Teologie Ioaneica

UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA CLUJ-NAPOCA

Masterat Teologie Sistematică - Biblică - HRISTOLOGIE PATRISTICĂ -

Profesor coordonator: Pr.Prof.Dr.Valer Bel Masterand: Paul Moldovan

- 2009 -

CUPRINS

Masterat Teologie Sistematică - Biblică........................................................................................1 CUPRINS.......................................................................................................................................2 HRISTOLOGIA IOANEICĂ........................................................................................................4 I . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - GENERALITĂŢI...........................................................7 II . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - OMUL, „HOMO”.......................................................10 III . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - FIUL LUI DUMNEZEU, „DEUS”...........................12 SCURTE CONCLUZII................................................................................................................18 BIBLIOGRAFIE :........................................................................................................................20

2

CUVÂNT ÎNAINTE ,

Imaginea Persoanei lui Isus Hristos este conturată printr-un limbaj evanghelic de o profunzime mişcătoare pentru sufletul aflat în căutarea Celui ce este Lumina şi Viaţa. Evanghelia a IV-a după Ioan, evanghelie a sufletului, redă prin cuvânt o Hristologie aparte de cea regăsită în Evangheliile Sinoptice, aceasta deoarece chiar de la începutul evangheliei, Sfântul Evanghelist Ioan prezintă în Prolog, opera lui Isus - Logosul, şi persoana Sa divină în planul mântuirii, conceput de Dumnezeu pentru cel făcut din ţărână. Expozeul ideilor regăsite în cuprinsul Prologului punctează prezenţa din veşnicie a lui Isus Hristos ca coautor la crearea lumii, arătând în acest fel natura Sa dumnezeiască. Autorul nu omite, însă a lăsa la o parte şi cealaltă latură a persoanei Sale, şi anume natura umană a lui Isus, Fiul Omului. Isus Hristos prin actul Întrupării nu este străin trăirii noastre, ci El acum se manifestă în omenitatea Sa la fel ca omul, realizând dialogul de la om la om nu dintr-un plan superior spre inferior, ci intrând într-un plan existenţial comun, omului. Persoana lui Isus Hristos cu cele două firi, şi anume cea divină şi ce umană, firi unite în aceeaşi persoană, permite manifestarea Mântuitorului pe două planuri existenţiale, cel divin, şi cel uman. (Divino - Uman) Omenitatea lui Isus îl face asemenea nouă, având aceleaşi nevoi, fiind supus aceloraşi suferinţe etc., pe când firea Sa divină se manifesta ca proroc, arhiereu şi împărat. Dar, Plinătatea divinităţii Sale se arată în momentul învierii Lui. Întreaga manifestare a activităţii Persoanei lui Isus Hristos nu este nimic altceva, decât aceea de a readuce omul damnat, la mântuire, la starea de sfinţenie, realizând în acest fel împăcarea Dumnezeiescului Tată cu omul păcatului. Aşadar Evanghelia a IV-a, îl conduce pe cititor la contemplarea Persoanei lui Isus Hristos, „Homo - Deus”

într-o lume paradisiacă, unde se regăseşte Plinătatea

Sufletului .

3

HRISTOLOGIA IOANEICĂ

Hristologia Sfântului Evanghelist Ioan, raportată la Hristologia evangheliilor Sinoptice este mult mai profundă şi mai intimă, aceasta din mai multe motive, şi anume: în primul rând datorită faptului că Ioan a fost ucenicul direct al mântuitorului, spre deosebire de ceilalţi doi autori ai evangheliilor, Marcu şi Luca care nu s-au aflat în preajma lui Isus în mod direct, ci au fost ucenici ai lui Petru şi Pavel, în al doilea rând Ioan este acela dintre ucenici care era cel mai iubit de Domnul şi nu putem decât să spunem că datorită statutului de care se bucură, acesta a reuşit stabilirea unei relaţii mai profunde, relaţii care l-au împins la o relatare mai completă şi mai intimă privitoare la Omul - Dumnezeu. Evanghelia a IV-a reliefează cea mai pătrunzătoare interpretare teologică referitoare la persoana lui Isus Hristos, ceea ce a şi făcut ca acesteia sa-i fie atribuită titlul de „evanghelie spirituală”. Chiar în Prologul evangheliei sunt prezentate într-un mod cu totul schiţat temele care urmează a fi tratate în cuprinsul Evangheliei, şi anume: teme ca viaţa, lumina, întunericul, adevărul, mărturia, slava etc. prolog care nu are paralela la sinoptici. Fiecare Evanghelie începe cu o introducere, preambul care prezintă metoda de lucru a Evangheliştilor. Marcu care este înclinat spre partea contemplativă se limitează astfel la prezentarea acţiunilor şi a evenimentelor axându-se deci pe acestea încercând a le rezuma într-o singură frază. Matei, de exemplu îşi începe istorisirea tabloului evanghelic printr-un expozeu al listei genealogiei lui Isus, expozeu tipic iudaismului, plasându-şi evanghelia sa sub semnul aşteptării împlinirii profeţilor Vechiului Testament, iar Luca realizează un preambul după modelul elenist. Evanghelia lui Ioan se deosebeşte de sinoptici prin faptul că autorul descrie în Prolog opera lui Isus - Logosul şi persoana Sa divină în planul mântuirii conceput de Creator pentru creator. Versetele Prologului, insistă pe latura preexistenţei şi divinităţii lui Isus Hristos, şi anume Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, revelatorul Tatălui1. „Isus este, într-adevăr, Cuvântul complet şi definitiv al lui Dumnezeu, Înţelepciunea autentică făcută vizibil,

1

La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

4

persoana trimisă de Dumnezeu ca Fiu unic al Tatălui”2. Utilizarea termenului de „logos” în scrierea Ioaneică a fost discutată de către biblişti, care susţin că Sfântul Apostol Ioan se inspiră din literatura sapienţială iudaică şi din reflecţia Bisericii primare asupra temei biblice a Cuvântului lui Dumnezeu. Termenul „logos” este de origine din limba greacă şi este folosit de autor pentru a scoate în evidenţă teologia Cuvântului, în sensul de putere care aşează, descoperă, luminează, persoana care dă viaţă şi îl aplică lui Hristos în raportul Său veşnic cu Tatăl. Filon din Alexandria caracterizează Logosul astfel: „Logosul este umbra lui Dumnezeu, care s-a servit de el ca de un instrument în crearea Universului. Ori, această umbră este ca o copie, care serveşte de prototip celorlalte lucruri. După cum Dumnezeu este modelul imaginii pe care noi o numim umbra (Logos), astfel este această imagine model tuturor celorlalte lucruri”3. Prologul Evangheliei a IV-a este pilonul, în jurul căruia ideile regăsite în cuprinsul acestuia, vor reliefa prin profunzimea cuvântului revelat claritatea expunerii şi imaginea prezentării activităţii mântuitorului pe pământ, atât în ceea ce priveşte latura Sa de om asemenea nouă, cât şi latura Sa dumnezeiască. Aşadar, încă de la primii paşi ai Prologului ne sare în ochi Persoana lui Isus Hristos, persoană însuşită cu două firi: cea dumnezeiască şi cea umană. Ideile de baza ale Prologului care conturează existenţa celor două firi ale Persoanei mântuitorului sunt: 1. Preexistenţa din veşnicie a Logosul (1,1-2); 2. Logosul - a doua persoană a Sfintei Treimi, este coautor al creaţiei (1, 3-4): „toate prin El s-a Făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”. 3. Misiunea lui Ioan Botezătorul a fost aceea de a da mărturie despre Lumină (1, 6-8); „Prologul Ioaneic are o construcţie simfonică; autorul introduce o temă, o părăseşte, o reintroduce şi o rezervă contrapunctic în strânsă conexiune cu celelalte. În aceste versete, Ioan evanghelistul leagă înţelesul misiunii sale de mărturia Luminii, care,

2

Stelian Tofana ,Introducere în Studiul Noului Testament, vol.III, ed.Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2001. 3 Ibidem nota subsol 2

5

din versetele anterioare aflăm că este Cuvântul Întrupat. Aşadar mărturia lui Ioan era aceea despre Logosul divin Întrupat”4. 4. Prezenţa Logosului în lume având un dublu scop: - de a lumina pe oameni; - de a aduce înfierea. 5. Întruparea Cuvântului (1, 14); 6. Mărturia lui Ioan despre Cuvânt (1, 15); 7. Legea a fost adusă oamenilor prin oameni (Moise) (1, 16); 8. Harul şi adevărul au venit în lume prin Isus Hristos (1, 17). Hristologia Ioaneică se referă la Persoana lui Isus Hristos cu cele două firi cea divină şi cea umană.

4

Stelian Tofana ,Introducere în Studiul Noului Testament, vol.III, ed.Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2001.

6

I . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - GENERALITĂŢI “ Homo - Deus, Deus - Homo ”

Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o parte prin raţiunile lucrurilor, iar pe de alta, prin persoanele umane care în raţionalitatea lor vie sunt chipurile Ipostatice ale Lui Însuşi. Persoanele umane au fost chemate de Logosul divin la comuniunea cu Sine prin lumea lucrurilor create. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice în privinţa aceasta: „Ascunzându-Se pe Sine în mod tainic în raţiuni, Cuvântul Se oferă spre înţelegere, în mod proporţional, prin fiecare din lucrurile văzute, ca pe nişte litere, întreg şi deplin în toate şi întreg şi nemicşorat, Cel nediferenţiat şi mereu acelaşi în cele diferenţiate, Cel simplu şi necompus în cele compuse, Cel fără început în cele supuse începutului, Cel nevăzut în cele văzute, Cel nepipăit în cele pipăite… ca din toate acestea să ne adune treptat la Sine pe noi, cei ce urmam Lui, unificându-ne prin Duhul, şi să ne ridice la înţelegerea Lui simplă şi eliberată de alipirea la ele, concentrându-ne pentru El în unirea atât cât S-a diferenţiat pe Sine prin coborârea cea pentru noi”5. Un aspect al marii taine a Întrupării este acela al modului cum a fost primită natura omenească în subiectul divin al Logosului. Încă de la începutul Evangheliei, Ioan punctează mărturiile unora dintre cei care s-au aflat în apropierea mântuitorului, astfel Ioan Botezătorul îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (1, 29), Andrei îl numeşte „Mesia”: „L-am aflat pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (1, 41), pentru Filip, Isus este: „Acela despre care a scris Moise în lege şi în proroci” (1, 45), iar Natanael face o mărturisire de credinţă a dumnezeirii lui Isus numindu-l „Fiul lui Dumnezeu”: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (1, 49). Jurnalul de mărturisiri se termină cu însăşi mărturisirea lui Isus, care se numeşte pe sine „Fiul Omului”: ... de acum veţi vedea … pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul

5

Sf.Maxim Mărturisitorul, „Ambigua”, pag.91, col.1285.

7

Omului” (1, 51). Aceste mărturisiri nu fac altceva decât de a aduce la lumina persoana lui Isus Hristos. Ioan mărturiseşte în evanghelia sa faptul că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci S-a Întrupat şi S-a făcut om, S-a micşorat pentru ca noi cei supuşi păcatului să ne împăcăm cu Dumnezeu Tatăl şi astfel să fim părtaşi ai vieţii veşnice. Părintele Dumitru Stăniloaie afirmă că prin Întrupare s-a realizat unirea ipostatică a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o persoană în două firi, Persoana lui Isus Hristos6. Chiar de la începutul Prologului evanghelic Ioaneic se arată că Isus Hristos a existat ca Fiu a lui Dumnezeu, deci ca Ipostas sau ca persoană dumnezeiască, dinainte de Întrupare. Aşadar, Isus Hristos este Unul şi Acelaşi cu Ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl dinainte de veci. Isus Hristos S-a constituit ca persoană de-abia prin naştere, prin întâlnirea firii dumnezeieşti cu firea omenească. Aceasta înseamnă că Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a unit la maximum cu umanitatea, sau a venit în maxima apropiere de noi. „Acum El nu mai rămâne ca persoană în alt plan decât persoanele umane; El nu Se mai mulţumeşte să-Şi facă simţită prezenţa şi eficacitatea ca persoană susţinătoare a persoanei raţionale umane existente în mod deosebit de El, ca chip al Său, şi a raţiunilor lucrurilor, ca chipuri deosebite ale raţiunilor Sale, cum făcea înainte de Întrupare şi într-un mod mai accentuat şi mai vădit în Revelaţia Vechiului Testament”7. Prin lucrarea Întrupării, Persoana lui Isus Hristos nu mai poartă un dialog cu persoanele umane, ca un partener din alt plan, ci acum El intră în planul experienţei comune omului care crede în El. Aşadar, dialogul omului Dumnezeu - om se realizează acum pe un plan al orizontalităţii liniare şi nu pe un plan vertical de la cer spre pământ. Nicolae Cabasila zice că înainte de Întrupare cele două firi erau despărţite, „pentru că Dumnezeu era numai El şi firea omenească era numai ea”. Chiar din Prologul Evangheliei lui Ioan, acesta spune că Dumnezeu - Cuvântul este Persoană prin faptul că se face Persoana firii omeneşti fără să se înceteze a fi Persoana firii dumnezeieşti. Prin urmare, potrivit celor de mai sus putem afirma că Persoana lui Isus este încununată atât de firea dumnezeiască cât şi de firea umană.

6

D.Staniloaie , „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Edit.Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003. 7 Ibidem nota subsol 6.

8

Părintele Stăniloaie spune că: „Nu există un Isus în sine ca om, care apoi să primească şi atributul de revelator, ci acest Isus este Dumnezeu Însuşi ca subiect al Revelaţiei şi ca obiect al ei, şi că dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-a făcut om în sensul întreg al cuvântului, omul n-a putut fi împăcat cu Dumnezeu”8. Pe baza expunerii Ioaneice putem afirma că Întruparea lui Isus Hristos s-a făcut cu un scop bine definit şi totodată bine determinat. Astfel, firea Sa dumnezeiască realizează lucrarea mântuitoare, lucrare care-l readuce pe om, nu la condiţia pe care a avut-o în gradina Edenului, ci la o poziţie mult superioară aceleia; şi anume aceea de a moştenii o avere pregătită de la întemeierea lumii de Dumnezeu Tatăl, şi anume: aceea de a deveni fii prin adopţie şi de a fi beneficiari ai împărăţiei cerurilor.

8

Dumitru Stăniloaie. „Isus Hristos sau Restaurarea Omului”, Edit.Omniscop, Craiova, 1993.

9

II . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - OMUL, „HOMO”

După cum am reuşit a vedea din expozeul de mai sus referitor la Persoana lui Isus Hristos, persoana însuşită cu cele două firi, cea Divină şi cea umană, putem face o despărţire a acestora şi să ne referim la firea umană a mântuitorului, fire supusă aceloraşi trebuinţe omului creat din ţărână. Isus-Omul, „Fiul Omului”, prin Întrupare se face trup, şi devine asemenea nouă. Prin lucrarea de Întrupare, acum Cuvântul devine natura umană pe care El însuşi o crease. Expresia „s-a sălăşluit printre noi” subliniază clar scopul Întrupării: Dumnezeu locuieşte cu poporul Său nu într-o manieră trecătoare, ci într-o manieră stabilă şi veşnică. Pentru a scoate la lumină natura umană a mântuitorului, putem afirma că Isus - Omul este supus aceloraşi legi din partea naturii: înfometează, suferă, plânge etc., având deci aceleaşi nevoi ca şi omul creat, şi îndură aceleaşi suferinţe ca acesta. Aşadar, prin asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu, care este şi primul act al chenozei Lui. Acesta urmează în continuare o chenoza, chenoză care implică ascultarea lui ca om, şi în acelaşi timp şi suportarea trebuinţelor omeneşti (afectele de foame, de sete, de somn, frică de moarte, durerea) şi suportarea morţii înseşi. În toate acestea, El se arată ca acceptând trăsăturile pătimitoare a firii noastre, afară de păcat. Rostul sau mai bine zis utilitatea acceptării patimilor de către El a fost pentru vindecarea firii noastre. Leonţiu de Bizanţ spune: „Trupul se cunoaşte pătimitor şi coruptibil. Faptul dintâi Îl face pe Cel mai presus de noi ca noi, iar al doilea nu-l lasă să rămână pe Cel cu noi ca noi decât până ce o cere timpul de vindecare şi până la ridicarea a ceea ce e a nostru la ceea ce e mai presus de noi, adică până la ridicare şi Înviere. Căci ce vom avea asemenea cu Dumnezeu de nu vom patimii cu Cel ce a pătimit. Dar cum a pătimit, dacă nu ca noi? Dar n-ar fi pătimit ca noi de n-ar fi rămas ca noi”. Episodul evanghelic Ioaneic al morţii şi învierii lui Lazăr (11,1-46), prietenul Său, arată într-un mod cât se poate de limpede că Domnul plânge (11, 35), verset care-l prezintă pe Isus - Omul într-o lumină caracteristică naturii sale umane, natura umană damnată la durere 10

şi suferinţă. O altă imagine a Evangheliei după Ioan, în care Domnul este asemenea nouă, prin firea umană însuşită şi asumată este aceea a patimilor îndurate de El înainte, şi în momentul răstignirii, inclusiv în momentul morţii Sale pe cruce. Cu toate că Domnul Hristos are cele două naturi existenţiale: divină şi umană, cuprinse în aceeaşi Persoană, El se manifestă în relaţia cu creatura, ca de la om la om. Firea umană însuşită de Isus - Omul este asemenea nouă cei creaţi de El, supuşi nevoilor acestei lumi pline de dureri, plânsete etc., dar la sfârşitul căreia se află veşnicia, dăruită ca dar de Dumnezeu. În suportarea acestor pătimiri Isus Se dovedeşte „omul tare”, omul restabilit în tăria lui adevărată, noul Adam.

11

III . PERSOANA LUI ISUS HRISTOS - FIUL LUI DUMNEZEU, „DEUS”

Sfântul Ioan Evanghelistul identifică pe Fiul lui Dumnezeu, care S-a Întrupat, cu Cuvântul, iar pe Acesta Îl cunoaşte, ca de altfel şi Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au făcut şi era încă înainte de Întrupare viaţa şi lumina oamenilor, luminând în întuneric (1, 3-5, 14). Naşterea Mântuitorului este opera Dumnezeiescului – Tată, având ca scop readucerea omului de la condiţia sa de rob, dobândită ca urmare a căderii acestuia în păcatul morţii, la sfinţenie şi mântuire. Pe întreg parcursul activităţii sale mântuitoare Fiul lui Dumnezeu se manifestă ca „Homo – Deus”. Legătura între Persoana lui Isus Hristos şi lucrarea Lui mântuitoare arată cele două naturi ale Persoanei Sale, natura divină şi cea umană. Pentru a observa cât mai desluşit divinitatea naturii Persoanei lui Isus Hristos este imperativă punctarea minunilor săvârşite de El, minuni care-l ridică la rangul de Fiu al lui Dumnezeu. Aşadar, divinitatea lui Isus reiese din numeroasele minuni cuprinse în cap.2 -12, minuni care-l fac sa fie privit ca „Mesia” cel aşteptat de iudei. În următoarele rânduri voi încerca a trece în revistă doar câteva din aceste minuni, miracole care-l ridică la demnitatea de Creator. Vindecarea slăbănogului de 38 de ani de la scăldătoarea Vitezda, pasaj evanghelic care a fost interpretat în sens sacramental, cu referire la Taina Botezului. Aşadar, Scriptura pictează într-un fel şi pune în faţa ochilor noştri ceea ce trebuie să se întâmple, ca noi să fim pregătiţi şi atunci când se va întâmpla ceva lucru uimitor şi la care nu ne aşteptăm, credinţa celor ce vor vedea să nu fie nicidecum stinsă, ci să rămână tare. Acest fragment evanghelic arată desluşit puterea divină a lui Hristos reliefând calitatea Sa de Domn. Persoana lui Isus Hristos determină acum vindecarea şi odată cu vindecarea, vine şi iertarea păcatelor. Altă minune care întăreşte şi redă ideea de divinitate a Persoanei lui Isus Hristos este minunea umblării pe mare, minune care are ca scop lărgirea orizonturilor 12

vederii în ceea ce priveşte deschiderea misterului Omului Isus. Astfel, Isus liniştindu-i, li se autorevelează şi li se descoperă nu numai ca Mesia, care le potoleşte teama, ci şi ca Domnul şi Stăpânul în care rezidă prezenţa puternică şi salvatoare a lui Isus. Minunea înmulţirii pâinilor este în viziunea Ioaneică încărcată de un puternic simbolism sacramental, prefigurând Sfânta Euharistie. Sensul Hristologic sacramental al săvârşirii acestei minuni este acela de descoperire a slavei lui Dumnezeu în Isus, Cuvântul revelat. Alături de punctarea acestor câteva minuni, mă văd nevoit de a nu lăsa la o parte acele câteva Cuvântări Hristologice din care reiese divinitatea Persoanei lui Isus Hristos: 1. Isus Hristos - Pâinea Vieţii. (cap.6) Cap.6 al Evangheliei a IV-a, prezintă pe Isus în centrul activităţii Sale publice, într-un moment crucial al acesteia, când revenind în Galilea, în urma unei minuni, săvârşite acolo, se proclamă pe Sine, în Sinagoga din Capernaum - Pâinea Vieţii, şi ca o consecinţă a acestei afirmaţii, autorul accentuează credinţa sau refuzul omului în faţa acestui mister. „Mesajul evanghelistului se înscrie într-o ecuaţie doctrinară extrem de simplă: Isus este Pâinea cerească care trebuie consumată în actul credinţei depline, condiţie sinegua-non pentru dobândirea mântuirii. Cel ce primeşte în credinţă şi supunere misterul Cuvântului şi Persoana Celui Întrupat intră în comuniune desăvârşită cu Dumnezeu, trăind anticipat dobândirea vieţii veşnice”9. 2. Isus - viaţa şi lumina lumii. (cap.7-8) În aceste capitole se regăsesc trei dialoguri care evidenţiază tensiunea dintre Isus şi iudei. Tema predilectă asupra căreia Mântuitorul insistă la Ierusalim este aceea a „apei cele vii”: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea; cel ce crede în Mine … râuri de apă vie vor curge din pântecele Lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care avea să-l primească cei ce cred Într-Însul” (7, 38-39). Isus lumina lumii este acea lumină care ne luminează inima ca să primim, ochii ca să privim şi mintea ca să înţelegem că numai prin El vom reuşi să ajungem la sfinţenie şi la mântuire. Deasemenea această Lumină ne luminează calea îndreptării noastre înspre raiul mântuirii unde vom dobândi veşnicia cea promisă. 9

Stelian Tofana ,Introducere în Studiul Noului Testament, vol.III, ed.Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2001.

13

3. Rugăciunea arhierească a lui Isus. (cap.17) Rugăciunea arhierească înglobează trei destinatari, şi anume: Rugăciunea lui Isus pentru Sine, Rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi şi rugăciunea lui Isus pentru lume. Rugăciunea lui Isus pentru Sine constă în cererea Sa de a fi preamărit de Tatăl şi de a fi arătat ca Dumnezeu, aşa cum El s-a manifestat, până în acel moment. Isus se prezintă pe Sine, dar simultan şi pe Tatăl ca având putere de a da viaţă veşnică, care, în viziunea Sa, constă în două lucruri: cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi cunoaşterea lui Isus Hristos ,ca Dumnezeu Întrupat. Rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi, se rezumă la: cererea de a fi păstraţi în unitate, şi cererea de a fi sfinţiţi în cuvântul Evanghelic. Rugăciunea lui Isus pentru lume, consta în: cererea pentru unitatea acelora care cred în numele Său, şi dorinţa Mântuitorului ca Apostolii şi toţi Ucenicii Lui să fie în comuniune cu EL. „Cuvântul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, chiar venit în Hristos în dialog cu noi, nu este văzut în mod descoperit. Trupul lui Hristos, cuvintele lui omeneşti, rămân încă „tipuri”, simboluri ale dumnezeirii lui”10. Fiul lui Dumnezeu Întrupat lucrează ambele feluri de lucrări: cele dumnezeieşti şi cele omeneşti, ba mai mult El le lucrează potrivit cu firea lor, pe cele dumnezeieşti cu lucrare dumnezeiasca, iar pe cele omeneşti cu lucrare omenească, însă nu separat de cealaltă fire. Divinitatea Persoanei Mântuitorului reiese şi din cap.14, 6, unde Isus se prezintă pe Sine ca fiind „calea, adevărul şi viaţa”. Realitatea împărăţiei lui Dumnezeu este evidenţiată de Isus prin următoarele cuvinte: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (cap.14, 2). Aceste locaşuri, potrivit cuvântului Ioaneic, pot fi atinse numai dacă se foloseşte o singură cale şi se urmează un singur adevăr: Isus Hristos. Deofiinţimea Persoanei lui Isus Hristos cu Tatăl reiese din cap.14, 8-11, şi anume: „Doamne, i-a zis Filip, arată-ne pe Tatăl, şi ne este deajuns. Isus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine: ci Tatăl care locuieşte în Mine, El 10

D.Staniloaie , „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Edit.Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

14

face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea”. Un alt punct deosebit de relevant în deofiinţimea Persoanei Mântuitorului cu Tatăl reiese şi din următorul pasaj scripturistic cuprins în cap.16, 32: „Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine”. Evanghelia Ioaneica redă Persoana lui Isus Hristos în cele trei slujiri mântuitoare ale Lui: Isus Hristos ca Învăţător – Proroc, Isus Hristos, Arhiereul şi Jertfa Sa supremă şi Isus Hristos ca Domn - Împărat. 1. Isus Hristos Învăţător – Proroc. Isus Hristos este Învăţătorul şi Prorocul suprem prin Însăşi Persoana Sa Divino – Umană. El nu este un învăţător de lege ca oricare om, sau un proroc din vechime deoarece El se înscrie pe un cu totul alt plan. Persoana şi învăţătura Sa sunt unice, unice raportate atât la omul creat cât şi la învăţătura acestuia. „Isus Hristos e Învăţătorul şi Prorocul prin Sine, nu printr-un dar venit din altă parte. El e Învăţătorul în sensul suprem prin Însăşi Persoana Sa, pentru că din Însăşi Persoana Sa decurge învăţătura Sa, care arată drumul adevărat al omului spre eternitatea desăvârşită a existentei. El e ca atare „Învăţătorul” şi „învăţătura” în persoana, dacă este „Lumina” în persoană. El e Cel ce propovăduieşte şi „Cel ce Se propovăduieşte pe Sine”11. 2. Isus Hristos, Arhiereu şi Jertfa Sa supremă. Slujirea ca Arhiereu a lui Isus Hristos este îndreptată în mod direct înspre Dumnezeu –Tatăl, fiindcă slujirea Sa se realizează sub forma aducerii jertfei Sale Tatălui Ceresc, dar această jertfă este îndreptată şi înspre oameni, aceasta deoarece Isus Hristos aduce ca jertfă firea umană asumată de El. Nicolae Cabasila zice: „Hristos S-a făcut dreptate de la Dumnezeu şi răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe Dumnezeu cu noi”. Un teolog grec spune: „Dar Dumnezeu nu urăşte pe copilul Lui nici când acesta se află în stare de păcat, ci e scârbit numai de starea de păcat a omului, în care se îmbracă şi se urâţeşte din pricina aceasta”. 11

D.Staniloaie , „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Edit.Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

15

În partea a doua a Evangeliei după Ioan, ne sunt prezentate manifestările supreme ale mesianităţii lui Isus Hristos: Cuvântarea de despărţire, Rugăciunea Arhierească, Episodul în care Domnul spală picioarele ucenicilor Săi, culminând cu evenimentele Patimilor şi a Învierii. Expozeul de cuvinte regăsite în evanghelia Ioaneică referitor la episodul spălării picioarelor ucenicilor de către Isus, poate fi socotit momentul instituirii slujirii cu caracter universal, „Să faceţi cum am făcut Eu” (In.13, 15). În Evanghelia Ioaneică, episodul cel mai profund, dar şi cu un impact uriaş pentru martorii Săi este acela a Rugăciunii lui Isus Hristos către Dumnezeu - Tatăl, episod care zugrăveşte calitatea Sa de Mare Arhiereu. Practic, Rugăciunea Sa Arhierească are trei beneficiari, şi anume: pentru Sine, pentru ucenicii Săi şi pentru lume, şi un singur destinatar Dumnezeu – Tatăl. În ceea ce priveşte jertfa săvârşită de Isus Hristos, aceasta serveşte restabilirii comuniunii între Dumnezeu şi om. „Comuniunea restabilită înseamnă însă atât firea omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se neîmpiedicat în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată de egoismul duşmănos al omului. Jertfa omului este necesară pentru restabilirea comuniunii, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru omul însuşi”12. 3. Isus Hristos Împărat – Domn, Fiul lui Dumnezeu. Viziunea Ioaneică referitoare la această formă de slujire este aceea că Isus Hristos nu a exercitat aceasta slujire în mod singular, separate, ci împreună cu celelalte două forme de slujire amintite mai sus. Demnitatea aceasta spune Sfântul Evanghelist Ioan este o demnitate de la Dumnezeu prin însuşi faptul ca El este Fiul lui Dumnezeu (cap.1, 118) . Părintele Dumitru Stăniloaie zice: „Demnitatea aceasta nu e numai cea pe care o are El ca Dumnezeu de crearea lumii şi pe care a exercitat-o şi în timpul vieţii Sale în trup, ci e demnitatea împărătească pe care a primit-o şi ca om”.

12

D.Staniloaie , „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Edit.Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

16

Însă, la puterea împărătească deplina e ridicat Hristos prin învierea Lui, ca ea sa se manifeste şi în înălţarea, în şederea de-a dreapta Tatălui, în conducerea operei de mântuire, în venirea întru slava şi la judecata de obşte. Unirea maximă a celor doua firi: cea Dumnezeiască şi cea umană în aceeaşi Persoană a lui Isus Hristos este văzută de Părintele Dumitru Stăniloaie ca o unitate realizata în Hristos. Nicodim Aghiotitul deosebeşte trei moduri ale unirii sau comuniunii: cel după fiinţă, propriu Persoanelor divine, cel după lucrare, propriu unirii lui Dumnezeu cu oamenii înainte de Întrupare, şi cel după Ipostas, propriu naturii dumnezeieşti şi omeneşti în Ipostasul lui Isus Hristos. Unire firilor după ipostas o face Fiul lui Dumnezeu ca persoană a firii omeneşti, fără însă a anula această fire. Prin faptul că se face om, Fiul lui Dumnezeu intră într-o unire după fiinţa omenească cu ceilalţi oameni; iar aceasta înseamnă o relaţie mai deplină decât înainte de Întrupare.

17

SCURTE CONCLUZII

Expunerea în aceste umile rânduri a Hristologiei Ioaneice, m-a făcut să înţeleg într-un mod cu totul aparte profunzimea şi intimitatea cuvântului redat de Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia a IV-a, referitor la Persoana lui Isus Hristos. Conturarea tabloului Hristologic, ca urmare a modului de pătrundere, înţelegere şi redare de către autor, constituie o adevărata comoară literară. Tema privind Persoana lui Isus Hristos că „Homo-Deus”, cu cele două firi şi anume: cea dumnezeiască şi cea umană este prezentată şi în Evangheliile Sinoptice, dar în Evanghelia după Ioan, Persoana Mântuitorului este redată cu o mai profundă intensitate sacramentală. Actul Întrupării Cuvântului, constituie momentul smereniei Celui ce a participat la Facere, făcându-se trup asemenea nouă oamenilor. În Isus Hristos, Dumnezeul – om, ni s-a deschis calea spre comuniunea cu Dumnezeu. Prin Întruparea Sa ca om, Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în forma umană cea mai deplină, mai bine spus cu întreaga Sfântă Treime. Persoana Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat este văzută de Ioan ca un moment al reaşezării lucrurilor, al împăcării lui Dumnezeu cu omul cuprins de lanţurile păcatului. Manifestarea Persoanei lui Isus în cele două planuri existenţiale, cel uman în care se face frate cu noi, şi cel divin în care se arată că adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, constituie plinătatea Persoanei Sale. Numai Persoana lui Isus Hristos ne-a dat puterea să ieşim deplin din egoismul păcatului, din închisoarea în care limitele umane nu puteau ieşi fără ajutorul un Mântuitor, al unui Mesia. Ca Fiu al Omului, El nu mai poartă un dialog de pe planuri diferite (superior – inferior) cu persoanele umane, ci realizează un dialog pe orizontală cu semenii Săi, intrând într-un plan al experienţei comune creaturii, iar ca Persoană Divină. Acesta se manifestă ca

18

proroc, arhiereu şi împărat, manifestându-se abia după momentul învierii în deplina Sa divinitate. Aşadar, numai prin căutarea, prin cunoaşterea, prin iubirea şi urmarea Persoanei lui Isus Hristos, putem dobândi mântuirea şi sfinţenia. Am să închei cu un citat din Părintele Dumitru Stăniloaie, şi anume: „Isus S-a arătat astfel ca Dumnezeu, întrucât S-a arătat ca fiinţa cea mai omenească”.

19

BIBLIOGRAFIE :

•

Stăniloaie Dumitru, Pr. prof. dr. , „Chipul Evanghelic al lui Hristos”, Sibiu,1981.

•

Idem, „Isus Hristos sau restaurarea omului”, ed. a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.

•

Idem, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol.II, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978.

•

Tofană Stelian, Pr. prof. dr., „Introducere în Studiul Noul Testamant - Evangheliile după Matei şi Marcu. Documentul Qulle”, Editura Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2002.

•

Idem, „Introducere în Studiul Noului Testament, vol.III - Evanghelile după Luca şi Ioan, Problema sinoptică”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001. Studii şi articole:

•

Manolache Ana, „Învierea şi Înălţarea Domnului încununare a operei de răscumpărare”, în „Ortodoxia” , anul XXI (1969), nr.2, (aprilie - iunie).

•

Tofană Stelian, Pr. prof. dr., „Hristologie, sacramentalitate şi Mariologie în Evanghelia a IV-a cu privire specială la episodul Cana” (Ioan 2, 1 – 11), în „Studia Universitatis Babes-Bolyai - Theologia Ortodoxă”, anul XLIV, 1999, nr.1 – 2.

•

Vizitiu Mihai, Pr. drd., „Isus Hristos Viaţa lumii”, în „Ortodoxia”, an XXXV (1983), nr.1, (ianuarie - martie).

20