Tribuna Alb-rosie Nr 1

Anul I, Nr. 1

“Nici-o ramură a industriei mass media nu pare a fi interesată de suporteri dar, fără vocea şi agitaţia publicului, fotbalul ar fi egal cu zero. Totul se rezumă la pasiune şi istoria acesteia. A fost şi mereu va fi aşa. Fără pasiune fotbalul ar fi mort... doar 22 oameni, mari şi tari, ce aleargă pe gazonul verde, lovind o minge. Cu adevărat, o mare prostie. Suporterii sunt însă cei care transformă fotbalul într-un spectacol de calitate, aducându-şi contribuţia de fiecare dată.” John King - “Fideli tribului”

Cineee suntem... Cineee suntem??? Răspunsul nu este cel la care vă aşteptaţi, din celebra strigare a PCH-ului. NU, nu suntem ei, suntem doar un grup de suporteri. Deja întrebarile încep să curgă în mintea celui care citeşte aceste rânduri. Chiar aşa, cine sunt şi ce caracteristici au cetăţenii dinamovişti? Sunt cei de la tribuna zero mai îndreptăţiţi să înjure decât ultraşii din peluză? La a I-a se face mişto mai spumos decât lângă tunel? Sămânţa pe stadion este mai gustoasă decât cea din faţa televizorului? mai bine bere fără alcool în timpul meciului decât cea cu băută în fotoliu acasă? Merge suporterul dinamovist la stadion să vadă cum pierdem derby-uri sau preferă să vină la spectacole serice? Gustă suporterii „câinilor roşii” mai mult calitatea jocului sau îndârjirea câinească a unui meci pierdut? E primul la plăcinte sau la război? Probabil că răspunsul e undeva la mijloc... Acesta este şi motivul pentru care apărem azi cu această „fanzină” („publicaţie de amatori pe un subiect particular, editată de fani pentru a împărtăşi ideile lor” - Oxford Dictionary).

O mare parte a suporterilor dinamovişti a renunţat să mai vină la stadion şi, stând în faţa televizorului, cu o sticlă de bere în mână, aşteaptă vremuri mai bune. Si, pentru a nu uita gustul, se adună cu mic şi mare la meciurile cu adevărat importante (vezi 50.000 câini la meciul cu Manchester United). O altă parte, mai puţin numeroasă, continuă să populeze gradenele obosite şi dezolante din Groapă, sperând cu o încăpăţânare „naivă” demnă de o cauză mai bună, că „poate se întâmplă ceva!”. Aceştia suntem noi. La tribuna a 2-a. Frumoşi şi nebuni în ideea noastră că în Groapă poate fi spectacol şi fără violenţă verbală şi fizică. Că fotbalul este doar un sport care se joacă în teren şi în tribune. Şi îi invităm pe toţi suporterii dinamovişti să ni se alature pe stadion, pentru că simţim că la Dinamo chiar se întâmplă ceva!!! ceva frumos!!!! care merită văzut!!!

Pagina 2

TRIBUNA

TRĂIM ŞI IUBIM ÎN ALB-ROŞU Când există atâtea grupări în tribunele stadionului din Ştefan cel Mare, de ce ar mai fi nevoie de una nouă? Această întrebare am pus-o membrilor DOL-ului. Răspunsul lui Sorin a fost cel care a sintetizat perfect ceea ce toţi simţim: „Dacă mă gândesc bine, cele mai frumoase amintiri legate de Dinamo le am de un an încoace, de când s-a format grupul ăsta frumos cu un nume extrem de urât: DOL. Până acum nu puteam să mă bucur cu adevărat alături de Dinamo, pentru că rar aveam pe cineva alături care să-mi împărtăşească bucuria. Cred că ăsta e cel mai bun lucru pe care l-a făcut Dinamo pentru mine: prilejul să cunosc atâţia oameni super, pe care nu i-aş fi întâlnit probabil niciodată dacă n-ar fi fost iubirea pentru alb şi roşu.” Acesta a fost scopul nostru, atunci când, la începutul lui 2005, ne întâlneam într-o berărie bucureşteană. Ne cunoşteam toţi de pe net, unii dintre noi şi de stadion. Ne-am strâns prima oară cca. 20, la a 2-a întâlnire am fost vreo 30. Şi tot aşa ne întâlnim cu ocazia fiecărui meci, ori înainte ori după joc. Majoritatea dintre cei prezenţi la acea prima întâlnire am hotărât sa mergem împreună pe stadion. Toţi eram cu ştate vechi în Groapă, unii chiar i-au prins pe Dinu, Lucescu şi Dumitrache făcând spectacol pe acest stadion. Alţii doar din vremea când Cătălin Hîldan făcea legea pe gazon. Veneam din peluza nord, din peluza sud, de la a II-a sau de la tribuna 0. Unii au preferat sa rămână la locurile lor, dar mereu ne sunt aproape. Noi, ceilalţi, trebuia să hotărâm unde să ne stabilim ca grup. Am ales sa stăm la tribuna a II-a din

doua motive: ca să fim la egală distanţă de grupările din cele 2 peluze şi ca să încercăm sa creem o emulaţie în mijlocul simplilor spectatori care „rup” seminţele în aceea parte a stadionului. Ca denumire, nu puteam alege altceva decât DOL, fiind „legaţi” de site-ul www.dinamo-online.net. Motto-ul nostru este „Nu suntem ultraşi, ci doar suporteri”. Şi ţelul nostru este acela de a ne demonstra iubirea faţă de culorile alb-roşii. Multă lume ne-a privit cu neîncredere: „Domne, sunt ultraşi de internet. Doar pierd timpul la tastatură” Dar timpul a dovedit ca nu au avut dreptate. Am fost prezenţi la fiecare meci, într-un număr mai mare (acasă) sau mai mic (in deplasare). Am avut coregrafii, am afişat bannere. Am fost AICI! Am considerat că, în aceste momente de cumpănă, când tribunele, care gemeau de suporteri pe vremea când Dinamo reprezenta un nume greu în Europa fotbalistică, sunt din ce în ce mai golaşe şi părăsite, apariţia noastră pe stadion se va înscrie într-o încercare de a (re)demonstra ca suporterii dinamovişti sunt alături de echipa si din altă parte decât din faţa televizorului sau monitorului. Stadionul este, aşa cum se prezintă fotbalul la aceasta ora, o îngemănare dintre o arenă romană (în care luptau gladiatorii) şi o sală de teatru. Cu excepţia peluzelor populate de admirabilii ultraşi, lumea vine pe stadion ca la teatru sau ca la circ. Foarte puţini găsesc de cuviinţă să pună si puţin suflet pentru UN NUME SI DOUA CULORI! Noi vrem să fim EXCEPŢIA! Pentru că noi TRĂIM ŞI IUBIM ÎN ALB-ROŞU!!!

TRIBUNA

Pagina 3

DE CE AŞA PUŢINI? De ce avem o medie de 3000-4000 de oameni pe meci? Suntem o echipă cu un buget mare, trofee destule în ultimii ani, jucători în naţionala României (şi Belarusului), şi totuşi... De ce? Un motiv ar fi stadionul, tribuna a II-a neasigurând o vizibilitate prea bună. Sau preţul biletelor. Nu oricine îşi permite să dea 100.000 pe bilet la tribună (poate nu vrea să cânte la peluză), nu îi place la a II-a şi vrea vizavi, e greu sa dea 150.000 sau 200.000 + banii de taxi, deoarece la întoarcere cu RATB-ul, sâmbătă sau duminică seară e criminal de-a dreptul. Aceste motive nu le găsesc întemeiate, reprezintă sacrificii minore pentru echipa iubită. Însă nu toţi suntem dispuşi să le facem. Pe de altă parte, ce l-ar mai atrage în zilele noastre pe un tânăr să aleagă Dinamo ca echipă favorită? Deşi poate părea stupid acum, eu am fost prima oară atras într-adevăr de galeria dinamovistă după 10 Mai 1997, şi abia apoi de echipa/clubul Dinamo. Acum, îimi vine greu a crede că se mai poate realiza ceva asemănător, nici macar 50% din ce a fost atunci. Timpurile s-au schimbat şi, odată cu ele, şi oamenii din peluză. Tinerii din ‘95-’96, „studenţii“ acelor vremuri, au devenit, probabil, oameni aşezaţi, cu familii, poate şi copii, şi au lasat deoparte fanatismul, retrăgându-se din peluză. Nu se mai lipesc flyere de mobilizare a câinilor înainte de derbyuri, nu se mai pleacă organizat în coloană spre ghenă sau ţigănie, au dispărut atmosfere unice. Rezultatul? Media jenantă de spectatori, împărţiţi la 2 peluze, 200 într-o parte şi 1500 în cealaltă, despărţiţi de conflicte şi diferite interese. De asemenea, aici aş menţiona şi cea mai de impact realizare a unei galerii din România: coregrafia din Ghencea, peste toata peluza lor: „ochii voştri nu merită să vadă decât... m**e steaua!” Aşa ceva nu se va mai întampla vreodată. Deşi sunt interesante, coregrafiile „astra bets” sau din tema desenelor animate nu se vor compara niciodată cu cele 2 evenimente menţionate anterior. Deci, la nivel de suporteri actuali, neinteresanţi.

Conducerea nu poate atrage decât injurii, deoarece doar asta poate transmite. Personaje precum Borcea Cristian (“Shakira”, declaraţii belicoase, contracte falsificate, conflictul cu ZEL), Neţoiu Gheorghe (transferarea a două echipe de la craiova prin inginerii financiare, suspiciunile de blat de la Rocar, şi nu numai), Dănilescu Tică (sufletul roş-albastru din clubul alb-roşu) formează un grup de oameni asupra cărora planează neîncrederea, aflaţi în fruntea unui club de tradiţie printr-o tristă conjunctură. Ei îşi văd interesul, storcând bani de la Dinamo, investind 1000 de euro pentru a scoate de zece ori mai mult. Sau, cel puţin, asta au făcut până acum. Mă îndoiesc că se va schimba ceva, şi sper din tot sufletul să mă înşel. Verdict: total respingători. Echipa, prin jocul prestat deseori, poate da suporterilor orice, dureri de cap, de inimă, preinfarcturi. Se mai nimeresc, din când în când, şi meciuri de pomină, precum scele cu Şahtior Doneţk sau Everton. Nu acuz o lipsă de valoare, ci lipsa implicării sufleteşti, dispariţia ideii „la Dinamo vrem dinamovişti”... Azi, 90% sunt mercenari. Nu mai vezi pe nimeni plângând ca un copil dupa o înfrângere, precum era Cătălin Hîldan, sau căţărat pe garduri după o victorie, plângând de bucurie, tot Cătălin Hîldan. Odată cu moartea lui, şi cu posibila plecare a lui Florentin Petre, vom rămâne pe mâna unor jucători. Nişte fotbalişti. Le vom uita numele la 2 săptămâni după ce se vor transfera în Coreea sau Ucraina. Mi-aş dori chiar să avem iar o perioadă de 56-7 ani negri, fără nimic, decât trofee mânjite de acuzaţii de blat, doar pentru a trai din nou acea nebună bucurie de nedescris, când echipa începe să joace, să lupte şi sa moară doar din orgoliul de a fi „câine roşu”. Aşa, ne minţim pe noi înşine şi trăim într-o reconstrucţie permanentă. Cum e echipa pentru eventualii suporteri? Neatractivă. Ce rămâne de făcut? Sperăm că meciul de astăzi va schimba ceva!

TRIBUNA

Pagina 4

DIN CERURI EL JOACĂ Deasupra nostră Cătălin veghează mereu, aşa cum a vegheat pentru noi în teren cât timp viaţa sa a bătut în alb-roşu. Sufletul său trăieşte în inima noastră, dar aceasta este prea mică pentru el. Dragostea lui se prelinge în sarea lacrimilor care curg pe feţele noastre încremenite în disperare, dar acestea nu sunt suficiente să arate durerea noastră. Născut pe 3 februarie 1976 în Vitan, la 10 ani, în vara lui 1986, Cătălin păşeşte în curtea lui Dinamo, după o selecţie a micilor fotbalişti. Pentru început ajunge în grupa lui Ionuţ Chirilă alături de Florentin Petre, Mihai Tararache, Cezar Dinu şi Laurenţiu Lică. După 8 ani debutează în Divizia A, la un meci cu... Steaua (nici nu se putea altfel), iar în sezonul 19992000 primeşte, în calitate de căpitan al câinilor roşii, tricoul de campion şi Cupa României. Dur pe terenul de joc, dar sensibil şi chiar timid în afara lui, Cătălin şi-a dat într-adevăr viaţa pentru culorile alb-roşii. Aflat în vara anului 2000 în cantonament în Belgia cu naţionala, Hîldan se prăbuşeşte la un antrenament şi îşi pierde cunoştinţa. S-a pus problema să se lase de fotbal. Chiar şi familia şi prietena sa Roxana îl îndeamnă să se gândească la asta. Dar Cătălin îi declară fratelui său Cristi (rugbyst la Dinamo) că „mai bine moare pe teren decât să se lase de fotbal“. Şi, din păcate, aşa a şi fost. Pe 5 octombrie 2000, în timpul unui meci amical disputat la Olteniţa, Cătălin Hîldan s-a prăbuşit din nou pe teren şi, în ciuda eforturilor doctorilor de a-l resuscita, în urma unui atac de cord, s-a stins din viaţă. Şi Cătălin s-a transferat din teren în ceruri. Cătălin s-a transformat din „unicul căpitan“ al câinilor roşii în „îngerul păzitor“ al trupei din Ştefan cel Mare. Şi astfel, indiferent de ceea ce s-a petrecut la club, Dinamo a câştigat în fiecare an cel puţin câte un trofeu. Pentru că de acolo de sus ne veghează el! La înmormântare 5000 de câini au ţinut să-l însoţească pe ultimul drum. Îşi înnăbuşeau durerea şi lacrimile cu fularele albroşii şi cântau: „Lăsaţi-mă acum să mor/să mor pe un stadion/că aşa am fost mereu/alături de clubul meu“.

S-au împlinit zilele trecute 5 ani de la acest tragic accident. 5 ani de când durerea nu ne-a părăsit trupul şi lacrimile nu au încetat să curgă pe obraji şi în sufletele noastre. 5 ani de când nu ne trezim din acest coşmar şi fiecare minut jucat de Dinamo reprezintă o perpetuă amintire a lui Cătălin. Dragostea noastră este o răsplată măruntă pentru durerea, dragostea şi fericirea cu care ne-a înconjurat în viaţă. De undeva, de acolo de sus, dintre nori şi astre, mai presus de lacrimi si suferinţă se aude fâşâitul bătăilor de aripi ale unui înger. Într-un efort comun, jucători-suporteri de a încerca să îndeplinim visul lui Cătălin Hîldan, fiecare victorie, fiecare trofeu, fiecare calificare este şi în memoria lui. A celui care este în fiecare clipă alături de noi, statuia lui veghind intrarea pe stadion. Iar calificarea în grupele UEFA din acest an curge pe acelaşi făgaş. Mulţi s-au întrebat ce s-a întâmplat la pauza meciului tur cu Everton. Sau la cea cu Steaua. Sau în prima cu Rapidul. Explicaţia este simplă şi la îndemâna oricui. Îngerul a coborât în teren şi s-a prins în joc Cătălin Hîldan s-a furişat în sufletele jucătorilor, a intrat în trupul lor, aşa că pe teren se găseau 11 Hîldani. Cine le putea rezista? NIMENI! Pentru că el era şi este UNIC!

Soarta darâmă zei... Nu, zeii sunt veşnici, avem nevoie de ei şi nu pot fi doborâţi. Credeam în nemurirea lui, visam să fie mereu al nostru, speram să-şi strige împlinirile şi să-şi plângă nereuşitele numai alături de noi. Era duritatea şi sensibilitatea, era cauza şi efectul, era sufletul şi trupul. Era Cătălin Hîldan. Nu m-am gândit niciodată că poate pleca la o altă echipă, până am citit unul din primele interviuri ale lui Mutu în Italia. Întrebat fiind care crede el c-ar fi un alt jucător român care poate evolua la o mare echipă în Italia, acesta a răspus scurt şi sigur pe el.... „Hîldan”. Până atunci am crezut că doar eu îi văd valoarea, doar eu îl apreciez, că pentru alţii nu contează. Că era doar al meu.

TRIBUNA

Pagina 5

NUMAI PENTRU DINAMO

Am înţeles imediat că zeii se nasc din speranţele şi dorinţele cumulate şi urlate de mulţime. Am zis... bine, fie... e şi al vostru. Doamne, mi-era atât de greu să-l ştiu iubit şi de alţii, să-l împart cu unii care poate îl meritau totuşi mai mult decât mine. Fără să-mi mai pese de altceva sau altcineva, în nemernicia mea, a încolţit un gând blestemat care mi s-a înfipt adânc în suflet. Vroiam să rămâna aşa... doar al nostru... unicul căpitan. Nu m-am gândit nici o clipă că cineva poate ştii ce-mi doresc şi că poate aranja lucrurile după cum vreau eu. Dar nu, nu era cazul acum! Nu acum aş fi vrut să mi se îndeplinească dorinţele. Nu m-am gândit la familia lui, la prieteni, la fanii care-l idolatizau. M-am gândit doar la mine, aveam nevoie de un erou, iar eroii nu sunt recunoscuţi decât dupa moarte. Îmi închipuiam stadionul plin, ţinând momente de reculegere, îmi închipuiam suporteri altădată duri, acum plângând, vedeam peste tot numărul 11, ca într-un celebru film american cu De Niro. Dar nu credeam că asta chiar va fi realitate, că voi mai plânge vreodată-n viaţă.

Aţi trăit, sunt sigur, sentimentul ăla de zi inutilă, plictisitoare, zi banală şi tristă de toamnă. Mergând în seara unei asemenea zile pe stradă, cu mâinile în buzunarele blugilor şi cu gulerul de la geacă ridicat, mă opreşte un cunoscut şi-mi spune, compătimindumă parcă. „Ai auzit ce s-a întâmplat?”. „Ce?”, îi răspund nepăsător. „Cum, nu ştii? A murit Hîldan... pe teren a murit!” N-am scos nici un sunet, am plecat mai departe trăgându-mi şapca mai pe ochi. Un zâmbet sinistru am simţit pe faţă, în colţul buzelor. Dar nu era al meu, nu ştiu ce dracu era cu zâmbetul ăla, dar nu era al meu. E... aiurea, cum să moară Cătălin? Tocmai el? N-are cum... După câţiva paşi devin confuz, m-apucă o stare de nelinişte, de vinovăţie... gânduri negre, speranţe şi sudori reci pe frunte... totul amestecat cu râsete de puştoaice, claxoane şi înjurături de colţul străzii. Oare e din cauza mea? Chiar am primit ce-mi doream? Nu, nu, nu-mi doream... a fost o prostie! Şi zâmbetul tâmpit începe să mă părăsească. Intru în bar, şi văd surprins că toate privirile se îndreaptă spre mine, toţi ştiau şi vroiau să-mi vadă reacţia. Nu se poate, chiar a murit! Soarta chiar dărâmă zeii... Aha... soarta e de vină... cum să poată influenţa viaţa unui om, a unei mulţimi, un neînsemnat ca mine?!? Nu mai ştiu cum a trecut noaptea aia, dar dimineaţa, văzând titlul mare pe prima pagina în ziar, „Sufletul lui Dinamo s-a ridicat la cer”, am înţeles că era pentru toţi ceea ce credeam că e doar pentru mine... sufletul lui Dinamo. La Brăneşti, pe un frig de-ţi crăpau şi cele mai amare gânduri, când l-au scos din curte, am auzit un strigăt înfiorător... „Ridică-te bă, Cătă!!!” Pentru o clipă mi-a îngheţat mintea confuză... poate mai era o speranţă... Dar nu, nimic... ce-ai omorât, omorât rămane. Azi rămân doar lacrimile în iarbă şi rarele sclipiri din ochii noştri goi. Sunt singurul care poate vrea să-l uite, fără să reuşesc, normal. Mă simt vinovat pentru lipsa lui, pentru durerea voastră, pentru durerea noastră. NE E DOR DE TINE CĂTĂLINEEEEE!!!!!!

Pagina 6

TRIBUNA

Cine sare este... ULTRAS!? „Fie vreme bună, fie vreme rea / Câini până la moarte şi dincolo de ea...”. Crezul de căpătâi al oricărui DINAMOVIST. Cu majuscule. DINAMOVIST cu majuscule. Aşa cum ne place tuturor să ne credem. PCH, DOL, SUD... Toţi DINAMOVIŞTI. Şi aici vine întrebarea care dezbină: toţi ultraşi? Iar răspunsul e numai unul. Şi fără dubii. Nu. Toţi suporteri, dar nu toţi ultraşi. Nu săriţi ca arşi! Toţi iubim DINAMO. Şi fiecare înţelegem să ne arătăm iubirea cât mai intens. Modul de exprimare diferă. Nu trebuie să ne batem mereu cu toată lumea ca să fim DINAMOVIŞTI. Nu trebuie să rupem, sau mai bine zis să ardem, totul în cale -în special stadioanele „duşmanilor”- ca să fim DINAMOVIŞTI. Nu trebuie neapărat să semănăm teroare pe unde trecem ca să fim DINAMOVIŞTI. Nu trebuie să ne impunem superioritatea evidentă cu pumnul ca să fim DINAMOVIŞTI. Trebuie doar să iubim DINAMO! Şi asta facem, după puterile noastre, cu forţele noastre. Îi roade de mult timp pe aurolaci şi gunoieri prăpastia care îi desparte de adevărata PELUZĂ, de adevăratele COREGRAFII, de adevăratul spirit al Ultraşilor. Iar acestea sunt caracteristice numai CÂINILOR! Numai ei pot însoţi echipa cântând neîntrerupt, numai ei pot „anima” tribunele în ţară, numai ei pot impresiona prin ţinută, număr, forţă, devotament. Dar alături de ei, suntem şi noi, ceilalţi suporteri. Mergem împreună, cântăm împreună, „ardem” vocal şi optic tribunele din toate colţurile ţării şi de pe toate meridianele globului, strigându-ne dragostea faţă de aceste culori neasemuite, alb şi roşu, îngemănate într-un singur nume DINAMO. Cântând la sud, la nord, în tribuna a II-a sau la „zero”, scandând din toţi rărunchii „cine sare este câine, hei, hei!” suntem mai DINAMOVIŞTI decât spărgând geamuri, vitrine, tribune sau feţe de jandarmi (deşi uneori o merită din plin!) cum o fac suporterii altor echipe. Asta credem noi. Putem fi SUPORTERI fără a fi ULTRAŞI. TOŢI avem un singur crez: DI-NA-MO! Toţi trăim în ritmuri alb-roşii! PCH, DOL, SUD... câini până la moarte şi dincolo de ea!

TRIBUNA

Asta-i mândria de a fi câine!!!

Toate adjectivele sunt insuficiente pentru a putea descrie ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 15 septembrie în Ştefan cel Mare. Pe teren şi în tribune. O noapte magnifică, care mi-a adus aminte de noaptea de 19 octombrie 1983. Atunci, Dinamo umilea cu 3-0 pe Hamburger SV, deţinătoarea Cupei Campionilor Europeni. Şi acum Dinamo a umilit cu 5-1 pe Everton, echipa clasată pe locul 4 în cel mai puternic campionat din lume (după părerea multor specialişti), chiar înaintea rivalilor din acelaşi oraş, FC Liverpool care sunt deţinătorii Ligii Campionilor. Atunci erau 70.000 de spectatori pe Stadionul 23 August, acum doar 10.000 în Ştefan cel Mare, dar care au făcut gălăgie şi şi-au încurajat favoriţii cât pentru 50.000. Atunci au intrat pe teren pentru a apăra culorile albroşii: Moraru - Rednic, Andone, Nicolae, Ion Marin - Mulţescu, Augustin, Custov - Ţălnar, Dragnea, Orac. Acum titularii dinamovişti au fost: Gaev - Goian, Tamaş, Moţi, Pulhac - Grigorie, Pleşan, Mărgăritescu, Petre Zicu - Niculescu. Factorul comun: ANDONE! Atunci jucător, acum antrenor. Un alt factor comun: dăruirea, sacrificiul, ambiţia, talentul jucătorilor. Şi ambele nopţi au fost udate de lacrimile de fericire ale comunităţii câinilor roşii din toată lumea. Fericirea de pe feţele celor care erau în jurul meu nu se poate exprima în cuvinte. Ochii erau înlăcrimaţi de bucurie iar glasurile tremurau în strigătele de încurajare şi de solidaritate cu fraţii noştri din teren.

Scorul de la pauză era frustrant. Dădeam iar cu piciorul şansei de a scoate capul în fotbalul European. Descătuşarea a venit cu golul de 2-1, iar Petre, acest suflet de aur al câinilor roşii a fost cel care a declanşat isteria. Petrică a pus în şutul de 3-1 toate ghinioanele pe care le-a îndurat în ultimii ani, toate acuzele celor care nu mai credeau în el. S-a uitat la balon, apoi la poartă, a ridicat ochii spre cer pentru a privi la Cătălin şi, ÎMPREUNĂ, au şutat. Celor care nu credeau că mai poate trage atât de puternic, le dau în continuare parţial dreptate. Nu a tras doar Petre, ci Cătălin+Petre, de aceea NIMENI nu putea împiedica golul. Şi atunci, toată durerea acumulată în atâţia ani de neîmpliniri europene a răbufnit în teren şi mai ales în tribune. Lumea cânta, striga, urla, în timp ce alţii pur şi simplu stăteau şi se uitau de jur-împrejur şi se îmbătau cu fiecare zâmbet de bucurie al celor care îi înconjurau. Cerul s-a rupt deasupra stadionului şi bucuria a curs sublimă peste capetele înfierbântate de nebunia fericirii. Nu am mai văzut nimic din meci în ultimele minute. Adică mă uitam spre teren dar nu mai vedeam nimic. Tot stadi-

Pagina 7

onul cânta şi încuraja echipa. Golurile lui Bratu se datorează în mare parte acestui public SENZAŢIONAL care a purtat pe aripile nebuniei aceşti 14 gladiatori care au îngenunchiat teutonul din Liverpool. “Cine sare este câine” a fost refrenul care a coagulat bucuria. Întreg stadionul scârţâia din toate încheieturile sub povara săriturilor celor 9000 de câini. Şi, deşi vechi şi neatrăgător din punct de vedere estetic, el arăta MAGNIFIC, aşa cum nu l-am mai văzut de la eliminarea Inter-urului din noiembrie 1981. Îmi dau lacrimile în timp ce scriu aceste rânduri, mâinile îmi tremură din nou, aşa că mă opresc aici. Totul în viaţă are un preţ, dar fericirea din această seară nu poate fi CUMPĂRATĂ sau COMPARATĂ cu nimic. Ando, Mateo, Iulică VĂ MULŢUMESC! Gaev, Goian, Tamaş, Moţi, Pulhac, Grigorie, Pleşan, Mărgăritescu, Petre, Zicu, Niculescu, Bratu, Munteanu, Galamaz şi tuturor câinilor din lot VĂ MULŢUMESC! Tuturor câinilor roşii prezenţi în acea noapte pe stadionul nostru drag, VĂ MULŢUMESC! SUNT MÂNDRU CĂ SUNT CÂINE ROŞU!

TRIBUNA

Pagina 8

Alţii despre noi „Iniţiative bune, bannere, încercarea de a schimba ceva la tribuna a 2-a, în general lucruri bune! Ce adept eu? Să aveţi grijă să nu pierdeţi steagul, pt ca fiind non-ultraşi aţi putea fi vizaţi pt o captură considerată mai uşoară! Să faceţi mai multe mesaje! La meciurile importante să încercaţi cu o minicoregrafie ca în genă! Să prezentaţi echidistant cum vedeţi voi duelurile ultra la care asistaţi!” „Ce-mi place mie, e pasiunea din fiecare dintre voi pentru DINAMO şi modul în care susţineţi echipa. Am văzut asta încă de la prima întâlnire şi până în ziua de azi n-am observat vreo schimbare. Apariţia voastră începe să se simtă din ce în ce mai puternic, vaţi făcut cunoscuţi şi poate într-o bună zi vom auzi tribuna a II-a cântând împreună cu peluza. Ce e bine şi ce e rău nu sunt eu cel care trebuie să judece, mie mi se pare FRUMOS. Ce e bine şi ce e rău la grupul vostru e treaba cârcotaşilor. Aştept un nou site, multe coregrafii, mesaje şi cântece proprii. Mă bucură înfiinţarea acestui grup şi sper să nu vă „autodesfiinţaţi“ niciodată. Ţineţi-o tot aşa!” „Nişte oameni care susţin Dinamo fără să ţină cont de sud, nord, est, vest. Nişte dinamovişti adevaraţi, … băieţi inteligenţi ….oameni care ştiu ce vor” „şi mă uit io la TV, juca Dinamo cu sportu` intelectual, sau studenţesc, în Regie fără regie, afară vreo 2 grade şi pe gard hop banner. DOL, mijesc ochii, scrie ceva cu litere mici, Dinamo online. Hai că e culmea zic, şiau făcut aia de pe net brigadă. Ia, cum arata? Ptiuuu bah! Vă văd nevestele că umblaţi prin coclauri bah! Restul e istorie. Ideea înfiinţării unei brigăzi ,,semi“ ultra, la trib a-II-a pt a atrage sprijinul vocal al suporterilor de acolo este de apreciat. Oricum, multă baftă, şi peste vreo 5 ani poate mă primiţi şi pe mine” „un grup de oameni inteligenţi care se distinge din mulţimea microbiştilor tipici români, şi care ar trebui cel puţin ascultat, pentru ca se bazează în convingerile lor pe dorinţa de a ajuta clubul. Asta nu este neapărat opinia mea, ci ceea ce cred eu că

gândeşte lumea despre voi. Opinia mea? Sunteţi exact tipul de suporter ce ne lipsea: loiali, prezenţi, care ar face orice pentru binele echipei. Despre părţile rele nu prea sunt multe de spus, decât că poate era mai bine să staţi în altă zona a stadionului. A sta în PCH nu este neapărat echivalent cu a fi membru PCH, deşi ştiu ca multi dintre voi aveţi legitimaţii PCH. Şi in plus, la tribuna a doua este pericol de insolaţie vara! Ce aştept de la voi? Să îmi dovediţi că am greşit, ducându-va treaba până la capăt şi ţinând-o tot aşa”

Voi ce părere aveţi? Această „fanzină” vrea să se constituie într-o tribună a suporterilor dinamovişti. Fiecare număr va fi construit în jurul unei teme principale. Astfel, în numerele viitoare veţi găsi opinii despre „Jandarmii pe stadioane”, „PCH, Sud, DOL, peste tot Dinamo”, „Veniţi pe stadion, e nevoie de voi”. Puteţi şi voi să contribuiţi la realizarea acestei „fanzine” exprimându-vă opiniile prin e-mail la [email protected], în forumul site-ului www.dinamo-online.net, sau direct la „sediul” grupului, la tribuna a II-a lângă tunel.