Dogmele Fundamentale. Dogma Si Teologie.

Lucrare de seminar pe semestrul I la Dogmatică

Dogmele fundamentale. Dogmă şi teologie

Prep. Florin Tomoioagă Student: Bălaj Călin – Andrei

2009

Numirea de dogmă vine de la (grecescul δογμα = opinie) a primit în limbajul teologic creştin înţelesul de afirmaţie categorică, întemeiată nezdruncinabil, ca fiind adevăr de credinţă descoperit de Dumnezeu, păstrat, formulat şi propovăduit de Biserică, creştinilor spre mântuire. Dogmele sunt adevăruri revelate sigure şi neschimbătoare, ele sunt de la Dumnezeu, Adevărul absolut şi sunt păstrate, definite sau formulate şi învăţate de Biserica infailibilă, ea având Cap pe însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos şi însufleţitor, pe Însuşi Duhul Sfînt, totdeauna prezent în ea. Dogmele sunt cuprinse în temeiurile Revelaţiei dumnezeieşti, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca porunci ale Evangheliei, „El a şters cu poruncile (Evangheliei) zapisul ce era asupra noastră, care era potrivnic nouă şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce" (Coloseni 2:14), fiind numite de Sfinţii Părinţi, (dogme dumnezeieşti, dogme creştine, dogme ale domnului, dogme evanghelice, dogme apostolice). Biserica Ortodoxă a păstrat neatins principiul formulării dogmelor în Sinoade ecumenice, prin care vorbeşte întreaga Biserică, cea a toată lumea. Neschimbabilitatea dogmei, înseamnă că ea fiind adevăr dumnezeiesc, definit şi predat de Biserica infailibilă, este şi rămâne pentru totdeauna aşa cum s-a predat. Aceasta pentru că dogma nu este creaţie a minţii omeneşti, ci învăţătură de inspiraţie dumnezeiască. Istoria zisă a dogmelor poate să cuprindă date despre timpul şi împrejurările istorice în care s-au formulat dogmele sau despre însuşirea subiectivă a conţinutului dogmelor de către membrii comunităţii bisericeşti, ca şi despre gradul de înţelegere şi trăire a adevărului de credinţă de către credincioşi. Dogma este adevăr care duce la mîntuire. Dogma nu urmăreşte satisfacerea pretenţiilor de cunoaştere raţională, ci scopul ei este acela de a mîntui neamul omenesc. Căci fără adevărul credinţei, al dreptei credinţe,adevăr cuprins în dogme, nu se poate ajunge la mîntuire. Dogmele ca expresie doctrinară a planului de mîntuire este revelat şi realizat de Dumnezeu în Hristos şi extins şi fructificat prin Biserică. Dogmele creştine sunt după forma lor, punctele planului de mîntuirre cuprinse şi realizate în Revelaţia dumnezeiască supranaturală care a culminat în Hristos. Pentru creştinism există un singur adevăr atotcuprinzător care ne mântuieşte, Acesta fiind Hristos-Dumnezeu-Omul. Adevărul atotcuprinzător este propriu-zis Sfânta Treime, comunitatea persoanelor supreme. Dogmele explicitează deci pe Hristos şi lucrarea Lui de recapitulare a tuturor în El. Dogmele naturale au o evidenţă intrisecă, avînd nevoie de a fi acceptate prin credinţă. Evidenţa sau adevărul lor e în funcţie de sensul lor, care ni se impune în mod natural. Revelaţia supranaturală precizează sensuri ale existenţei, exprimate prin dogme şi arată în mod concret posibilitatea împlinirii lor, dar şi împlinirea lor reală în Hristos şi înaintarea noastră spre însuşirea lor prin ajutorul lui Dumnezeu coborît la noi în Hristos şi în Duhul Sfânt. În cazul dogmelor naturale evidenţa nu este în funcţie de sensul lor, care ni se impune în mod natural, ci de un act sau un şir de acte de autodescoperire a lui Dumnezeu sau de putere a Lui Însuşi în evidenţă. Dumnezeu Se revelează sau revelează aceste dogme, printr-o iniţiativă a Sa, simţită de organele Revelaţiei. Sensul lor iese la iveală din conţinutul descoperit de această Revelaţie.

1

În revelaţia supranaturală se impune realitatea personală mântuitoare a lui Dumnezeu. Astfel dacă în Revelaţia naturală credinţa e produsă de sensurile sau de evidenţele constante de om, în Revelaţia supranaturală ea e produsă de evidenţa sau de adevărul realităţii personale a lui Dumnezeu ce se impune omului fără efortul lui. De aceea Revelaţia supranaturală e motivul cel mai puternic de acceptare a dogmelor creştine. Desigur, sensul ce iese la iveală în dogmele supranaturale este şi el mai clar, mai evident. Sensul dogmelor Revelaţiei supranaturale are o claritate mult mai mare decât cel al dogmelor naturale, întrucât face pe Dumnezeu mai evident ca Persoană care are în Ea însăşi sensul deplin şi dă sens tuturor. Credinţa e întemeiată pe Revelaţie, dar Revelaţia nu are loc fără credinţă. Nu credinţa produce Revelaţia, dar ea se iveşte dintr-o presimţire a intenţiei Persoanei supreme de a Se revela, lăsându-se să se articuleze deplin în momentul Acela. Dogmele sunt păstrate, propovăduite, aplicate sau fructificate, explicate şi definite de Biserică. Temeiul prim al acceptării dogmelor e comunicarea lor prin Revelaţia supranaturală. Un al doilea temei este păstrarea, propovăduirea, aplicarea sau fructificarea şi explicarea şi definirea lor de Biserică, adică de comunitatea celor ce cred în Hristos şi care a luat fiinţă prin coborârea Duhului Sfânt şi prin Apostoli, pe baza poruncii lui Hristos. Revelaţia rămâne eficientă prin Biserică; Biserica e mediul de persistenţă a Revelaţiei în eficienţa ei. Biserica ţine vie Revelaţia, Revelaţia ţine vie Biserica. Revelaţia primeşte astfel un aspect bisericesc, expresiile sau dogmele ei devin expresiile sau dogmele Bisericii. Dogmele sunt necesare pentru mântuire întrucât ele Îl exprimă pe Hristos în lucrarea Lui mântuitoare. Dar Hristos ne mântuieşte numai dacă ne deschidem Lui, dacă credem în El. Dogmele creştine exprimă deci puterile lui Hristos în acţiunea mântuitoare, dar cu condiţia ca să credem în ceea ce exprimă ele. Pentru creştin, dogma nu este o îngustare a dezvoltării spirituale libere a fiinţei umane care crede, ci, dimpotrivă, ea o menţine pe aceasta capabilă de o astfel de dezvoltare. Dogmele creştine fundamentează dezvoltarea duhovnicească a celui ce crede în libertate. De aceea spune Sfântul Chiril din Alexandria că cei ce devin fiii lui Dumnezeu sunt „primiţi la libertatea credinţei”, care domneşte „în curtea lui Dumnezeu”1. Predominaţia theologumenelor asupra dogmelor este un avantaj propriu al Bisericii ortodoxe. Ortodoxia nu a simţit şi nu simte nici o pagubă în viaţa practică, chiar şi atunci când există o oarecare diversitate de opinii teologice. Dogma cristologică este înţeleasă de Ortodoxie în toată puterea realismului elaborat în epoca sinoadelor ecumenice. Credinţa în Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, nu este pentru ortodoxie o doctrină cristologică, ci viaţa însăşi. Această credinţă pătrunde viaţa de la un capăt la celălalt. Creştinismul este credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, Mântuitorul şi Răscumpărătorul: „…biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră”, (1 Ioan 5:4).

1

Sfântul Chiril al Alexandriei, Explicarea Evangheliei Sfântului Ioan, Cartea V, la cap. 8,35; p. 73, col. 864. 2

Creştinismul este religia Sfintei Treimi. Este de notat că în viaţa liturgică a Ortodoxiei, numele Sfintei Treimi predomină asupra numelui lui Iisus, ceea ce arată cunoaşterea lui Hristos că este în mod inseparabil legată de a Sfintei Treimi. „Dumnezeu este un Duh, care are o conştiinţă întreită şi una, împreună cu o unitate de viaţă şi de substanţă; şi în această unitate în trei, existenţa particulară a celor trei ipostaze divine se împacă cu unitatea conştiinţei. Dumnezeu este iubire”2. De aceea Treimea posedă o mare putere de iubire reciprocă. Dogma Sfintei Treimi este mărturisită de Ortodoxie în forma în care ea a fost exprimată în epoca sinoadelor ecumenice şi în care a fost fixată în simbolul credinţei. Fără îndoială, această dogmă este incompatibilă cu raţionalismul, care abordează lucrurile divine prin mijlocirea categoriilor unităţii şi pluralităţii. Dogma Sfintei treimi nu este doar o formulă doctrinară, ci o experienţă creştină vie, care se dezvoltă necontenit; este un fapt din viaţa creştinului. Căci viaţa în Hristos uneşte cu Sfânta Treime, dă cunoaşterea iubirii paterne şi a darurilor Sfântului Duh. Mărturisirea credinţei în Sfânta Treime este o legătură comună a Bisericii. Sfânta Treime este imediat întoarsă către lume prin Cuvântul, prin mujlocirea căruia toate lucrurile au fost făcute: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, (Ioan 1:3). Fiul este ipostaza care creează lumea. Dar Sfântul Duh de asemenea împlineşte, face viu, dă lumii realitatea. Omul este centrul creaţiei: „Dezmierdându-mă pe rotundul pământului lui şi găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor”, (Pilde 8:31). Omul este scopul creaţiei, el este un microcosmos, o lume în prescurtare. Este făcut după chipul lui Dumnezeu. În conştiinţa lui personală omul posedă imaginea ipostazei divine. Posedând un trup, omul nu devine numai cetăţeanul acestei lumi, ci şi stăpânul ei; în el se realizează Înţelepciunea divină, manifestată în creaţie. Primul om a fost într-o stare de fericire, de nevinovăţie, aproape de Dumnezeu dar el trebuia să-şi determine singur viitorul, să se întărească în Dumnezeu. Omul primise de la Dumnezeu tot ce Acesta putea să-i de-a prin atotputernicia sa. Această creaţie de sine în libertate este exprimată în mod simbolic de preceptul care priveşte arborele cunoştinţei binelui şi răului. Omul trebuia să se creeze moraliceşte el însuşi dar el a căzut pentru că nu a ascultat de această poruncă. A permis elementului egoist să predomine în el, astfel devenind muritor. A rămas izolat în lume, căci relaţiile lui directe cu Dumnezeu au încetat. Natura trupească nu a mai ascultat de suflet, ci dimpotrivă a început să predomine împotriva regulii. În viaţa lui spirituală au apărut egoismul, orgoliul şi gelozia, o adevărată cunoştinţă a binelui şi a răului, adică lupta neîncetată a binelui şi a răului, lupta neîncetată între lumină şi întuneric. Astfel omul a rămas om, o fiinţă liberă şi spirituală, care, ajutat de un sprijin special al lui Dumnezeu, este capabil să se ridice din nou la norma sa primară. Omul zidit după chipul lui Dumnezeu, destinat să fie îndumnezeit prin realizarea asemănării divine, s-a îndepărtat de la această cale. Dar Dumnezeu însuşi care a împrumutat în el imaginea sa, a devenit în el imaginea sa, a devenit om, s-a născut din Sfântul Duh şi din Fecioara Maria, dar el a fost în afară de concepţia în păcat, a devenit în ipostaza sa natura divină şi natura omenească. El a devenit omul Iisus. A luat asupra sa întreaga umanitate, fiind noul Adam, omul universal. Omul a păstrat un rest din libertatea sa primitivă şi n-o poate pierde fără să 2

Bulgakov Serghei, Ortodoxia, Sibiu 1993, p. 115. 3

piardă chipul lui Dumnezeu şi spiritualitatea fiinţei sale, ca urmare, el este chemat să-şi creeze lui însuşi propria mîntuire. Ortodoxia consideră că iubirea lui Dumnezeu formează centrul învăţăturii despre mântuire. Întruparea realizată în primul rând pentru a răscumpăra umanitatea căzută şi a o împăca cu Dumnezeu este înţeleasă de Ortodoxie mai ales ca îndumnezeirea omului, în sensul unei comunicări de viaţă divină în acesta din urmă. Dogma Sfintei Treimi este adevărul de temelie al învăţăturii creştine, proprie şi caracteristică creştinismului, ea stând la baza tuturor mărturisirilor de credinţă ale Bisericii şi totodată, condiţionând întreaga ordine morală creştină, personală şi socială, la temelia căruia stă ca principiu şi ca ideal suprem, comuniunea iubirii intratinitare divine. Iar ca drum de urcat spre această comuniune, deci spre desăvârşire şi fericire, este trăirea iubirii de Dumnezeu şi de semenii noştri, căci în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele se cuprinde toată Legea şi proorocii: „Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-l pe Iisus, L-a întrebat: <<Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?>>. El i-a răspuns: <<Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău>>. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: <<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii”, (Matei 22:40). Căci Dumnezeul credinţei creştine este Dumnezeu-Iubirea: “Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire”, (1 Ioan 4:8). Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi constă în afirmarea că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în personae, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare dintre cele trei personae ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat; Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întrega fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti, fără însă să fie trei Dumnezei, adică fără împărţire sau despărţire a fiinţei, fără să se amestece sau să se contopească persoanele dumnezeieşti împreună. Vechiul Testament pregăteşte şi indică adevărul Sfintei Treimi, descoperită deplin în Noul Testament. Noul Testament precizează foarte clar numărul de trei persoane în fiinţa Dumnezeirii, afirmă Dumnezeirea fiecărei persoane şi stabileşte raporturile Sintei Treimi. Prima arătare a Sfintei Treimi, în Noul Testament pe care o descriu toţi evangheliştii este la Botezul Domnului. Hristos arată prin Sine pe Tatăl şi pe Duhul, săvârşind împreună cu Ei opera de ridicare a omenirii la comuniunea eternă cu Sfânta Treime, Care este Ea însăţi structura comuniunii perfecte. Hristos este în acelaşi timp omul desăvârşit. Dogmele creştine sunt multe şi totuşi una, pentru că Hristos este unul, dar în El sunt date toate condiţiile şi toate mijloacele îndumnezeirii noastre. Persoana lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu cel întrupat porneşte din Treime spre a readuce pe oameni în comuniune cu Treimea. În afară de creştinism, Dumnezeu este văzut în două feluri care nu asigură o comuniune eternă a persoanei umane cu El. În iudaism şi islamism, Dumnezeu este atât de inchis ca persoană în el însuşi, că pentru om nu este posibilă o comuniune cu el. Între el şi creaţie rămâne o prăpastie. O singură persoană divină nu îşi poate comunica natura3. În afară de creştinism, Dumnezeu este văzut în două feluri care nu asigură o comuniune eternă a persoanei umane cu El. Între el şi creaţie rămâne o prăpastie. De fapt în Dumnezeul iudaic şi islamic nu se accentuează decât puterea faţă de lume. Pentru creştinism, Dumnezeu este o Vl. Losskz, „Dogmaticeskoe Bogoslovie”, în: Bogoslovskie Trudî, Izdanie Moskovskoi Patriarhii, 1972, p. 131-133. 3

4

Treime de Persoane care au totul comun, adică întreaga fiinţă, fără să se confunde între Ele ca persoane. Absolutul este tripersonal, nu ceva impersonal. Persoana într-o singurătate nu poate fi absolutul. Treimea reflectă în planul de mântuire ceva din unitatea şi iubirea Ei lăuntrică. Natura comună rămâne totuşi baza pentru aspiraţia ei spre unitatea în iubire, măcar că a slăbit foarte mult iubirea între noi4. O altă dogmă este a unirii celor două firi în Hristos şi legătura ei cu dogma Sfintei Treimi. Unirea celor două firi în El nu înseamnă nici o confuzie între natura divină şi cea umană. Unirea între cele două naturi are caracterul unei uniri maxime, în condiţia rămânerii lor necontopite, prin faptul că sunt unite într-un ipostas. Ipostasul lui Hristos este baza de unire maximală a două naturi diferite, precum natura comună este puntea de unire între persoanele de aceeaşi natură. Căci El rămâne Mijlocitorul real al comuniunii noastre cu Dumnezeu. În comuniunea cu El, fiecare om este în comuniune perfectă cu toate Persoanele treimice. În comuniune cu El fiecare om, devenit fiul Tatălui prin har, se bucură de dragostea perfectă a omului Hristos, devenit Fiul lui, dragoste în care se uneşte dragostea tuturor celor ce cred în El. Treimea Îşi descoperă ca o presiune reală şi calitatea Ei de sens suprem al existenţei noastre, ca împlinire a aspiraţiei noastre după sensul ultim. Temelia credinţei în Treime este Hristos, ca Revelaţie concretizată şi culminantă a ei. Numai în Treimea care e o unitate de Persoane neconfundate, caracterul de persoană este deplin asigurat. Natura divină în sine este atotdesăvârşită. Ea este baza comunităţii atotdesăvârşite între Persoanele divine. Dacă unitatea neconfundată între Persoanele divine e asigurată de comunitatea de natură, comunitatea între Dumnezeu şi cei ce cred e asigurată de practicarea lor la natura divină, după har, adică în comunitatea Lor iubitoare. Dumnezeu voieşte să atragă în comuniunea cu Sine şi fiinţele raţionale create. Unirea naturii umane cu natura divină într-un ipostat este forma maximală a unirii celor două naturi. Toţi suntem uniţi prin natura noastră în Ipostasul Cuvântului. Pentru această unire maximală, Dumnezeu a făcut om pe Fiul Său. Aşa mărturiseşte şi Petru: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16:16). Noi înţelegem că singurul răspuns ni-l dă dogma Preasfintei Treimi, că: Hristos este Fiul Cel unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu egal cu Tatăl, identic cu El în Dumnezeire şi deosebit de El ca persoană. Hristos arată în Sine pe Tatăl iar Tatăl Se arată El însuşi în Hristos. În general, Tatăl prin Duhul conduce omenrea spre Hristos. Sfântul Chiril din Alexandria spune: „Deci Tatăl conduce spre Fiul, prin cunoştinţa şi prin dăruirea unei vederi dumnezeieşti, pe cei cărora hotărăşte să le dea harul Său dumnezeiesc. Primindu-i, Fiul le dă viaţa şi adaugă harul Său cel bun celor care au fost smulşi şi scoşi din firea lor proprie, varsă în ei, ca pe nişte scântei de foc, puterea cea de viaţă dădătoare a Sfântului Duh şi-i preface pe de-a întregul spre nemurire”5. Între Treime şi Înviere există o legătură deoarece nu firea aceasta a trupului s-a făcut purtătoare a vieţii, ci lucrul s-a săvârşit prin lucrarea firii dumnezeieşti. Învierea nu se poate explica fără Sfânta Treime. Toată iconomia mântuirii săvârşită de Sfânta Treime se încheie în Înviere. Pe de altă parte, prin Înviere se comunică viaţa dumnezeiască eternă comună celor Trei Persoane. E greu de spus dacă noi intrăm în comuniune eternă cu

4 5

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola II, către Ioan Cubicularul, p. 91, col. 306. Explicarea evangheliei Sfântului Ioan, Cartea IV, la cap. 6, 40, p. 73, col. 545 A. 5

Persoanele Sfintei Treimi şi între noi, pentru că primim nestricăciunea şi nemurirea, sau viaţa dumnezeiască sau primim această viaţă pentru că intrăm în comuniune cu Persoanele Treimii. Sfinţii Părinţi, trăitori într-o perioadă în care ideea de persoană şi de comuniune interpersonală nu era prea dezvoltată, pun accentul în Înviere mai mult pe împărtăşirea naturii umane de viaţa dumnezeiască incoruptibilă. Învierea este o operă comună a Sfintei Treimi, pentru că prin comuniune se comunică viaţa incoruptibilă şi eternă naturii umane. Sfântul Apostol Petru spune în Sfânta Scriptură: „…Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu ptinţă ca El să fie ţinut de ea”, (Faptele Apostolilor 2:24). Slava pe care o primeşte Hristos de la Tatăl pentru mântuirea omului, o primeşte şi Tatăl de la omul mântuit în Hristos. Cu cât este mai adâncă comuniunea, cu atât este mai deplină viaţa spirituală. Un rol special atribuie aici Sfântul Duh. Numai existând trei persoane se poate menţine o continuă împrospătare atât pentru fiecare, cât şi pentru două dintre ele. Duhul Sfânt umple de viaţa dumnezeiască umanitatea lui Hristos şi după naşterea Lui. Hristos trăieşte această comuniune deplină cu Tatăl şi cu Duhul chiar şi în trupul Său şi prin aceasta trupul Său se umple de viaţă dumnezeiască incoruptibilă şi se face mediu al puterilor Sale dumnezeieşti. Dogma recapitulării eterne în Hristos, operată prin Duhul - Sfânta Treime a hotărât întruparea, răstignirea, învierea şi înălţarea ca om a uneia din Persoanele Ei, pentru ca această Persoană să-i recapituleze pe toţi în Sine şi pentru ca să-i aducă astfel pe toţi în comuniunea eternă cu Dumnezeu Cel în Treime, având unită cu Sine toată umanitatea. Sfântul Chiril din Alexandria zice iarăşi: „Înţeleptul Pavel, explicând scopul cel unic şi adevărat şi atotgeneral al întrupării Celui Unuia Născut, zice: <>, (Efeseni 1:10). Iar numele şi fapta recapitulării indică readucerea la ceea ce erau la început a celor ce au crezut în ceea ce era contrar”6. Duhul creează comunitatea între noi pentru că în El e comunitatea necontopită a întregii Treimi. Duhul Sfânt realizează ridicarea creaţiei la starea de Biserică. Prin El, Revelaţia, sau Hristos, devine afectivă în oameni. Prin El, Revelaţia se dezvăluie tuturor generaţiilor şi ele o valorifică prin Duhul. Prin Duhul, oamenii sunt ridicaţi la participarea tot mai mare a bunătăţilor nesfîrşite aşezate în Hristos. Biserica se naşte prin coborârea Sfântului Duh, pentru că prin El se naşte credinţa. Biserica continuă prin El, pentru că prin El continuă să se transmită credinţa de la om la om, de la generaţie la generaţie, prin grai de foc. Biserica ia fiinţă la Rusalii, pentru că atunci Se coboară Duhul: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi Apostolii împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede şi au umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-a umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi precum le dădea lor Duhul a grăi”, (Faptele Apostolilor 2:1-4). Una din cele mai importante sarcini ale teologiei actuale este aceea de a explica şi a îndruma, prin contribuţii care se înscriu în învăţătura Bisericii, toată mişcarea creaţiei spre Dumnezeu, în lumina tandrei nedespărţite a lui Hristos7.

6 7

Ibidem, Cartea II, la 1, 33, p. 73, col, 250, D. Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, iisus Hristos Pantocrator, Edit. IBMBOR, Buc. 2005, p. 80. 6