Tribuna Alb-rosie Nr. 5

Pagina 8

Tribuna

Amintiri de la Dinamo-Steaua CRISX- 9. sept.1989 : steaua - Dinamo 0-3. Am intrat la meci din întâmplare, întâlnindu-mă cu un fost coleg stelist, la Tricodava, care avea un bilet în plus şi căruia i-am spus că sunt stelist . Am stat la tribuna I. La golul 3 nu m-am mai putut abţine şi am sărit urlând în sus de bucurie. Steliştii s-au uitat urât la mine, dar erau prea şocaţi de rezultat (mulţi îşi huiduiau propria echipă). Alte 2 super meciuri la care am fost pe stadion, cu o atmosferă fantastică: tribunele erau pline cu 2 ore inainte: Dinamo-Hamburg şi Dinamo - Liverpool, in 1984. Doamne, ce echipă aveam... PeRj01 Cea mai tare senzaţie pe care am trăit-o a fost aceea când, după ce ne-a egalat neaga... a dat Grigorie gol în minutul 94 ! Am văzut cât se poate de perfect golul şi cred că o săptămână încontinuu m-am gândit numai la asta, parcă pluteam… Mai e şi când am luat titlul acum doi ani… după 3 zile când am luat eventul am băut în faţă la Dinamo şi după meci am vrut s-o iau prin stadion spre casă. Şi normal că m-am gândit să o iau pe gazon, dar nu am reuşit să sar gardul şi am rămas agăţat pe acolo:)). M-am tăiat de se vedeau venele şi tendoanele de la mână, dar norocul a fost că nu le-am atins. Şi la spital, la urgenţă când am ajuns m-a întrebat doctorul ce-am păţit, şi eu “cum naiba ce-am păţit? Nu ştii că a luat Dinamo eventul ? “ CMIDP Haideţi să vă povestesc eu ceva tare rău de tot... Cea mai mişto amintire a mea este un meci Dinamo - steaua 1-1 in Ştefan cel Mare... meci la care am ajuns din întâmplare... primul meci la care am fost pe stadion in viaţa mea... se întâmpla prin anul ‘90 şi ceva... scuze că nu mai ştiu exact. Eu aveam pe vremea aia o bicicletă.. un pegas.. şi vreo 11 ani aproximativ şi ţineam cu steaua, adik ţineam cu steaua la modul că toată familia ţinea şi ţine cu steaua şi eu de altcineva nu auzisem vorbe atât de frumoase precum auzisem de steaua şi din acest motiv eram precum sunt mulţi puşti din ziua de azi pe care când îi întrebi cu cine ţin zic repede steaua dar nu ştiu

nimic despre această echipă. În fine... eu cu pegasul meu mă plimbam pe strada Polonă, şi aud strigăte, ţipete şi urale şi mă deplasez repede spre direcţia din care veneau ca ajuns acolo să văd o mare de oameni in roşu şi albastru. Imediat mi-am dat seama că joacă steaua. Am dat fuga cu bicicleta acasă (stau foarte aproape de stadion) şi mi-am zis că la meciul ăsta o să fiu prezent să susţin steaua pentru prima dată în viaţa mea. Şi uite aşa am lăsat bicicleta şi am ajuns la stadion. Ne mai mergând niciodată, nu am ştiut pe unde să intru şi lumea m-a tot împins şi îmbrâncit jandarmii până am ajuns să intru la Dinamo în galerie. Era stadionul full, super plin şi în tot stadionul se auzea numai Dinamo şi încet, încet am început şi eu să cânt din cauză că îmi plăceau cântecele. Şi uite aşa, minut cu minut, dragul de mine susţineam Dinamo. Acela a fost primul meci, ca apoi să merg la un meci cu Jiul, ca apoi să merg la altul şi altul şi tot aşa, fireşte să susţin pe Dinamo. Eram nebun... înnebunisem... eram un copil nebun luat sub aripă de Dinamo şi mi-a plăcut atât de mult atmosfera de pe acel stadion încât de atunci am început să ţin cu Dinamo până în ziua de azi când merg să mă omor cu spurcaţii. Andrey Dinamo - steaua 2-1 (2004) Ce meci fraţilor... stadion arhiplin în Groapă, atmosferă de senzaţie... deschidem scorul prin Bărcăuan... ne egalează ei prin Neaga, iar în câteva zeci de secunde se face 2-1... centrare Leo Naidin şi gol Grigorie cu capul... am crezut că înnebunesc de bucurie... peluza era full, am căzut unii peste alţii... demenţă, nu altceva... am fluturat mândru steagu’ până acasă şi am fost foarte fericit...

Exprima]i-v\ opiniile pe forumul site-ului www.dinamo-online.net sau la adresa de e-mail [email protected]

Anul II, Nr. 5

Pagina 2

Tribuna

Tribuna

Pagina 7

Despre steaua şi de ce nu o pot respecta

Unicul derby

Termenul „derby” este atribuit, de presă, oricărei partide disputate fie între echipele care se luptă la titlu, pentru un loc de cupă europeană, fie pentru evitarea retrogradării. În anii ’80, presa de specialitate a numit derby confruntările cu Universitatea Craiova şi Sportul Studenţesc, dar după declinul celor două echipe, această sintagmă a dispărut. Chiar şi după Revoluţia din 1989, când echipele au ieşit de sub sfera de influenţă a celor două ministere, nicio altă confruntare nu a reuşit să adune toate ingredinetele unui derby, în sensul clasic al cuvântului. În ultimii ani, meciurile cu Rapid au fost mai aproape de ceea ce numim derby, asta însă numai datorită faptului că gruparea din Giuleşti a început să simtă gustul performanţei. E adevărat, suporterii rapidişti au considerat întotdeauna partidele cu Dinamo şi Steaua ca fiind derbyuri. Asta şi din cauza frustrării acumulate de-a lungul timpului în Giuleşti. Deh, e greu să uiţi umilinţele la care te-a supus fotbalul ani de-a rândul, precum şi anii de B. Mai nou, meciurile cu Poli Timişoara sunt văzute ca nişte derby-uri, prin prisma investiţiilor masive făcute acolo, dar şi a atmosferei făcute de fani. După cum se poate observa, au fost derby-uri de conjunctură, pe fondul formei de moment ale

unei echipe sau a alteia. Indiferent de opiniile unora sau al altora, fotbalul românesc are un singur derby: Dinamo – Steaua. Este o afirmaţie acoperită de istorie, performanţe şi palmares, completată de rivalitatea dintre fani. Nicio altă partidă nu a reuşit să adune la un loc atâtea ambiţii, dorinţă de răzbunare şi, uneori, ură. Aşa cum am mai spus, excludem de aici frustrarea unora. Arătaţi-mi mie la ce partidă un jucător arată bărbăţia unui conducător, la ce meci suporterii dau foc la stadion, la ce partidă suporterii folosesc spioni pentru a afla coregrafia grupării adverse? Mărturii despre toate aceste incidente se regăsesc numai în relatările de la meciurile dintre granzii fotbalului mioritic: DINAMO şi STEAUA. Şi nu trebuie uitat cǎ „meciurile cu steaua au fost întodeauna provocarea supremǎ pentru «unicul cǎpitan». Pentru Cǎtǎlin erau singurele derby-uri adevǎrate şi ştia cǎ toatǎ suflarea albroşie îşi doreşte mai mult decât orice, VICTORIA. Ne-a dǎruit tot ce ne-am fi putut dori de la un lider şi poate chiar mai mult, a cântat şi a plâns împreunǎ cu noi, a rupt steaguri roş-albastre alǎturi de noi şi a fost fericit atunci când ştia cǎ suporterii lui sunt multumiţi.”

Steaua ‘86 nu este aceeaşi cu steaua ‘06. Bucuria aproape insesizabilă din glasul „fostelor glorii” din ‘86, când steaua a pierdut la Boro şi li se cerea părerea pe TV e expresivă. Adevăraţii stelişti, pe cale de dispariţie conştientizează că echipa lor a intrat într-un mare rahat. Nu turcesc, ci mai degrabă ţigănesc. Echipa asta atrage, din ce în ce mai mult, masa de oameni frustraţi de statutul lor social, psihologic şi intelectual, inferior procentului mai mic al intelectualilor cu o stare materială medie sau bună, cu un nivel de inteligenţă peste medie, cu ţeluri în viaţă şamd. Invariabil, în vox-urile luate în gloata bucuroasă din Piaţa Universităţii (unde în ‘90 tineri se jertfeau pentru curăţirea societăţii), apar diverşi alienaţi, care abia pot îngăima 2-3 cuvinte în fraze infantile sintactic şi semantic. Desigur, laşă, societatea închide ochii la astfel de manifestări. Pentru că ne stă în caracter să închidem ochii la tot ceea ce ne dăm seama că e rau şi nu am putea învinge. Aş fi vrut o steaua a anilor ‘80 în campionat. De ce? Pentru că ar fi existat o competiţie bărbătească, şi nu una dezechilibrată: steaua (favorita Cotrocenilor, a maselor isterice) şi restul lumii. Este ca şi cum ai pune un cerşetor din Paris să se dueleze cu Lordul Byron pentru o femeie. Nu ar exista frumosul competiţiei bărbăteşti. Revenind la isteria maselor, aceasta e explicabilă pe fondul societăţii româneşti alienate de valorile etice fundamentale, sălbăticite de circa 45 de ani de comunism şi înstrăinate de 16 ani de tranziţie sub aura lui taica Ilici. În dorinţa de a-şi compensa neîmplinirile subconştiente zilnice, gloata apelează la fotbal, la trofeele lui. Cu siguranţă, dacă echipa ar fi fost Dinamo sau Rapid, procesul ar fi fost acelaşi, dar mai greoi, dat fiind „handicapul” necuceririi vreunui trofeu european. Asta stă în caracterul poporului ăstuia dintotdeauna, când a zâmbit conducătorilor şi a urât pe cei pe care aceia îi dezavuau. Ce este ingrijorător? Faptul că semnalele de alarmă încep a nu mai fi trase. Mediile sunt aservite din ce în ce mai puternic ciobanului. Comentariile

obiective se împuţinează, ziariştii liberi (dacă au existat vreodată) dispar. Nu pot scrie faptul că steaua nu a întâlnit echipe puternice sau că Standard e o echipă de locul 6 în Liga 1. Şi atunci apar realităţi gen Middlesborough. M-am bucurat atunci pentru că a însemnat victoria asupra mizeriei din societate care a acaparat clubul steaua. Îmi pare rău pentru un prieten bun, stelist, care după meciul cu Standard, din retur, mi-a dat un SMS: „sunt un bun român: m**e Dinamo”. Ce concluzie să trag? Decât că este aceeaşi fiinţă cu creierul spălat de mediile româneşti care induc ideile: steaua-bun naţional, Dinamo-blat (deşi anul trecut nu există dovezi că Dinamo să fi făcut „ceva”, pe când eroii naţionali au avut fapte clare care dovedeau că au călcat strâmb...), steaua-echipa naţională, steaua-aduce trofee etc. Lipsa de obiectivitate a societăţii, în mare parte, nu aduce în discuţie norocul pur constant al acestei echipe. Ar fi ceva care le-ar demola soclul viselor lor. Pentru că da, prin steaua, gloata îşi satisface dorinţa de a visa. Dorinţa pe care nu o va atinge niciodată. Aceea de a câştiga ceva prin muncă, prin acţiuni proprii. De ce nu respect steaua? Pentru că nu pot respecta un cerşetor de vise, care îşi pune haine de împărat şi pe care eu îl văd ca pe un clovn. Nu pot respecta pe cei caracterizaţi de ceea ce eu dispreţuiesc: ipocrizia. Bunii români care ţin cu steaua, sunt uimiţi şi deranjaţi că nu susţii echipa lor, dar se bucură de insuccesele lui Dinamo sau ale lui Rapid... îi rog pe bunii români să mă ierte, dar îmi fac silă prin comportamentul lor primitiv faţă de surogatul lor de echipă şi idolul cioplit în cioban divin. PS: Încă o chestie: le place să ne tachineze, să ne batjocorească, pe noi, rapidişti, polişti, olteni, şamd... Prin frustrarea şi posibilul nostru complex, nu fac decât să îşi mărească puterea lor (presupusă). Aşa că eu am renunţat demult în a mă coborî la nivelul de a fi supărat pe ei sau să fiu invidios pe „performanţele echipei steaua”. Le răspund cu un zâmbet. Pentru că un clovn te amuză. Alex

Tribuna

Pagina 3

De ce Dinamo şi nu Steaua Oameni buni, Dinamo nu înseamnă nici foştii miliţieni, nici generalii din minister, nici Ianul, nici Buduru, nici Borcea, nici Becali, nici Neţoiu, nici măcar acel suporter care a intrat pe teren, nu. Dinamo înseamnă istorie, înseamnă tradiţie, înseamnă un Dinu, un Lucescu, un Nicuşor, fraţii Nunweiller, un Pârcălab, un Dumitrache, un Dudu Georgescu, un Hîldan, un Lupescu, un Rǎducioiu. Înseamnă acei suporteri şi acea atmosferă fantastică de la meciurile cu Real, cu Inter, cu Hamburger SV, cu Dinamo Minsk, cu Liverpool, cu Anderlecht, cu Benfica (probabil, cea mai frumoasǎ coregrafie realizată de o galerie românească la un meci internaţional), cu Manchester, cu Şahtior, cu Everton. Dinamo înseamnă determinare, spirit de luptă, încrâncenare, răutate în joc... în 2 cuvinte, înseamnă „câine roşu“. Pentru voi, roş-albaştrii, sunt lucruri pe care nu le-aţi înţeles, nu le înţelegeţi şi, probabil, nu le veţi înţelege niciodată. Stelişti, ştiţi ce ne mai deosebeşte de voi? Faptul că avem puterea sǎ ne asumăm şi să nu uităm trecutul, atât cu cele bune, cât şi, mai ales, cu cele rele. Şi ştiţi de ce ? Nici asta nu o ştiţi. Aşa cum spunea o maximă celebră „cei ce nu-şi pot aminti trecutul sunt blestemaţi să-l repete“, iar voi exact asta faceţi. Noi, prin ataşamentul faţă de aceasta echipă (aşa cum e ea, mult hulită de cei mai mulţi) înţelegem şi: asumarea trecutului, trăirea prezentului şi cucerirea viitorului. Aşa că, dragi dinamovişti, haideţi să privim în urma noastră cu înţelegere, înainte cu credinţǎ şi în jur cu dragoste. Ni se oferă ocazia, la fiecare atac de cea mai joasă speţǎ, să fim mai puternici, să o luăm de la capăt şi să facem lucrurile mai bine, pentru cǎ speranţa anticipează, credinţa nu se îndoieşte, iar răbdarea aşteaptă în linişte. Şi în final, hai sǎ recunoaştem. Poate sǎ câş-

tige Steaua şi cupa Interstelarǎ şi sǎ aibă stadion full de 10 milioane de locuri, cu spectatori care cântǎ la unison, taraptarap şamd taraptarap, cǎ tot cu Dinamo o sǎ ţin. E chestie de personalitate, de pasiune şi nu de goana dupǎ palmares. Sigur cǎ nici palmaresul nu stricǎ, dar nu asta e hotărâtor în a ţine cu o echipǎ sau alta. Cel puţin pentru mine. În felul acesta, poţi sǎ consideri frumoase şi manifestările de 23 august de pe vremea lui Nea Nicu, când toatǎ ţara era în sărbătoare şi defilau milioane de oameni scriind cu corpurile lor Ceauşescu-PCR, Iubit Conducător etc. Şi atunci erau succese extraordinare, recorduri în agriculturǎ, industria exporta la greu, an de an mai primeam 50 de lei la salarii. Dar iatǎ cǎ pânǎ la urmǎ lumea s-a cam sǎturat de el, deşi unii îl regretǎ încǎ. Ciprian

Pagina 6

Tribuna

Sunt un „român rău“ Intoxicaţi de zecile de promo-uri cu stele şi steluţe ale Ligii Campionilor, am revenit cu picioarele pe pământul Ligii 1. Inevitabil, trebuia sǎ întâlnim şi rivala de moarte. Ei preocupaţi de caii verzi de pe pereţii stadioanelor din Kiev, Madrid şi Lyon, noi de tentativa de a câştiga un titlu, care ne-ar duce în liga bogaţilor. Dar gata cu visele, gata cu „bunii români” care trebuie sǎ fim, conform declaraţiilor imbecile ale unora. Un dinamovist care se bucurǎ pentru steaua, nu e dinamovist. Nu vreau sǎ mai vǎd ipocriţi la TV, declaraţii de complezenţǎ, zâmbete parşive. Dar nici sǎ dau cu ochii de lacrimile amarnice ale lui Borcea la vreo victorie ghencistǎ. Avem drumul nostru, ni-l urmǎm. Câştigam şi ne bucurǎm. Pierdem şi plângem. Sǎ nu-mi cearǎ nimeni sǎ mă bucur pentru alţii, doar pentru cǎ împǎrţim acelaşi teritoriu. Sǎ nu mă întrebe cineva de ce nu sar în sus de fericire pentru o echipǎ ai cărei suporteri ştiu doar sǎ-ţi scoată ochii cu palmaresul lor superior. Sǎ nu mă oblige cineva sǎ respect nişte jucători care nu respectǎ pe Dinamo. Nu, nu şi nu. Sunt un „rău român” şi vreau sǎ zdrobim steaua trufaşǎ care inundǎ canalele media. Sǎ mai închidem gura unora care cred cǎ steaua = România. Sǎ le arătǎm cǎ se înşealǎ. Sǎ coboare de pe piedestalul fragil al unor performanţe furate şi sǎ simtă mirosul înfrângerii. Doar printr-o victorie putem domoli, într-o mai micǎ sau mai mare măsurǎ, “becalizarea” fotbalului românesc. Dǎnciulescu, Ganea, Niculescu, Cătălin Munteanu, Pulhac, Moţi si toţi ceilalţi, trebuie sǎ joace, în primul rând, cu inima. Trebuie sǎ fie, mai presus de toate, CÂINI, fani, suporteri, şi apoi jucători. Sǎ fie rǎi, agresivi, precum cântecele din peluze. Alin

Nu sunt trendy Am văzut multe interviuri de pe străzi, fotografii luate de pe stadion şi m-am convins încă odată că steaua este, sau mai degrabă a ajuns, o mare tarabă... o turmă. Tot felul de ţigani, bufoni, o grămadă de „intervievaţi” care nu ştiau să lege două vorbe şi păreau tocmai scoşi din sanţ (probabil că aşa şi era). În orice caz, a ajuns foarte la modă să tii cu steaua,

atât de „trendy”, încât riscăm ca în curând, să devină obligatoriu (că tot a apărut zilele astea într-un anume ziar, sclav al oierului, declaraţia acestuia cum că ar vrea o “becalizare totală”). Deja sunt privit foarte urât de lumea din jur atunci când declar deschis că nu susţin steaua când joacă în Europa, mulţi considerând că aceasta este o faptă aberantă şi tâmpită. Bineînţeles că aceşti „mulţi” sunt, aproape în totalitate, oameni care n-au călcat în viaţa lor pe stadion, care n-au nicio treabă cu fotbalul şi care se uită ocazional la un meci-două pe an. Cu alte cuvinte, steaua a ajuns să fie considerată o echipă naţională, cu care orice român este obligat să ţină...asta bineînţeles dacă e „normal la cap”...asa cum am mai auzit la radio. Am ajuns să trăim într-o societate în care dacă nu ţii cu steaua, nu eşti normal, iar fularul roş-albastru la gât (cumpărat de obicei din piaţă la 30 de mii că e prea scump acela original) şi un tricou cu rădoi eventual (bineînţeles, tot din piaţă), plus nelipsita brăţară roş-albastră de silicon, au ajuns un fel de uniformă naţională, prin care automat îţi creşti statutul social, dacă o porţi automat eşti un „bun român”. În ziua de azi, un dinamovist (şi nu numai) care ţine steagul sus în continuare şi refuză să se omogenizeze în această masă absurdă, în marea ei majoritate fără nicio legătură cu fenomenul, trebuie să îndure tot felul de batjocure si de argumente care se repetă fără încetare şi fără nicio noimă „blat, furt, aranjament, cancerul fotbalului românesc, echipă de securişti (ca să vezi cine ne judecă) etc“ Şi mai grav este că acest fenomen, odată pornit, nu mai pare să se oprească, având in vedere că din ce în ce mai multi „buni români”, care până acum n-au văzut niciun meci pe stadion al echipei lor „iubite”, şi-au amintit peste noapte ce mari stelişti sunt ei şi, mai nou, îi vezi zilnic cu fularul la gât. Desigur, eu respect steliştii adevăraţi, cei care simt ca noi, care iubesc cu adevărat echipa lor şi fac sacrificii pentru ea, şi îşi dau seama în ce mocirlă încep să se zbată la nivel de suporteri şi mediatic. Până una alta, steaua a ajuns o echipă de tarabă, la propriu - la fiecare tarabă găseşti brelocuri, brichete, deodorizante cu „echipa naţională steaua”, care ne creează din ce in ce mai mult dezgust... Mihai

Pagina 4

Tribuna

Borna 115 – istoria continuă “The program for this evening isn’t new. You know it through and through. You’ve seen birth, life and death. You might recall all of the rest.“ Nimic nou în derbyul fotbalului românesc, Dinamo-Steaua a ajuns la numărul 115. I-am bătut de 38 de ori (de 22 de ori „acasă“), am terminat la egalitate de 43 de ori (22 „acasă“) şi am pierdut de 33 de ori (13 pe terenul nostru). Am debutat cu o victorie în noiembrie 1948. În deplasare. Până în mai ‘51 n-au ştiut ce înseamnă să baţi Dinamo. Drept represalii au avut interzis la victorii până în aprilie ‘56. Ne-au bătut o singură dată în 8 ani de existenţa comună! Mulţi duşmani ce se hrănesc cu presa după ureche şi luând drept adevăruri absolute elucubraţiile de pe acolo vor zice: „sigur, Dinamo era echipa securităţii, a miliţiei, a tuturor relelor“. E, au luat plasă, pentru că deşi peste ei am luat primul titlu din istorie în ‘55 când ei aveau deja 3 campionate „lovite”. Ei fiind echipa de suflet a familiei conducătoare a armatei şi mai târziu a intregii ţări. De-a lungul timpului am văzut ceva încleştări între Dinamo şi principalii lor rivali. În anii ‘70 cu o extraordinară echipă Dinamo cu Dudu, Dinu, Lucescu, Radu Nunweiller… din ‘73 până în ‘78 iarăşi au avut ghenciştii interzis la victorii. Era vremea în care vorba lui Dudu, „din cele 90 de minute ale meciului timp de 85 mingea era la noi“. Şi tot Dudu dixit: „Ne inţelegeam atât de bine, că deja din preluare, din alergarea pe care o făcea cu mingea, eu simţeam unde trebuia să mă duc: la colţul lung sau scurt.“. La începutul anilor ‘80 altă super-echipă Dina-

mo cu Augustin, Ţălnar, Orac, Mulţescu, Moraru, Custov, cu Rednic - antrenorul de azi - şi alţi doi predecesori ai săi din campionatul trecut - Ando şi Săpăligă, că Flocea e de-al lor - pe teren în defensiva de beton a echipei Dinamo. Mister Dinu îşi încheie cariera de jucător şi o începe pe aceea de antrenor, ca secund al regretatului Nicolae-Nicuşor. Sunt vremuri mari pentru fotbalul românesc, după o semifinală UEFA a Craiovei a urmat o semifinală CCE a noastră, prima din istoria fotbalului românesc. În derby-urile Dinamo-Steaua e vremea victoriilor împărţite. Mi-aduc aminte de un 0-3 pe „23 August” după fenomenala dublă cu Hamburger SV. Ai noştri aveau tactica jocului la off-side care mersese perfect în meciul cu germanii, campioni europeni en-titre la acea oră. Bătusem şi Craiova în Bănie cu 4-1 după un joc la off-side ca la şcoală. Ultimul gol a fost o nebunie, pe un atac oltean toată echipa iese în haită, recuperăm mingea şi înscrie Ion Marin dupa un sprint de 40 de metri. Steaua în formare, crescuseră mult şi începeau să culeaga roadele. I-am luat tare, aveam apărarea la mijlocul terenului, pressing, focul la ei… ne-au prins pe contraatac şi ne-au tras-o... ne-am luat revanşa în campionatul următor şi i-am bătut în Ghencea cu 2-1. De prin ‘86 campionatul naţional a devenit dezechilibrat în parte datorită sfârşitului unei ere la noi, în parte datorită intervenţiei politicului în fotbal. Până în ‘89 nu mai câştigăm în derby… Steaua, susţinută de familia Ceauşescu: Valentin, Ilie, cumnatul Bărbulescu, erau meci de meci la ei la oficială, Nea Nicu era la televizor şi dădea girul puterii comuniste supreme. Steaua era brandul de export pentru regimul de atunci, trebuia ocrotit ca un bun naţional aşa cum se încearcă a se proceda şi astăzi. La Dinamo vine Lucescu sr. şi începe reconstrucţia. În ‘89 aveam deja o super-echipă, prinsesem un „sfert” de Cupa Cupelor cu Sampdoria (eliminaţi fără înfrân-

Tribuna gere… şi ce echipă aveau italienii atunci!) iar în septembrie a venit şi clipa dreptăţii: i-am bătut la ei acasă cu 3-0 într-un meci antologic în care Steaua pierde primul meci în campionat dupa un şir de 104(!!!) fără înfrângere (poate crede cineva că se putea asta pe bune?). Dinamo avea atunci pe teren pe Stelea, Mihăescu, Rednic, Andone, Klein, Lupescu, Sabău, Mateuţ, Lupu, Vaişcovici, Răducioiu. După primul gol marca Mateuţ i-am bătut cu rezervele D. Timofte şi Cezar Zamfir, predecesorul lui Florentin Petre… în acel sezon urma să jucăm şi semifinala de pomină cu Anderlecht. Şi vom câştiga primul titlu al României post-comuniste într-un final de campionat fără 12 jucători plecaţi la Naţională pentru Mondialul italian. A fost o ocazie să-i vedem jucând încă o dată sub culorile lui Dinamo, din lipsă de efectiv, pe antrenorii Lucescu şi Cheran. Marea majoritate a dinamoviştilor de la Naţională au fost vânduţi înainte de a se reîntoarce la club aşa că a urmat o nouă reconstrucţie… perioada Ianul cu Gabor Gerstenmajer, Mogaexpresul de Bistriţa, Dorinel Munteanu, Cheregi, Kadar, fraţii Pană, Demollari - albanezul zburător… cu toţi banii de pe urma vânzărilor marii echipe lichidaţi în vreo 2-3 ani… mai am şi acum în minte macheta stadionului din bari ce ni se promitea ferm că va fi noul Dinamo… de atunci tot vedem planuri şi machete…şi din ‘91 până în 2000 nu mai batem Steaua, doar câteva egaluri… a fost nevoie de încă o generaţie de excepţie sub comanda lui Mister Dinu ca să le-o tragem cu 3-2 în „Groapă“… Contra, Mihalcea, „gemenii“ Petre şi Hîldan, „bătrânii” Lupescu şi Iftodi… apoi în noul Mileniu victoriile au fost împărţite…un uşor avantaj pentru ei… nu suficient pentru a ne depăşi în clasamentul all-time unde suntem mai buni. Steaua e acum iarăşi pe cai mari în cupele europene, echipa bunilor români, cu media şi arbitrajele făcând sluj, cu echipe adverse extrem de paşnice în meciurile cu ei. Noi am reformat din temelii… a câta oară? Numai

Pagina 5

că acum începe să se vadă luminiţa de la capătul tunelului, am scăpat de en-grosistul Neţoiu şi de produsele lui, ne-a lăsat şi impresarul Giovani mai moale, iar Domnul Profesor Rednic (cum frumos îi spune un acţionar) a făcut ECHIPĂ. Au reapărut produse dinamoviste şi sunt convins că peste timp vom vorbi despre Matache, Radu Ştefan, Ropotan, Pulhac sau Predescu precum o facem astăzi cu Răducioiu, Lupescu, Hîldan. Lângă ei Moţi, Mărgă, Cătălin Munteanu şi trioul letal din atac Dănciulescu-Ganea-Niculescu. Ze Kalanga şi Blay sunt certitudinile africane de pe flancul drept. Avem toate motivele să sperăm la naşterea unei mari echipe. O victorie împotriva Stelei şi o calificare în grupele UEFA ne va da convingerea că avem dreptate. Am pornit excelent acest sezon fără să înregistrăm vreo înfrângere în meciurile oficiale, trebuie să continuăm la fel. A venit momentul adevărului, testul de foc. Şi ca niciodată, cred că-l vom trece cu bine. Va fi un pas important în cucerirea titlului naţional şi pentru accederea în primăvara europeană. Victoria împotriva Stelei ne va da elanul necesar şi trebuie să o obţinem… pentru că suntem mai buni ca ei aşa cum am fost mai mereu şi pentru că avem de apărat un blazon. Cred că a venit timpul să privim optimişti spre viitorul Dinamo. Succes Dinamo, pe ei băieţi, inspiraţie maximă Nea Mircea. Istoria continuă, suntem flămânzi de victorii împotriva Stelei şi în Europa, suntem alături de voi! Bogdan