Tribuna Alb-rosie Nr. 3

Anul I, Nr. 3

Duşuri scoţiene În ultima vreme Dinamo s-a obişnuit să ne servească una caldă, alta rece, încât ne-a lăsat pe noi suporterii în ceaţă…Nici nu mai ştim ce să credem. Care e adevărata faţă a lui Dinamo? Este oare echipa care a eliminat pe Everton, a învins deţinătoarea Cupei UEFA ŢSKA Moscova şi a zdrobit în campionat pe Rapid în tur, iar în retur a învins la Târgu Jiu şi la Constanţa? Sau este echipa care, pe teren propriu, a remizat cu Heerenveen, a pierdut în tur cu Farul şi în retur cu Oţelul şi a remizat cu Poli Iaşi? Suporterii dinamovişti sunt bulversaţi. Nu au timp să se bucure pentru cele 2 victorii în deplasare, ultima, cea de la Constanţa înroşită de sângele alb-roşu vărsat în spatele peluzei, pentru că a venit peste doar câteva zile egalul ruşinos cu băieţii lui Ionuţ Popa, mai ales prin jocul penibil într-un meci fără spectatori, astfel că suntem egalaţi de rivalii cu care ne confruntăm azi. Nici nu mai ştii dacă cineva este vinovat, sau dacă este meritul cuiva. Incertitudinea este cuvântul de ordine la Dinamo. Acţionarii sunt blamaţi de toţi suporterii pentru că timp de 15 ani şi-au bătut joc de această echipă, adunând şi vânzând jucătorii de-a valma, în timp ce unii din ei şi-au clădit averi pe renumele clubului. Ion Marin este blamat de o parte a suporterilor, pentru faptul că nu a mobilizat echipa în momentele critice şi că foloseşte, şi el, jucători consideraţi mâini moarte. Jucătorii sunt blamaţi de aproape toţi suporterii pentru că jignesc nonstop noţiunea de fotbal şi că întinează memoria celor care, timp de peste 50 de ani, au purtat cu mândrie tricoul alb-roşu. Situaţia actuală nu este una nouă. De aproape 15 ani suporterii alb-roşii aşteaptă să sosească odată ANUL DINAMO!!! Anul în care Dinamo să confirme că este o forţă a fotbalului românesc, atât în România cât şi în Europa. Acest lucru se lasă însă aşteptat. În ultimul timp echipa noastră ne-a obişnuit cu trofeele interne, câştigând cel puţin câte unul în fiecare din ultimii 5 ani. Cu toate acestea, pe plan extern Dinamo nu a contat, fiind eliminată mereu din primele tururi ale com-

petiţiilor europene. Doar anul trecut am reuşit să ne calificăm în grupele UEFA eliminând pe Everton, am învins deţinătoarea trofeului ŢSKA Moscova, şi… atât. Un slogan lansat de conducătorii lui Dinamo în anii trecuţi, suna cam aşa “Dinamo, echipa tuturor”. Parafrazându-l, eu vin şi adaug: “Dinamo, echipa tuturor posibilităţilor”! A fi suporter dinamovist e o “meserie” periculoasă. Cei cu sânge alb-roşu îmbătrânesc repede şi mor devreme. E de ajuns să urmăreşti echipa un sezon, ca să devii cărunt la finele lui. Unde mai pui că ai nevoie de o inimă oţelită ca să rezişti tuturor şocurilor provocate de echipă, antrenor, jucători şi conducere. Mai mult, în ultimul timp a fi suporter dinamovist înseamnă să te expui şi la pericole fizice, gândindu-mă in primul rând la aceea blestemată deplasare în Bulgaria, de tristă amintire pentru mulţi şi de incidentele sângeroase şi violente de la Constanţa, acolo unde, sătuli de abuzurile jandarmilor, ultraşii dinamovişti au încercat să-şi facă singuri dreptate. Pentru ce toate aceste eforturi şi frământări? Părerea mea: un dinamovist este prin definiţie un optimist, un om cu o mare tărie de caracter, un om care aşteaptă la nesfârşit să vină şi momentul nostru. Momentul când la Dinamo cuvântul de ordine va fi certitudinea, când nu vom tremura înaintea unui meci cu Vasluiul sau Sportul, când ne vom putea lupta de la egal la egal măcar cu ungurii, sârbii şi bulgarii, dacă nu cu echipele vestice. Aştept clipa în care vom vedea că pe teren intră o echipă determinată, hotărâtă să lupte din primul până în ultimul minut pentru VICTORIE!!! Aştept momentul în care voi fi IAR mândru de băieţii în tricouri alb-roşii, chiar dacă echipa a pierdut. Voi şti însă că au făcut tot ce le stă în puteri pe teren. Nu ştiu când va veni această clipă. Ştiu doar că, vorba aceea, speranţa moare ultima. Cert este un lucru: de fiecare dată când ajung pe stadion îmi doresc să fi venit ziua aceea. Niciodată nu e prea târziu. POATE E AZI!!!

Pagina 2

TRIBUNA

Să credem până la capăt! "Prefer să mor în picioare, decât să trăiesc în genunchi!" - Emiliano Zapata Aşa trebuie să fim. Şi parcurgând evenimentele din ultimele luni de la Dinamo, am ajuns la concluzia că am găsit unica soluţie pentru a salva echipa, culorile, din vortexul în care alunecă. Să fim lângă ei, mai mult ca niciodată. Pentru ca la anul sau în doi ani, trei ani, să fim acolo, sus. Să credem ca va veni şi vremea noastră! Să nu fim frustraţi de performanţa echipelor româneşti din sferturile Cupei UEFA. Să ne gândim doar la noi! Să ne întrebăm cum să contribuim la construirea soclului acestui simbol, DINAMO, demolat de zeci de conducători de-a lunguul ultimilor ani. Vreau să mor cântând pentru ea. Să credem că vom fi sus! Nu vreau să trăiesc în frustrare şi cu mintea ingusta. Trebuie să cred în echipă. Chiar şi în Zicu trebuie să fie un nanogram de dorinţă. Pentru nanogramul acela voi cânta mai tare la fiecare meci. Pentru ultimul neuron al lui Fane care încă mai crede în echipa. Nu vreau să renunţ la a iubi nebun echipa asta! Da, ştiu. Sunt cuvinte mari. Alţii le pot cataloga patetice sau tentative de a ascunde frustrarea. Dimpotrivă. Sunt sigur ca aşa gândim toţi în profunzimea sau la suprafaţa sufletului nostru. Sincer. Pentru că aşa simt până la ultima celulă din mine care moare chiar in clipa asta, dând naştere alteia nouă. Pentru că nu o să mai ascult şi să mă înfurii la auzul sintagmelor de genul “Dinamo blatiştii”, “Dinamo, ruşinea ţării”. Voi trăi doar pentru echipa mea şi (voi încerca) să elimin urmele de atenţie exagerată pentru alte echipe din România. Nu pot renunţa la drogul ăsta! Iubesc să îl iau, să imi cucerească venele şi să mi se urce în minte. Sau să îmi provoace stări de dezamăgire. Cum am spus mai demult, priviţi totul ca şi cum aţi fi într-o relaţie: iubeşti şi te cerţi iubindu-l pe celălalt cu toată fiinţa ta pentru că el/ea este cealaltă parte din tine. Cel/Cea prin care trăieşti. Trebuie să credem în culori. Cine nu poate, să renunţe. Prefer să rămânem 15, dar să fim dinamovişti. Câini. Ultimii mohicani idealişti sau naivi

ai unui spirit: DI-NA-MO! DI-NA-MO! Îmi pare bine că simt ceea ce am acum în suflet. Imi dovedeşte că trăiesc. Nu pot încheia fără versurile unui cântec de care mi-a adus aminte un prieten: “Cei ce sunt dinamovişti, cei sunt dinamovişti... niciodată nu sunt trişti, niciodată nu sunt trişti...”

TRIBUNA

Pagina 3

Destul cu umilinţele! Dacă voi credeţi că mai suportăm umilinţe pe bandă rulantă, gen FC Argeş, Jiul, Oţelul, Poli Iaşi… Dacă voi credeţi că reprezentaţi spiritul dinamovist… Dacă voi credeţi că ceea ce jucaţi voi este fotbal… Dacă voi credeţi că o să uităm evoluţiile voastre fără pic de ruşine şi de bun-simt… Dacă voi credeţi că venim la stadion pentru unul sau altul dintre voi… Dacă voi credeţi că o să rămânem doar cu amintirea unui Dinamo – Everton 5-1… Dacă voi credeţi că ne amăgiţi că ne duceţi în Liga Campionilor şi noi stăm şi credem toate prostiile voastre… Dacă voi credeţi că nu înţelegem cum se face echipa la Dinamo în acest moment… Dacă voi credeţi că vă iertăm pentru toate, doar pentru că suntem pe primul loc într-o divizie de doi lei… Dacă voi credeţi că dacă jucaţi la acelaşi club la care a jucat CĂTĂLIN HÎLDAN şi asta vă face fotbalişti… credeţi. Dacă voi credeţi că suntem proşti…

Vă înşelaţi amarnic, bieţi purtători de tricou cu emblema clubului DINAMO. Sunteţi doar o ceată de jucători de fotbal, doar nişte trecători prin “Groapă”. Da, m-am săturat de voi ! Nu vă mai vreau ! Mi-a ajuns. Nu aveţi mândria şi orgoliul unui dinamovist. Veniţi cu nasul pe sus, dar sfârşiţi meciurile cu capul în pământ. Vă chinuiţi să ne arătaţi că aveţi vreo tangenţă cu spiritul acestui club. Nu vă mai chinuiţi! Ne-am lămurit. Demnitatea vă lipseşte. Nu însă şi banii din cont. Săriţi de fund în sus dacă vi se dă o amendă, dar nu vă e ruşine să sărbătoriţi în birturi înfrângerile. O singură dorinţă mai avem în acest retur: Să batem pe Steaua. După meciul de sâmbătă seara, cred că e masochism să vă cer aşa ceva. Dacă aveţi mândrie, îi zdrobiţi azi. Dacă nu, PLECAŢI !!!

URA NAŞTE URĂ Toate acţiunile anti-Dinamo au menirea de a ne face mai uniţi şi mai puternici, atacuri iniţiate de oameni ce vor să se bage în seamă, persoane slabe, depăşite de situaţie şi care nu au puterea de a recunoaşte când cineva le este superior. Atitudinea adversarilor de pe teren, care, în impotenţa lor, dau vina pe arbitri, declaraţii agresive date de oficiali ai echipelor rivale (de moment, sau dintotdeauna), atacuri aberante, gen gigi becali după Naţional - steaua, cum că Dinamo ar fi plătit arbitrul să fure steaua!!, incitări la “război” ce apar în ziarele locale cu 23 zile înainte de meci, primirea la stadion cu pietre smulse din terasament (incinte aprobate de comisia lui Duru!), toate culminând cu tratamentele arhicunoscute aplicate de gorilele cu 4 clase (maxim!!, de la 5 în sus sunt gradele superioare)... Pentru toate acestea trebuie să strângem rândurile, să ripostăm (nu neapărat ca sâmbăta seara, dar uneori pur şi simplu nu mai există altă cale) când suntem provocaţi, pentru că suntem cineva, suntem un nume care naşte frică şi teamă, pe teren şi în tribune, un nume care impune respect, un nume cu care ne mândrim... Mândria de a fi câine nu poate fi suspendată de nici o comisie, nu poate fi luată de nici un jandarm şi de nici un duşman! DOL

Pagina 4

TRIBUNA

ZIUA ACEEA NOROCOASĂ …Acţiune in careul stelei, mingea ajunge la Mihalcea, tibi lung nu mai ajunge la ea... şi... linişte... în acel moment, totul s-a oprit... timpul se scurge cu o viteză aproape insesizabilă... fizionomii oprite din cursul timpului, oameni rămaşi cu gesturi suspendate, clipa durează o eternitate. Cum voi reacţiona? Ce voi striga la început? Dacă nu voi putea striga nimic? Trebuie să ştiu. Trebuie să întâmpin cum trebuie momentul. Trebuie să explodez împreună cu toată vibraţia albroşie, cu toţi cei 17.000 de câini. Trebuie să fiu în teren cu tot sufletul meu şi să îl îmbrăţişez pe Mihalcea. Trebuie să îi mulţumesc lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp trebuie să fiu coerent şi să nu devin mistic. Totul a depins de ceva material, de ceva în puterea umană, respectiv să atingă un obiect – mingea de fotbal – şi care să treacă de o linie de finish. Sosirea ne-a produs fericirea. Plasa se zgâlţâie... Deja nu mai am mult timp. Sunt sigur că am început să văd deja oameni care se bucură. Cum să mă bucur? Aceasta e întrebarea... Totul a început când abia ştiam ce înseamnă un offside, dispute infantile cu colegii de şcoală, meciurile din Cupele Europene, o Cupă a României câştigată cu 6-4 şi în care Lupu şi-a pus capacul pe cap, titlul din ’92, perioada neagră până în 1998... Peste toate erau/sunt meciurile cu steaua. Primul meu meci în care am văzut-o (la încălzire) pe Dinamo, a fost cel din 10 mai 1997. Experienţa mi-a introdus definitiv şi adânc energia Dinamo în vene. Lunea, la şcoala, stu-

pizii stelişti râdeau „huliganilor, aţi dat foc”. Dar eu râdeam mai puternic (în sinea mea) pentru că ştiam că nu vor fi vreodata acolo unde eu simt că trăiesc. Acum sunt aici. Scorul este 2-2 şi mingea este în plasă... GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOLLLLLLLLLLL ... în cea mai scurtă fracţiune de secundă văd cum tuşierul se îndreaptă spre centru, arbitrul arată gol valabil... nu mă pot controla, iau în braţe un necunoscut, de fapt atunci e cel mai bun prieten al meu, sărim, alergăm în jos spre gard, lumea a înnebunit, perspectiva unei victorii cu steaua după atâta vreme ne provoacă o isterie în masă. Aşa se simţeau călătorii caravanelor când se convingeau că Fata Morgana, de fapt, era oaza binecuvântată. Şi strig, din nou, ca o ofrandă pentru acest moment magnific: GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOLLLLLLLLL... nu trebuie să opresc acest moment. Vor fi şi altele. Dar nici unul ca acesta. Acum eu, noi, suntem departe, corpurile au rămas în hora nebună din Peluza Nord, văd cum jucătorii sunt cu noi aici sus... unul mai presus de toţi... unul care peste puţin va vrea să se întoarcă aici. De ce? Asta e întrebarea care mă macină şi care îmi tulbură visele şi visurile, din acel an de graţie, 2000 de la Naşterea Domnului... Victorii au mai fost de atunci, dar ziua aceea noroasă am reţinut-o ca pe cea pe care o iubesc cel mai mult. Peste toate, imaginea cu el pe gard, cu tricoul roşu în mână. Cântând cu noi. Mulţi pronunţă cuvântul derby fără a cunoaşte

TRIBUNA

măcar semnificaţia acestuia. Poate că ei chiar nu ştiu ce este acela un derby. Chiar aşa ce este acela un derby? Un derby este o întâlnire sportivă de mare importanţă. Iar în ţara noastră sunt două echipe importante Dinamo şi Steaua. De ce sunt ele importante? Poate pentru că pe plan intern si internaţional sunt singurele formaţii care au adus cinste României, nu o dată ci în repetate rânduri. Acest lucru denotă forţa şi valoarea celor două mari rivale din campionatul nostru. Din această cauză meciurile dintre Dinamo şi Steaua sunt singurele întâlniri pe plan sportiv care merită statutul de derby al României. Sunt confruntările dintre cei doi giganti din tara noastră, sunt meciuri cu o spectaculozitate deosebită, sunt meciuri care fac lumea să înţeleagă că în România se joacă fotbal. Cele două echipe s-au încleştat în luptă din 1948, în fiecare an, pe scena Diviziei A (113 partide au avut loc între cele două formaţii). Per total Dinamo are avantaj, câştigând 38 de întâlniri, iar Steaua obţinând victoria doar de 33 de ori, 42 de partide încheindu-se la egalitate. Palmaresul celor două mari forţe este de asemenea impresionant; Dinamo are 17 campionate câştigate, 12 Cupe ale României, iar Steaua are 22 de Campionate si 20 de Cupe. În ultima vreme multor meciuri din divizia naţională le-a fost atribuit în mod eronat statutul de derby. Meciurile celor două formaţii în com-

Pagina 5

pania Rapidului au fost numite derby-uri. Daţi-mi voie să mă îndoiesc de statutul de derby al acestor meciuri. Echipa Rapid are un palmares care nu o poate cataloga ca fiind o echipă de talia celor două mai sus menţionate. Mai au mult de muncit până să se poată compara cu MUNŢII. Mai nou de vreo 2 ani, pe lista meciurilor derby se înscriu şi cele cu Politehnica Timişoara. Îi respectăm pentru investiţiile şi pentru sacrificiile făcute la echipă, dar cei care spun de meciurile cu Poli că ar fi derby-uri riscă să cadă în sfera penibilului. Să fim serioşi, o echipă care abia a promovat în primul eşalon nu are cum să se compare cu Dinamo sau cu Steaua, care de multă vreme fac legea în camionat, şi dupa cum cântă ele aşa joacă celelalte. Dinamo şi Steaua au un nivel al performanţelor care, nici dacă s-ar aduna toate succesele echipelor din Divizia A, nu le-ar putea egala. Sunt echipele care au fost tot timpul la înalţime şi care tot timpul au arătat valoarea lor şi care şi-au purtat cu mândrie şi responsabilitate culorile. NU DERBY-URILOR FABRCATE, DA DERBY-URILOR ADEVARATE!!!! Exprima]i-v\ opiniile pe forumul site-ului www.dinamo-online.net sau la e-mail [email protected]

Pagina 6

TRIBUNA

De ce stau în PCH?

“Fii atent mamă, că ştii că ăia sunt nebuni şi se pot întâmpla tot felul de nenorociri”. Aşa zice maică-mea când vede că mă îmbrac să plec pe stadion. Are şi ea ceva experienţă, fată de Floreasca, a crescut cu Dinamo de mică, “educată“ fiind de bunicul, câine la rândul lui... Ştie maică-mea diferenţa dintre peluză şi tribună, şi mai ales, ştie că eu, Mihai S., 25 de ani, licenţiat în alimentaţie, aleg să stau printre nebunii ăia... Ce mă împinge? Ce mă motivează? Poate faptul că stau printre oameni care împărtăşesc aceleaşi simpatii şi antipatii cu mine? Poate faptul că acolo, în peluză, mă simt cu adevărat eu însumi, liber de orice regulă protocolară, de stricteţe, de complexe şi mai ales de bariere sociale? Poate faptul că iubesc echipa asta aşa cum iubeşti pe cineva apropiat, cu bucurii şi dezamăgiri şi doar acolo în peluză pot să-mi manifest iubirea aşa cum găsesc eu de cuviinţă? Răspunsurile sunt multe, prea multe şi prea adevărate ca să aleg între ele... Cum mă port în peluză? Aleg să fiu cât de cât decent... îmi plac ironiile la adresa adversarilor, nu şi injuriile. Îmi place să cânt şi să strig pentru Dinamo, nu împotriva altor echipe. Sunt mândru că peluza mea nu se războieşte cu morţii, sunt mândru de băieţii care vor să evolueze, sunt mândru că stau alături de nişte

oameni care au pornit în “fenomen” de jos si au ajuns să capete o oarecare notorietate datorată faptelor, şi nu vorbelor... Există totuşi o problema care îmi umbreşte bucuria de a merge la stadion... Problema mea este reprezentată de o instituţie pe care băieţii de peluză o numesc cu drag “croitoria”. Acestă instituţie găseşte de cuviinţă să angajeze în rândurile sale tot felul de indivizi. Criteriul de selecţie (zâmbeşti cititorule?) variază între grosimea cutiei craniene (cu cât mai gros e osul cu atât mai bine) şi puterea in pumn... Eh, uite aici intervine problema. Cum poţi să pui să asigure ordinea, un individ care nu are puterea intelectuală de a înţelege ce se întâmplă în jurul lui? Un individ pentru care această slujbă nu înseamnă îndeplinirea îndatoririi sale (respectarea ordinii, în speţă), ci o corvoadă, un serviciu temporar, trambulina spre extraordinara carieră de bodyguard la discoteca sătească? Este greu să menţii în viaţă spiritul peluzei, spiritul rebel şi noncomformist, atâta timp cât nu ţi se permite să fii ironic cu adversarul tău, sau să-i aminteşti de înfrângerile din trecut... Ce am scris eu mai sus, poate s-a scris şi în altă parte, poate că nu ar trebui să fiu mândru de rândurile de mai sus ,poate am greşit acuzând aiurea sau omiţând anumite aspecte. Dar ceea ce am scris, reprezintă modul în care eu, Mihai, câine din PCH, văd lucrurile... Mihai (Red) din PCH

TRIBUNA

Pagina 7

La sud! Primul meu meci în peluză, pentru Dinamo, a venit, întâmplător sau nu, la 10 mai 1997. Trăirile pe care le-am avut atunci, m-au legat puternic de „galeria” lui Dinamo. Am continuat să merg cu prietenii mei din provincie la derbyurile cu steaua, precum şi la celelalte meciuri importante. Într-o zi de octombrie, 2000, toată nebunia mea avea să se stingă. La moartea unicului Căpitan s-a rupt ceva în mine şi am decis că e momentul să uit totul, să uit orice amintire legată de fotbal. Nu am reuşit, şi prin 2001, mi-am reluat, nu la aceeaşi intensitate a trăirilor totuşi, drumul spre noua Peluză Cătălin Hîldan. În 2004, grupul Boys s-a retras la Peluza I a stadionului. Nu înţelegeam foarte bine motivaţiile acestui gest, dar observam cum de la 15-20 de băieţi se ajunsese la aproape 100. Între timp aflasem şi dedesubturi ale acestei rupturi, evenimente tensionate între PCH şi Sud etc. Rămâneam fidel totuşiu PCH datorită respectului pentru liderii ei pe care îi respectam, pentru nebunia şi tunetul cu care se trăia un gol, pentru atătea momente superbe... Dar ca într-o relaţie, simţeam că parcă nu mă mai simţeam eu. Având amici şi prieteni în cadrul Brigate sau independenţi, simţeam o stare

comună neplăcută. Alegând să gândesc prin prisma sentimentelor, meciul cu Farul a fost primul în care am stat jos. Pur şi simplu nu mai îmi plăcea. Aşa că mutarea la Sud a venit firesc. Aveam şi acolo prieteni, dar ce am găsit a fost ceva incomparabil mai aproape de mine faţă de ce lăsasem. La meciul cu Bacăul, „ciudat” nu reprezintă exact ce simţeam atunci, privind Nordul în care trăisem atâtea momente. Nefiind pe deplin integrat, am decis să stau alături de prietenii „independenţi” cu care mă mutasem, şi să aşteptăm. La meciul cu Everton deja mă simţeam integrat, lumea venea la Peluza Sud, mă simţeam foarte bine, era ceva nou, era un fel de nebunie şi de aer proaspăt pe care le trăiam intens. Şi cum să nu le simt când învingeam pe Everton şi pe Rapid şi în Ghencea simţeam că trăim?! Ştiu că se întâmplă multe lucruri care nu îmi plac, ştiu că este greu, mai ales unui membru independent, dar aici ştiu că vreau să fiu. Peluza Sud actuală nu e perfectă, dar e balonul de oxigen de care are nevoie mişcarea ultras pentru a ieşi din moleşeala ultimilor ani. Modelul Sud Dinamo a fost preluat şi de celelalte grupări dizidente din peluzele de la Steaua, Petrolul, Sibiu etc, ceea ce demonstrează drumul bun pe care suntem. Şi totul a pornit de la nebunia câtorva care au decis să facă primul pas... Forza Dinamo, ale / Luptă deoarece / Sudul cântă doar pentru tine... Cătălin - SUD

Pagina 8

TRIBUNA

De ce vin fetele pe Dinamo? „De ce vin fetele pe Dinamo?” este, cu siguranţă, o întrebare la care nu poate răspunde o singură persoană din simplul motiv că fiecare om este unic şi trăieşte în mod diferit un moment sau altul al vieţii. Şi din păcate, sau mai bine zis, din fericire încă nu am evoluat atât de mult ca rasă, încât sa putem citi gândurile. Desigur, am putea generaliza spunând că fetele, ca şi persoanele de sex masculin, vin pe stadion deoarece sunt suporteri. Dar ce înseamnă, de fapt, a fi suporter? Căutând in DEX, pentru o definiţie cât mai corectă, constat că suporter se numeşte o persoană care simpatizează şi susţine cu pasiune o echipă sportivă sau anumiţi sportivi, când au loc competiţii cu participarea lor. Astfel, am putea spune ca am găsit un răspuns simplu si la obiect. Însă de la acesta se iscă altă întrebare: „Ce determină persoanele de sex feminin să fie pasionate de un sport predominant bărbătesc?”. Unii cârcotaşi ar spune probabil că „tocmai asta le determină - faptul ca este un sport predominant bărbătesc”. Încercând să fiu obiectivă aş putea include această afirmaţie în motivele femeilor de a merge pe stadion pentru a-şi susţine echipa favorită, însă privind lucrurile prin prisma ochilor mei, nu pot decât să neg cu vehemenţă acest fapt. Şi asta deoarece în opinia mea, fotbalul este un sport extrem de complex, reprezentând atât un sport fizic, cât şi un sport al minţii şi dacă e să mă gândesc bine, găsesc in el si elemente ale unui joc de noroc. Poate, tocmai din cauza faptului ca este un sport complex, are susţinători şi în rândurile sexului feminin. Astfel, privind un meci de fotbal, este imposibil, ca prin forţa si rezistenţa fizică a jucătorilor, să nu observi dăruirea acestora pentru echipă, iar prin aşezarea tactica in teren, să nu observi inteligenţa (sau nu) a antrenorului. Cât despre elementele jocului de noroc, ei bine, având în vedere că Dinamo nu joacă de una singură pe teren, uneori mai este nevoie şi de un pic de şansă pentru a câştiga un meci. Şansă care te poate duce de la agonie la extaz...sau invers, dacă ne gândim la ratările memorabile. A privi un meci de fotbal este ca şi când te-ai da timp de 90 de minute intr-un montagne-russe. Urci, cobori, te vezi căzând în gol sau ai impresia că atingi cerul cu mâna, râzi şi plângi... Dar întotdeauna urli... urli de bucurie sau urli de durere. Poate fetele vin pe stadion, tocmai pentru aceste sentimente, tocmai pentru aceste 90 de minute pe care le trăieşti ca şi când ar fi ultimele 90 de minute din viaţă.

Este posibil ca nu toate reprezentantele sexului frumos să fie de acord cu mine. Poate unele dintre ele vin pe stadion, într-adevăr, pentru a vedea un anumit jucător, poate vin doar pentru că un prieten sau altul este dinamovist, sau pur şi simplu din curiozitate. N-am de unde să ştiu. Dacă aş fi reuşit sa citesc gândurile acum vă spuneam dacă pe Bărcăuan l-au cuprins remuşcările după pasa pusă ca la carte lui Rednic, sau dacă Bratu şi Dănciulescu şi-au pus în cap să îl imite pe Zicu. Şi fetele iubesc Dinamo Dinamo… o iubire imensă, asta simt când aud acest nume! Nu am fost crescută în spiritul dinamovist, dar mi-a intrat în sânge pe parcurs, urmărind fiecare meci, mergând prin câteva deplasări, discutând cu dinamovişti adevăraţi! De ce vin fetele pe Dinamo? Nu aş putea răspunde exact, dar multe sigur din pura pasiune şi nebunie, şi nu pentru vreun jucător mai simpatic, aşa cum deseori ni se mai reproşează! Eu vin pe stadion din plăcere (chiar şi atunci când echipa nu merge), vin pentru a fi alături de prieteni, alături de oameni ce simt la fel ca mine. Vin pe stadion pentru a susţine echipa, pentru a vedea dăruire pe teren şi în tribune. Nimic nu se va compara vreodată cu atmosfera din Ştefan cel Mare, e momentul când uit de toate si dau frâu liber sentimentelor, e momentul când nu există altceva decât Dinamo! Cred cu tărie, că noi, dinamoviştii, suntem unici! Suporterii dinamovişti au fost cei care m-au făcut sa iubesc această echipă şi apoi toate au venit de la sine, a fost o compatibilitate de la început! Îmi place să merg pe stadion şi nu voi renunţa niciodată la această plăcere. E un mod de viaţă, indiferent de vreme, indiferent de rezultate, eu vreau sa fiu pe stadion! Îmi place să trec de la agonie la extaz într-o secundă, îmi place să plâng de bucurie şi îmi place să plâng de tristeţe! Toate aceste momente fac parte din viaţa mea, şi nu mai pot trăi fără ele. Dinamo e un prieten, şi cu bune şi cu rele, pe care îl iert mereu! Nimeni şi nimic nu mă va face să renunţ la această iubire şi la plăcerea de a merge pe stadion. Nici conducerea FCD, nici vreun jucător indolent şi nici vreun suporter mai prost crescut. Eu voi fi mereu alături de Dinamo, eu şi multe alte fete! De asta vin eu pe stadion!