat în castelul ei. Majordomul Ujvary a mărturisit că el însuşi a momit şase fete cu promisiunea că li se va da la castel un serviciu de servitoare. Toţi au fost executaţi înafară de Contesa Elisabeta: ajutoarele sale au fost decapitate şi apoi arse şi majordomul, care a mărturisit că 37 de fete au fost omorâte. Mai întâi regele Mateiaş al doilea, a cerut pedeapsa cu moartea a Contesei Elisabeta Bathori, dar cum era vara prim ministrului său a amânat la infinit executarea sentinţei, aşa că până la urmă a fost singura supravieţuitoare a masacrului din castelul Csejthe. Faptul că Elisabeta a refuzat să se considere nevinovată dar nici vinovată, participând cu indiferenţă la tot ce se întâmpla în jurul ei, ne determină să bănuim la ea o suferinţă nervoasă de tipul schizofreniei, de unde se explică dedublarea eului, simptom caracteristic pentru bolnavul psihotic care trăieşte într'o lume a lui, înterpretează toate simptomele după logica sa proprie care nu aparţine celorlalţi semeni de-ai săi. Dar cum ajutoarele sale

erau perfect normale, poate cu anumite înclinări psihopatice de tip sadic, am putea să ne gândim la zicala ungurească ce zice "că un nebun face alţi o sută"!. În schimb, Elisabeta B. a fost închisă într'o cameră căreia îi fuseseră zidite uşi şi ferestre, lăsăndu-i-se o comunicare strâmtă prin care i se introducea mâncarea. Astfel că Elisabeta trăia ca un cadavru viu, total despărţită de lumea de afară. Cam la patru ani de la zidirea ei între cei patru pereţi se spune că unul din gardienii postat să o păzească, ar fi dorit să o vadă pe femeia despre a cărei frumuseţe se vorbeşte în lung şi în lat. A privit deci în cameră luminând-o cu torţa sa: Contesa murise zăcând cu faţa spre podea. Fără îndoială Elisabeta îşi dăduse seama că băile ei în sânge nu i-au putut reda tinereţea, totul a fost o simplă şi amarnică amăgire. Şi ca nu cumva să-i vadă cineva că poartă un chip de femeie bătrână, cu un ultim efort, singură pe patul morţii s'a căznit să moară cu faţa în jos, să n'o vadă nimeni. Din punct de vedere ştiinţific desigur Elisabeta a săvârşit acte de vampirism feminin de neiertat, va rămâne condamnată pe toţi vecii şi cercul pervertiţilor din Infernul lui Dante se va completa cu un caz unic, toate grozăviile petrecute în Castelul

Csejthe se vor preface într'un râu întunecat ce o va îneca în murdările lui, ca lupta să reînceapă prin reînvierea duhului blestemat, astfel că suferinţele femeii, ca şi muncile inutile ale lui Sisif, vor fi reluate mereu, nu vor cunoaşte oprirea fiindcă ea nu există în sânul veşniciei. La urma urmelor marea eroare a contesei sângeroase a fost aceea că a încercat să schimbe legea marei treceri, care bine se ştie, face parte din rânduiala bunului Dumnezeu, cine o urmează este fiul lui bun, cine vrea să i se opună trebuie să se întovărăşească de-acuma cu diavolul după exemplul rătăcit, chiar dement, al Elisabetei Bathori, contesa sângeroasă. Există pilde nobile când eroii aventurilor vieţii procedează chiar în mod invers. În basmul Tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără moarte, fiul de împărat părăseşte veşnicia pentru a se întoarce pe meleagurile sale natale. Exemplul l-am mai dat, important e să-l reţinem, ca modalitate de fiinţare a sufletului nostru, element de bază a ceea ce numim spiritualitate românească. Dacă românul crede, cum susţine M. vulcănescu, că lumea aparţine unei rânduieli divine atunci şi marea trecere îşi are rostul ei, chiar dacă noi nu-l înţelegem. Şi fiindcă am ajuns la un punct decisiv al prezentării

noastre, credem că am demonstrat, nu numai că noţiunea de vampir e străină folclorului şi culturii poporului nostru, dar încă înainte de a analiza romanul lui Bram Stoker, Dracula, ne putem da seama că acest mit-superstiţie a bântuit secole dearândul la popoarele apusene europene, nu am să mai repeta convingătoarele noastre argumente. Am schiţat originea romanelor gotice de groază, ca esenţiale pentru spiritul empiric englez care pe această cale încearcă să-şi mai completeze destinul, cu producţii imaginare, fără să depăşească lumea de aici, când nu crede în nicio alta de dincolo. Azi, după O. Spengler, spiritual Apusul se cuvine definit ca fuastic şi asta fiindcă opera Faust de Goethe a prevăzut întocmai concepţia teoretică şi mai ales practică a omului modern, aşa cum s'a desvoltat el până în vremurile noastre. Fără îndoială Faust al lui Goethe este o carte profetică, lumea noastră se conduce după percepetele lui Mefisto, inclusiv îi adoptă morala peste adevăr şi bine. Dar şi în acest caz, englezii s'au ocupat de problema lui Faust, mult înainte, încă de pe vremea când legenda drului Faust a apărut într'o ediţie protestant moralizatoare, tradusă din germană, şi anume încă din 1592 a fost scrisă The tragical history of dr.

Faustus (Tragica istorie a doctorului Faust) de Christopher Marlowe (1564-1593). Eroul se străduie după putere, are o nemărginită voinţă de a cunoaşte şi un dor nestins după frumuseţe, deci prezintă caracterele omului din Renaştere. Îşi vinde sufletul diavolului pronunţând cuvintele "Consumatum est", şi repetă pe cele ale Mântuitorului pe cruce, săvârşind o blasfemie. În curând Mefisto nu-l mulţumeşte, dar nici nu caută salvarea graţiei divine, încât plin de pocăinţă e cutremurat de viziunea infernului care i se arată. Piesa este una din marile realizări ale teatrului elisabetan, contemporan cu genialul Shakespeare. Tot în literatura engleză irlandezul Ch. Robert Maturine (1782-1824) scrie o carte "Melmoth pelerinul" de, aventuri, unele macabre, eroul îşi vinde şi el sufletul diavolului ca să nu găsească pe nimeni să-i preieie locul, în cele din urmă intră în iad, după unice peripeţii. Deşi, cunoştea Faustul lui Goethe Maturine respectă finalul lui Marlowe şi am mai menţiona că Balzac scrie o scurtă povestire întitulată "Melmoth reconcilié" în care Melmoth se reîntoarce pe pământ de oarece acolo stăpânesc noile forme diavoleşti adică instituţiile bancare. Iată cum Goethe a avut terenul pregătit să scrie

capodopera sa Faust, încât Lenau nu a reuşit, nici pe departe, să-l concureze pe magul de la Weimar, redactând şi el un Faust, cu totul subiectiv şi cu preocupări de sinucigaş, ceea ce l-ar apropia mai mult de Suferinţele tânărului Werther, dar nu are unitatea acestuia. De-acuma putem să susţinem că predilecţia pentru sânge ca vampir, este o însuşire a spiritului apusean, de care aparţine de altfel însuşi Bram Stoker şi întreaga galerie de romane de groază, gotice. Cu câţiva ani în urmă, vreo cinci, s'a scos la şcoala de Arte frumoase un concurs, la Frankfurt, de profesor la catedra de pictură. S'a prezentat un individ, zicea el cu pregătire solidă în domeniu, şi ca subiect de admitere şi-a ales o temă proprie, aşa cum era de fapt prevăzut în planul examenului. Zis şi făcut. La ora dată, domnul respectiv, adună într'un cerc mare pe studenţi, lămurindu-i că vor participa la un ritual, ececutat numai de el. Astfel că în mijlocul sălii avea o masă şi nişte cuţite tăioase cu o găleată destul de mare, mai la o parte. În timpul următor, "profesorul" aduce pe masă o oaie, cred că-mi amintesc bine şi nu peste mult începe să dreneze sânge din bietul animal, după procedeul aplicat de contesa Elisabeta Bathori împreună cu ajutoarele sale, tinerelor fete angajate ca servitoare la castel. Am omis să spun că lovitura era

mortală, maestrul ştia unde să lovească pentru a ajunge stăpân pe tot sângele animalului, în aşa fel că odată cu ultima picătură de sânge să moară şi oaia. Deci, după ce-a umplut vadra, presupusul pictor îşi spală mâinile în masa de sânge, cu plăcerea pe care a simţit-o aceeaşi Contesă, când intra cu tot trupul în baie. Dar ceremonialul nu se temninase, din anumite puncte de vedere abea începea. Adică, dl. artist şi-a amintit la ce-i putea sluji sângele, încât a scos ca un scamator din buzunar o pânză mare de tot, pe care picta cu degetul, sângele slujindu-i drept culoare, parcă mai muiase şi penelul în găleata cu sânge dar nu sunt sigur, oricum acest instrument era unul secundar fără nicio importanţă. Ieşiră nişte mâzgălituri lipsite de formă, aşa că împreună cu toată reprezentaţia de gală, iritase atât de mult asistenţa, încât după ce întreg ritualul a fost dat şi la televizor, în majoritatea lor, locuitorii oraşului, au propus ca individul să nu fie în niciun caz acceptat la catedră şi conducerea institutului şi-a dat consimţământul fără să stea pe gânduri. Dar cine a crezut că afacerea s'a terminat cu bine s'a înşelat fiindcă omul nostru avea sfinţii lui, astfel că peste câteva zile s'a revenit asupra primei decizii cu un alt mare scandal, după care "noul dascăl" şi-a putut lua în primire catedra şi să-şi

continue exhibiţiile sangvine. Iată un exemplu de a iubi sângele fără să fi vampir pe faţă, poate înclinaţiile se sublimau în jocul de-a arta, reînviată prin elixirul vieţii, sângele. Individul respectiv şi-a însuşit două axiome ale artei moderne de ultimă oră. În cele dintâi, se cere să fi original, indiferent ce anume prezinţi, importantă e originalitatea. Oare nu adevăraţi mari artişti au fost neînţeleşi şi respinşi pentru ca doar mai târziu sau după moarte să cunoască gloria şi recunoaşterea totală? Nu mai că se pune întrebarea prin ce se deosebeşte o ploscă pe care o pui sub un pacient nevoiaş, cu plosca expusă nu ştiu la ce expoziţie internaţională ca operă de artă, probabil din această cauză Brâncuşi se pozează lângă Duchamp Marcel aşa îl cheamă pe omul cu ploşca - şi Tristan Tzara cel ce a desfiinţat şi ultimele şiruri de poezie. Şi în al doilea rând să te ţii tare în şea, să te lauzi peste tot că eşti un mare artist, altul ca tine nu-i, chiar dacă nimeni nu va înţelege la ce lucrezi, doar la procesul din Statele Unite s'a dat sentinţa că operă de artă e ceea ce artistul zice că este. Poate cea mai nedreaptă judecată căci se pune problema cine va hotărâ dacă un om e sau nu artist. Răspunsul vine ca de la sine: "Cine altcineva, dacă nu eu" ripostează cel

cu ritualul sângelui, şi astfel arta cade tot mai mult în mâini de amatori, şi obiectul se deteriorează vâzând cu ochii, până pur şi simplu dispare!A fost şi s'a terminat: ARTA! După cum Cântecul Nibelungilor, motiv preluat în tetralogia muzicală a compoziturului R. Wagner, exprimă eroismul unor fii de zei, tot aşa, legenda căutării Graalului, până la Parcival este un mit creştin, amândouă operele poetice rezumă credinţele omului apusean din Evul Mediu până în pragul Renaşterii, în aceeaşi perspectivă tragedia Faust de Goethe, câştigând o viziune profetică, descrie cu uimitoare fidelitate modul de a fi şi a gândi ale omului modern, ajuns contemporan cu noi (spirit faustic după O. Spengler şi Nae Ionescu). În cele următoare voi insista asupra unor pasagii din lectura cărora cititorul îşi va da seama nu numai de amatorismul romanului Dracula de Bram Stoker dar şi de perniciozitatea unor idei pe care le popularizează într'o epocă în care violenţa şi ura înlocuieşte pacea şi iubirea dintre oameni. Vampirismul, de-acum bine se ştie, s'a răspândit în toată Europa inclusiv Sârbia lucru de care noi ne îndoim puternic, dar oricum nu e vorba de România, străină de cultul vampirismului. În acest sens tradiţia

popoarelor europene ne învaţă că sunt cazuri, că unii oameni nu mor cu adevărat, şi după un timp, fie şi secole, se scoală din groapă şi noaptea îşi muşcă victimele sugându-le sângele din gât condamnându-le ca după moarte să fie şi ele vampiri. Şi mai ştim, după reprezentările din filmele americane, că aceşti vampiri au o deformaţie fizică le sunt ieşiţi puternic din gură cei doi canini superiori, malformaţie ce îi ajută să sugă mai cu spor sângele, după vorbele naturalistului Lamarck, funcţia crează organul, numai că aici există o adaptare la exercitarea unei perversiuni ceea ce nu-i conform cu dumnezeiasca facere, de unde o putem socoti creaţia diavolului. Dar Stoker nu numai că îşi imaginează un vampir, sugător de sânge, dar ţine să-i dea realitate istorică, după el vampirul monstru descris nu-i altul decât, domnitorul român nemortul sculat din sicriul său, Vlad Ţepeş. Să reţinem, că afirmaţia este clară, sursa de informaţie fiind, după cum am mai scris-o profesorul ungor, coleg de lojă masonă, Arminius Vambery. În acest sens, contele Dracula de patru sute de ani e un nemort, care-şi poate părăşi sicriul între apusul soarelui şi răsăritul lui, deci noaptea, nu are imagine în oglindă şi nici umbră. Să ne amintim, că cei cu legături diavoleşti, adică s'au vândut Necuratului

prezintă atare proprietăţi ca de pildă în povestirile lui E.T.A. Hoffmann sau Chamisso, pe când Mihai Eminescu în Umbra mea nu prezintă asemenea legături, el îşi lasă umbra unui domn care a luat viaţă, coborând dintr'un portret. Prin acest schimb poetul vrea să-şi petreacă o vreme în lună împreună cu iubita lui, unde vor găsi grădini paradisiace şi "o eternă repetiţiune a fericirii de ieri". Dracii sunt fiinţe îndependente de om şi proaste cum ni-i prezintă humuleşteanul Ion Creangă în unele povestiri de-ale lui şi totul e posibil fiindcă la român nu există mitul lui Faust, nici vânzarea sufletului cu demonizarea fiinţei umane. Omul rău are anumite trăsături influenţate de diavol, dar individual nu devine robul său legat prin contract, se poate elibera de la ocnă, atunci când e pregătit sufleteşte. Tânărul avocat din Londra Honathan Harker soseşte în Transilvania pentru a trata cu contele Dracula cumpărea unor pământuri în Anglia. Îl vizitează în castelul său mohorât din Carpaţi unde la scurt timp îşi dă seama că, de fapt e prizonierul monstruosului personaj. În acelaşi timp asistă la scene groaznice: Dracula părăseşte castelul, luând forma unei vipere sau a unui liliac, coboară vertical de-alungul zidurilor. Avea legături cu fenomenele naturale pe care le ţinea în puterile sale şi era stăpân pe o turmă de lupi. La vederea sângleui prezenta crize de furie,

în timp ce curajosul Harker atacat de trei femei vampire aflat în pragul nebuniei totuşi până la urmă reuşeşte să se elibereze, nevătămat. Ajungând, în Anglia, este înştiinţat că Dracula e la Londra şi el, hotărât să-şi exercite şi aici acţinuea de satanizare. Dar nu suntem în "întunecata" Transilvanie ci într'o ţară civilizată, în aşa fel că dr. Seward a făcut apel la mai mulţi savanţi, între aceştia supersavantul olandez van Helsing. Adăogându-li-se americanul Quincey Morris încep să-i facă zile grele lui Dracula, care a putut să satanizeze pe Lucy Westenraa, o recoltă extrem de săracă dacă mai socotim şi pe fata muşcată superficial la gât pentru a o face vampiră. Totuşi nici respectivii oameni cultivaţi nu vor demonstra indulgenţă atunci când vor avea cadavrul lui Lucy Westenraa îi vor împunge inima cu o săgeată, decapitând-o, îi umplu gura cu usturoi, manoperă necesară pentru ca fata să nu ajungă după moarte vampiră. În faţa unei realităţi atât de potrivnice Dracula se hotărăşte să se întoarcă acasă în Transilvania, dar are greutate să-şi găsească un scriu pe măsură, majoritatea dintre cele cercetate având hostie în ele. Am face două remarci: în descrierea lui Dracula, văduvit total de cel mai elementar bun simţ, Bram

Stoker caută efectele ce ingrozesc, poate să-şi închipuie oricine, cum va impresiona publicul scena decapitării, cât şi transformările monstrului în viperă sau liliac. Dacă am compara romanul Dracula de Bram Stoker cu Frankenstein de Mary Shelley vom constata că primul se aşează din toate punctele de vedere la cel mai inferior nivel al celebrelor romane de groază, gotice, iar referitor la Frankenstein, romanul Dracula nu are niciun mesaj, refuză să stea la masa ideilor, adică practică groaza şi teroarea spiritului pentru dragul ei de a se manifesta şi nimic mai mult pe când la Mary Shelley, deşi efectele groazei nu lipsesc din contră abundă, ele sunt descrise pentru a ne face să gândim asupra viitorului nostru ca oameni. Este deci o diferenţă ca de la cer la pământ, şi popularitatea lui Dracula de Bram Stoker denotă percepţie maladivă a cititorului de astăzi, histerizat de existenţa posibilă a monstrului vampir, cum îl electrizează şi îl pun în extaz, ritmurile unei muzici ce-şi dovedesc doar îmboldul spre cea mai de jos voluptate, a fi tu însuţi inferior chiar animalului. A doua observaţie priveşte prezenţa sicriului ca un obiect obligatoriu în repertoriul lui Dracula ori în această situaţie remediul vampirismului ar fi uşor de recomandat, ca nemorţii să fie înmormântaţi direct pe pământul gol, cum se spune că i s'a întâmplat Sfântului Francisc - bineînţeles i s'a împlinit ultima

dorinţă, fiindcă vroia să fie apropiat de fratele pământ, pe care-l iubea ca pe oricare lucru creat de mâinile bunului Dumnezeu - şi mai în timpurile noastre lui Maupassant, acesta atât de chinuit în timpul vieţii, spera ca prin contactul direct cu pământul, să dispară cât mai curând, în elementele de bază ale naturii. Continuând naraţiunea mai mult decât a modestului roman "Dracula" de Bram Stoker, monstrul întors acasă în Transilvania, va fi atacat de întreaga lume civilizată sub castelul său şi va fi învins, împungându-i-se inima cu o săgeată îşi va încheia cariera de vampir şi ne întrebăm de ce a fost nevoie ca Lucy să fie decapitată dacă nu pentru singurul efect de a înspăimânta, nu numai pe cei ce au asistat la oribilul ritual. Dintre toţi combatanţii, moare americanul Quincey Morris în luptă cu ţiganul ce păzea sicriul în care se afla închis Dracula. Prin respectivul final, romanul Dracula primeşte felicitări unanime, chiar şi cei mai înverşunaţi duşmani ai săi au trebuit să recunoască faptul că Bram Stoker a ajuns pe drumul cel bun, închizând din nou încăperile subterane.

Putem face o reflecţie, în legătură cu sfârşitul lui Vlad Ţepeş, ucis de o mână de turci şi români la comanda lui Laiotă Basarab. A fost omorât de paloşul unui trădător, cum au pierit un Miron Costin, Constantin Brâncoveanu până la N. Iorga şi Ion Antonescu, tocmai atunci când în lupta contra puterii otomane era cea mai mare nevoie de ei. Era un moment greu pentru creştinătate de oarece ţările apusene s'au aranjat cu turcul, şi aşa se face că nu au răspuns la chemarea la cruciată, în zadar papa Pius al II-lea (humanistul Enea Silvio Piccolomini) i-a aşteptat la Ancona, nu s'a prezentat niciunul din mari săi aliaţi. Din toate aceste motive consider că identificarea monstrului Dracula cu Vlad Ţepeş constituie un sacrilegiu, şi asta e valabil şi pentru cei ce fac reclamă castelului Bran cu titulatura "vizitaţi castelul lui Dracula", deşi ştiu bine că ultimul nu a existat niciodată. În concluzia expunerii noastre am dori să arătăm de ce înfiinţarea unui Park Dracula la Sighişoara ca oriunde în ţară, va da probleme grele, de parcă nu ar avea destule, organizatorilor. Să le punctez, după cum urmează:

1. În primul rând e vorba de un fals şi înşelătorie istorică, odată ce nu există nicio legătură între Dracula lui Bram Stoker şi personajul real, domnitorul Vlad Ţepeş, Drăculea era numele tatălui său. Drept urmare tineretul apusean, mai ales partea nu prea îndrăgostită de cărţile de orice fel, nu numai de istoria românilor, vor fi amăgiţi şi mulţi vor jura că au văzut locurile pe care a trăit Dracula, eroul inventat al lui Bram Stoker. Lucrul e uşor de realizat, fiindcă lipsa de cultură a viitorilor vizitatori va fi strigătoare la cer, ei până nu au venit în România, nu au ştiut nimic de ea. Ori de-acum înainte o vor cunoaşte ca ţara lui Dracula. Drept e asta? Nu, ci o mare minciună, pe care o lansează un guvern gata să scoată şi din pietre, un câştig bănesc. Acum câţiva ani, un tânăr din generaţia întâia de români americani, îl chema Todor dar nu mai ştia româneşte, a venit în România şi singura lui preocupare era aceea să ştie unde e castelul Dracula, bietul om nu mau cunoştea nimica din trecutul strămoşilor săi, creerul său era spălat într'atâta încât nu era scris pe el decât cuvântul magic: Dracula.

2. Nu e destul de corupt tineretul român de astăzi, se va îngădui să ajungă în contact cu sataniştii, cu aceştia pe lângă schimbări de experienţe în domeniul

sexului şi implicit a drogurilor vor mai învăţa ce înseamnă să fii fiul Satanei şi cum pot participa la sacrificarea de vieţi omeneşti, dacă gurul sectei porunceşte să aibe loc atare ritualuri. Oraşe ca Amsterdamul ca şi alte localităţi europene, dar şi insula Mallorca sunt invadate de drogaţi şi satanişti încât nu ştiu cum să scape de ei, pe când politicienii români la putere le dau prilejul să se adune şi să-şi găsească un fief din care să fie daţi afară, vor trebui să pună în joc sume mai mari decât e costul întreg al unui Parc Dracula.

3. Adică toate părţile vor avea de suferit şi nimic de învăţat. La ce va servi muzeul de vampirism, fala dlui ministru al turismului, Agathon Dan Matei, fără să se gândească nicio clipă că ar putea să aibe conflicte cu pedagogii, cu oamenii bisericii, cu părinţii şi alte personalităţi apusene imputându-i că în România se corupt vlăstarele lor introducându-i în arta vampirismului, ori dl. ministru şi colegii săi, ar trebui să ştie că astfel de probleme nu pot fi luate chiar uşor. De ce nu se deschid parcuri de distracţii, unde tânărul după ce trece prin ele să-şi dea seama că şi-a imbogăţit cunoştiinţele, organizatorii au ştiut să combine frumosul cu utilul, vorba lui Horaţiu.

Dar sincer mă îndoiesc tare mult că vampirul şi monstruosul Dracula ar avea ceva frumos şi tot atât util în întreaga sa desfăşurare, aşa zisa groază poate deveni o scârbă nemaipomenită de starea la care se coboară unii semeni ai noştri, de respins în planurile lor mai ales când poartă titlul de ministru.

4. Fără îndoială cei ce au iniţiat proectul Parcului Dracula, consideră că prin şmecherlâcuri ieftine speră să ajungă la un câştig real, aşa ca să fie toţi mulţumiţi şi în primul rând se înţelege ei. Dar le atrag atenţia că există o regulă de trei simple, ca o lege a Providenţei, banii câştigaţi prin înşelăciune, bătându-ţi joc de trecutul sfânt al Istoriei poporului român, cum vor veni aşa se vor şi duce, nu au în sine nicio valoare. Va avea de suferit Sighişoara, ea va înfrunta toate năvălirile vecinilor, ne e teamă că va pieri datorită miasmelor rele, otrăvitoare, venite de la celebrul Parc Dracula.

5. Trecând peste posibilităţile de contaminare cu boli venerice şi mai nou cu infecţia mortală dată de virusul Sidei (Aids) asupra cărora nu există în România nicio urmă de supraveghere, în parcul de distracţie Dracula se va întâmpla ceea ce a avut loc sub comunişti la Festivalul mondial al tineretului,

ţinut prin 1953 la Bucureşti, oricum dl. Iliescu, leat vechi sigur îşi aminteşte de el! Cu săptămâni înainte nu se mai găseau prăjituri la nicio cofetărie din ţară, dar asta n'avea nicio importanţă, aşa-i românul ospitalier îşi trage de la gură şi dă străinului. Dar mai înteresant, toate curvele ţării, mânate ca de un resort nevăzut, au luat-o spre Bucureşti să fie acolo pentru zilele sărbătoririi, parcă ar fi vrut să protesteze pentru drepturile pe care nu le aveau. Dar nu de asta e vorba, când spre lauda lor şi-au pus la bătaie toate cunoştiinţele în materie de Ars amandi, încât a patra zi de activitate n'au mai fost în stare să-şi schimbe poziţia picioarelor, să le pună unul peste altul. Au uitat să mai umble. Lăsând la o parte gluma, Bucureştiul a devenit un paradis al amorului ilicit, iar Cişmigiul un bordel în aer liber. Îmi povestea un bucureştean că rătăcise ca din întâmplare pe-acolo şi nu era prea târziu, când mai fiecare arbust tremura de parcă era gata să sară din rădăcini, însoţit de nişte geamăte cu adevărat voluptuoase, şi dacă nu s'ar fi grăbit să plece s'ar fi lipit de el o jună grasă, cu fesele cât zilele de ieri şi aşişderea sânii, aruncaţi pe umeri că altfel ar fi tras-o în jos, ar fi căzut în bot. Se adunaseră toate scursorile Europei dar şi de pe alte

continente, să vezi şi să nu crezi, pentru cine am postit noi, de n'am mâncat prăjituri la cofetărie mai multe săptămâni. Şi în tot acest timp de Apocalipsă sexuată dr. Ion Golea şi ortacii săi, legionari aruncaţi din avioanele americane, vroiau s'aducă la cunoştiinţa tineretului mondial stările de teroare ce domnesc în România comunistă, dar oare cine avea urechi să-i audă şi ochi să le citească manifestele. Erau copleşiţi până în măduva oaselor de prima orgie în masă la care asistau şi când li se dădea semn să se adune ca să asculte pe un ştab vorbindu-le, el tot cu mâna sub fustă sau ea în pantalonul lui, erau. Admirabil acest festival mondial al tineretului! Fiindcă Românii atinseră un apogeu de organizare, greu de realizat după câţiva ani împovăraţi de dulci amintiri, el şi-a sistat superbele şedinţe. Bineînţeles, că politrucii comunişti nu dormeau, ei şiau făcut datoria prinzându-i pe cei ce căutau să tulbure festivitatea cu fleacuri, de-altfel cei paraşutaţi erau atât de neprevăzători încât nu le-a fost greu să pună mână pe dr. Golea şi camarazii lui. Se înţelege că după o scurtă şi formală judecată au fost executaţi, nemernicii scuipând pe cadavrul lor cum se cuvin

trataţi nişte idealişti iremediabili. Mi-a spus o cunoştiinţă, că în ajunul plecării Ion Golea era mulţumit, până nu exista posibilitatea de a fi lansat în ţară, era tare necăjit, îl mistuia dorul de patrie, nu admitea să trăiască în Apusul lipsit de griji, pe când Ţara lui se afla sub jugul bolşevicilor. Oricum, chiar dacă nu interveneau americanii, tot s'ar fi întors în România, să lupte măcar cu partizanii dacă altă posibilitate nu avea. Totuşi era plin de speranţe, nu se gândea la moarte mai ales prin sinucidere la comandă. Nu a mai stat cu nimeni de vorbă, dar sigur că atitudinea celor din România, l-a desamăgit profund. El îşi făcea planul de a organiza rezistenţa anticomunistă, dar la faţa locului nu-l aştepta nimeni, în orice caz nu s'ar fi gândit că în zilele festivalului mondial al tineretului, va da de o atare atmosferă demnă de o Sodomă şi Gomoră, modern românească. Confruntaţi şi el şi camarazii săi cu o situaţie imprevizibilă, au simîţit probabil că în ei se surpă o ţară, pe care au iubit-o ca pe niciuna în lumea asta sentiment ce-l exprimă şi poetul Vasile Posteucă în cutremurătorul său Testament - şi a fost destul un moment de derută de pierdere a busolei ca să ajungă o pradă uşoară în mâinile comuniştilor. Vina lui Ion Golea a fost aceea că a înfruntat duşmanul chiar pe

terenul unde acesta se simţea puternic, avea contact cu pământul de unde-şi lua tăria ca miticul Anteu. A fost conştient dr. Ion Golea că înconjurat de figurile de carnaval al participanţilor la festival, el se sacrifica în zadar, un zid îl despărţea de neamul său cel adevărat? Au murit degeaba, dr. Ion Golea şi oamenii săi, ca şi cei din a doua echipă condusă de Tănase cine ar putea să ştie. În orice caz, cei ce au condus ieri România sunt şi zi dacă mai sunt în viaţă, la putere. Ergo ...

6. Noi ne-am obişnuit datorită normei generale, să credem că e destul să spună cineva că e neamţ pentru a-şi primi certificat de cinste şi bună purtare. Ori, recent statul german socotindu-şi veniturile nu i-a fost greu să constate că mai mult decât jumătate din ele, cu valoarea în mărci se află în străinătate, păgubindu-l grav. N'am dori ca asociaţii de peste hotare ai dlui ministru al turismului să-l pună să treacă pe sub furcile caudine ale unei încercări falimentare ce i-ar provoca desigur cheltuieli suplimentare scoase nu din buzunarul propriu ci din banii contribuabulilor publici.

Deie Domnul să nu am dreptate şi fără să le urez succes în afacerea Dracula, aş recomanda şi părţii româneşti şi cele germane, (există aşa o bună traducere), pentru a vedea de ce vorbim ca să ne înţelegem, să citească cu toţii cartea Dracula de Bram Stoker, eu m'am trudit să le dau un rezumat esenţial, dar nu-i suficient atunci când vrei să-ţi dai seama de marea prăpastie în care, cu ochii închişi te bagi. Şi pe această cale le recomand să ştie şi unora şi altora că faptele şi evenimentele aşa cum sunt ale admise istoric, de cei ce consultă şi se lasă conduşi de documentele în cauză, demonstrează că între Dracula din literatura fantezistă a submediocrului Bram Stoker şi domnul Vlad Ţepeş, cu o existenţă reală în Istoria Românilor, nu se pot face niciun fel de legături. Locul pasionaţiilor întru Dracula nu e în România ci undeva în Anglia sau în Irlanda. Vampirismul e străin tradiţiei româneşti, tendenţios şi nedemonstrabil îl susţin Mc Nally şi R. Florescu, cei ce nu înţeleg acest lucru nu au ce căuta la conducerea ţării, fiind ei înşişi, ca cei doi autori citaţi mai sus, străini de interesele neamului nostru. Locul lor e lângă nobila maghiară Elisabeta Bathori, care se scălda în sângele fetelor ucise pentru ca ea să-şi menţină tinereţea, în timp ce poporul român şi domnitorul Vlad Ţepeş au alte rădăcini mitologice şi

istorice, pe care nu le pătrund nici fantezia bolnăvicioasă a lui Bram Stoker, nici admiraţia pentru un roman ca Dracula, total lipsit de valoare literară. Absint otrăvitor pentru conştiinţa tinerilor de astăzi. Pentru soarta lor va fi făcut răspunzător dl. ministru al turismului, fiindcă s'ar cuveni să admită, există în lumea asta ceva mai mult decât banii: demnitatea unui neam sau cum o spune marele nostru Mihai Eminescu, Luceafărul veşniciei culturii româneşti, şi anume e vorba de "mândria de a fi român".

7. Pamfil Şeicaru îmi scria de inteligenţa poporului român, aceasta se răzbună pe cei ce îi fac rău, atunci când nu ai crede. Se ştie că în greceşte "aghios" înseamnă sfânt, dar cum feţele bisericeşti strămutaţe din depărtata Eladă nu prea aveau milă de ţăranul român când să-i ieie dijmă, unul din ei a tradus cuvântul de mai sus cu "aghiuţă". Îl avertizăm pe dl. ministru al turismului, Agathon Dan Matei, că are un nume frumos primul purtat de un tragedian activ în 447 a. Chr. la Atena, s'a mutat apoi la Pella, capitala Macedoniei condusă de Archelaos, aici se va naşte Alexandru cel mare (336 a. Chr.). Agathon s'a nu mit şi mănăstirea de lângă

Botoşani unde a slujit ca stareţă Olimpiada, sora mamei lui Eminescu, Raluca, şi încă alt două surori ale ei au fost călugăriţe dar asta altă poveşte. Vă rog să nu daţi cumva faliment cu Parcul de distracţii Dracula, să nu se întâmple ca poporul român să simtă răul ce i-l faceţi neamului românesc şi să vă traducă cine ştie cum stimabilul dvoastră nume! După atâtea lucruri neplăcute se impune ca reîntrcându-ne, la maestrul Pamfil Şeicaru, deşi consider că ar fi fost alături de mine în problema afacerii Dracula, acum ar urma să mă ocup de originile de care se simţea atât de mult, legat. De nenumărate ori mi-a scris că el trăieşte prin strămoşii săi, oieri din comuna Şeica, de lângă Făgăraş, ei i-au dăruit o constituţie atât de puternică, astfel că a reuşit să reziste obstacolelor fizice ale vieţii dar şi celor pe care i le procurau oamenii prin răutăţile lor. Dela ei a moştenit energia psihică ce i-a permis să creeze până la o vârstă atât de înaintată şi l-au înzestrat cu un optimism mereu prezent, acesta îi dă sensul destinului, binefăcător, mai ales atunci când e gata să cadă sub povara grijilor. Sfârşit Fragment SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol. III, Autor Ovidiu Vuia