Suport De Curs - An Ii. Sem Atletism.pdf

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Specializarea: Educaţie fizică şi sportivă Forma de învăţământ: ZI

SUPORT DE CURS

ATLETISM – TEORIE ŞI PRACTICĂ

ANUL II Semestrul 3

Prof. univ. dr. Bogdan Vasile

2013 1

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

a)

Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: ATLETISM – TEORIE ŞI PRACTICĂ

Codul: YLR 0020 Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul 1, semestrul 2 Tipul cursului: obligatoriu Pagina web a cursului: http://sport.ubbcluj.ro/ Număr de credite: 4 Locul de desfăşurare: Facultatea de Educație Fizică și Sport, parcul Iuliu Hatieganu Programarea în orar a activităţilor: conform orarului afişat la sediul facultăţii b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator: Curs şi seminar: Prof. Univ. dr. Bgdan Vasile Nume şi titlul ştiinţific:

Prof. Univ. dr. Bgdan Vasile

Informaţii de contact:

e-mail: 84

Ore de consultaţii:

Conform cu orarul afişat

c) Descrierea disciplinei: Obiectivele  Dezvoltarea potenţialului creativ al studenţilor, ca viitori profesori, prin mijloacele atletice.  Consolidarea şi diversificarea sistemului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi specifice atletismului.  Dezvoltarea capacităţii profesionale de predare şi de organizare a activităţilor specifice atletismului.  Pregătirea studenţilor cu o strategie adecvată predării probelor atletice cuprinse în programele şcolare.  Dobândirea cunoştinţelor teoretice specifice atletismului 2

 Învăţarea şi perfecţionarea exerciţiilor de atletism în parametrii tehnici şi performanţiali.  Însuşirea metodicii de predare a exerciţiilor de atletism.  Dezvoltarea calităţilor motrice necesare practicării exerciţiilor de atletism  Dezvoltarea calităţilor biomotrice (condiţionale şi coordinative) prin mijloace specifice atletismului;  Transmiterea unor noţiuni fundamentale de regulament privind desfăşurarea probelor tehnice amintite;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;  Formarea deprinderii de a conduce o lecţie de atletism sau părţi ale acesteia;  Practicarea probelor tehnice însuşite în condiţii de concurs (în cadrul grupei, anului, concurs pe facultate, concursuri universitare). Conţinutul disciplinei: Disciplina se axează pe expunerea următoarelor aspecte:    

   

Locul şi rolul atletismului în educaţia fizică şcolară ca factor de bază în dezvoltarea fizică generelă a tineretului. Analiza obiectivelor de referinţă atletismului în educaţia fizică şcolară cuprinse în programele şcolare pentru ciclul primar şi gimnazial. Studiererea obiectivelor de referinţă şi a conţinuturilor probelor din atletism în şcoală, pentru ciclul liceal. Aprofundarea sistemului de metode aplicate în atletismul şcolar: medode de instruire; metode de educaţie; metode de corectare a greşelilor de execuţie; metode de verificare, apreciere şi notare. Particularităţile procesului de învăţare a atletismului. Etapele învăţării. Asigurarea şi ajutorul în procesul învăţării. Metodologia predării atletismului şcolar. Metododologia organizării, predării şi creării jocurilor specifice, în cadrul lecţiei, folosind mijloacele atletismului. Metodologia de utilizare şi aplicare a sistemului naţional şcolar de evaluare la atletism.

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei: Instrumental-aplicative -

capacitarea studenţilor cu deprinderi practico-metodice aplicabile în lecţia de educaţie fizică şi sport, cu posibilitatea de transfer în activităţile de timp liber. proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici, şi instrumente de investigare şi de aplicare. Formarea capacității de a arbitra competiții la nivel de copii și juniori. 3

Competenţe de comunicare – relaţionare: - să folosească limbaj de specialitate cu aplicabilitate în lecția de educație fizică; o să colaboreze pentru rezolvarea sarcinilor de învăţare motrică - Cunoaşterea obiectivelor de referinţă şi a conţinuturilor probelor din atletism, cuprinse în curriculele şcolare, la toate ciclurile de învăţământ. - Cunoaşterea sistemului metodelor de instruire tradiţionale şi a celor acţionale, precum şi a modalităţiilor specifice de aplicare ale acestora în educaţia fizică şcolară, ţinând cont în acelaşi timp şi de vârsta, pregătirea motrică şi de baza didactică existentă. - Cunoaşterea modalităţilor de organizare şi formelor de exersare cele mai adecvate, utilizate în lecţia de educaţie fizică cu teme din gimnastică. - Cunoasterea strategiei predării şi aplicării deprinderilor organizatorice. - Cunoaşterea strategiei predării exerciţiilor de dezvoltare fizică generală. - Formarea studenţilor cu o strategie adecvată predării probelor din atletism cuprinse în programele şcolare. - Cunoaşterea strategiei de organizare, deşfăşurare şi de conducere ale jocurilor atletice. d)

Organizarea temelor în cadrul cursului (Studiu individual) Disciplina este structurată pe următoarele capitole: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Introducere în problematica atletismului – scurt istoric Curricula şcolară Bazele generale ale învăţării exerciţiilor de atletism: Şcoala atletismului Etapele învăţării atletismului Metodica predării alergării de viteză Tehnică, metodică, regulament Metodica predării alergării de garduri Tehnică, metodică, regulament Metodica predării alergării de semifond-fond Tehnică, metodică, regulament Metodica predării ştafete Tehnică, metodică, regulament 8. Metodica predării săriturii în lungime Tehnică, metodică, regulament 9. Metodica predării săriturii în înălţime Tehnică, metodică, regulament 10. Metodica predării aruncări mingii de oină 11. Metodica predării aruncării greutăţii

e) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Parcurgerea acestei discipline va presupune muncă individuală. Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor prezentate în cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.

4

f) Materiale bibliografice obligatorii

Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005; Alexei M., Metodica învăţării probelor atletice, Edit. Napoca Star, 2006; Alexei M., Monografia probelor de sprint şi garduri, Edit. Napoca Star, 2006 Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 5. Bogdan V., Pop A., Şcoala atletismului - Iniţierea în atletism Editura GMI 2007 6. Bogdan V., Atletism, Calităţile biomotrice, 2009 7. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 8. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 9. Bogdan V.,Szabó P., Bevezetés az atlétikaba – Az atlétika oktatása – Edit.GMI, ClujNapoca, 10. Monea Gh. - Iniţierea în probele atletice ,Editura Napoca Star Cluj-Napoca, 2007,ISBN978-973-647-513-9,239 pagini. 11. Monea Gh. – Orientări metodice în antrenamentul probelor de semifond-fond, Ed. Aletheia, Bistriţa, 2004, ISBN 973812-30-1, 130 pag. 12. Monea Gh. - „ Antrenamentul sportiv la altitudine ”, Editura Aletheia, Bistriţa, 2002, ISBN 973-8182-19-0, 289 pagini 13. Monea Gh. - Atletismul Universitar Clujean, 1919 - 1999”, Editura ICPIAF, Cluj – Napoca, 1999, ISBN 973-98528-9-0, 217 pagini. 14. Monea Gh., Monea Dan- „Selecţia şi orientarea în sportul de performanţă”, Mido Print, Cluj-Napoca 2010, ISBN 978-606-92706-5-3, 144 pag. 15. Monea Gh., Monea Dan- „Particularităţile antrenamentului sportiv în condiţii speciale”, Mido Print, Cluj-Napoca 2010, ISBN 978-606-92706-0-08, 107 pag. 16. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007 1. 2. 3. 4.

g) Materiale şi instrumente necesare pentru curs:

În vederea parcurgerii la un nivel optim a cursului, este recomandat ca studenţii să aibă acces la următoarele resurse: -

calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia) imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate) acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară şi biblioteca facultăţii) acces la echipamente de fotocopiere

5

h) Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos: - Examen scris în sesiunea de examene – 70 % din nota finală; - Teste pe parcursul semestrului evaluarea pregătirii metodice – 30% din nota finală;

i) Elemente de deontologie academică Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică: -

-

j)

Prezenţa la ore de lucrări practice este obligatorie pentru toţi studenţii; Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată; Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de examene pentru studentul în cauză; Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afisarea notelor în sediul facultăţi şi on-line, prin utilizarea site-ului facultăţii; Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punânduse accent pe pregătirea individuală continuă a studentilor şi pe evaluările formative pe parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 48 de ore pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei discipline. Sunt necesare, de asemenea, aproximativ 12 de ore în vederea documentării şi elaborării temelor de control ce vor fi prezentate de către fiecare student.

Observaţii: Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.

6

II. Suportul de curs (Studiu individual):

Curs 1: Introducere în problematica atletismului a) Scopul şi obiectivele modulului  Transmiterea unor noţiuni fundamentale de regulament privind desfăşurarea probelor

tehnice;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi

demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;

b) Sumar Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea. Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleţii” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere. Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field - sărituri şi aruncări). Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamenale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în 7

lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina). În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor fizice; - ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive; - activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială. Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii. La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ. Adăugăm, la această succintă prezentare şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului. În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv.

8

ATLETISMUL - SPORT COMPETIŢIONAL Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat. În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii. Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon). În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul). Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli şi de organizare propriu. Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun. Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa care acumulează cele mai puţine puncte. Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice. Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare, Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile. În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri. F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări; - grupa probelor combinate. 9

GRUPA DE PROBE Alergări de viteză Alergări de semifond Alergări de fond Alergări de mare fond

Alergări de garduri

PROBA 100 m 200 m 400 m 800 m 1500 m 5000 m 10000 m Maratonul (42,195 km) 100 m garduri 110 m garduri 400 m garduri

LOCUL DESFĂŞURĂRII pista stadionului “ “ pista stadionului “ pista stadionului “

MASC.

FEM.

x x x x x x x

x x x x x x x

şosea

x

x x

pista stadionului “ “

x x

x x

Alergări de obstacole

3000m obstacole

pista stadionului

x

Alergări de ştafetă

4 x 100 m 4 x 400 m

pista stadionului “

x x

Marş

20 km 50 km

şosea “

x x

Lungime Înălţime Triplusalt Prăjină

stadion “ “ “

x x x x

x x x x

Suliţă Greutate Disc Ciocan

stadion “ “ “

x x x x

x x x x

Sărituri

Aruncări

Poliatloane (probe combinate)

Decatlon I zi:100m,lung, gr, înăl., 400m. II zi:110m gd., disc, prăjină, suliţă, 1500m Heptatlon I zi:100mgd., greut, înălţ, 200m, II zi: lung., suliţă, 800m

10

X x x

stadion

x

stadion

x

Grupele şi probele clasice din atletism În atletism există şi probe speciale de concurs, cum ar fi alergările în timp 1 şi 2 ore, cât şi crosurile care se organizează la toate categoriile de vârstă şi pregătire, până la nivelul de Campionatului mondial, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. Pentru copii şi juniori sunt prevăzute probe, precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m; alergarea de semifond, de la 500m până la 1000m; alergarea de garduri pe distanţe de 60, 80, 90, 200, 300m; alergarea de obstacole pe distanţe de 1500-2000m; poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon, pentatlon, hexatlon, octatlon). Obiectele de aruncat sunt şi ele adecvate vârstelor, respectiv 3; 4; 5; 6 kg pentru greutate şi 1 – 1 ½ kg pentru disc. O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naţionale de probe neclasice, în care distanţele de parcurs, sunt de 80m, 300m, 500m, 600m, 1000m, 3000m, 300m gd, 1milă, precum şi ştafete, ca de exemplu: - 800m + 400m + 200m + 100m ”ştafeta balcanică”; - 400m + 300m + 200m + 100m “ştafeta suedeză”; - 4 x 200m; 4 x 400m; 4 x 800m; 4 x 1500m. În ultimii ani, tineri de pe toate continentele, din ţări mari şi mici, cunoscute sau necunoscute, s-au afirmat prin efort propriu sau sprijiniţi de cei cu posibilităţi materiale, în toate probele de atletism. Supremaţia nu mai aparţine unor ţări consacrate, căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând, atleţi deosebiţi existând în toate statele lumii. ORGANIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ATLETISMULUI Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism (I.A.A.F. International Association of Athletics Federations), for înfiinţat în anul 1912, la Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism, a depăşit în prezent cifra de 200. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial, promovând prietenia, respecul, fairplay între ţări şi atleţi, cât şi spiritul olimpismului. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil, care are organisme (comitete şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice, financiare, organizatorice, medicale (inclusiv antidoping), tehnice, etc. În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii, dintre care le menţionăm pe cele mai importante, la care participă şi România: ▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani, în anii pari, începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne). Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916, 1940, 1944), din cauza războaielor mondiale. ▪ Campionatele Mondiale de Atletism, care se desfăşoară din 2 în 2 ani, în anii impari; prima ediţie s-a desfăşurat în anul 1983, la Helsinki. ▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual. ▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari. ▪ Campionatele Europene de Atletism, care se organizează începând din anul 1934 (Torino), din 4 în 4 ani, în anii pari, la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor 11

olimpice. ▪ Jocurile Mondiale Universitare, au loc din 2 în 2 ani, în anii impari. ▪ Cupa Mondială se organizează anual. ▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an. ▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani. ▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an. ▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit (indoor). ▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50, în topul mondial. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite. Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general), luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri, pentru Finala Grand Prix-ului, pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă. Se alcătuieşte şi un clasament general. Premiile substanţiale atribuite de F.I.A.A. şi organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare. ▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA În ţara noastră, atletismul este coordonat de Federaţia Română de Atletism (F.R.A.), înfiinţată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea secretarului general, a secretarilor federali şi antrenorilor federali. La nivelul federaţiei îşi desfăşoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii, Comisia medicală, Comisia de disciplină, Comisia de juniori, Comisia de cenzori, Comisia de cros, Comisia veteranilor, Comisia mass-media. Federaţia Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi Asociaţiile sportive din România. Federaţia Română de Atletism este persoană juridică, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Statutul şi Regulamentele proprii. Ea urmăreşte: organizarea, îndrumarea şi conducerea activităţii de atletism din România, afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive, promovarea atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism. Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale, Campionatele europene, etc), sprijină buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice, elaborează calendarele competiţionale şi regulamentele concursurilor naţionale, alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă, îndrumă, controlează şi acordă sprijin metodic, tehnic, organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi Asociaţii sportive, precum şi Comisiilor judeţene de atletism. De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu Federaţii de atletism din alte ţări, cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism, Asociaţia Balcanică de Atletism, participă la Conferinţe şi Congrese organizate de 12

acestea. Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate, având în vedere faptul că atletismul se practică, în: ▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo, Olimpia, Rapid, Steaua; ▪ cluburi sportive şcolare: C.S.S. 4 Bucureşti, C.S.S. 7 Bucureşti, C.S.S. Roman, C.S.S. Dâmboviţa etc; ▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism, cluburi universitare. În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele, procesul instructiv-educativ vizează performanţa sportivă, activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă: - începători - sunt cuprinşi copiii până la 14 ani; - avansaţi - sunt cuprinşi juniori III şi II; - performanţă - sunt cuprinşi juniori I şi tineret; - înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă. Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism: ▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual. ▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an. ▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an. ▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an. ▪ Campionatele Naţionale de copii, categoria I-a anual. ▪ Concursuri Naţionale “Grand Prix Castrol” pentru seniori, tineret, juniori care se organizează anual pe etape. ▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori, tineret, juniori şi copii, în fiecare an. c) Întrebări recapitulative şi teme de control       

Traduceţi termenul de atletism, conform limbii engleze britanice şi americane. Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciţii din atletism ? Care este scopul exerciţiilor de marş şi alergare ? Care este scopul exerciţiilor de sărituri ? Care este scopul exerciţiilor de aruncări ? Numiţi documentul oficial care reglementează activitatea atletică p plan mondial ? Argumentaţi caracterul formativ ale disciplinei atletism.

d) Bibliografie selectivă: 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007 13

Curs 2: Curricula şcolară A) Scopul şi obiectivele modulului

o Dobândirea cunoştinţelor teoretice specifice atletismului

B) Sumar

Curriculum desemnează un ansamblu de conţinuturi şi metode de învăţare şi evaluare a performanţelor şcolare, organizat în scopul atingerii obiectivelor instructiv-educative. Aspectele fundamentale care au constituit premisele constituirii de curriculum se referă la următoarele: - fixarea ţintele majore specifice procesului educativ; - valorificarea experienţelor educative acumulate; - verificarea atingerii obiectivelor propuse.

Planul cadru de învăţământ se constituie în principal mijloc instrumental al politicii educative şi este componenta reglatoare a curriculum-ului naţional. Numărul minim de ore precizat în Planul cadru este considerat „trunchi comun” şi este obligatoriu de îndeplinit. Până la numărul maxim de ore admis de curriculum, se completează cu ore, pe segmentul „ore la decizia şcolii”.

Programele şcolare pentru educaţie fizică sunt parte integrantă din aria curriculară de specialitate. Acestea sunt structurate pe obiective cadru şi de referinţă, fiind însoţite de activităţi de învăţare şi conţinuturi specifice. Programa şcolară de educaţie Fizică şi Sport a fost adoptată prin: - Ordinul Ministerului Nr. 4237/1999 – pentru învăţământul gimnazial - Ordinul Ministerului Nr. 3371/1999 – pentru clasa a IX-a - Ordinul Ministerului Nr. 3539/2000 – pentru clasele a X - XII-a

14

Obiectivele cadru pentru învăţământul gimnazial

1. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor, necesare desfăşurării activităţilor sportive. 2. Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia. 3. Favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate conform particularităţilor de vârstă şi de sex ale elevilor. 4. Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale. Standardele de performanţă pentru învăţământul gimnazial

S1 – Realizarea indicilor optimi ai vitezei de deplasare, ai rezistenţei la efort aerob şi ai forţei principalelor regiuni musculare. S2 - Folosirea curentă şi eficientă a deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare în activităţi motrice complexe. S3 – Aplicarea eficientă a cunoştinţelor şi tehnicilor de exersare în desfăşurarea activităţilor sportive, S4 – Menţinerea atitudinii corporale corecte, globală şi segmentară. S5 – Respectarea regulilor de joc pe parcursul desfăşurării activităţilor sportive.

DEPRINDERI DIN ATLETISM

Clasa a V-a

1. Alergări - Elemente din „şcoala alergării”:   

alergare cu joc de gleznă; alergare cu genunchii sus; alergare cu pendularea gambei înapoi.

- Alergarea de viteză:  pasul alergător de accelerare;  pasul alergător lansat de viteză;  startul de jos şi lansarea din start. - Alergarea de rezistenţă:

15

 

pasul alergător lansat de semifond; startul de sus şi lansarea din start.

2. Sărituri - Elemente din „şcoala săriturii”:  pasul săltat;  pasul sărit;  sărituri succesive cu desprindere de pe unul sau ambele picioare. - Săritura în lungime cu elan, cu 1 ½ paşi în aer:  

exerciţii pregătitoare; fazele săriturii (elanul, bătaia-desprinderea, zborul şi aterizarea).

3. Aruncări - Elemente din „şcoala aruncării”; - Aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă.

Clasa a VI-a

1. Alergări - Elemente din „şcoala alergării”:  alergare cu pendularea gambei înapoi;  alergare cu pendularea gambei înainte. - Alergarea de viteză:  pasul alergător de accelerare;  pasul alergător lansat de viteză;  startul de jos şi lansarea din start. - Alergarea de rezistenţă:  

pasul alergător lansat de semifond; startul din picioare şi lansarea din start.

2. Sărituri - Elemente din „şcoala săriturii”:  pasul săltat;  pasul sărit;  sărituri cu atingerea unui obiect suspendat;  sărituri cu trecere peste obstacole joase. - Săritura în lungime cu elan, cu 1 ½ paşi în aer:  

Săritura cu bătaie în zonă precizată; Săritura în înălţime prin păşire.

16

3. Aruncări - Elemente din „şcoala aruncării”; - Aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă; - Aruncarea mingii de oină cu elan, la distanţă.

Clasa a VII-a

1. Alergări - Alergare de viteză:  pasul alergător de acceleraţie;  pasul alergător lansat de viteză;  startul de jos. - Alergarea de rezistenţă:   

pasul alergător lansat de semifond; startul din picioare; alergare pe teren variat.

2. Sărituri - Elemente din şcoala săriturii:  sărituri cu trecere peste obstacole joase; - Săritura în lungime cu elan, cu 1 ½ paşi în aer:  sărituri cu bătaie în zona precizată; - Săritura în înălţime.

3. Aruncări - Aruncarea mingii de oină, cu elan, la distanţă.

Clasa a VIII-a

1. Alergări - Alergare de viteză cu start de jos:  startul de jos şi lansarea din start;  pasul alergător de accelerare;  pasul lansat de viteză;  alergare în turnantă - Alergarea de rezistenţă: 17

 pasul alergător de semifond;  alergarea în pluton;  alergare pe teren variat;  concursuri - Alergarea peste obstacole:  

atacul obstacolului; ritmul paşilor între obstacole.

2. Sărituri - Elemente din „şcoala săriturii”:  plurisalt; - Săritura în lungime cu elan, cu 1 ½ paşi:   

etalonarea elanului; bătaia şi desprinderea în zona precizată; structura paşilor în aer şi aterizarea.

3. Aruncări - Elemente din „şcoala aruncării”:  aruncări azvârlite şi lansate cu o mână;  aruncări lansate şi împinse cu ambele braţe. - Aruncarea mingii de oină, cu elan, la distanţă:    

elanul; blocarea; mişcarea braţului; traiectoria optimă.

În ciclul gimnazial se urmăreşte dezvoltarea complexă a calităţilor motrice, într-o abordare aproape frontală. În această perioadă şcolară, o ţinta importantă o constituie dezvoltarea generală a vitezei, prin exersarea tuturor formelor de manifestare, respectiv: - viteza de reacţie, viteza de execuţie, viteza de repetiţie (la clasele a V-a şi a VI-a); - viteza de accelerare şi viteza de deplasare (la clasele a VII-a şi a VIII-a). O altă ţintă importantă, cu efecte favorabile în evoluţia biologică şi motrică e copiilor este dezvoltarea următoarelor forme de manifestare a rezistenţei: - rezistenţa în regim aerob, cu prioritate, prin alergarea de durată; - rezistenţa în regim mixt, prin alergări repetate în tempo mediu de cursă; - rezistenţa în regim de viteză, prin alergări repetate, pe distanţe 40-60m, cu intensitate 95%-100%.

18

Privind dezvoltarea forţei în ciclul gimnazial, se urmăreşte dezvoltarea acesteia, prin următoarele forme de manifestare: - dezvoltarea analitică a forţei diferitelor grupe musculare, prin exerciţii libere şi cu încărcătură, la 30-40% din posibilităţile maxime; - dezvoltarea forţei explozive şi a detentei, prin exerciţii dinamice de aruncări şi sărituri. C) Întrebări recapitulative şi teme de control D) Bibliografie selectivă

1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

19

Curs 3-4: Bazele generale ale învăţării exerciţiilor de atletism - Şcoala atletismului A. Scopul şi obiectivele modulului  Transmiterea unor noţiuni fundamentale de regulament privind desfăşurarea probelor

tehnice;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi

demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;

B. Sumar

Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism, pe parcursul căreia, încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. Acestea sunt importante pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, dar şi în dezvoltarea motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană, datorită caracterului natural pe care îl au exerciţiile atletice. Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educaţia fizică şcolară. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice atletismului. Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect, şi ne referim aici la alergări, sărituri şi aruncări, sub toate tipurile lor de manifestare. Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera şcolii atletismului. Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice, astfel: ▪ şcoala alergării; ▪ şcoala săriturii; ▪ şcoala aruncării. ŞCOALA ALERGĂRII Obiectivele şcolii alergării: - însuşirea deprinderii de a alerga, corect şi relaxat; - ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare; - formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării; - formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare; - ameliorarea tonusului muscular; 20

- dezvoltarea capacităţii generale de efort. Mijloacele şcolii alergării: - alergare uşoară sau “alergare de coordonare”; - alergare în tempo moderat uniform; - alergare în teren variat; - alergare cu joc de glezne; - alergare cu genunchii sus; - alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte; - alergare accelerată; - alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi, 5 paşi … peste obstacole joase”). Alergarea fiind o deprindere naturală şi cunoscută, impune perfecţionarea tehnicii de execuţie. La copii problemele apar în perioadele de creştere şi mai târziu, la cei care nu au o continuitate în instruire. Pierderea elasticităţii musculare şi a tendoanelor, cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos, conduc la rigiditate şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor. Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută, care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic. Se poate spune că, pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi lansarea de la start. Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate, putem stabili, în funcţie de dificultate, următoarea ordine a exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini: Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia. Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat. Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări, a vitezei de deplasare, a forţei şi rezistenţei specifice alergării. Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt: - alergarea uşoară (a.u.) - “alergare de coordonare”- se caracterizează prin naturaleţe, uşurinţă, tempo moderat-uniform de deplasare. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului, trunchiului şi braţelor. - alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării; - acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort, prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare; - alergare uşoară este elastică, cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul; - alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare; 21

- ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală, uşor înclinat spre înainte, capul în prelungirea trunchiului. - alergarea în tempo uniform moderat (a.t.u.) - este o alergate cu un tempo mai scăzut, care poate fi executată pe diferite distanţe, pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite. Alergarea formează simţul tempoului; - această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare. - în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant; - în faza a doua scade distanţa dar creşte tempoul. - alergarea în teren variat (a.t.v.) - se realizează în afara stadionului, prin parcuri şi păduri. Datorită multitudinii situaţiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util, deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă. Ca probă de concurs, acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare. - această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate pe distanţe mai scurte; O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure, la deal, la vale, prin arătură, pe asfalt), crescând astfel dificultatea alergării. - alergare cu joc de glezne (a.j.g.) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea, membrul inferior fiind în flexie din articulaţia gleznei, genunchiului şi şoldului, urmat de extensia rapidă a celor trei articulaţii, simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf. Trunchiul are poziţie verticală, capul sus, cu privirea înainte, iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi, coordonate cu mişcarea picioarelor. Efectele exerciţiul se referă la: - coordonarea simplă a membrelor; - dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare; - dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei; - dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare; - cu sprijin oblic înainte la perete; - împingând un partener din spate. - alergarea cu genunchii sus (a.g.s.) se efectuează printr-o succesiune de paşi, cu zboruri scurte, cu accent pe perioada pasului anterior, în care coapsa se ridică la orizontală, cu gamba perpendiculară pe sol. Trunchiul se află la verticală, braţele execută pendulări active, iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii. - realizează dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior; 22

- realizează prelucrarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor; - ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător; - se execută pe loc şi din deplasare; - se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri. - alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a.p.gb.înap.) se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi, cu accent pe pasul posterior, în care se realizează flexia completă a gambei pe coapsă. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii, poziţia trunchiului fiind uşor aplecată, braţele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi. Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor, forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului. - prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare; - dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului; - prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant; - se execută pe loc şi din alergare. - alergarea accelerată - formează simţul accelerării prin: - alergări individuale exectate pe distanţe scurte (20-60-80 m); - alergări accelerate în grup; - accelerări în linie dreaptă şi curbilinie. - alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului, simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice, dar prin extindere, Alergările de garduri sunt mai dificile, prin componenta tehnică, dar în iniţiere folosesc alergările peste obstacole joase. Prezintă două etape: - prima etapă este învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole; - a doua etapă este învăţarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol, care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard. Exerciţii folosite: - alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale, favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant impar de paşi (3 sau 5); - alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale, trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi.

23

- este recomandată montarea mai multor trasee, cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor. O serie de variante de alergare pot fi utilizate în şcoala alergării: - alergarea cu pas adăugat înainte (a.p.ad.înai.) se efectuează în deplasare înainte, prin apropierea şi depărtarea picioarelor, într-o mişcare de impulsie, în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte piciorul dinainte. - alergarea cu pas adăugat lateral (a.p.ad.lat.) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta), prin apropierea şi depărtarea picioarelor, într-o mişcare de impulsie, în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior. Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului. - alergarea laterală cu pas încrucişat, pas care poate fi executat înainte, înapoi şi alternat (a.p.încr.înai./înap./alt.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare, în care un picior este depăşit de celălalt, printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei. Notă: Toate variantele de alergare se pot executa: - individual, în perechi, câte 3, 4, - liber, de mâini, de coate încrucişat, de umeri apucat; în faţă-la spate încrucişat apucat; - pe traiectorie liniară dreaptă, frântă, curbilinie, circulară; - în deplasare cu faţa, cu spatele sau lateral; - cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere, pe şolduri, la ceafă, pe cap, sus, înainte, lateral; întinse, îndoite. - individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale braţelor: mişcare obişnuită, pendulare, rotare, forfecare; - cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept - alergare cu genunchiul sus, cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi; cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte; - prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne, intercalând la 3 sau 4 paşi un genunchi sus; alergare cu genunchi sus, intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte; - în tempo-uri diferite; - prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare: a.j.g. (20m) + a.g.s.(15m) + a.p.gb. înai (15m).

ŞCOALA SĂRITURII

Obiectivele şcolii săriturii: -formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior); - învăţarea aterizării amortizate, elastice şi echilibrate; 24

- educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor; - formarea simţului elanului; - dezvoltarea forţei şi detentei. Mijloacele şcolii săriturii: - sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare;

Figura 3.1. Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii

Figura 3.2. Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii - sărituri în adâncime;

Figura 3.3. Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată 25

- săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare, de pe loc la groapa de nisip;

Figura 3.4. Săritura în lungime de pe loc - sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte:

Figura 3.5. Sărituri pe obiecte - sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare", cu înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas;- sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior; - sărituri în înălţime, la înălţimi accesibile, cu elan perpendicular pe ştachetă, în ghemuit; - sărituri în lungime, la groapa cu nisip, plecând de pe un picior, aterizând în groapă pe acelaşi picior, pe celălalt picior sau pe ambele picioare;

26

Figura 3.6. Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior - sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior - pas săltat; Figura 3.7. Pas săltat

- sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit; - sărituri pe obstacole, de pe obstacole şi peste obstacole; - săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălţime cu elan (perpendicular pe ştachetă). Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi: - săritura în lungime, - are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime. În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele: - săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a; şi - săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor, pentru clasele a VII-a şi a VIII-a. - săritura în înălţime, - are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălţime. În şcoală, în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu, se foloseşte unul din procedeele: - săritura în înălţime cu păşire; - săritura în înălţime cu răsturnare dorsală.

ŞCOALA ARUNCĂRII Obiectivele şcolii aruncării - însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire, împingere şi lansare; - formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp, prin acţiunea membrelor inferioare, a trunchilui şi a braţelor; - dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare; - formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final; 27

- formarea capacităţii de a depăsi obiectul, avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară; - dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare. Mijloacele şcolii aruncării: ▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară, dinapoi-înainte şi de jos în sus. Suliţa şi mingea de oină se eliberează prin azvârlire. - aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat, cu un picior înainte, înainte cu latura opusă braţului de aruncare), pe un genunchi, pe genunchi, aşezat, culcat dorsal- cu ambele braţe şi cu un braţ; - aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ;

Figura 3.8. Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe - aruncarea mingii de oină.

Figura 3.9. Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg, 2kg, 3kg şi mingii de oină. ▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus, dinapoi-înainte. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr. - aruncări de pe loc, cu mingea medicinală, din diferite poziţii, cu ambele braţe şi cu un braţ; - aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ; - împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare. Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg. ▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus, dinapoi-înainte, pe o traiectorie curbilinie. Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin lansare. 28

Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg. - aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu faţa pe direcţia de lansare, prin tracţiune de jos, din lateral-înapoi (dreapta şi stânga); - aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând lateral spre direcţia de lansare, cu ambele braţe şi cu un braţ; - aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu spatele spre direcţia de lansare, prin tracţiune pe deasupra umărului;

C. Întrebări recapitulative şi teme de control

 ▪ Precizaţi conţinutul şcolii atletismului.  ▪ Care sunt obiectivele şcolii alergării?  ▪ Precizaţi principalele mijloace ale şcolii alergării.  ▪ Descrieţi execuţia alergării cu joc de glezne.  ▪ Descrieţi execuţia alergării cu pendulare.  ▪ Care sunt obiectivele şcolii săriturii?  ▪ Numiţi exerciţiile din şcoala săriturii.  ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului săltat.  ▪ Descrieţi execuţia tehnică a pasului sărit.  ▪ Alcătuiţi structuri de exerciţii care să conţină variante de sărituri.  ▪ Care sunt obiectivele şcolii aruncării?  ▪ Enumeraţi tipurile de aruncări.  ▪ Precizaţi cum acţionează forţele la aruncarea tip azvârlire.  ▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire?  ▪ Precizaţi două exerciţii de aruncare azvârlită.  ▪ Cum acţionează forţele la aruncare tip împingere?  ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere?  ▪ Descrieţi două exerciţii de aruncare prin împingere.  ▪ Cum acţionează forţele la aruncarea tip lansare?  ▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare? 29

 ▪ Care este obiectul care se lansează cu ambele braţe?

D. Bibliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

30

Curs 5: Etapele învăţării atletismului A. Scopul şi obiectivele modulului  Transmiterea unor noţiuni fundamentale privind calităţile biomotrice;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi

demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;

B. Sumar Metoda de bază a instruirii, în lecţia de educaţie fizică, cu teme din atletism, este metoda practică (de acţiune), metoda exersării. Forma unitară, general aplicabilă, conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii exerciţiilor (probelor) de atletism, se numeşte: schema tip de învăţare a tehnicii. Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism, impune înţelegerea de către subiecţii, a ceea ce trebuie însuşit, prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice. Acest fapt, concretizat în activitatea de predare (de către profesor) şi activitatea de însuşire (de către elev), presupune: - un proces pedagogic de transmitere a informaţiilor de către profesor şi însuşire de către discipol; - în care între profesor şi discipol se stabilesc relaţii de comunicare, conlucrare, cooperare, unde subiectul este direct angajat la propria sa instruire; - prin mijloace (exerciţii) care la începutul activităţii de învăţare sunt uşoare (şi de obicei cunoscute), dar se transformă (complică) treptat, până la identificarea cu tehnica exerciţiului atletic propus spre învăţare. Exemplu: pentru învăţarea „săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor”, începătorii ştiu deja pasul săltat şi pasul sărit (exerciţii fundamentale din şcoala săriturii). Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape: ▪ Etapa I-a – Pregătitoare are scopul de a iniţia, de a introduce subiectul în tehnica exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale. ▪ Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică propriu-zisă a exerciţiului de atletism. ▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului atletic. - Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă, separarea fiind de ordin metodic; - În etapa I-a – rolul principal îl are profesorul, care transmite informaţii, iar elevii recepţionează (observă pe baza I şi II sistem de semnalizare); 31

- În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal, activ îl are subiectul, care acţionează, respectiv exersează. ETAPA I Etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica exerciţiului. Obiective: - crearea unei imagini, reprezentări motrice, cât mai precise, corecte, asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare; - indicarea planului de învăţare şi a mijloacelor utilizate. Conţinut: ▪ enunţarea exerciţiului → informare general: - profesorul denumeşte exact, corect exerciţiul, proba, procedeul tehnic propus spre învăţare: Exemplu: - aruncarea mingii de oină (NU azvârlirea mingii de oină); - săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (NU săritura în înălţime cu răsturnare pe spate); - alergarea de (peste) garduri (NU sărituri peste garduri). - profesorul specifică unele aspecte de bază din regulamentul probei, necesare activităţii ulterioare; - profesorul informează subiecţii despre proba atletică de concurs, în legătură cu rezultate (recorduri mondiale, naţionale, la feminin, masculin, la juniori) şi personalităţi internaţionale sau naţionale care s-au evidenţiat în proba respectivă. ▪ demonstrarea exerciţiului propus spre învăţare → formarea imaginii motrice: - demonstraţia iniţială (integrală) a exerciţiului: - demonstraţia este efectuată de profesor sau de o persoană care execută foarte corect; - demonstraţia respectă integral viteza, ritmul şi amplitudinea mişcărilor; - demonstraţia se efectuează în limitele vitezei unei execuţii corecte. - demonstraţii speciale: - exerciţiul integral sau părţi din el, care întăresc execuţia tehnică; - demonstraţie cu viteze reduse pentru observarea elementelor de bază - subiecţii urmăresc demonstraţiile din unghiuri de observaţie optime, stabilite de profesor. Exemplu: la sărituri, la alergări, elevii urmăresc demonstarţia dintr-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului, mai aproape de locul de bătaie şi zbor; la alergarea de 32

garduri, profesorul orientează atenţia elevilor asupra ritmului paşilor şi a execuţiei tehnice a pasului peste obstacol. ▪ explicarea, descrierea şi ilustrarea exerciţiului propus spre învăţare → întregesc, completează, imaginea execuţiei motrice: - profesorul precizează fazele exerciţiului, accentuându-le pe cele determinante în eficienţa tehnică. Exemplu: bătaia la săritura în lungime; efortul final – împingerea la aruncarea greutăţii; „biciuirea” finală la aruncarea mingei de oină; - profesorul explică şi descrie exerciţiul sau faze ale exerciţiului, cu o exprimare corespunzătoare nivelului de înţelegere al subiecţilor (elevi/studenţi); - profesorul foloseşte cuvinte, termeni simpli, concişi, pentru descrierea execuţiei tehnice; - profesorul poate folosi pentru întregirea imaginii motrice materiale ilustrative: fotografii, desene, film. → La sfârşitul etapei a I-a, profesorul poate cere subiecţilor să reproducă exerciţiul propus spre învăţare (prin „execuţii de încercare”, mai ales dacă exerciţiul nu este complicat), fără nici o tranziţie. - reproducerea de încercare este motivată de nevoia de activitate a subiectului şi de nevoia profesorului de a aprecia puterea de înţelegere şi redare a subiecţilor; - numărul execuţiilor de încercare este de 2-4, fără intervenţia cu precizări sau corectări a profesorului; - „exerciţiile de încercare” se admit la probele mai simple, care nu au şi o componentă de periculozitate. ETAPA a II-a Etapa este numită şi fundamentală sau de formare, de învăţare a tehnicii propriu-zise, respectiv de însuşire a „profilul brut al execuţiei tehnice”. Obiective: - însuşirea mecanismului de bază (baza tehnicii); - însuşirea verigii principale; - însuşire altor verigi ale exerciţiului; - însuşirea întregului exerciţiu Conţinut: - exerciţiul executat global, dar simplu, cu accent asupra verigii de bază, apoi asupra altor verigi; - exerciţiul executat global, dar complicând condiţiile de execuţie tehnică; - exerciţiul executat global, cu toate detaliile tehnice; - verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii. → însuşirea mecanismul de bază: - „succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”; - „fazele exerciţiului, aflate în interdependenţă” Exemplu: mecanism de bază: - pentru alergări: succesiunea mişcărilor ciclice, date de paşii de alergare, prin sprijin 33

alternativ (de pe un picior pe celălalt); - pentru alergările de garduri: succesiuni de „unităţi ritmice”, în care alternează alergarea cu trecerea peste un obstacol = alergare cu ritm de 3 sau mai mulţi paşi. - pentru sărituri în lungime/înălţime: elan, bătaie pe un picior, zbor, aterizare; - pentru săritura cu prăjina: elan, bătaie pe un picior, zbor peste ştachetă, prin sprijin indirect pe sol (prin prăjină), aterizare; - pentru aruncări: elan (de alergare, săltare, rotare), efort final (de azvârlire, împingere sau lansare); → veriga de bază – „elementul tehnic de bază, determinant al execuţiei celorlalte elemente şi eficienţei execuţiei exerciţiului”: Exemplu: de verigi de bază - pentru alergări: impulsia activă sub un unghi ascuţit, în faza de impulsie (perioada sprijin); - pentru alergări de garduri: pasul peste gard; - pentru săritura în lungime: bătaia orientată în unghi favorabil (unghiul de desprindere 20-24º); - pentru aruncări: efortul final de tip azvârlire (prin tracţiune liniară), de tip împingere (prin presiune), de tip lansare (prin tracţiune curbilinie). → metoda fundamentală de instruire este metoda exersării – globală şi parţială (fragmentată) ▪ exersarea globală – impune ca exerciţiul efectuat global să fie simplu, fără detalii (urmând ca, ulterior, să-i fie adăugate detaliile tehnice): - Condiţii de simplificare: - reducerea amplitudinii mişcărilor, săritură în înălţime cu elan 3 paşi, peste ştachetă joasă; - efort redus: aruncări cu elan, folosind o greutate mai uşoară (decât cea de concurs); - uşurarea unor condiţii de execuţie: săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor, cu bătaie pe o cutie (ladă); - focalizarea atenţiei asupra unor faze (sarcini parţiale) din execuţia globală: concentrarea execuţiei asupra aterizării la săritura în lungime. - Condiţii de mărire treptată a gradului de dificultate a exerciţiului: - mărirea amplitudinii mişcărilor şi precizarea ritmului de execuţie; - intensificarea vitezei de execuţie şi a efortului depus; - execuţii în condiţii normale de exerciţiu – probă de atletism; - introducerea cerinţelor de regulament, care măresc dificultatea execuţiei; - execuţii de studiu – prin care se urmăreşte ameliorarea tehnicii.

34

ETAPA A III-A Etapa este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice, de realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice). Obiective: - stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii; - stabilirea particularităţilor individuale ale tehnicii. Conţinut: - exerciţiul executat în întregime, cu toate detaliile tehnice; - execuţie parţială a exerciţiului şi exerciţii suplimentare; - aprecierea execuţiei tehnice comparativ cu modelul tehnic; - stabilirea sarcinilor în vederea realizării performanţelor superioare la proba atletică de concurs. → elaborarea profilului cizelat al tehnicii: - analiza gradului de stăpânire a tehnicii; - execuţii globale cu toate detaliile tehnice; - „execuţii de studiu” – cu multe repetări şi focalizarea atenţiei asupra elementului tehnic care suportă perfecţionare. Exemplu: repetarea aruncării suliţei, cu atenţia orientată spre execuţia pasului încrucişat, în cadrul celor 4 paşi specifici de aruncare. - execuţii parţiale (fragmentate) ale unor elemente tehnice, care suportă perfecţionare; - ameliorarea calităţilor motrice dominante în exerciţiul (proba) de atletism, care influenţează clar execuţia tehnică şi randamentul sportiv; Exemplu: dezvoltarea forţei explozive, a vitezei de execuţie, a coordonării la probele de aruncări. - compararea tehnicii individuale cu modelele, prin studiu comparativ al propriei execuţii. → evaluarea capacităţii de performanţă – prin probe de control specifice şi mai ales în concursuri.

C. Întrebări recapitulative şi teme de control 1. Cum se numeşte forma unitară, general aplicabilă, conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii exerciţiilor de atletism ? 2. Care este conţinutul primei etape de învăţare ? 3. Care este conţinutul celei de-a doua etape de învăţare ? 4. Care este conţinutul celei de-a treia etape de învăţare ?

35

D. Bibliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

36

Curs 6: Metodica predării alergării de viteză A. Scopul şi obiectivele modulului

o Dobândirea cunoştinţelor teoretice specifice atletismului o Învăţarea şi perfecţionarea exerciţiilor de atletism în parametrii tehnici şi performanţiali. o Însuşirea metodicii de predare a exerciţiilor de atletism.

B. Sumar

În procesul predării tehnicii alergării de viteză, ca deprindere specifică aletismului, se urmăreşte corectitudinea şi eficienţa mişcărilor, concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice necesare susţinerii alergării. Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării. În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta următoarea succesiune a instruirii: - pasul alergător accelerat (alergarea accelerată); - pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză); - startul şi a lansarea de la start. Pasul alergător de accelerare (alergarea accelerată) Elementele asupra cărora se va atrage atenţia elevilor, în cursul demonstrării şi explicării pasului alergător de accelerare se referă la caracteristicile creşterii treptate a vitezei. Această creştere trebuie realizată la început prin lungirea treptată a paşilor, iar apoi, când aceasta a ajuns la valoarea ei normală (strâns legată de viteza atinsă în acel moment), prin mărirea – de asemenea treptată a frecvenţei. Exerciţiile folosite pentru învăţarea tehnicii pasului alergător de accelerare se bazează exclusiv pe alergări în care viteza de deplasare reprezintă variaţii, uneori mai line, alteori mai bruşte. Sisteme de acţionare: Exerciţii fundamentale - alergare cu creşterea treptată a vitezei; distanţa (30m) va fi segmentată în trei porţiuni de câte 10m. Pe primii 10m se va aborda o viteză redusă, de angrenare, în preajma a 25% din posibilităţi; pe următorii 10m se măreşte viteza la 50% din posibilităţi; în finalul ultimilor 10m viteza de alergare este în jur de 75% din posibilităţi.

v. medie 25% 10 m

v. mare 50%

v. max. 75%

10 m

10 m 37

- alergare cu creşteri treptate, mai mari de viteză, pe aceleaşi distanţă, după următoarea schemă;

v. medie 50%

10 m

v. mare 75%

10 m

v. max. 100%

10 m

- alergare cu creşterea treptată a vitezei, după aceeşi schemă pe (segmente de 20m);

distanţa de 60m

- alergare accelerată, fără marcaje, cu atingerea vitezei maxime după 30-40-50-60m ; - alergare accelerată în linie dreaptă la început pe 20-30m, apoi pe 40-60m. Viteza nu depăşeşte la început 80-90% din posibilităţile maxime. Ulterior se poate ajunge la 95-100%. Se execută individual dar şi în perechi sau cu 4-6 elevi aşezaţi în linie. Creşterea vitezei se face lent şi treptat; - alergare accelerată în turnantă. Distanţele de lucru 40-60m, individual, apoi pe perechi. Se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea amplă a braţului exterior; - alergare accelerată în turnantă, vizând intrarea şi ieşirea din turnantă. - alergare în teren variat. Distanţa de alergare 100-150m. Se măreşte şi se micşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite, astfel se execută 5-6 schimbări de viteză ajungându-se şi la 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor; - starturi din picioare, în linie dreaptă pornindu-se de la început cu viteză maximă. Distanţa repetărilor este de 20-30m; oprirea din alergare (decelerarea) se efectuează pe o distanţă mai mare, lucrându-se individual, dar şi pe grupe de 4-5 executanţi aşezaţi în linie; - acelaşi exerciţiu efectuat pe culoare, în turnantă. Exerciţii suplimentare: - trecere în alergare accelerată din alergare cu joc de glezne; frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat, până la maximum, apoi se trece în alergare accelerată cu pasul din ce în ce mai lung; - accelerări bruşte efectuate din poziţii înalte, de pe loc, prin dezechilibrarea bruscă înainte; pentru a creşte căderea înainte, alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurtaţi şi rapizi, apoi din ce în ce mai lungi;

38

- alergare cu genunchii sus şi trecere în alergare accelerată, în acelaşi mod ca la jocul de glezne; Pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză) Însuşirea unei tehnici corecte în alergarea de viteză se realizează relativ uşor dacă elevii au pregătire fizică suficientă, obţinută pe baza jocurilor de alergare şi a alergărilor sub formă de joc, care sunt grupate în şcoala alergării. Exerciţii fundamentale: - alergare cu accelerare, în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul accelerării; - alergare accelerată, în linie dreaptă pe 20-30m, atingerea vitezei maxime urmată de o alergare liberă fără efort. Se execută individual apoi pe grupe mici în linie; - exerciţiul de mai sus este repetat în continuare, fără pauze, accelerare, alergare liberă, accelerare, etc. - alergare cu accelerare pe 20-30m, în linie dreaptă cu atingerea vitezei indicate (după exersări repetate, viteză maximă) şi menţinerea ei pe o distanţă de 10-20m, urmată de încetinirea vitezei şi de oprirea alergării. Exerciţiul mai poartă denumirea de alergare cu start lansat şi treptat se va executa între repere (linii) bine precizate. Distanţa de menţinere a vitezei atinse în accelerare poate creşte la 30, 40, 50m. Se poate introduce şi controlul vitezei de deplasare cu ajutorul cronometrului; - exceptând primul exerciţiu celelalte se vor executa şi pe turnantă, în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă. Exerciţii suplimentare: - alergări pe linia culoarului şi examinarea urmelor; - alergare cu genunchii sus la diferite înălţimi; - alergare cu fixarea unei poziţii orizontale; - alergare cu trunchiul, capul, braţele în atitudini evident greşite, în vederea aprecierii poziţiei corecte prin exagerarea acestor atitudini; - stând, executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite; - alergare la vale şi la deal, pe pante foarte puţin înclinate; - alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă), trasate la anumite distanţe. Se efectuează în scopul determinării celei mai potrivite lungimi a pasului. Deplasarea se efectuează cu viteză maximă şi dacă este nevoie cronometrează alergarea.

39

Startul de jos Ca punct de plecare în explicaţiile privitoare la startul de jos se va face apel la cunoştinţele pe care elevii le au deja despre startul din picioare, menţionându-se avantajele plecării de jos pentru creşterea rapidă a vitezei care este esenţială în sprint. Exerciţii introductive: - plecări rapide, libere şi la comandă, din poziţii iniţiale diferite, precum: stând şi stând depărtat prin dezechilibrare înainte, ghemuit, fandat, aşezat, culcat facial şi dorsal, cu spatele la direcţia de alergare etc. Exerciţii fundamentale: - aşezare liberă în poziţia “pe locuri” (fără blocuri de plecare), trecere în poziţia “gata”, cu revenire şi reluare a comenzilor, efectuând în acelaşi timp corectările necesare; acelaşi exerciţiu cu blocuri de start; - starturi de jos la comandă, în linie dreaptă pe distanţe de 5-10m, apoi cu lansare pe 2030m şi atenţia îndreptată asupra lansării de la start; - starturi de jos, la comandă pe turnantă, distanţa de lansare 20-30m; Exerciţii suplimentare: - starturi de jos pe sub o ştachetă sau un reper orizontal dispus la înălţimea de 1,5m la distanţă de 6-8m, faţă de linia de plecare; - starturi de jos cu alergare pe semne trasate pe pistă, în scopul reglării sau lungirii paşilor de lansare; - starturi de jos la comandă, cu pauze diferite între comanda „gata” şi comanda de plecare (pocnetul), pentru îmbunătăţirea, pe de o parte a plecării prompte, iar pe de altă parte, educarea aşteptării şi controlul reacţiei de execuţie. Sosirea În cursul exersării este neapărat necesar ca firul întins între cei doi stâlpi să existe în mod concret, el orientând executanţi în alegerea momentului în care debutează aplecarea trunchiului. Exerciţiile se efectuează la început individual, apoi pe serii, cu plecarea de la linie. Sistemul de acţionare: - alergare cu start lansat şi trecere liberă peste linia de sosire; - alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire, efectuată pe ultimul pas de alergare; se va continua alergarea în viteză, peste şi după linia de sosire (56m.).

40

Amintim faptul că probele de viteză sunt: 100m, 200m, 400m, cât şi cele două ştafete de 4x100m şi 4x400m. Probele sunt valabile pentru participarea masculină şi feminină. Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanţei precizate, prin probă, într-un timp cât mai scurt. În timpul desfăşurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s - 12m/s, în unele cazuri chiar mai mari, de regulă după 30m, adică după lansarea de la start, când se obţine viteza maximă. Timpul realizat într-o cursă de viteză, depinde în principal, de: - valoarea timpului de reacţie la start; - calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime pe o distanţă cât mai scurtă de la plecare); - realizarea unui raport cât mai bun între frecvenţa şi lungimea paşilor, asigurând astfel o viteză de deplasare maximă; - capacitatea alergătorului de a menţine viteza maximă de deplasare cât mai mult timp posibil. Pe parcursul acestui capitol vom lua ca punct de reper proba alergare pe distanţa de 100m plat, probă reprezentativă pentru scopul nostru. Tehnica alergării de viteză Proba se desfăşoară în succesiune cronologică şi tehnică în următoarele faze: - startul de jos şi lansarea de la start; - alergarea pe parcurs; - sosirea. - Startul reprezintă începutul alergării şi este foarte important în probele de viteză. În probele de viteză startul se execută obligatoriu de jos, conform celor trei comenzi ale starterului: „Pe locuri!”.... „Gata!” .... pocnetul pistolului! Pentru efectuarea startului de jos, se folosesc blocurile de start, în care atletul fixează tălpile picioarelor distanţate, în aşa fel încât să asigure alergătorului poziţia cea mai comodă în momentul pocnetului. În „varianta clasică”, primul bloc de start se aşază la o distanţă de aproximativ o lungime de gambă faţă de linia de plecare. Cel de-al doilea bloc de start se aşază înapoia primului, la o distanţă de aproximativ o lungime de gambă sau ceva mai puţin. Figura Poziţia corespunzătoare comenzii "Pe locuri!" În poziţia corespunzătoare comenzii "Pe locuri!" (Figura 4.5.), tălpile picioarelor sunt în contact cu blocurile de start, astfel încât genunchiul piciorului din spate să atingă solul, undeva lângă piciorul din faţă; trunchiul este aplecat înainte şi se sprijină pe braţe; braţele sunt paralele, cu mâinile aşezate la linie, dar fără să o atingă; proiecţia umerilor pe sol variază în funcţie de individ, fiind înaintea liniei, pe linie, sau înapoia ei, noi recomandăm prima variantă. 41

Poziţia corespunzătoare comenzii "Gata!" (Figura 4.6.) este premergătoare pocnetului de pistol; atletul încearcă să fixeze corpul într-o poziţie care să-i permită realizarea unei mobilizări şi echilibrări cât mai bune a întregului corp. Aceasta se realizează prin modul de repartizare egală, a greutăţii corpului, în puncte de sprijin. Pentru aceasta, bazinul se ridică, genunchiul piciorului dinapoi părăseşte solul şi se întinde uşor, până când planul orizontal al bazinului depăşeşte destul de mult planul orizontal al umerilor. Axa umerilor se deplasează uşor înainte, astfel încât proiecţia pe sol să cadă în faţa liniei de plecare, asigurând un echilibru relativ stabil, foarte important în momentul plecării. Tot în această poziţie, se realizează unghiurile optime între coapse şi gambe: aproximativ 90º pentru piciorul dinainte şi între 120-140º pentru piciorul dinapoi. Între coapsa piciorului dinainte şi trunchi, unghiul este de 60º.

Figura . Poziţia corespunzătoare comenzii "Gata!”

- Lansarea de la start se realizează după pocnetul pistolului şi urmăreşte ca din prima mişcare să se asigure impulsia în blocurile de start. Lansarea se efectuează cu paşii de alergare accelerată, în care primii 2-3 sunt lipsiţi de amortizare. Paşii de alergare se lungesc în mod progresiv, iar după 8-10, urmele lor, la început depărtate, se apropie de axa alergării. Viteza de deplasare creşte treptat, atingând valori aproape maxime, după 25-30m, până la 50-60m înregistrându-se creşteri mici, după care se urmăreşte menţinerea alergării lansate şi implicit, a vitezei obţinute. - Alergarea pe parcurs urmăreşte câştigarea vitezei maxime, ceea ce aduce atletului beneficii importante din punct de vedere mecanic al randamentului de forţa, prin reducerea timpului de contact cu solul, a timpului de zbor şi implicit a îmbunătăţirii eficienţei în deplasare. Specific acestei alergări este pasul lansat de viteză. Important este ca viteza de alergare să fie cât mai constantă, prin păstrarea lungimii paşilor. La alergările de viteză, contactul piciorului de sprijin cu solul se face pe pingea şi foarte aproape de proiecţia verticală a centrului de greutate, în scopul reducerii reacţiunii care apare în momentul amortizării. Pasul lansat de viteză are o lungime cuprinsă între 2,30m şi 2,60m. În fiecare pas se urmăreşte transferul bazinului cât mai rapid peste punctul vertical de sprijin, fapt uşurat de piciorul pendulant, care în faza de pendulare anterioară, antrenează şi bazinul, proiectându-l spre înainte, determinând astfel o poziţie uşor arcuită a corpului din articulaţia coxo-femurală. Acest lucru obligă şi trunchiul la o poziţie verticală, favorabilă succesiunii contracţiei şi relaxării musculare. Extensia rapidă în articulaţia gleznei favorizează viteza de alergare, lucru care se observă foarte bine la marii sprinteri; scăderea lungimii pasului, micşorează forţa de impulsie, şi 42

viteza piciorului pendulant. Braţele se mişcă amplu, din articulaţia umerilor, cu un unghi de 90º când sunt pendulate înainte şi circa 140º când sunt pendulate înapoi. Menţinerea vitezei, se identifică cu scăderea gradată a vitezei, cauzată de obosela indusă de efortul fizic. - Sosirea sau finişul (Figura 4.7.) constituie încheierea alergării, atunci când sprinterul atinge cu pieptul (nu cu capul, gâtul, mâinile sau picioarele) firul sau planul vertical dus prin marginea interioară a liniei de sosire. Figura. Trecerea liniei de sosire Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte, pe ultimul pas, cel mult pe ultimii doi paşi de alergare, fapt care nu stânjeneşte viteza de alergare. Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător, respectiv aşezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului, coborârea centrului de greutate a corpului şi prin ducerea trunchiului uşor înapoi. Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finişului.

Particularităţile alergării în turnantă În probele de 200m şi 400m, cheltuiala de energie este mai mare pentru a învinge forţa centrifugă. Pentru a contracara această forţă, care poate ajunge până la 20 kg, la alergările pe 200m (la o turnantă semicirculară, cu rază de 36,50m), alergătorul se înclină spre interior cu 2-3m înaintea intrării în turnantă; în acelaşi timp se intensifică acţiunea energică a braţului şi piciorului drept. Cu 2-3m înainte de intrarea în linie dreaptă începe îndreptarea trunchiului. Având în vedere faptul că două probe de viteză au parcursuri în turnantă (o turnantă la proba de 200m şi două turnante la 400m), aşezarea blocurile de plecare se adaptează, în scopul obţinerii unei lansării din start, pe o traiectorie tangentă la linia curbă interioară a propriului culoar de alergare. În aceste condiţii, blocurile de start se aşază spre marginea laterală dreapta a culoarului, respectându-se avansul de turnantă al culoarelor începând de la cel de-al doilea.

4.2.2. Prevederile regulamentului de concurs Toate alegările de viteză, se desfăşoră pe pista de atletism, mai exact pe culoare. Pista de alergare (turul de pistă), de formă ovală, are lungimea de 400m şi este formată din două porţiuni rectilinii şi două porţiuni curbilinii. Pista de alergări este împărţită în culoare. În stadion, culoarul are lăţimea de 1,22 (4 picioare), iar în sală de atletism de 0,90-1,10m fiind delimitat de linii late de 5cm; linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăţimea culoarului său. Culoarele se 43

numerotează de la interior spre exterior, culoarul 1, fiind primul de lângă bordura pistei. Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic, respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei. În probele de alergări de viteză, plecarea se efectuează cu start de jos, fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei. Locul de plecare este diferit, în funcţie de lungimea cursei, dar sosirea pentru toate probele, se efectuează în acelaşi loc, respectiv la sfârşitul liniei drepte, la linia de sosire. Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său, aceasta nu se consideră o infracţiune, mai ales dacă concurentul în cauză, nu a jenat un altul; dacă alergarea se desfăşoară în turnantă, călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracţiune şi concurentul respectiv este descalificat, apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanţă mai scurtă decât ceilalţi participanţi). Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorţi; în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanţelor obţinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3, 4, 5 şi 6. La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos, cu ambele picioare în contact cu blocurile. Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”, „Gata!” şi când toţi concurenţi sunt nemişcaţi, starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare, înainte de pocnetul pistolului, aceasta este considerată o plecare greşită; „o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleţi, ce au făcut plecarea greşită; ulterior, indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare, va fi descalificat, pentru acea alergare”. Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm, trasată perpendicular pe liniile culoarelor. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte a trunchiului, atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire.

C. Întrebări recapitulative şi teme de control  Definiţi termenul de alergare.  ▪ Definiţi pasul alergător simplu.  ▪ Definiţi pasul alergător dublu.  ▪ Care sunt fazele perioadei de sprijin ?  ▪ Descrieţi faza de amortizare din perioada de sprijin.  ▪ Specificaţi cum acţionează reacţia reazemului asupra corpului alergătorului. 44

 ▪ Descrieţi momentul verticalei.  ▪ Descrieţi faza de impulsie din perioada de sprijin.  ▪ Precizaţi care este faza pozitivă a alergării.  ▪ Care sunt fazele perioadei de pendulare ?  ▪ Descrieţi pendularea posterioară.  ▪ Descrieţi momentul verticalei din faza de pendulare.  ▪ Descrieţi pendularea anterioară din perioada de pendulare.  ▪ Precizaţi conţinutul fazei de zbor.  ▪ Descrieţi oscilaţiile verticale ale corpului în alergare.  ▪ Descrieţi oscilaţiile orizontale ale corpului în alergare.  ▪ Descrieţi oscilaţiile transversale ale corpului în alergare.  ▪ Care sunt probele de alergări de viteză ?  ▪ Care variabilele de care depinde timpul realiat în probele de alergare de viteză  ▪ Precizaţi care sunt comenzile la startul de jos.  ▪ Descrieţi mişcările pe care le efectuează alergătorul la comanda „Pe locuri!”  ▪ Care este poziţia umerilor la comanda „Gata!”  ▪ Precizaţi mărimea unghiurilor care se formează la nivelul membrelor inferioare, în poziţia „ gata” de plecare din start.

D. Biliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

45

Curs 7: Metodica predării alergării de garduri A. Scopul şi obiectivele modulului

o Dobândirea cunoştinţelor teoretice specifice atletismului o Învăţarea şi perfecţionarea exerciţiilor de atletism în parametrii tehnici şi performanţiali. o Însuşirea metodicii de predare a exerciţiilor de atletism

B. Sumar

ALERGAREA DE GARDURI Alergarea de garduri este de fapt o alergare de viteză, în care succesiunea obişnuită a paşilor este întreruptă de pasul de trecere peste gard. Probele clasice de alergare de garduri sunt 100m şi 400m-feminin şi 110m şi 400m-masculin; indiferent de lungimea cursei numărul gardurilor dispuse pe pistă, aferente unui culoar este de zece, aşezate conform prevederilor oficiale de concurs. Pentru a realiza un rezultat cât mai bun, trecerea peste gard trebuie să îndeplinească anumite condiţii: - atacul gardului să se facă fără pierdere de viteză; - timpul de zbor peste gard să fie cât mai scurt; - trecerea peste gard să fie razantă cu gardul, pentru ca traiectoria centrului de greutate să aibă oscilaţii verticale cât mai reduse; - aterizarea după gard să se facă într-o poziţie cât mai favorabilă alergării. Tehnica alergării de garduri Fazele tehnice ale alergării de garduri se succed în următoarea ordine: - startul şi lansarea de la start; - pasul peste gard; - alergarea între garduri; - finişul şi sosirea. - Startul şi lansarea de la start determnină în măsură majoră eficienţa alergării de garduri, aceste elemente determinând trecerea în condiţii optime a primului gard, fapt de care depinde întreaga desfăşurare a cursei. Plecarea este obligatorie cu start de jos şi respectă succesiunea poziţiilor şi mişcărilor ca în cazul alergărilor pe plat, cu menţiunea că în poziţia “gata”, bazinul este mai ridicat decât la 46

alergarea de viteză, pentru a uşura îndreptarea trunchiului, aspect necesar pentru trecerea primului gard. Ca o caracteristică a startului la alergările de garduri este poziţia mai înaltă a bazinului la poziţia "gata", pentru ca atletul să ajungă în poziţie optimă de trecere la primul gard. Numărul paşilor până la primul gard, impune aşezarea în primul blocstart a unui anumit picior. Numărul de paşi alergători până la primul gard, este în medie de 8, dar poate fi şi de 7 paşi (pentru alergătorii foarte înalţi) sau de 9 paşi (pentru alergătorii mai scunzi). Pentru un număr de 8 paşi, piciorul mai puternic se plasează la start pe blocul dinainte. Această primă fază a alergării de garduri se deosebeşte de celelalte alergări, deoarece alergătorul trebuie să atingă viteza optimă trecerii gardului, pe o distanţă fixă şi scurtă, reprezentată de spaţiul dintre linia start şi primul gard. Foarte important, în economia alergării este atingerea pe această distanţă a unei poziţii înalte în alergare, înaintea trecerii primului gard. Distanţa de la start până la primul gard influenţează lungimea paşilor în spaţiul de lansare, ultimul pas dinaintea gardului fiind mai scurt pentru a reduce momentul de frânare în momentul atacului. - Pasul peste gard trebuie să fie executat cu o pierdere minimă de viteză. Acest element tehnic reprezintă veriga de bază a alergării de garduri; aici corpul trebuie să treacă razant deasupra gardului, pentru a pierde cât mai puţin timp în faza de zbor. În plus, corpul trebuie să aibă un echilibru cât mai bun, asigurat de mişcările segmentelor, în anumite planuri (mişcările compensatorii). Pasul peste gard are lungimea între 3,40-3,65m la alergătorii consacraţi şi 3,00-3,25m la alergătoarele consacrate; din această mărime 60% revine “atacului” (distanţa de la care se atacă gardul) şi 40% aterizării (distanţa de la gard până la contactul cu pista). Pasul peste gard poate fi analizat prin momentele care îl compun: atacul gardului; trecerea gardului; aterizarea după gard. Atacul gardului se execută de la o distanţă de 1,90m (alergătoare) - 2,15m (alergători); în această fază apare o prelungire a timpului de sprijin, a impulsiei, iar întinderea piciorului de atac va începe abia când trunchiul se înclină accentuat spre gard, peste coapsă, pe direcţia alergării. Impulsia se execută puternic pe o direcţie mai înaltă, decât în alergarea de viteză. La terminarea impulsiei, genunchiul piciorului de atac are înălţimea maximă, gamba se extinde, iar trunchiul se apleacă şi mai mult peste piciorul de atac. Braţul opus piciorului de atac este dus înainte – lateral. În prima fază, piciorul de atac se avântă energic spre înainte, cu genunchiul îndoit şi gamba flexată pe coapsă. După ce coapsa se ridică deasupra orizontalei, laba piciorului este proiectată înainte în flexie dorsală, cât mai razant cu gardul. Când călcâiul piciorului de atac ajunge în planul vertical al gardului (deasupra stinghiei) se consideră terminat atacul. Trecerea gardului (Figura 4.7.) obligă aplecarea evidentă a trunchiul pe coapsa piciorului de atac. Celălalt picior (de impulsie) este adus “remorcat” înapoi, cu talpa în flexie dorsală. Acest picior trebuie să fie relaxat şi să aibă un timp “inactiv” în tragerea lui înainte, aspect esenţial pentru o trecere eficientă a gardului.

47

Figura Atacul gardului Aterizarea după gard este momentul în care se ia din nou contact cu pista, dincolo de gard. Alergătorii aşază piciorul de atac la o distanţă de gard, în jur de 1,40m, iar alergătoarele la aproximativ 1,30m. Şocul aterizării este amortizat de articulaţii, în special de articulaţia gleznei; proiecţia C.G.G. al corpului trebuie să se afle în baza de sprijin pentru a menţine echilibrul general al corpului şi pentru a relua fără întârziere alergarea. Aterizarea depinde de corectitudinea atacului: dacă în această fază proiecţia C.G.G. al corpului se află înapoia sprijinului, viteza va fi frânată; în cazul în care proiecţia este înaintea sprijinului, se va produce o dezechilibrare spre înainte, alergătorul fiind în pericolul de a cădea. Piciorul “remorcat” (piciorul de impusie) va avea talpa orientată spre exterior, pentru a nu agăţa gardul şi va fi tras înainte-sus, pe sub axilă, urmând să facă primul pas după aterizare (Figura 4.8.).

Figura Aterizarea după gard - Alergarea între garduri Distanţa între garduri fiind aceeaşi (9,14m pentru bărbaţi şi 8,50m pentru femei), este parcursă în trei paşi foarte precis ritmaţi: - primul pas este cel mai scurt: cam 1,60m pentru bărbaţi şi 1,50m pentru femei; - al doilea pas este cel mai lung, în jur de 2m pentru bărbaţi şi 1,90 m pentru femei; - al treilea pas este scurt, dar mai lung decât primul, în jur de 1,90m la bărbaţi şi 1,80m la 48

femei. Acest ritm, în care al doilea pas este cel mai jos, dar cel mai lung, iar al treilea pas este cel mai scurt, favorizează obţinerea unei poziţii optime de trecere peste gard. - Alergarea după ultimul gard Spaţiul rămas de parcurs de la ultimul gard până la sosire se aleargă în viteză maximă; pentru realizarea acestei faze în cele mai bune condiţii, se impune o trecere atentă şi echilibrată a gardului al zecelea (chiar dacă este ultimul), cât şi o aterizare sigură şi fermă după gard. În această ultimă fază atletul participă cu toate resursele de care mai dispune, “atacând” sosirea pe ultimii doi paşi.

Figura Pasul peste gard

O variantă de alergare de viteză deosebit de antrenantă şi care induce efecte cumulative favorabile în pregătire, o constituie alergarea peste obstacole joase. Acest tip de alergare este de fapt, o alergare de viteză, în care succesiunea obişnuită a paşilor este întreruptă de trecerea peste obstacole. Prestaţia în acest mod de deplasare include o componentă de bază, care tine de perceperea ritmului de execuţie. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de garduri se desfăşoară pe culoare. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar, conform indicaţiilor din tabelul 4.1. Distanţa Distanţa Distanţa de la Înălţimea între ultimul gard la până la primul gardurilor Proba garduri sosire gard 110mg (M)

13,72m

9,14m

14,02m

1,67m

100mg (F)

13,00m

8,50m

12,05m

0,84

45m

35,00m

40,00m

0,914 (M)

400mg

0,762 (F)

(M şi F) Tabelul 4.1. Distanţele regulamentare la alergarea de garduri (masculin/feminin – seniori)

49

Toate alergările de garduri se desfăşoară pe culoare şi fiecare concurent trebuie să-şi păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării. Toţi concurenţii încep cursa cu start de jos, conform comenzilor specifice alergărilor de viteză. Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru, el răstoarnă intenţionat un gard, cu mâna sau cu piciorul, atletul va fi descalificat. Se înţelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său şi rezultatul obţinut să fie valabil, dar doborârea gardurilor, cu intenţie vădită, atrage după sine descalificarea. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză.

C. Întrebări recapitulative şi teme de control 1. Enumerați exercițiile folosite pentru învățarea alergării pe teren variat din cadrul alergării de cros. 2. Enumerați exercițiile fundamentale folosite în învățarea pasulu peste gard.

D. Bibliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

50

Curs 8: Metodica predării alergării de semifond-fond A. Scopul şi obiectivele modulului

o Dobândirea cunoştinţelor teoretice specifice atletismului o Învăţarea şi perfecţionarea exerciţiilor de atletism în parametrii tehnici şi performanţiali. o Însuşirea metodicii de predare a exerciţiilor de atletism

B. Sumar

În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului, pentru a se reuşi parcurgerea unor distanţe medii, mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă; pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice, dar eficiente în acelaşi timp. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului, trunchiului şi braţelor. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă, îl are respiraţia, respectiv ritmul respirator. La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond); 5000m şi 10000m (fond); 42,195km (mare fond-maraton). Tehnica alergării de semifond-fond Fazele sau structura alergărilor de semifond, fond sau mare fond se ordonează tehnic în: - startul şi lansarea de la start; - alergarea pe parcurs; - finişul şi sosirea. - Startul şi lansarea de la start În aceste probe regulamentul de concurs obligă participanţii la abordarea startului “de sus”; în această fază se urmăreşte obţinerea unei viteze suficiente pentru a ocupa un loc în pluton. La alergarea pe distanţele anterior enunţate, comenzile starterului sunt: „Pe locuri!” ... „pocnetul pistolului!” La comanda “Pe locuri!”, alergătorul aşază piciorul mai puternic lângă linia de start (cât mai aproape de aceasta), trecând şi cea mai mare parte din greutatea corpului pe acest picior; celălalt picior se află în urmă, cu 1-1,5 lungimi de talpă sprijinit pe pingea. Trunchiul este aplecat înainte; braţul opus piciorului dinainte se află în faţa trunchiului, îndoit din cot, în aşa fel încât palma cu degetele semiflexate să se afle deasupra genunchiului, în dreptul coapsei; privirea este îndreptată la 2-3m, spre viitoarea direcţie de alergare. În această poziţie alergătorul aşteaptă pocnetul pistolului; plecarea este realizată de pendularea activă şi energică a piciorului dinapoi şi impulsia puternică a piciorului dinainte. 51

Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m). - Alergarea pe parcurs În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice. Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşază piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă. În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate. În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia. - Finişul şi sosirea În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire. Prevederile regulamentului de concurs Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia. 52

În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) . La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start. Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt ce ar atrage descalificarea. Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări Tehnica alergării de cros Întrecerile de cros sunt frecvente atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Tehnica alergării de cros se abordează după însuşirea tehnicii alergării de semifond şi fond. Pasul de alergare este identic cu cel de la fond, dar obstacolele care se ivesc pe parcurs ca şi relieful terenului îl determină pe alergător la variaţii de tempo şi la aşezări diferite ale piciorului pe sol. Având în vedere faptul că traseul de deplasare prezintă configuraţie diferită a solului, prin natura şi profilul acestuia, alergarea se adaptează la condiţiile terenului urmărindu-se: - păstrarea echilibrului general al corpului; - modificarea minimă a pasului lansat în tempo moderat, în scopul economisiri - trecerea obstacolelor cu efort minim. Structura alergării de cros respectă aceeaşi succesiune tehnică: - startul şi lansarea de la start; - alergarea pe parcurs; - finişul şi sosirea. - Startul şi lansarea de la start Alergarea începe cu startul de sus, identic cu cel descris la alergarea de semifond-fond, urmat de o alergare accelerată care durează până la ocuparea unui loc convenabil în pluton. Distanţa de lansare este în funcţie de numărul concurenţilor şi de valoarea lor. - Alergarea pe parcurs Adaptarea pasului alergător la terenul variat se realizează, astfel: - la urcuşuri pasul este scurt, contactul cu solul se face pe pingea, impulsia este incompletă, iar corpul se aplecă înainte mai mult sau mai puţin în funcţie de înclinarea pantei; 53

- la coborâre contactul este pe călcâie, pasul se lungeşte, trunchiul se înclină spre pantă, alergătorul lăsându-se “purtat” de viteza obţinută prin alergare la vale;

- trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil, pe distanţe cât mai reduse în raport cu obstacolul; obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare, procedeu mai economic şi mai sigur.

54

- în teren moale, nisipos trunchiul este vertical, contactul cu solul se ia pe toată talpa, derularea labei piciorului nu este completă, iar impulsia nu va fi forţată; - Finişul şi sosirea Ca şi la alergările de fond pe pistă şi la crosuri, distanţa pe care se execută finişul este în funcţie de posibilităţile atletului şi de poziţia pe care o ocupă în pluton în acel moment; această fază începe de obicei cu 200m – 300m înainte de sosire.

Prevederile regulamentului de concurs Având în vedere circumstanţele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros, este dificilă elaborarea unei standardizări precise, care să vizeze regulile pentru această probă. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise, câmpii, izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil, acoperite cu iarbă; traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci, urcuşuri sau coborâri periculoase, fruzişuri groase), traversarea drumurilor publice fiind redusă. Cu excepţia plecării şi sosirii, parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi; crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat, cu viraje largi şi linii drepte scurte. Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului, apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistenţă; locurile la linia de start vor fi trase la sorţi, membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în şir. În toate alergările, apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă. În stabilirea clasamentului pe echipe, câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte. Distanţele recomandate de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism, pentru alergările de cros, sunt în jur de: - 12 km pentru seniori; - 8 km pentru juniori; - 6 km pentru senioare; - 4 km pentru junioare.

55

C. Întrebări recapitulative şi teme de control

 ▪ Definiţi pasul alergător dublu.  ▪ Care sunt fazele perioadei de sprijin ?  ▪ Descrieţi faza de amortizare din perioada de sprijin.  ▪ Specificaţi cum acţionează reacţia reazemului asupra corpului alergătorului.  ▪ Descrieţi momentul verticalei.  ▪ Descrieţi faza de impulsie din perioada de sprijin.  ▪ Precizaţi care este faza pozitivă a alergării.  ▪ Care sunt fazele perioadei de pendulare ?  ▪ Descrieţi pendularea posterioară.  ▪ Descrieţi momentul verticalei din faza de pendulare.

D. Bibliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

56

Curs 9: Metodica predării ştafete A. Scopul şi obiectivele modulului  Transmiterea unor noţiuni fundamentale privind calităţile biomotrice;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi

demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;

B. Sumar Ştafetele sunt singurele probe din atletism care se desfăşoară pe echipe. Fiecare echipă are patru alergători, care au misiunea de a primii, purta şi transmite „băţul de ştafetă”, un obiect cu formă şi dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism. Alergătorul care poartă şi urmează să ofere băţul de ştafetă celui mai apropiat partener are rol de aducător, iar alergătorul se află în aşteptarea obiectului de schimb, pentru a-l primi şi purta-oferi la rândul său, are rol de primitor. Probele clasice de ştafete sunt atât pentru participare masculină, cât şi pentru cea feminină: 4x100m şi 4x400m. Alte ştafete, numite neclasice, se desfăşoară cu: - schimburi egale: 4x200m; 4x400m; 4x800m; - schimburi inegale: - 400m+300m+200m+100m; - 800m+400m+200m+100m. În probele de ştafetă, performanţa depinde de omogenitatea membrilor echipei, în ceea ce priveşte valoarea vitezei de deplasare. În echipă, toţi alergătorii trebuie să fie foarte buni sprinteri şi să „comunice” eficient, respectiv să realizeze cele mai sigure şi eficiente manevre de predare-primire a băţului de ştafetă. Apreciind analitic, valoarea rezultatului în probă depinde, de: - viteza aducătorului şi a primitorului, care să fie viteză maximă; - vitezele celor doi alergători de schimb proxim, care pot fi cel puţin egale; ideal este ca viteza aducătorului să fie mai mare decât a primitorului; - mărimea distanţei dintre cei doi alergători, în momentul efectiv al manevrei de predareprimire, care trebuie să fie egal cu lungimea braţelor întinse, ale celor doi sprinteri, respectiv 1-1,5m. Analiza tehnicii predării băţului de ştafetă se face sub anumite aspecte şi anume: - conform modului în care este purtat băţul pe parcursul alergării de fiecare alergător, schimbul făcându-se de partea braţului care ţine băţul (schimbul de aceiaşi parte/schimbul alternat); - conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos). După modul în care se ţine băţul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea braţului în care este purtat băţul, se folosesc doua procedee şi anume: schimbul de aceiaşi 57

parte şi schimbul alternativ. 4.6.1.Tehnica schimbului de aceiaşi parte Schimbul de aceiaşi parte se poate efectua în două moduri: - schimbul de aceiaşi parte - exterior; - schimbul de aceiaşi parte - interior. Schimbul de aceiaşi parte – exterior - se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător, cu mâna stângă, în mâna dreaptă a primitorului. Imediat după preluare, primitorul trece băţul din mâna dreaptă, în mâna stângă. Aşadar, schimbul efectiv se realizează, totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului). Schimbul de aceiaşi parte – interior - se bazează pe predarea băţului de ştafetă de către aducător, cu mâna dreaptă, în mâna stângă a primitorului. Imediat după preluare, primitorul trece băţul din mâna stângă, în mâna dreaptă. Aşadar, schimbul efectiv se realizează, totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului). Pentru începători se recomandă schimbul de aceiaşi parte – exterior, deoarece primirea se efectuează în mâna dreaptă, mână predominant mai îndemânatecă. O problemă ce produce dificultăţi în siguranţa şi cursivitatea prestaţiei echipei este modaliatatea de manevrare a băţului de ştafetă, la momentul predării-primirii acestuia. Avînd în vedere faptul că schimbul se produce cu control vizual parţial, respectiv primitorul este mereu cu spatele spre aducător, modalitatea propriu-zisă se poate efectua, astfel: - schimbul de jos în sus (Figura 4.9.) – primitorul întinde braţul înapoi cu palma orientată în jos, cu unchiul format de degetul mare şi celelalte patru degete lipite şi întinse orientat în jos. Aducătorul oferă băţul de ştafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea. Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băţ în timpul alergării, în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână.

Figura 4.9. Predarea băţului de ştafetă „schimbul de jos în sus” - schimbul de sus în jos - rezolvă dezavantajul arătat mai sus, deoarece de fiecare dată primitorul apucă băţul de celalalt cap. La acest procedeu primitorul întinde braţul înapoi sus, cu palma orientată în sus, cu unchiul dintre degetul mare şi celelalte patru lipite şi întinse orientat spre aducător, care îi oferă băţul de sus în jos. Acest procedeu de schimb este folosit mai mult de alergătorii cu experienţă în alergările de ştafetă. 58

La ştafetele cu schimbul de aceeaşi parte – exterior (Figura 4.10.): - primul sprinter porneşte (cu start de jos) în alergare pe turnantă, cu băţul de ştafetă în mâna stângă, urmând să-l predea, în mâna dreaptă, celui de-al doilea alergător, aflat în partea interioară a culoarului său. - al doilea alergător, după primire, trece imediat băţul în mâna stângă, continuând să alerge în linie dreaptă şi predă băţul de ştafetă, în mâna stângă, celui de-al treilea sprinter, care se află în interiorul culoarului; - al treilea alergător primeşte băţul în mâna dreaptă, urmând ca să procedeze la fel, respectiv să treacă repede băţul de ştafetă, în mâna stângă. Acesta după parcurgerea traseului său, va oferi băţul în mâna dreaptă, ultimului sprinter; - al patrulea alergător primeşte băţul în mâna dreaptă şi îl păstrează în aceiaşi mână, până la capătul cursei.

Figura 4.10. Schimbul de aceeaşi parte – exteriorcu predarea de jos în sus Cu excepţia primului alergător, care porneşte în alergare cu start de jos, în vederea începerii alergării, ceilalţi sprinteri adoptă o poziţie relativ înaltă, pe partea interioară a culoarului, (Figura 4.11.) cu trunchiul uşor răsucit înapoi, pentru a observa apropierea aducătorului. Subliniem faptul că primitorul se lansează în alergare, atunci când aducătorul se află la o oarecare distanţă de el, respectiv la atingerea „semnului de control”, aflat pe pistă la o depărtare corelată cu viteza de deplasare a aducătorului şi viteza de accelerare a primitorului.

59

Figura 4.11. Schimbul de aceeaşi parte – exterior poziţia şi traseul alergătorilor Predarea-primirea se efectuează, conform regulamentului, numai în zona sau spaţiul de schimb. După predarea băţului de ştafetă, aducătorul decelerează alergarea păstrându-şi culoarul de deplasare. Schimbul de aceeaşi parte prezintă avantaje, deoarece: - este sigur în condiţiile în care băţul se primeşte în mâna dreaptă, care este mai îndemânatică, fapt pozitiv la oferire-primire; - este accesibil pentru începători; - este menţinută viteza băţului şi în zona de schimb; - este „păstrată” lungimea băţului pe parcursul schimburilor, prin trecerea din mâna dreaptă în mâna stângă. Schimbul de aceeaşi parte prezintă dezavantaje, deoarece: - schimbarea băţului dintr-o mână în alta în timpul alergării, poate constitui un pericolul, prin scăparea în momentul transferului. Calităţile necesare unor buni alergători de ştafetă sunt următoarele: Primul alergător trebuie să posede un foarte bun şi sigur start, capacitate de accelerare şi o foarte bună alergare în turnantă. Sarcina acestuia este predarea următorului schimb, în condiţii optime, a băţului de ştafetă. Al doilea alergător trebuie să aibă o bună rezistenţă specifică şi să fie un bun alergător în linie dreaptă. Acţiunile sale sunt concentrate spre preluarea sigură a băţului de ştafetă, de la primul schimb şi oferirea eficientă a băţului următorului schimb. Al treilea alergător trebuie să aibă abilităţi complexe, legate de o bună tehnică de alergare în turnantă, cât şi manipulare precisă la primirea şi oferirea băţului de ştafetă. De asemenea, acest sprinter are o bună capacitate de lansare, calitate necesară în finalul cursei sale, când oferă băţul de ştafetă, ultimului schimb de alergare. Al patrulea alergător trebuie să fie cel mai bun sprinter, excelând în alergarea lansată, deoarece el poate decide soarta cursei. Nu este de neglijat nici capacitatea acestuia de concentrare asupra preluării sigure a băţului de ştafetă, de la al treilea schimb. Un schimb eficient se realizează în situaţia în care aducătorul şi primitorul aleargă cu viteze maxime, care sunt cel puţin egale sau aducătorul să posede viteză mai mare decât aducătorului, iar distanţa între ei să fie de 1 metru. 4.6.2. Tehnica schimbul alternativ Acest schimb (Figura 4.11.) este cel mai folosit în ştafetele de 4x100m, de sprinterii consacraţi şi presupune predarea-primirea băţului de ştafetă cu aceiaşi mână. Procedeul este util deoarece în timpul desfăşurării acestei probe alergătorii trebuie să dezvolte viteze, maxime iar schimbarea băţului dintr-o mână în alta poate afecta motricitatea alergării. În acest procedeu: - primul sprinter, plasat la marginea interioară a culoarului său, începe alergarea cu braţul de ştafetă în mâna dreaptă, aleargă pe turnantă şi îl predă schimbului următor în mâna stângă; 60

- al doilea sprinter, plasat spre marginea exterioară a culoarului său, primeşte băţul de ştafetă în mâna stângă şi aleargă în linie dreaptă, până ajunge la al treilea sprinter, căruia îi predă în mâna dreaptă; - al treilea sprinter, plasat spre marginea interioară a culoarului său, aleargă în turnantă cu băţul de ştafetă în mâna dreaptă şi îl predă celui de-al patrulea alergător, în mâna stângă; - al patrulea sprinter, plasat spre marginea exterioară a culoarului său, primeşte băţul de ştafetă în mâna stângă şi aleargă în linie dreaptă până la capătul cursei.

Figura 4.12. Schimbul alternativ – poziţia şi traseul alergătorilor -

4.6.3. Prevederile regulamentului de concurs Locul de desfăşurare a alergărilor de ştafetă este pista de atletism. În proba de 4x100m, toţi componenţii echipei alergă pe acelaşi culoar pe parcursul întregii curse. Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite băţul se numeşte “spaţiu” sau “zonă de schimb” şi măsoară 20m (Figura 4.13.). Transmiterea băţului de ştafetă în afara zonei atrage descalificarea. (Figura 4.14.). Locul este marcat de linii de 5 cm lăţime, trasate pe latul fiecărui culoar. Alergătorii care primesc băţul, de ştafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb, dar transmiterea băţului se face numai în spaţiul de schimb. Figura 4.13. Schimb reuşit Figura 4.14. Schimb nereuşit (în zona de schimb) (în afara zonei de schimb)

În probele de 4x100m şi 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. O plecare greşită, respectiv începută înainte de comanda starterului, efectuată de 61

un alergător, impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor; o eventuală nouă greşală înseamnă descalificare pentru oricine o produce. La ştafeta de 4x400 m, primul sprinter alergă pe culoar, iar cel de al doilea (primitorul băţului) se deplasează pe acelaşi culoar, numai până la ieşirea din turnantă, după care se poate îndrepta spre “bordură”. Băţul de ştafetă are forma unui tub sau bastonaş din lemn, metal sau alt material rigid, cu lungimea de 28-30cm, circumferinţa de 12-13cm şi greutate de aproximativ 59 de grame. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă, pentru a putea fi bine observat. Băţul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării şi schimbat fără a fi aruncat; aducătorul băţului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei. Dacă băţul de ştafetă cade, trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera băţul, cu condiţia de a nu scurta distanţa de parcurs şi a nu deranja deplasarea altor alergători. Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori, după ce au predat băţul

Pentru începători, se recomandă tehnica schimbului de aceeaşi parte (exterior). Se va insista, ca fiecare subiect să înveţe atât transmiterea, cât şi primirea băţului. Acest lucru se face prin exersare pe loc, din mers şi din alergare. Sistemul de acţionare: - stând în şir la distanţă de 1m, transmiterea băţului între executanţi; primitorul pendulează braţele şi la semnalul sonor al profesorului întinde braţul drept înapoi, aşteptând ca aducătorul să-i aşeze băţul în mână. Băţul este transmis de la coada şirului. Se recomandă aşezarea în trepte pentru observarea poziţiei mâinilor în momentul schimbului; - acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului; - mers în coloană câte unul, transmiteri ale băţului la semnalul profesorului; se insistă pe trecerea imediată a băţului din mâna dreaptă, în cea stângă; - acelaşi exerciţiu la semnalul aducătorului; - alergare uşoară în coloană câte unul, la interval de 1-1,5m cu oferirea băţului la semnalul profesorului; - alergare uşoară, cu apropierea aducătorului de primitor, transmiterea băţului; distanţa între cei doi va fi de 10-15m, iar aducătorul va accelera pentru a-l ajunge pe primitor, care pleacă şi el în alergare uşoară; - alergare cu transmiteri ale băţului în zona de schimb (20m), cu plecarea primitorului la semnalul profesorului; - acelaşi exerciţiu fără semnalul profesorului; - din alergare accelerată, schimburi în zonă, utilizând şi cei 10m regulamentari, în exteriorul spaţiului de schimb; - alergare cu schimburi complete, accelerând înainte de apropierea de primitor; - alergare cu schimburi complete, în tempo maxim; - alergare cu schimburi complete, în condiţii de întrecere.

62

C. Întrebări recapitulative şi teme de control 1. Precizaţi „rolurile” alergătorilor din ştafetă. 2. ▪ Specificaţi elementele determinante ale performanţei în alergarea de ştafetă. 3. ▪ Precizaţi conţinutul schimbul de aceiaşi parte – exterior. 4. ▪ Precizaţi conţinutul schimbului de aceiaşi parte – interior. 5. ▪ Descrieţi predarea – primirea în schimbul de „ jos în sus” 6. ▪ Care sunt avantajele schimbului de aceeaşi parte ? 7. ▪ Care sunt dezavantajele schimbului de aceeaşi parte ? 8. ▪ Descrieţi calităţile primului alergător din ştafetă. 9. ▪ Descrieţi calităţile celui de-al doilea alergător din ştafetă. 10. ▪Descrieţi calităţile celui de-al treilea alergător din ştafetă. 11. ▪ Care sunt calităţile necesare ultimului alergător din ştafetă ? 12. ▪Care este sistemul de acţionare din cadrul învăţării alergării de ştafetă ?

D. Bibliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

63

Curs 10: Metodica predării săriturii în lungime E. Scopul şi obiectivele modulului  Transmiterea unor noţiuni fundamentale privind calităţile biomotrice;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi

demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;

F. Sumar Una dintre cele mai naturale probe de atletism poate fi considerată săritura în lungime. Progresul în această probă se datorează valorificării vitezei elanulului şi îmbunătăţirii tehnicii bătăii. Lungimea săriturii este condiţionată de variabile precum: - viteza de deplasare pe elan; - viteza de desprindere; - unghiul de desprindere; - înălţimea centrului general de greutate în momentul desprinderii (în condiţii egale, sunt avantajaţi săritorii cu membre inferioare lungi). Fazele săriturii în lungime, în succesiune tehnică sunt: - Elanul este prima fază a săriturii şi are scopul principal de a acumula viteză orizontale optime. Aceasta reprezintă 95% din capacitatea maximă a săritorului, ajungând la 10,0-10,7 m/s. Lungimea elanului este condiţionată de aspecte legate de particularităţi ale săritorului, precum: calităţile de forţă şi viteză, lungimea membrelor inferioare, nivelul însuşirii tehnicii, experienţă. Lungimea elanului este o preocupare permanentă a săritorilor, deoarece acesta trebuie să fie foarte precis, în aşa fel încât întodeauna să-l conducă pe atlet cât mai exact la prag, la fiecare încercare. La săritori, lungimea elanului este cuprinsă între 40-45m, ceea ce reprezintă 20-24 de paşi, iar la săritoare lungimea elanului atinge 35-45m, ceea ce înseamnă 19-24 de paşi. Elanul se desfăşoară sub forma unei alergări progresiv accelerate, cu trunchiul uşor înclinat şi lucru activ al braţelor. Viteza de deplasare creşte continuu spre viteza maximă, până când săritorul ajunge la 8-10m înaintea pragului, urmând ca el să păstreze această viteză până în momentul bătăii; pe parcursul elanului săritorul dezvoltă o alergare în care coapsa piciorului pendulant ajunge aproape de orizontală, după care coboară activ, determinând gamba să acţioneze cât mai rapid. Contactul cu pista se efectuează pe pingea, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate. Ultimii trei paşi au un aspect caracteristic, determinat de lungimea lor: astfel, antepenultimul este scurt, penultimul este lung şi ultimul este scurt (mediu). Important este ca ultimul pas să fie mai scurt decât penultimul. Diferenţele de lungime ale celor trei paşi depind de particularităţile săritorilor, cei mai rapizi având deosebiri mici între paşi, comparativ cu cei mai lenţi. 64

Redresarea corpului se încheie la penultimul pas, când trunchiul săritorului se află la aproxmativ 90, permiţând piciorului de bătaie să ia contact pe toată talpa pe prag, înaintea proiecţiei centrului general de greutate, fapt ce favorizează efectuarea unei impulsii înaintesus eficiente. Coborârea centrului general de greutate are loc pe penultimul pas şi se datorează alungirii acestuia; limitele optime se află între 5-7cm. Eficienţa elanului este determinată în mod evident de capacitatea săritorului de a atinge viteza optimă în apropierea pragului. Precizia elanului este un factor decisiv în prestaţia sportivă, fapt pentru care săritorii folosesc repere pe pista de elan, tocmai pentru a avea un control mai exact asupra dozării vitezei în timpul deplasării. - Bătaia este cea de-a doua fază a săriturii şi este foarte scurtă, respectiv 0.12-0.13 secunde, adică exact atât timp cât talpa se află pe prag. Este unanim recunoscut faptul că bătaia este cea mai importantă fază a săriturii în lungime. În acest sens sarcinile acestei faze constau în obţinerea înălţării verticale şi menţinerea vitezei orizontale. Bătaia se poate analiza prin prisma a trei momente, respectiv: - contactul piciorului de bătaie cu pragul; - amortizarea şi depăşirea verticalei; - impulsia şi avântarea activă. În momentul aşezării pe prag, piciorul de impulsie este relativ extins din toate articulaţiile cu unghiuri de 165-170 în articulaţia coxo-femurală şi 175-178 în articulaţia genunchiului. Proiecţia pe sol a centrului general de gretate se află la 30-40 cm înapoia locului de contact. Aşezarea piciorului se face activ, suplu, de sus în jos şi dinainte spre înapoi, pe toată talpa (în nici un caz pe pingea). Unghiul de contact care se formează este de 63-68. Când piciorul de impulsie a luat contact cu pragul, cel de avântare se află aproape de acesta, unghiul dintre coapse fiind de aproximativ 38-40. Amortizarea şocului de contact se realizează din articulaţia genunchiului care cedează uşor, până la un unghi de 142-148, favorizând orientarea bătăii înainte-sus. Această îndoire a genunchiului pune muşchii extensori într-o stare de pretensiune, care trebuie să fie maximă, când centrul general de greutate se află deasupra piciorului de sprijin. În acest moment: - amortizarea este cât mai scurtă în timp, pentru ca extensia piciorului de impulsie să înceapă mai devreme, înaintea momentului verticalei; - timpul de bătaie este prea scurt, reduce desfăşurarea integrală a acestui moment; - întinderea prematură a piciorului de impulsie, când corpul se află în urma punctului de sprijin, va crea un unghi de desprindere mai mare şi un zbor mai înalt, dar va scădea viteza orizontală şi mişcarea de translaţie se va diminua. Impulsia şi avântarea - constă în extinderea relativ simultană în articulaţiile genunchiului şi coxofemurală, fiind finalizată de articulaţia gleznei. Concomitent coapsa piciorului oscilant şi braţul opus sunt orientate energic înainte-sus, în timp ce braţul din partea piciorului de 65

avântare are rol de echilibrare. Piciorul de impulsie se întinde pe măsura avansării centrului general de greutate, talpa se rulează spre vârf şi va părăsi pragul printr-o impulsie energică, centrul general de greutate aflându-se în faţă la aproximativ 30-40 cm. În acest moment: - piciorul de impulsie este extins perfect din toate articulaţiile, bazinul este avântat spre înainte sus, trunchiul este vertical sau înclinat înainte cu 3-5; - coapsa piciorului oscilant şi braţul opus se află în punctul maxim de avântare; - braţele sunt trase sus spre orizontală, cu coatele uşor depărtate, fapt ce favorizează ridicarea umerilor şi echilibrarea corpului; - unghiul de bătaie cuprins între 73-76; - unghiul dintre coapse este cuprins între 100-114. - forţă de desprindere este aplicată central (coincide cu centrul general de greutate), fapt ce determină o bătaia eficientă. Aplicarea forţei de desprindere înapoia centrului de greutate determină formarea rotaţiilor reale, spre înainte, fapt ce impune săritorului coborârea forţată a unui picior, pentru a evita căderea sa înainte. În momentul în care piciorul de bătaie părăseşte pragul, mişcarea de avântare a celorlalte segmente se opreşte brusc. - Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag, până la reluarea contactului cu solul. În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări, care au scopul în scopul menţinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării. Aceste mişcări trebuie se caracterizează prin amplitudine, supleţe şi coordonare. Procedeul utilizat se diferenţiază în funcţie de experienţa subiecţilor. Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire şi 1 ½ paşi în zbor, deoarece este cel mai simplu şi accesibil zbor şi asigură baza de învăţare pentru procedee mai evoluate, datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu impulsie completă şi avântarea activă a celorlalte segmente. Zborul este faza care diferenţiază procedeele tehnice (Tabel 5.2.) ale săriturii în lungime, respectiv: Nr.crt. Zborul

Săritura

1

Grupat

Săritură în lungime cu ghemuire

2

Extins

ăritura în lungime întinsă

3

Cu paşi

Săritura în lungime cu 1 ½;2 ½; 3 ½ paşi

4

Combinat Săritură în lungime cu paşi şi extensie

66

Tabel Procedee tehnice ale săriturii în lungime ▪ Săritura în lungime cu ghemuire (Figura 5.5.) este recomandată şcolarilor mici sau celor care se iniţiază în atletism, începătorilor. Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciţii din şcoala săriturii. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi menţinerea lor în această poziţie, până în apropierea momentului aterizării. La aterizare picioarele coboară spre sol, cu întinderea lor, pentru valorificarea maximă a zborului.

Săritura în lungime cu ghemuire ▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie (Figura 5.6.) este un procedeu mai elaborat decât precedentul, care presupune participarea mai activă a practicantului, având în vedere faptul că în timpul zborului, corpul îşi schimbă poziţia printr-o mişcare mai puţin obişnuită, poziţie de extensie la nivelul marilor articulaţii. Din inerţia forţei de desprindere, săritorul se află în partea ascendentă a zborului, cu piciorul de avântare înainte îndoit, în poziţia de pas sărit. În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară şi se întinde, lângă piciorul de bătaie, care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul desprinderii. Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte, printr-o mişcare de extensie din articulaţia şoldului, cu gambele flectate şi călcâiele spre înapoi. Ulterior picioarele sunt aduse înainte, coapsele ridicate, urmând extensia gambelor, în vederea aterizării.

Săritura în lungime cu extensie

▪ Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor (Figura 5.7.) este uşor de practicat de către 67

începători, avansaţi şi elevi din clasele gimnaziale. Pregătirea fazei de bătaie, aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală şi asigură o desprindere mai lină. După desprindere săritorul se află în poziţie de pas sărit, în care piciorul de bătaie este menţinut înapoi, prin extensie din articulaţia şoldului, iar piciorul de avântare este îndoit, cu coapsa la orizontală, formând unghi de 90° în articulaţia genunchiului. În prima parte a zborului, trunchiul se află pe verticală, iar în partea a doua trece în uşoară extensie Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menţine cât mai mult posibil. Lucrul braţelor se desfăşoară coordonat cu cel al picioarelor. Braţul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. Pentru a realiza o aterizare cât mai eficientă, braţele coboară rapid spre înapoi, concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării. La contactul cu solul, membrele inferioare, cu tălpile în flexie dorsală se îndoaie, iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse. Tălpile săritorului trebuie să atingă nisipul, în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de greutate, trece prin planul suprafeţei de aterizare.

Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor

▪ Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor (Figura 5.8.) presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenţiază prin numărul de paşi executaţi de săritor în timpul zborului. După efectuarea bătăii, bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la orizontală, apoi pendulează înapoi jos, în timp ce piciorul de bataie pendulează înainte cu genunchiul îndoit. Pendulările descrise sunt rotaţii compensatorii, care realizează echilibrul general al corpului. În acelaşi timp braţele, aflate de asemenea în acţiune compensatorie, pendulează alternativ cu membrele inferioare, consolidând echlilibrul general. În faza descendentă a zborului, săritorul aduce înainte piciorul dinapoi şi îl alătură celui dinainte, ridicând genunchi spre orizontală. În finalul porţiunii descendente a zborului, gambele sunt extinse energic înainte pentru a valorifica la maximum traiectoria de zbor. Braţele participă la efortul de aterizare, efectuând o acţiune de pendulare spre înainte. Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi, prin aplecarea trunchiului cu braţele înainte. Pentru un zbor cât mai lung, călcâiele iau contact cu nisipul, în aşa fel, încât să fie înaintea proiecţiei verticale a centrului de greutate, dar nu exagerat de înclinat. 68

Avantajele utilizării procedeului cu paşi în zbor constau în: - continuarea acţiunii membrelor inferioare, prin paşii de alergare în zbor; - consolidarea echilibrului general, prin rotaţiile compensatorii efectuate de membrele inferioare, coordonate cu membrele superioare - valorifică acţiunea piciorului de bătaie, prin avântarea energică a piciorului liber spre înainte.

Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor

Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară condiţii materiale standard, în care pista de elan are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m, iar lăţimea de 1,22-1,25m fiind marcată de două benzi late de 5cm. Zona de aterizare, respectiv groapa cu nisip (Figura 5.9.) are o lăţime minimă de 2,75m şi maximă de 3,00m fiind aşezată cu ax longitudinal, în prelungirea pistei de elan. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed, a cărui suprafaţă este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie.

Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime Bătaia se efectuează la pragul de bătaie (Figura 5.10.) construit din lemn, la nivelul pistei de elan, lung de 1,21-1,22 m şi lat de 20 cm, plasat la o distanţă de cel puţin 10m faţă de extremitatea zonei de aterizare; marginea pragului dinspre groapa cu nisip, numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm şi lung de 1,21-1,22m ridicat faţă de 69

nivelul pragului de lemn, la o înălţime de 7mm, sub un unghi 30º, în direcţia alergării.

Pragul de bătaie Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorţi, fiecare atlet având dreptul la trei sărituri. Acestea se măsoară (Figura 5.11.) de la urma faţă de prag, cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei), perpendicular până la linia de bătaie a pragului.

Măsurarea lungimii săriturii Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanţelor obţinute; în caz de egalitate, se ia în considerare următoarea performanţă ca valoare; primii opt săritori, în ordinea performanţelor au dreptul la trei încercări suplimentare. Se consideră o greşită o încercare a unui săritor, dacă acesta: - depăşeşte linia de bătaie; - atinge solul dincolo de linia pragului, înainte de zona de aterizare, cu orice parte a corpului; - efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităţilor laterale ale pragului de bătaie, fie în faţa sau în spatele liniei de bătaie prelungită; - în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare, mai aproape de linia de bătaie, decât urma cea mai aproape rămasă în nisip (Figura 5.12.);

Săritură nereuşită ultima urmă - mai aproape de prag - în afara zonei de aterizare) - părăseşte zona de aterizare, iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai 70

aproape de linia de bătaie, decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip; - depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii, respectiv 1 minut. Săritura în lungime are ca scop principal, în această etapă, formarea unei bătăi eficiente, în vederea valorificării superioare a vitezei obţinute pe elan, materializată într-o săritură cât mai lungă. Sarcini: - învăţarea şi consolidarea unei aterizări eficiente; - învăţarea şi consolidarea fazei de zbor specifice; - învăţarea şi consolidarea bătăii pe trecere; - învăţarea şi consolidarea unui elan optim vârstei şi nivelului de pregătire al subiectului. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor: - bătăi şi desprinderi repetate, precedate de 3, apoi de 5 paşi de alergare cu aterizare pe piciorul de avântare; - elan de 5-7 paşi, 9-11 paşi, sărituri pe diferite obiecte (se preferă lada de gimnastică), cu aterizare pe piciorul de avântare. Coborârea de pe obstacol se realizează pe piciorul de bătaie cu continuarea alergării. Înălţimea obstacolului 40-60-80-100 cm., în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire. De asemenea şi lungimea elanului va creşte, în funcţie de aceste criterii; - elan de 5-7 paşi, 9-11 paşi, 13-15 paşi, sărituri peste diferite obiecte, aterizare pe ambele picioare, pe saltele sau în groapa de nisip. Înălţimea obstacolului 40-60 cm; - elan de 5-7 paşi, 9-11 paşi, 13-15 paşi, bătaie liberă zbor şi aterizare în poziţia “fandat”; - elan de 5-7 paşi, 9-11 paşi, 13-15 paşi, bătaie liberă şi desprindere în “pas sărit”, cu tendinţa realizării unui zbor cât mai lung, aterizare, fără grabă, pe piciorul de avântare; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, bătaie liberă, săritură cu 1 ½ paşi; aterizare pe ambele picioare; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, având marcate locurile paşilor de bătaie (penultimul şi ultimul pas), în contextul relaţiei – lung – scurt – săritură cu 1 ½ paşi bătaie liberă; - alergare accelerată, progresiv, cu viteze tot mai mari, pe distanţe de 25-30 m; - sărituri cu elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi – etalonat – cu 1 ½ paşi în zbor, pentru exersarea ritmului paşilor de bătaie; - sărituri integrale, cu elan etalonat de 13-15 paşi, cu efort mare şi maxim; - sărituri în condiţii de întrecere. Succesiunea predării săriturii în lungime cu 2 ½ paşi în zbor: - mers cu imitarea mişcărilor de “păşire”, executate amplu şi cu localizare la nivelul articulaţiei şoldului; - atârnat la bara fixă sau inele, imitarea mişcărilor de păşire în aer, cu aceeaşi localizare; 71

- elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea activă a piciorului de avântare şi continuarea alergării în groapa cu nisip; - acelaşi dar cu trecere peste un obstacol (ştachetă, gard), cu înălţime variabilă în funcţie de vârstă şi pregătire, plasat la o distanţă care să determine flexarea din genunchi a piciorului de bătaie, în timpul pendulării spre înainte; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, desprindere în “pas sărit”, coborârea piciorului de avântare, concomitent cu pendularea înainte a piciorului de bătaie, aterizarea în fandat, cu piciorul de bătaie în faţă; - acelaşi, dar cu trecerea peste un obstacol (ştachetă, gard); - elan de 9-11 paşi şi 13-15 paşi, săritură cu 2 paşi în aer. - elan scurt, piciorul de avântare pendulează în jos şi înapoi, lovind cu călcâiul o minge aşezată în spate pe o bancă de gimnastică, în acest timp piciorul de bătaie pendulează spre înainte, în prima parte flexat din genunchi, apoi se extinde şi se aterizează pe acest picior; - elan de 9-11 paşi, 13-15 paşi, săritura cu 2 ½ paşi. Greşeli şi indicaţii metodice: - Desprinderea trebuie efectuată spre înainte nu în sus. - La bătaie se insistă pe ridicarea aproape de orizontală a coapsei piciorului de atac şi extinderea completă a piciorului de impulsie. - Se insistă pe proiectarea bazinului spre înainte. - Pentru lungirea fazei de zbor se vor folosi bătăi pe o suprafaţă înălţată, iar aterizarea se va întârzia cât mai mult. - Bătaia se va efectua pe toată talpa, în mod activ, prin aşa numita “aşezare bătută”. Se va insista pe “epuizarea” acţiunilor de avântare şi impulsie, iar mişcările, fără a fi tărăgănate în timp, nu trebuie să fie pripite. - Se vor folosi toate cele trei tipuri de elanuri: mici, medii şi mari, în funcţie de stăpânirea tehnicii. - Se vor efectua sărituri globale în lungime cu 1 ½ paşi în zbor cu accent diferit: pe menţinerea poziţiei de “pas sărit”, pe alăturarea piciorului de impulsie lângă cel de avântare doar în ultimul moment, pe acţiunea de aterizare, cu marcarea tuturor celor trei faze menţionate. - În cadrul elanului se va accentua: stabilirea poziţiei iniţiale de plecare în elan, alergare liberă şi relaxată cu trunchiul în poziţie verticală sau uşor aplecat în faţă, stabilirea vitezei optime şi creşterea treptată a acesteia, ritmul general al elanului şi mai ales a ultimilor trei paşi, aşezarea activă a piciorului pe prag. - La săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor se vor avea în vedere următoarele: piciorul care pendulează spre jos şi înapoi să efectueze mişcarea cu pârghie lungă (extins din genunchi), iar piciorul din spate, care pendulează înainte şi în sus, să efectueze mişcare cu pârghie scurtă (flexat din genunchi). Se vor pune accente diferite pe bătaie, zbor sau aterizare. 72

- Perfecţionarea săriturilor în lungime vizează atât precizia bătăi, cât şi viteza pe elan, o dată cu perfecţionarea diferitelor faze ale săriturii. G. Întrebări recapitulative şi teme de control 1. ▪ Precizaţi scopul deprinderii de săritură. 2. ▪ Numiţi săriturile fundamentale din atletism. 3. ▪ Numiţi săriturile derivate specifice atletismului. 4. ▪ Enumeraţi fazele săriturilor din atletism. 5. ▪ Specificaţi scopul elanului în sărituri. 6. ▪ Care sunt săriturile cu cele mai lungi elanuri ? 7. ▪ Precizaţi lungimea elanului la săritura în lungime. 8. ▪ Precizaţi lungimea elanului la săritura în înălţime. 9. ▪ Care este forma elanului la săritura în lungime ?

H. Bibliografie selectivă

1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

73

Curs 11: Metodica predării săriturii în înălţime A. Scopul şi obiectivele modulului  Transmiterea unor noţiuni fundamentale privind calităţile biomotrice;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi

demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;

B. Sumar Scopul săriturilor în înălţime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală, cât mai înaltă. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază, respectiv legarea logică şi legică a fazelor: elan, bătaie, zbor şi aterizare. Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele şi se condiţionează reciproc. În această relaţie, faza cea mai importantă este bătaia, urmată de fazele de zbor, elan şi în final aterizarea, care de fapt nu mai influienţează prestaţia săritorului după epuizarea zborului. Veriga de bază în tehnica săriturilor se constituie în modalitatea de trecere peste ştachetă, respectiv păşire, rostogolire sau răsturnare. Săriturile în înălţime impun învingerea forţei gravitaţionale, pentru trecerea peste un anume reper înălţat, respectiv ştacheta. Acest fapt este realizabil în condiţiile unei desprinderi dinamice, efectuate pe un singur picior, în parametrii optimi de forţă şi viteză. Zborul astfel produs are forma unei parabole abrupte, determinată de bătaia necentrată, zbor pe o traiectorie ce nu mai poate fi modificată de mişcările săritorului. Mişcările de rotaţie pot fi accelerate sau încetinite prin acţiunile compensatorii ale segmentelor corpului. Procedeele tehnice (Tabel 5.3.) au evoluat de-a lungul timpului: Zborul

Săritura

Forfecare

Săritura în înălţime cu păşire

Rostogolire laterală

Săritura în înălţime cu rostogolire laterală

Rostogolire ventrală

Săritura în înălţime cu rostogolire ventrală

Răsturnare dorsală

Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală

Procedee tehnice ale săriturii în înălţime Procedeul actual utilizat de toţi săritorii este cel cu răsturnare dorsală. Celelalte procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe traiectorie asccendentă înaltă, a forţei membrelor inferioare, a coordonării generale a corpului, a coordonării segmentare, cât şi ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă, de deconectare şi refacerea activă (în urma solicitării aceluiaşi picior de bătaie). 74

Tehnica săriturii în înălţime cu păşire sau cu forfecare, numită astfel datorită aspectului pe care îl are acţiunea membrelor inferioare în timpul zborului, este un procedeu impus de programă în activitatea şcolară şi folosit cu atleţii începători. Argumentele care îl recomandă sunt: - procedeul este simplu, natural, accesibil; - procedeul poate fi utilizat în condiţii materiale minime; - procedeul consolidează formarea la practicanţi a deprinderii de bătaie blocată, cu desprindere pe traiectorie verticală. - Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 paşi, efectuată în linie dreaptă, dar sub un unghi de 35°- 45°, oblic faţă de planul ştachetei. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat, angrenând şi braţele în acţiune. Ultimii doi paşi ai elanului respectă ritmul lung-scurt, în scopul combinării forţelor interne şi externe spre proiectarea verticală a corpului. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng, elanul se efectuează din partea dreaptă a ştachetei, iar dacă săritorul bate pe piciorul drept, elanul se efectuează din partea stângă a ştachetei. - Bătaia se efectuează pe piciorul puternic, aflat depărtat de ştachetă, la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecţia acesteia pe pista de elan. Bătaia se execută puternic, pe toată talpa, cu vârful pe direcţia elanului. Piciorul de avântare efectuează o mişcare înainte-sus, cu genunchiul întins şi talpa în flexie dorsală. Piciorul rămâne întins până la depăşirea planului superior al ştachetei, după care se îndoaie uşor. În acelaşi timp cu avântarea piciorului liber, acţionează braţele şi umerii, care se avântă energic, dinapoi spre înainte. - Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul şi se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii. Zborul are aspectul unei păşiri în care piciorul de avântare urcă întins, urmat de piciorul de bătaie, care întârzie liber în jos. După depăşirea ştachetei, piciorul de avântare coboară rapid, iar trunchiul se apleacă înainte şi se răsuceşte uşor spre piciorul de bătaie, fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ştachetă. Zborul efectuat prin trecerea succesivă (păşire) a membrelor superioare peste ştachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălţime cu păşire. - Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul, prin flexie controlată a gleznei, genunchiului, şi a şoldului. Aceste articulaţii preiau greutatea şi amortizează şocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălţime.

Săritura în înălţime cu păşire 75

Tehnica săriturii în înălţime cu răsturnare dorsală În toate concursurile de atletism, în prezent atleţii practică procedeu de săritură cu răsturnare dorsală. Procedeul a fost inventat de către săritorul american Richard Douglas „Dick” Fosbury, fapt pentru care tehnica se numeşte „Fosbury-Flop”. Structura tehnică a procedeului este aceeaşi, respectiv: elan, bătaie, zbor şi aterizare, dar conţinutul se particularizează radical, comparativ cu celelalte procedee. Veriga de bază se constituie în totalitatea mişcărilor efectuate de săritor în timpul zborului, respectiv răsturnarea înapoi a trunchiului, implicit a corpului - Elanul se compune din două părţi dinstincte, respectiv: - fază de accelerare constituită din 4-5 paşi de alergare rectilinie sau uşor arcuită, cu punct de plecare 4-6 m, în exteriorul sâlpului care sprijină ştacheta; - curba de impulsie cu o rază de curbură de 5-10m, constituită din 3-5 paşi de alergare. Plecarea pe elan se efectuează de pe loc sau cu elan preliminar de 4 paşi de mers; intrarea în elan se face la un semn de control. Viteza optimă atinsă în alergarea pe elan atinge valori de peste 8,5 m/s la săritori şi de peste 8,0 m/s la săritoare. Curba de impulsie, parte care pregăteşte bătaia are următoarele caracteristici tehnice: - alergarea este activă, fără oscilaţii verticale evidente; - contactul cu solul se efectuează cât mai activ, pe pingea; - axa umerilor este înclinată spre interiorul curbei; - ultimii 3-4 paşi sunt egali ca lungime, fapt ce favorizează menţinerea vitezei acunulate în paşii anteriori; - penultimul pas proiectează corpul în cea mai mare înclinaţie în plan frontal, cu centrul general de greutate cu 10-12 cm mai coborât; rezultă faptul că centrul de greutate coboară nu atât datorită amortizării genunchilor, cât mai ales depăşirii proiecţiei acestuia de către picioare, printr-o înclinare accentuată a trunchiului înapoi; - urmele paşilor trebuie să urmeze traiectoria elanului fără a călca cu piciorul de bătaie spre exterior (în partea piciorului de bătaie). - piciorul de bătaie se aşază pe sol la o distantă de 80-120 cm faţă de planul ştachetei şi pe aceiaşi direcţie cu traiectoria elanului. - Bătaia Poziţia iniţială de declanşare a bătăii este cea pe care o are săritorul în momentul în care talpa piciorului de bătaie a realizat contactul pe toată talpa pe ultimul pas, sublinind faptul că rularea se efectuează, de pe călcâi pe toată talpa instantaneu. Caracteristici ale bătăii (Figura 5.14.): - genunchiul piciorului de bătaie este flexat realizând înaintea începerii amortizării un unghi de 175 o-178 o; - contactul pe toată talpa începe momentul de amortizare (pretensiune) genunchiului ajungând până la un unghi de 1400-1430; 76

flexia

Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală - bătaia

Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală - zborul

- elanul braţelor începe pe ultimul pas şi poate fi: simultan cu ambele braţe sau asimetric când braţul dinspre ştachetă este blocat sus fiind segmentul care trece primul dincolo de ştachetă; - piciorul de atac cu genunchiul îndoit este avântat înainte sus şi interior, spre partea piciorului de bătaie; acţiunea genunchiului angrenează după sine şi şoldul de aceiaşi parte, determinând totodată rotaţia trunchiului în axul longitudinal, favorizând întoarcerea cu spatele spre ştachetă; - concomitent cu acţiunea de descărcare favorizată de avântarea segmentelor pendulante, piciorul de bătaie începe accelerarea mişcării de impulsie printr-o extensie rapidă a genunchiului şi finalizată de impulsia completă a gleznei; - desprinderea săritorului trebuie să imprime corpului atât o rotaţie în axul longitudinal, cât şi în axul transversal - ambele fiind rotaţii reale. - Zborul (Figura 5.15.) începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. Şi la acest procedeu zborul trece prin faza ascensională şi trecerea peste ştachetă. În prima fază săritorul aşteaptă liniştit cu piciorul de avântare îndoit din genunchi până când „simte” că inerţia generală se apropie de punctul maxim al traiectoriei. În momentul în care săritorul simte că începe să piardă din viteza ascensională şi capul, 77

umerii şi uneori braţul dinspre ştachetă depăşesc nivelul ştachetei, începe mişcarea de ridicare a bazinului deasupra planului genunchiului piciorului de avântare, astfel încât coapsa piciorului de impulsie să se apropie de coapsa piciorului de atac. Dacă se insistă pe ridicarea genunchiului piciorului de bătaie lângă cel de atac apare pericolul ca săritorul să nu mai efectueze impulsia completă şi să nu mai poată realiza nici extensia, tendinţa fiind de ghemuire.

Poziţia de „punte dorsală” în zbor

După ce au depăşit ştacheta, capul, umerii şi braţul de pe partea piciorului de atac basculează peste aceasta spre înapoi în jos, realizând poziţia de “punte” (Figura 5.16.) şi urcarea bazinului deasupra ştachetei. In acest moment se realizează punctul maxim al arcuirii. Lăsând mişcarea să curgă, bazinul trece de planul ştachetei şi printr-o flexie a articuaţiei coxo-femurale bazinul coboară sub nivelul ştachetei permiţând ridicarea genunchilor printr-o acţiune compensatorie şi apoi a gambelor deasupra ştachetei. În această fază deosebim două tipuri de abordări: - În prima abordare se foloseşte aşa-zisa “eschivă” cu o bruscare a mişcării de extensie flexie a bazinului la trecerea peste ştachetă folosită mai ales de săritorii care au o viteză mai mică pe elan, bat mai aproape de ştachetă şi au o traiectorie a zborului mai scurtă. - În a doua abordare săritorul aşteaptă cu răbdare ca segmentele corpului să treacă succesiv peste ştachetă fără a brusca mişcarea, folosită în special de săritorii cu o viteză mare de elan, care bat mai departe de planul ştachetei şi au o traiectorie de zbor mai lungă. - Aterizarea se efectuează pe partea superioară a trunchiului, cu un tonus controlat al flexiilor articulare ale membrelor inferioare. Datorită materialelor de calitate superioară, din care sunt confecţionate sectoarele nu se ridică probleme în legătură ce aterizare săritorilor la acest procedeu tehnic.

Prevederile regulamentului de concurs Concursurile se desfăşoară în condiţii materiale standardizate în care pista de elan are de 20-25m, locul de bătaie este orizontal şi doi stâlpi sprijină ştacheta. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit; nu se recomandă ştacheta de metal. Lungimea totală a ştachetei 78

este de 4m (+/- 2cm), cu o greutate de 2 kg. Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime şi 3m lăţime. Între stâlpi şi zona de aterizare este un spaţiu de cel puţin 10cm, pentru a evita ca ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. Stâlpii sunt suficient de înalţi şi vor depăşi cu cel puţin 10cm, înălţimea maximă la care va putea fi ridicată. Pe suporţi, între extremităţile ştachetei şi stâlpi este un spaţiu de cel puţin 1 cm. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei, decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar. Ordinea efectuării încercărilor se stabileşte prin tragere la sorţi. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior. Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs, bineînţeles, conform înălţimii minime fixată şi anunţată de arbitrul şef şi va putea sării după cum doreşte, la orice înălţime care urmează, adică poate renunţa la o încercare de la o anumită înălţime. După fiecare tur de câte trei încercări, ştacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă, cu 3, 4, 5, 10 cm. După trei greşeli succesive, un atlet va fi eliminat din concurs, oricare ar fi înălţimea la care s-au produs încercările ratate. Spre exemplu, un atlet sare la 1,80m şi ratează prima încercare, după care renunţă să mai sară la 1,80m şi abia la 1,85m îşi face a doua săritură, dar şi aici doboară ştacheta. În cazul de faţă, săritorul mai are dreptul la o singură încercare, pe care o poate efectua unde doreşte: fie tot la 1,85m, fie la 1,90m sau mai sus, în funcţie de înălţimile succesive la care se ridică ştacheta după terminarea fiecărui tur. Dacă săritorul greşeşte şi a treia oară, el va fi eliminat din concurs. Desigur că cele trei încercări greşite se puteau produce şi la 1,80 m, soarta atletului fiind aceeaşi. Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ştacheta de pe suporţi sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna, cu piciorul sau cu orice parte a corpului, fără a trece ştacheta. Înainte de începerea concursului, săritorii sunt anunţaţi de un arbitru care este înălţimea la care începe concursul şi înălţimile succesive la care se va ridica ştacheta, după terminarea fiecărui tur. Clasamentul se întocmeşte în ordinea performanţelor. În cazul egalităţilor, care se ivesc destul de des, se procedează astfel: - când doi sau mai mulţi concurenţi au terminat concursul la aceeaşi înălţime, săritorul care a efectuat cel mai mic număr de încercări la înălţimea respectivă, este clasat înaintea celorlalţi; dacă egalitatea se menţine, atunci concurentul care are în toată proba, cele mai puţine încercări greşite, inclusiv la înălţimea la care a trecut ultima oară, este clasat înaintea celorlalţi. - în cazul în care egalitatea se menţine şi numai dacă este vorba de locul I, se va proceda la „concursul de baraj”; acesta începe prin acordarea unei încercări la ultima înălţime la care concurenţii au doborât ultima oară ştacheta; dacă nici în acest caz nu se rezolvă egalitatea, ştacheta va fi coborâtă sau urcată câte 2cm, fiecare concurent are dreptul la câte o singură încercare la înălţimea respectivă, până când egalitatea va fi rezolvată. Dacă nu este vorba de locul I, concurenţii aflaţi la egalitate vor ocupa Săritura în înălţime cu păşire, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea paşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular; - învăţarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă); 79

- învăţarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă). Predarea păşirii simple şi a păşirii duble din elan perpendicular: - stând cu faţa spre o linie marcată pe sol sau peste un obstacol jos, păşire simplă (bătaie cu un picior şi aterizare cu piciorul celălalt); - acelaşi exerciţiu dar cu păşire dublă (bataie şi aterizare pe acelaşi picior cu pendularea activă a piciorului de atac); - exerciţiile anterioare din elan perpendicular cu un pas, cu treecerea peste o ştachetă aflată la înălţime joasă; - aceleaşi exerciţii cu 3 paşi de elan; - exerciţiile anterioare cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista pe blocarea bătăii şi înălţarea C.G.G. al corpului. - Piciorul de avântare, în cazul păşirii duble, va pendula energic înapoi după ce va trece de obstacol sau ştachetă (fără a dărâma ştacheta). Predarea săriturii în înălţime cu păşire simplă (foarfecă simplă): - stând lateral faţă de ştachetă aproximativ 300, trecerea acesteia de pe loc prin păşire (piciorul de bătaie se află în exteriorul sectorului de aterizare); - acelaşi exerciţiu precedat de un pas de elan; - acelaşi exerciţiu precedat de trei paşi de alergare; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire simplă cu 5-7 paşi de elan. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca piciorul de bătaie să se afle sub acelaşi unghi faţă de ştachetă în momentul bătăii (aproximativ 300). - Se corectează alergarea pe elan (eventualele abateri de la direcţia linieară); - Se pune accentul încă de la primele sărituri pe ridicarea atacului întins din articulaţia genunchiului şi se corectează eventualele deficienţe tehnice de trecere a ştachetei. Predarea săriturii în înălţime cu păşire dublă (foarfecă dublă): - stând lateral faţă de obstacol sau ştacheta joasă, trecerea specifică cu păşire dublă, de pe loc (piciorul de bătaie se află în interiorul zonei de aterizare şi întreg corpul este orientat lateral 300 faţă de ştachetă); - acelaşi exerciţiu cu un pas de elan; - acelaşi exerciţiu cu trei paşi de elan; - exersarea săriturii în înălţime cu păşire dublă cu 5-7 paşi de elan. 80

Greşeli şi indicaţii metodice: - Se va insista încă de la început pe întoarcerea specifică spre piciorul de bătaie. - Se pune accentul pe strecurarea peste ştachetă a piciorului de bătaie cand se atinge înălţimea de zbor maximă. - Se corectează eventualele greşeli în alergarea pe elan.

SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME CU RĂSTURNARE DORSALĂ Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, are ca scop principal în această etapă, învăţarea bătăii blocate şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte. Sarcini: - învăţarea elanului şi a bătăii; - învăţarea aterizării şi a trecerii ştachetei; - elaborarea formei globale; - perfecţionarea tehnicii. Învăţarea elanului şi a bătăii: - succesiune de paşi săltaţi, consecutiv numai de pe piciorul de bătaie, avântarea cu piciorul de atac în diagonală spre cel de bătaie şi cu ambele braţe; - stând, avântarea piciorului de atac în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare de 900 spre piciorul de impulsie care, dintr-o poziţie uşor flexată, se extinde şi se ridică pe vârf; - acelaşi exerciţiu, dar cu desprindere şi aterizare în acelaşi punct de pe loc, apoi cu elan de un pas, cu proiectarea în faţă a bazinului şi aşezarea rapidă pe sol a piciorului de impulsie; - alergare pe un cerc cu raza de 10-15 m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 900 spre piciorul de impulsie, aterizare pe locul desprinderii; sensul alergării spre partea piciorului de “bătaie” (de regulă spre stânga). La început bătaia se face la semnal, apoi după 3-5-7 paşi de alergare; - acelaşi exerciţiu, dar alergarea se face pe un traseu în formă de 8, bătaia făcându-se la vârful buclei, unde sensul alergării este cel necesar (stânga sau dreapta, după caz); - elan de 3-5 paşi, pe un traseu curb cu raza de 8-10 m, bătaie, întoarcere cu 900, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; - elan de 3-5 paşi rectiliniar, urmat de încă 3-5 paşi efectuaţi pe un traseu curb, aceeaşi rază, bătaie, întoarcere cu 900, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei. Greşeli şi indicaţii metodice: - Se insistă ca în momentul bătăii, cele trei acţiuni bătaie, atac, braţe să se sincronizeze. - În momentul bătăii C.G.G. al corpului să nu se deplaseze prea mult spre înainte, având 81

ca efect diminuarea înălţării. - În alergarea pe elan, se urmăreşte înclinarea corespunzătoare spre interiorul arcului de cerc. Învăţarea aterizării şi a zborului: - stând, cu spatele la locul de aterizare (saltea), desprindere de pe ambele picioare spre în sus şi înapoi, aterizare pe spate, regiunea toracală, cu corpul în poziţie de “L” (echer); - stând, avântarea cu ambele braţe şi desprindere de pe ambele picioare, cu trecere în extensie pronunţată la nivel lombar şi coxofemural; - acelaşi exerciţiu, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor, cu ambele braţe cu priză la nivelul şoldului, sau cu un singur braţ cu priza la ceafa executantului; - stând, cu ajutorul partenerului, care oferă sprijin şi ajutor cu ambele braţe, cu priză la nivelul şoldului, avântare cu braţele şi piciorul de atac îndoit din genunchi, desprindere cu trecere în extensie pronunţată; - stând cu spatele, avântare cu ambele braţe, desprindere de pe ambele picioare, aterizare pe saltea, pe spate, cu gambele flexate şi atârnând la marginea saltelei; - acelaşi exerciţiu, pe saltele supraînălţate şi cu desprindere de pe lada de gimnastică şi apoi de pe trambulina elastică; - săritură “flop”, de pe ambele picioare, cu bătaie, progresiv pe bancă, ladă şi trambulină elastică, peste ştachetă. Greşeli şi indicaţii metodice: - La aterizarea în poziţia “L”, musculatura articulaţiei coxo-femurale trebuie să fie blocată, pentru a se evita rabatarea picioarelor peste faţa săritorului. - Acţiunea braţelor şi umerilor trebuie să fie “în sus şi înapoi” şi nu direct înapoi. - Se va pune accent fie pe poziţia de “punte”, fie pe extinderea gambelor pe coapse, evitarea ştachetei şi trecerea în poziţia “L”. - Pe măsura învăţării se va proceda la înălţarea ştachetei şi evident la schimbarea locului de bătaie. Elaborarea formei globale: - sărituri în înălţime cu “păşire” cu elan de “răsturnare dorsală”; - sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală - elan minim 3-5 paşi (pe curba de impulsie); - sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan mijlociu 7-9 paşi (fază de accelerare + curba de impulsie); - sărituri în înălţime cu răsturnare dorsală – elan complet. Greşeli şi indicaţii metodice: - La început se vor utiliza înălţimi mici. 82

- Se insistă pe lucrul corect deasupra ştachetei. - Se va urmări lucrul corect al braţului opus piciorului de bătaie şi al capului. - În tot timpul învăţării se menţin exerciţiile pentru întărirea musculară şi îmbunătăţirea mobilităţii coloanei. Perfecţionarea tehnicii: - perfecţionarea alergării pe elan, tipice acestui procedeu, a preciziei şi ritmului paşilor de bătaie (introducerea paşilor preliminari, stabilirea numărului de paşi de accelerare precum şi ai curbei de impulsie: 3 sau 5); - perfecţionarea bătăii, în condiţiile unor elanuri tot mai rapide; - perfecţionarea trecerii ştachetei, în condiţii de elan mic şi în condiţii de elan de concurs.

C. Întrebări recapitulative şi teme de control 1. Definiţi termenul de atletism. 2. ▪ Precizaţi scopul deprinderii de săritură. 3. ▪ Numiţi săriturile fundamentale din atletism. 4. ▪ Numiţi săriturile derivate specifice atletismului. 5. ▪ Enumeraţi fazele săriturilor din atletism. 6. ▪ Specificaţi scopul elanului în sărituri. 7. ▪ Care sunt săriturile cu cele mai lungi elanuri ? 8. ▪ Precizaţi lungimea elanului la săritura în lungime. 9. ▪ Precizaţi lungimea elanului la săritura în înălţime. 10. ▪ Care este forma elanului la săritura în lungime ? 11. ▪ Numiţi săritura care are elan curbiliniu. 12. ▪ Care este forma elanului la săritura în înălţime cu păşire ? 13. ▪ Specificaţi forţele care se fomează în bătaie la sărituri.

D. Bibliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

83

Curs 12: Metodica predării aruncări mingii de oină A. Scopul şi obiectivele modulului  Transmiterea unor noţiuni fundamentale privind calităţile biomotrice;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi

demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;

B. Sumar Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleţii de categoria “copii I” şi “copii II” în cadrul poliatloanelor, ea fiind cuprinsă şi în cadrul activităţii de educaţie fizică şcolară. Azvârlirea, act motric natural şi accesibilităţii, este cel mai frecvent procedeu de aruncare. Aruncarea mingii de oină presupune o acţiune de tip azvârlire, unde forţele declanşează o tracţiune, pe direcţie liniară, cu sens dinapoi spre înainte. 6.2.1. Tehnica aruncării mingii de oină Descriem aruncare a mingii de oină, procedeul cu patru paşi specifici, procedeu accesibil începătorilor şi elevilor. Aruncarea mingii de oină se desfăşoară în următoarele faze tehnice: - pregătirea (priza şi poziţia iniţială); - elanul (elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare); - efortul final – de aruncare. - Pregătirea Priza sau ţinerea mingii poate aplica două prize în funcţie de mărimea (volumul) mingii: ţinută pe rădăcina degetelor, cu ajutorul degetului mare, al arătătorului şi al mijlociului cât şi cu degetului mare, arătătorului, al mijlociului şi al inelarului, care se aşază pe minge. Poziţia iniţială După fixarea prizei, atletul se aşază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa, celălalt sprijinit înapoi, controlând cu vârful solul şi duce braţul drept sus, cu cotul înainte şi mingea deasupra umărului. Poziţia corpului este verticală, iar braţul opus relaxat înainte. - Elanul Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m şi se desfăşoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) şi a unei suite de paşi specifici de aruncare (paşii de aruncare), pe fondul cărora se execută anumite mişcări ritmice şi precise. Elanul preliminar Se execută între două semne de control şi constă dintr-o alergare liberă, urmărindu-se o accelerare gradată, până la un semn de control; în acest timp, mingea rămâne deasupra umărului executând mişcări oscilatorii, reduse ca amplitudine, în scopul relaxării. Paşii specifici de aruncare (Figura 6.4.) se desfăşoară sub forma unei alergării aciclice, compusă din 4 paşi specifici tehnicii de aruncare; pe pasul 1 şi 2 se duce înapoi braţul aruncător, pasul 3 este „încrucişat”, iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”. Paşii specifici încep la semnul de control, la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng: 84

- primul pas, care este mai lung (2-2,20m) se execută cu piciorul drept, braţul cu mingea începe să se ducă înapoi; concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi, are loc şi răsucirea uşoară a axei umerilor spre dreapta, iar braţul liber (stângul) este adus îndoit în faţa pieptului, fapt ce relaxează centura scapulo-humerală. - al doilea pas, de 1,50-2,00m, se execută cu piciorul stâng, atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcţia de aruncare, fapt ce permite întinderea completă a braţului cu mingea; trunchiul se înclină spre înapoi, formând un unghi de 30-35º cu verticala. - al treilea pas, pasul încrucişat, se execută cu piciorul drept, printr-o pendulare activă a coapsei, peste piciorul stâng, cu care se încrucişează; pasul se execută “razant” şi suficient de lung (1,80-2,10m), fiind determinat şi de forţa de impulsie a piciorului stâng; C.G.G. al corpului coboară cu 5-6 cm, iar braţul cu mingea se menţine întins, cu palma în supinaţie. Prin acest pas se urmăreşte devansarea (depăşirea) trenului superior, pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare. - al patrulea pas, pasul de aruncare, sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng, el fiind suportul pe care se desfăşoară efortul final.

Paşii specifici de aruncare a mingii de oină - Efortul final Este cea mai importantă fază, când are loc “marea accelerare” a braţului cu mingea. Prin mişcările executate în efortul de aruncare, mişcări bazate pe contracţii musculare “în val”, începând cu grupele musculare mari, se crează o viteză suplimentară, astfel că, la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare. Deşi efortul de aruncare cuprinde mai multe acţiuni ale segmentelor corpului, datorită vitezei de execuţie imprimată de aruncător, el apare ca o unică şi continuă mişcare. Sprijinul unilateral După executarea pasului încrucişat, atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept, care preia şi continuă activ mişcarea: rotarea genunchiului (fără tendinţa de ridicare), la care este angrenată şi rotarea şoldului drept, propulsând bazinul înainte. Astfel, se asigură şi intrarea aruncătorului în “arc întins”, moment care precede tracţiunea finală (azvârlirea). Sprijinul bilateral (pasul de blocaj) Reprezintă pasul final, unde se produce un sistem foarte complex de acţiuni în scopul obţinerii eficienţei maxime a braţului drept. Aşezarea piciorului stâng se face foarte rapid, contactul cu solul se ia pe călcâi, ajungându-se foarte repede pe toată talpa; acest picior se aşază lateral-stânga faţă de direcţia de aruncare (la 20-30cm), fapt ce favorizează rotarea şoldului drept, contribuind la extensia 85

corpului şi realizarea “arcului întins”, soluţia optimă efectuării unei mişcări de azvârlire cu eficienţă mare. Urmează extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi biciuirea mâinii şi a degetelor. Oprirea inerţiei se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor, trecând dreptul înainte, semiflexat şi coborând C.G.G. al corpului, prin grupare pe piciorul drept. 6.2.1. Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină Proba face parte din componenţa poliatloanelor specifice categoriei de vârstă, rezervată copiilor. Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame; regulamentul impune aruncarea la distanţă a acestei mingi pe deasupra capului, tehnica fiind cea de azvârlire. Sectorul (Figura 6.5.) din care se practică proba este cel specific aruncării suliţei, fapt ce impune unele precizări de respectat.

Sectorul de aruncare a mingii de oină

Fiecare participant are dreptul la trei aruncări neconsecutive. Toate cele trei aruncări sunt măsurate şi înregistrate până la finalul competiţiei. Lungimea aruncării este măsurată de la zona de aterizare a mingii, respectiv cota “0” a ruletei, la marginea pistei de elan cota de citire pe ruletă. Cea mai lungă aruncare, dintre cele trei încercari, este reţinută pentru întocmirea clasamentului şi acordarea punctajului.

Aruncarea mingii de oină, ca mijloc al educaţiei fizice şcolare şi inclusă ca probă în atletism la concursurile pentru copii, reprezintă etapa care precede însuşirea aruncării suliţei, consolidând deprinderea de aruncare tip azvârlire. Ca formă de execuţie pare simplă, fiind un exerciţiu accesibil, la faza aruncării de pe loc, dar azvârlirea devine mai dificilă în condiţiile execuţiei cu elan. Abordarea metodică a predării se realizează după însuşirea exerciţiilor de aruncări tip azvârlire cu mingea medicinală (cu ambele braţe şi cu un braţ) şi urmăreşte însuşirea: - prizei; - aruncării de pe loc; - aruncării cu paşi specifici; - elanului preliminar. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: - stând depărtat, cu faţa spre direcţia aruncării, azvârlirea mingii; - stând depărtat, cu piciorul stâng înainte, azvârlirea mingii; - stând depărtat, cu latura stângă spre direcţia de aruncare braţul drept înapoi întins, azvârlirea mingii; 86

- acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept. Aruncarea cu paşi specifici - sistemul de acţionare: - stând depărtat, cu latura stângă spre direcţia de aruncare, azvârlire cu 2 paşi de mers: dreptul peste stângul (pas încrucişat) şi aşezarea stângului; - acelaşi exerciţiu, executând pasul încrucişat cu desprindere de pe sol; - din mers, aruncări cu 4 paşi specifici; - acelaşi exerciţiu executat din alergare uşoară. Aruncarea cu elan preliminar - sistemul de acţionare: - aruncare cu 4 paşi specifici, precedaţi de 3-5 paşi de mers; - acelaşi exerciţiu, executat din alergare uşoară; - aruncări cu elan complet, respectând cele 2 semne de control; - aruncări sub formă de concurs.

C. Întrebări recapitulative şi teme de control

Care este tipul de aruncare aplicat la eliberarea mingii de oină ? ▪ Enumeraţi fazele tehnice ale aruncării mingii de oină. ▪ Prezentaţi modalitatea de ţinere a mingii de oină. ▪ Precizaţi componentele elanului la aruncarea mingii de oină. ▪ Care este conţinutul elanului preliminar la aruncarea mingii de oină ? ▪ Specificaţi acţiunile aruncătorului pe primii 2 paşi „specifici”. ▪ Cum se numeşte pasul al treilea pas „specific” ? ▪ Precizaţi denumirea şi descrierea ultimului pas specific de aruncare. ▪ Care este greutatea mingii de oină ?

D. Bibliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

87

Curs 13: Metodica predării aruncării greutăţii A. Scopul şi obiectivele modulului  Transmiterea unor noţiuni fundamentale privind calităţile biomotrice;  Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice necesare descrierii, explicării şi

demonstrării principalelor probe atletice precum şi a exerciţiilor cuprinse în succesiunea metodică a învăţării acestora;

B. Sumar

Tehnica aruncării greutăţii Scopul prestaţiei aruncătorului de greutate este de a proiecta sfera metalică, pe o traiectorie de zbor cât mai lungă. Structura tehnică a aruncării cu elan, respectiv mecanismul de bază, constă în: - pregătirea pentru aruncare (priza, poziţia, gruparea); - elanul (paşi adăugaţi, săltare, piruetă) - efortul final de aruncare; - redresarea după aruncare. Veriga de bază a structurii tehnice a aruncării greutăţii o constituie, aruncarea de pe loc, respectiv totalitatea mişcărilor ce se dezvoltă în timpul efortului final.

- Pregătirea pentru aruncare conţine următoarele acţiuni: Priza – sau ţinerea greutăţii. Se cunosc trei moduri de a realiza priza pe greutate, în funcţie de aşezarea degetelor pe ea: - degetul mare şi degetul mic se află în lateral, celelalte răsfirate lejer pe greutate, egal depărtate între ele (Figura 6.6.); - cele trei degete uneori şi cel mic, sunt lipite şi aşezate pe greutate, cel mare lateral, priză aplicată mai ales de fetele (Figura 6.6); - degetele arătător, mijlociu şi inelar sunt răsfirate pe greutate, iar degetul mic îndoit este „sub” greutate.

88

Priza aplicată pe sfera metalică

Presiunea sferei metalice este resimţită la baza degetelor. După fixarea fermă a prizei, mâna se flectează din articulaţia pumnului sub presiunea greutăţii şi este dusă sub bărbie în spaţiul clavicular, cu degetele orientate spre gât; cotul se află sub nivelul umerilor, (Figura 6.7.) asigurând astfel relaxarea braţului.

Aşezarea greutăţii la nivelul umărului (A - poziţionare corectă B – poziţionare incorectă) Poziţia iniţială a aruncătorului este stând pe toată talpa piciorului drept, cu spatele spre direcţia de aruncare, la marginea depărtată a cercului faţă de terenul de aruncare. Piciorul stâng, puţin în urma celui drept, "controlează" solul cu vârful şi asigură echilibrul general; trunchiul este în uşoară extensie, iar braţul stâng semiîntins este dus oblic-sus, relaxat. Gruparea se realizează din poziţia iniţială: aruncătorul apleacă trunchiul înainte iar piciorul stâng cu genunchiul flexat ajunge lângă piciorului de sprijin (drept), care preia greutatea sistemului aruncător-greutate, în acest fel realizându-se "gruparea", din care începe acţiunea de impulsie. În aceasta fază sfera metalică se află în punctul cel mai jos al traiectoriei sale, iar unghiul format de trunchi şi de coapsa piciorului drept, este de aproximativ 50. Axa umerilor este paralelă cu solul şi perpendiculară pe direcţia de aruncare, iar mâna stângă, are rol de echilibrare. - Elanul este o săltare razantă, executată pe piciorul drept, spre mijlocul cercului de aruncare şi are două faze, respectiv: Impulsia- avântarea şi săltarea. Impulsia şi avântarea reprezintă faza în care, se produce prima accelerare. Aceasta se 89

realizează printr-o împingere în sol, efectuată de piciorul drept si susţinută de piciorul stâng, care se avântă pe direcţia elanului. Impulsia o execută piciorul de sprijin şi se face printr-o extensie energică din articulaţia genunchiului, evitând însă ridicarea excesivă a centrului de greutate. Trebuie subliniat faptul că, acţiunea de impulsie are rol mai mare decât avântarea. În această fază, are loc o rulare de pe pingea pe călcâi. Impulsia se realizează sub un unghi de aproximativ 60. Axa umerilor rămâne paralelă cu solul, iar bustul se ridică progresiv. Unghiul traiectoriei pe care se mişcă greutatea este crescut cu 15o-25o. Greutatea parcurge un drum de 70-90 cm. Săltarea începe din momentul în care aruncătorul întrerupe contactul cu solul, prin piciorul drept (terminarea rulării) şi ţine până la reluarea contactului cu solul tot pe piciorul drept. Săltarea trebuie să fie cât mai scurtă şi razantă, pentru a micşora la maximum oscilaţiile pe verticală. În această fază, aruncătorul urmăreşte trimiterea trenului inferior înainte (depăşind obiectul) şi menţinerea greutăţii la distanţă. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea. Traiectoria greutăţii se ridică în continuare, faţă de faza de impulsie cu circa 15-20. Greutatea mai parcurge un drum de aproximativ 35-45cm. Piciorul drept execută o mişcare de rotaţie spre interior, piciorul stâng este avântat spre direcţia de aruncarea, dar axa umerilor se menţine perpendiculară pe direcţia de aruncare.

- Efortul final (de aruncare) are loc al doilea moment de accelerare a vitezei greutăţii. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral, când are loc o mişcare complexă de ridicare-rotare-înaintare, în direcţia aruncării. Sprijinul unilateral se realizează pe pingeaua piciorului drept care "aterizează" pe sol, cu vârful răsucit spre interior. Sprijinul unilateral trebuie să dureze cât mai puţin şi se termină o dată cu aşezarea piciorului stâng pe sol. Axa umerilor se menţine relativ perpendiculară pe direcţia de aruncare; axa bazinului bazinului este întoarsă evident spre direcţia de aruncare. Talpa piciorului drept este în pronaţie şi formează un unghi de aproximativ 120 cu direcţia de aruncarea. Unghiul dintre trunchi şi coapsa piciorului drept este de aproximativ 90. Braţul stâng "acoperă" pieptul, controlând poziţia închisă. Capul şi privirea rămân orientate spre înapoia cercului. Sprijinul bilateral (Figura 6.8.) constituie faza în care are loc "marea accelerare", în care se imprimă 80-85% din viteza iniţială a greutăţii.

90

Sprijinul bilateral în efortul final Piciorul drept continuă acţiunea de impulsie, concomitent cu rotarea genunchiului şi a şoldului, în timp ce piciorul stâng printr-o acţiune de "blocare", contribuie la creşterea substanţială a accelerării mişcărilor, executate de partea dreaptă. Bustul se ridică şi se rotează treptat, dar rapid, în timp ce braţul stâng "deschide" pieptul. Axa umerilor şi a şoldurilor continuă rotarea de la dreapta la stânga, până ajung perpendiculare pe direcţia de aruncare. Sfera metalică rămâne lipită de gât, până când atletul "simte" trecerea greutăţii corpului pe piciorul stâng, urmează ridicarea umărului drept şi apoi întinderea foarte energică a braţului aruncător. În ultima parte a efortului final, înaintea întinderii braţului aruncător, corpul atletului trebuie să se afle într-o extensie completă, în aşa fel, încât o linie imaginară dreaptă să unească piciorul stâng, bazinul, umărul drept şi mâna cu sfera. Caracteristicile spaţio-temporale ale fazei finale: - distanţa între punctele de sprijin este de 0,70-0,90m; - piciorul stâng se aşază lateral-stânga la 0,15-0,20m şi aproape simultan cu "aterizarea" piciorului drept (la diferenţă de 0,02-0,1s); - lungimea traseului de acţionare asupra greutăţii este de 1,65-1,99m; - înălţimea de eliberare este cu 0,20-0,30m mai mare decât înălţimea atletului;

91

Aruncarea greutăţii cu elan liniar - prin săltare

- unghiul optim de eliberare este de aproximativ 42; - viteza de eliberare a greutăţii este de 13,67-14,19m/sec; modificarea vitezei iniţiale cu 0,1 m/s poate influenţa lungimea aruncării cu 0,25m. - Redresarea după aruncare constă în oprirea inerţiei aruncătorului. În finalul efortului de aruncare, aruncătorul execută o schimbare rapidă a sprijinului pe picioare şi coboară centrul de greutate, pentru a evita ieşirea din cerc (depăşirea). Piciorul stâng este tras razant spre înapoi, iar dreptul este dus înainte lângă prag prin săritură, dar numai după ce greutatea a părăsit mâna aruncătorului. Prevederile regulamentului de concurs Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat (Figura 6.10.) având un diametru de 2,135m; în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1,211,23m. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă şi cântăreşte 7,260kg la bărbaţi, respectiv 4kg la femei. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare, format în spaţiul delimitat de un unghi de 34,92º, care are vârful în centrul cercului. Sectorul de aruncare poate fi iarbă, zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă.

Cercul pentru aruncarea greutăţii Ordinea în care se desfăşoară aruncările este stabilită prin tragere la sorţi; concurentul îşi începe aruncarea dintr-o poziţie statică şi părăseşte cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare, ieşind prin partea posterioară a cercului. Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări; după un tur de trei aruncări, primii 8 atleţi au dreptul la trei încercări suplimentare. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut. 92

Cea mai lungă aruncare, incluzându-le şi pe cele suplimentare, este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final. Măsurarea fiecărei aruncări (Figura 6.11.) se efectuează imediat după efectuare, de la urma cea mai apropiată de cerc, lăsată de obiect (cota “0”), până la marginea internă a circumferinţei cercului, dar trecând banda ruletei prin centrul cercului.

Măsurarea lungimii aruncării greutăţii Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare; călcarea sau atingerea cu orice parte a corpului a părţii superioare a opritoarei, a solului sau a părţii superioare a cercului de metal se va considera o greşeală.

Situaţii de aruncări nereuşite La prima vedere, aruncarea pare simplă, dar având în vedere faptul că elanul se desfăşoară pe un spaţiu foarte restrâns (2,135m) apar dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor, mai ales că acestea trebuie să se desfăşoare în viteză maximă. Învăţarea tehnicii aruncării greutăţii, trebuie să urmeze după etapa de iniţiere, respectiv după însuşirea aruncării tip împingere (cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ) şi respectă succesiunea metodică prin: - învăţarea aruncării de pe loc; - învăţarea aruncării cu elan. Aruncarea de pe loc – sistemul de acţionare: - stând depărtat, cu faţa spre direcţia aruncării, împingeri ale greutăţii cu 2 mâini de la piept; - acelaşi exerciţiu, cu angrenarea picioarelor prin flexia şi extensia acestora. - stând depărtat, cu faţa spre direcţia aruncării, împingerea greutăţii cu o mână de la umăr; - acelaşi exerciţiu, rotând în prealabil umerii spre dreapta; - stând depărtat, cu latura stângă spre direcţia de aruncare, împingeri cu o mînă de la umăr; - acelaşi exerciţiu cu îndoirea piciorului drept; - stând depărtat cu trunchiul jumătate întors spre direcţia de aruncare, împingeri cu o mână de la umăr; 93

- stând cu spatele spre direcţia de aruncare, împingere cu o mână de la umăr; - aruncarea greutăţii fără elan, sub formă de concurs. Aruncarea cu elan - sistemul de acţionare: - săltări razante, fără obiect, având spatele orientat spre direcţia elanului efectuate în afara cercului; - acelaşi exerciţiu, simulând şi efortul final;. - săltări razante pe piciorul drept, cu greutatea sprijinită lângă gât, efectuate din cerc; - aruncări cu săltare liniară din cerc; - aruncări cu elan sub formă de concurs.

C. Întrebări recapitulative şi teme de control 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38.

Specificaţi definiţia aruncărilor atletice. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele în cazul aruncării tip azvârlire. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele în cazul aruncării tip împingere. ▪ Precizaţi cum acţionează forţele în cazul aruncării tip lansare. ▪ Enumeraţi factorii care determină lungimea traiectoriei descrise de obiecte în timpul zborului. ▪ Care sunt obiectele utilizate în probele de aruncări în atletism ? ▪ Care sunt obiectele aruncate prin azvârlire ? ▪ Precizaţi tipul de aruncare aplicat, dacă obiectul este ciocanul ? ▪ Precizaţi tipul de aruncare aplicat, dacă obiectul este greutatea ? ▪ Care este obiectul care se aruncă cu ambele braţe ? ▪ Care este cel mai important factor care detrmină lungimea unei aruncări ? ▪ Definiţi viteza iniţială a obiectului aruncat. ▪ Care sunt variabille care influenţează vitaza iniţală ? ▪ Specificaţi componentele unghiului de lansare. ▪ Care este valoarea ideală a unghiului de eliberare la aruncările atletice ? ▪ Precizaţi valoarea unghiului de eliberare la aruncarea greutăţii. ▪ Care este aruncarea cu cel mai mic unghi de eliberare ? ▪ Care este aruncarea cu cel mai mare unghi de eliberare ? ▪ La ce se referă înălţimea de eliberare a obiectului ? ▪ Care este variabila dependentă de rezistenţa aerului ? ▪ Definţi elanul, ca fază în probele de aruncări. ▪ Care este scopul utilizării elanului în probele de aruncări ? ▪ Precizaţi formele pe care le poate avea elanul în probele de aruncări. ▪ Specificaţi cerinţele care se impun a fi respectate pentru realizarea unui elan corect. ▪ Enumeraţi mişcările ce se produc în efortul final, la aruncări. ▪ Descrieţi mişcarea de ridicare din efortul final. ▪ Descrieţi mişcarea de translaţie din efortul final. ▪ Descrieţi mişcarea de rotaţie din efortul final. ▪ Specificaţi cerinţele care se impun a fi respectate pentru realizarea corectă a efortului final. ▪ Care este procentajul de participare a efortului final în valoarea întregii aruncări ? ▪ Care este tipul de aruncare aplicat la eliberarea mingii de oină ? ▪ Enumeraţi fazele tehnice ale aruncării mingii de oină. ▪ Prezentaţi modalitatea de ţinere a mingii de oină. ▪ Precizaţi componentele elanului la aruncarea mingii de oină. ▪ Care este conţinutul elanului preliminar la aruncarea mingii de oină ? ▪ Specificaţi acţiunile aruncătorului pe primii 2 paşi „specifici”. ▪ Cum se numeşte pasul al treilea pas „specific” ? ▪ Precizaţi denumirea şi descrierea ultimului pas specific de aruncare.

94

39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53.

▪ Care este greutatea mingii de oină ? ▪ Care este tipul de aruncare aplicat asupra greutăţii ? ▪ Care este structura tehnică în aruncarea greutăţii ? ▪ Precizaţi conţinutul fazei de pregătire a aruncării greutăţii. ▪ Precizaţi conţinutul fazei de elan a aruncării greutăţii. ▪ Prezentaţi conţinutul sprijinului bilateral în aruncarea greutăţii. ▪ Specificaţi caracteristicile spaţio-temporale ale fazei finale, în aruncarea greutăţii. ▪ Care este diamentrul cercului de aruncare a greutăţii. ▪ Precizaţi mărimea unghiului sectorului de aruncare. ▪ Precizaţi greutatea sferei metalice cu care aruncă atleţii seniori. ▪ Precizaţi greutatea sferei metalice cu care aruncă atletele senioare. ▪ Specificaţi câte aruncări poate efectua în concurs, un atlet. ▪ Care este timpul acordat efectuării unei încercări ? ▪ În ce condiţii atleţii au dreptul la trei încercări suplimentare ? ▪ Precizaţi locul de părăsire a cercului după efectuarea aruncării.

D. Bibliografie selectivă 1. Alexei M., Atletism Tehnica probelor, Edit. Presa universitară, 2005 2. Bogdan V., Atletism, Particularităţile tehnico-biomecanice ale probelor de atletism., Editura GMI 2009 3. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 1. 4. Bogdan V., Cartea antrenorului de atletism specializare - Curs de bază vol. 2. 5. Monea G., Sabău E. Atletism – Tehnica şi metodica probelor., Editura BREN 2007

95