Studiul Politicilor Sociale.docx

CONCEPTE SI PROBLEME ALE POLITICII SOCIALE

Politica socială este astăzi, într-un stat modern, punctul cel mai sensibil al politicii în ansamblu. În acest domeniu se probează capacitatea unei formaţiuni politice de a propune soluţii viabile pentru nevoile şi problemele sociale fundamentale. În sens general, politica socială este un ansamblu de concepte şi programe politice destinate întreţinerii, protejării şi dezvoltării surselor vitale ale societăţii. Dacă acest domeniu este neglijat sau lăsat în voia destinului, orice încercare de dezvoltare, în indiferent care câmp al existenţei, este înghiţită de densitatea problemelor sociale. De altfel, existenţa unui stat discret, generos şi puternic al bunăstării minime pentru toţi este rezultatul celei mai importante „lecţii” a modernităţii. Educaţia fără stat a devenit de neconceput, un larg sistem de redistribuire şi de transfer al veniturilor a făcut ca mai mult de o treime din populaţia continentului nostru să-şi datoreze reproducerea vieţii proprii statului; în momentele de recesiune, intervenţia statului este un numai aşteptată, dar şi salutară. Dar mai ales, acest Welfare State a fost sursa principală a mobilizării sociale, a ordinii şi stabilităţii. În acelaşi timp, nu putem ignora dificultăţile cu care se confruntă astăzi statul bunăstării, care pentru majoritatea analiştilor se află într-o criză a cărei ieşire este greu de întrevăzut. Acest „colos cu picioarele de lut” imobilizează, prin cererile tot mai presante la care este supus şi prin mecanisme birocratice greoaie, din ce în ce mai multe resurse, iar capacitatea lui de a revărsa „mană” în toate mediile sociale pare să-şi fi atins limitele. Se invocă astăzi tot mai des nevoia despovărării statului de obligaţiile pe care se dovedeşte incapabil să le satisfacă şi eliberării indivizilor şi grupurilor, aflate sub protecţia sa, de mentalitatea de întreţinuţi sociali, redându-le astfel responsabilitatea asupra vieţii proprii. Guvernele lasă astăzi în sarcina comunităţilor multe dintre problemele membrilor dezavantajaţi sau discriminaţi în cursa pentru o viaţă mai bună, devenită tot mai dură în condiţii de recesiune şi de incertitudine în configuraţia viitoare a societăţilor umane. Este cert însă faptul că statul nu poate abandona dintr-o dată responsabilităţile sale. Mai ales în fostele ţări comuniste unde, în loc să fie un părinte, a fost un spoliator, în loc să fie un educator, a fost un ideolog, în loc să fie protector, a fost un miliţian. El nu recunoştea existenţa decât a omului-popor, a omului-clasă, a omului-mulţime, a omului-emblemă. După prăbuşirea comunismului, au explodat problemele sociale mascate de imaginea ideologică

decorativă promovată de sistem. De aceea, noile state se confruntă cu dificultăţi care vor marca mai multă sau mai puţină vreme viaţa socială, după cum inteligenţa, cinstea, realismul şi claritatea vor fi sau nu investite în actul de guvernare. În ţara noastră, situaţia actuală este deosebit de precară în acest domeniu: statul însuşi împinge întreprinzătorul în cursele unui capitalism primitiv şi sălbatic printr-o fiscalitate exagerată, nediferenţiată şi lipsită de inteligenţă şi prin obstacole birocratice sofisticate; venitul obţinut prin muncă s-a devalorizat; protecţia socială a grupurilor sociale dezavantajate sau a pensionarilor se realizează la un nivel ridicol; sprijinul pentru comunităţile locale este cvasiinexistent. Rezultatele se referă la: cvasigeneralizarea sărăciei (aproximativ 60% din populaţie trăieşte − dacă avem în vedere veniturile declarate − sub nivelul minim de subzistenţă); distrugerea motivaţiei pentru muncă sau iniţiativă privată; creşterea continuă a presiunii sociale asupra statului, al cărui resurse tind să scadă, în valoare reală, din cauza proastei administrări. OBIECTIVELE POLITICII SOCIALE În viziunea noastră, sfera de cuprindere a politicii sociale este mult mai largă decât lasă să se întrevadă dezbaterile politice de la noi. Majoritatea programelor în acest domeniu vizează grupurile sociale dezvantajate sau ceea ce se înţelege îndeobşte prin protecţia socială. Există însă cel puţin trei serii de obiective ale unei politicii sociale în sens modern: 1.Dezvoltarea comunitară. Comunităţile sunt celulele vii ale societăţii. Aici, politica socială vizează obiective privind asigurarea, la standardele moderne de civilitate, a unor condiţii sociale considerate la nivel global ca importante pentru comunităţi, de promovare şi stimulare a familiei şi de protecţie a copilului, de susţinere şi creştere a solidarităţii sociale şi a responsabilităţii umane. 2.Protejarea şi promovarea unor bunuri (valori) publice: apărarea şi securitatea unei naţiuni, infrastructura urbanistică modernă, sănătatea, educaţia, cultura, ştiinţa. 3. Securitatea (protecţia) socială a grupurilor sociale care dintr-un motiv sau altul sunt dezvantajate sau aflate în dificultate. Sunt îndeosebi asigurările sociale şi asistenţa socială. Politica socială cuprinde astfel satisfacerea nevoilor normative − cele care sunt recunoscute de societate ca atare; rezolvarea problemelor sociale, a distorsiunilor şi blocajelor care împiedică o viaţă socială normală şi sănătoasă pentru întreaga comunitate; apărarea, protejarea şi promovarea valorilor fundamentale ale naţiunii.

POLITICI SOCIALE SECTORIALE Orice strategie de guvernare implică astăzi, înainte de toate, protejarea resurselor umane ale unei societăţi. Ajutoarele de orice fel reprezintă o investiţie şi nu o reparaţie sau indemnizaţie gratuită de supravieţuire. Politicile sociale sectoriale se orientează, astfel, spre prezentarea condiţiilor minime de viaţă în toate mediile sociale, spre stimularea puternică a valorificării resurselor de muncă şi de creaţie şi nu spre un paternalism demagogic care încurajează atitudinea de întreţinut al statului şi inhibă responsabilitatea pentru destinul propriu. Greşelile în acest domeniu, sau specularea problemelor sociale în interes partizan sau electoral antrenează riscuri enorme: munca la negru, speculativismul comercial şi financiar, evaziunea fiscală masivă şi pierderea sentimentului de solidaritate faţă de comunitatea de apartenenţă. Tot astfel, sentimentul de insecuritate publică, lipsa de încredere ori de perspectivă, nesiguranţa vieţii cotidiene epuizează moral comunităţile, încurajând atitudini sociale cinice, mercantilismul şi marginalizarea. 1. APĂRAREA ŞI SECURITATEA NAŢIUNII Aceste domenii aparţin desigur unei activităţi specializate, dar au implicaţii esenţiale în viaţa socială. Existenţa lor în condiţii de profesionalitate şi eficienţă produc sentimentul de apartenenţă la o comunitate puternică în stare să-şi apere valorile fundamentale. Slăbirea sentimentului naţional, pierderea încrederii în valorile comunitare se datorează şi dificultăţilor din aceste domenii. În acelaşi timp, este necesară o imagine cuprinzătoare asupra apărării şi securităţii unei comunităţi, care nu mai înseamnă astăzi un caracter eminamente extern, îndreptate împotriva inamicilor potenţiali. Democraţia liberală a devenit astăzi o valoare politică unanim recunoscută pe continentul nostru. „Inamicii” de ieri ne sunt astăzi parteneri, iar forţele noastre de apărare ori de siguranţă publică sunt înainte de orice garanţii ale evoluţiei democratice a ţării. Principalul adversar al României pare să se constituie din propriile noastre slăbiciuni la nivel comunitar. Armata, poliţia sau serviciile de siguranţă naţională au deci şi o funcţie internă. Prin exerciţiul de apărare şi responsabilitate comunitară reluat din generaţie în generaţie, prin prezenţa lor publică alături de populaţie şi nu împotriva ei, prin transparenţa activităţii lor, aceste instituţii reprezintă vectori de socializare, de asimilare a valorilor societale fundamentale. Susţinerea acestor instituţii reprezintă un obiectiv politic de primă importanţă. Este necesar ca un asemenea suport să fie îndreptat în direcţia democratizării profunde a activităţii lor, creşterii continue a gradului de

profesionalizare a cadrelor, dezvoltării capacităţii lor de comunicare cu mediile sociale cele mai diverse, asigurării resurselor minime pentru funcţionarea lor. 2. TRINOMUL MODERNIZĂRII Piatra de încercare pentru epoca noastră o constituie modernizarea vieţii sociale la nivel planetar. Resursele umane, tehnologice şi financiare existente astăzi impun un astfel de obiectiv atât din considerente morale, cât şi economice − aceste resurse, ele însele, sunt limitate în dezvoltarea lor de lipsa unor structuri moderne în zone întinse de pe planeta noastră. Măsura unui progres real în această direcţie o constituie rezolvarea a ceea ce se numeşte astăzi trinomul modernizării. Elementele acestuia sunt extrem de dificile: milioane de oameni (în special, copii) mor zilnic de foame; sănătatea este ameninţată încă de boli incurabile şi de condiţii de viaţă care întreţin focare de epidemii; educaţia constituie pentru o mare parte a populaţiei un bun inaccesibil. În România, procesele de modernizare care au debutat relativ târziu faţă de alte zone ale Europei au fost întrerupte fie de conjuncturi internaţionale nefavorabile, fie de greşeli fundamentale în orientarea dezvoltării sociale. Voluntarismul comunist, deşi în aparenţă orientat „progresist” a complicat şi mai mult derularea proceselor de modernizare. Nutriţia a fost afectată grav, mai ales în ultimii 15 ani ai perioadei comuniste; asistenţa medicală a regresat datorită alocării unor resurse minime; educaţia dominant represivă, în care aproape orice abuz asupra copilului era admis implicit sau explicit, a generat fenomene psihosociale dintre cele mai grave. Progresele înregistrate – unele notabile (dacă avem în vedere generalizarea educaţiei şi o bună instruire profesională) – nu au adus infuzia de modernitate aşteptată din cauza orientării aberante a dezvoltării economice şi alocării arbitrare a resurselor. Din păcate, guvernările postcomuniste nu au adus nici o reparaţie în afară de câteva corecţii mai degrabă cosmetice în structura şi orientarea învăţământului ori „eliberarea” ideologică a activităţilor educaţionale. Moştenim, deci, „sarcini” politice deosebit de grele. În domeniul nutriţiei: – reducerea imediată a ponderii extrem de mari a cheltuielilor pentru nutriţie în veniturile populaţiei; – asigurarea, prin măsuri complexe şi concertate, a securităţii alimentare prin valorificarea, măcar la nivel mediu, a resurselor importante de care dispune agricultura românească; – protejarea reală a consumatorilor în faţa invaziei unor produse din import de cea mai proastă calitate şi de comerţul ilegal, anarhic ori în afara regulilor sanitare elementare; – alocarea de subvenţii, prin produse şi servicii, familiilor celor mai dezavantajate, pentru hrana sugarilor şi a copiilor până

la vârsta de 14 ani; – aplicarea de sancţiuni drastice pentru orice încercare de a specula preţul, ori de a altera calitatea produselor alimentare de bază; – încurajarea prin sprijin direct sau prin credite ieftine a producţiei agricole în domenii deficitare pentru industria alimentară. În domeniul sănătăţii: – încurajarea sectorului privat în domeniul asistenţei medicale ca element concurenţial al serviciilor publice de sănătate; – asigurarea rapidă a unui management de calitate, prin selecţie riguroasă şi supravegherea severă a performanţei minime, în sectorul public. Nu asigurările de sănătate constituie o prioritate pentru România, aşa cum politica actuală a guvernului pare să indice, ci un sector privat puternic, dezvoltarea serviciilor medicale de un înalt nivel de specializare şi un management măcar la nivel mediu european; – reduceri semnificative de impozite pentru societăţile comerciale care fac donaţii în sectorul sănătăţii publice sau sprijină dezvoltarea serviciilor medicale; – impunerea de taxe pe activităţi care implică riscuri pentru starea de sănătate a populaţiei şi dirijarea amenzilor aplicate de Poliţia sanitară numai în folosul dezvoltării asistenţei medicale; – transformarea Ministerului Sănătăţii într-o instituţie înalt specializată cu atribuţii prioritare în elaborarea strategiilor de sănătate, în expertiza asupra situaţiilor de risc şi în controlul profesional riguros al activităţii medicale; – dezvoltarea maximă a activităţilor profilactice şi terapeutice pe baza accentului prioritar pe asistenţa medicală primară care să realizeze un contact nemijlocit cu populaţia. În acest scop, se va dezvolta baza materială existentă şi o formare optimă a personalului; – reforma radicală a sistemului de salarizare în serviciile medicale publice bazată pe valorizarea maximă a competenţei şi performanţei; – restructurarea sistemului policlinic în centre de diagnostic, tratament şi profilaxie şi optimizarea unităţilor medicale cu paturi; – mixtarea sistemului de asigurări de sănătate pentru a încuraja iniţiative private cu funcţie concurenţială şi stimulatoare asupra întregului sistem de asigurări; – extinderea alocării de medicamente gratuite pentru anumite categorii de afecţiuni şi urmărirea atentă, cel puţin în perioada de tranziţie, a formării preţurilor la medicamente pentru a asigura o protecţie reală a populaţiei; – relansarea şcolii medicale româneşti, prin revalorizarea tradiţiilor sale recunoscute, prin atingerea în domeniul pregătirii medicale a standardelor europene; încurajarea cercetării ştiinţifice şi adoptarea unui sistem funcţional de omologare a rezultatelor, cu proceduri de urgenţă pentru cele mai valoroase. În domeniul educaţiei: – înlăturarea urgentă a oricărei posibilităţi de abuz asupra copilului printr-o legislaţie adecvată, prin accesul părinţilor şi a unor pedagogi recunoscuţi în consiliile de

administraţie ale şcolilor şi prin transformarea inspecţiei şcolare într-o activitate complexă cu aportul tuturor specialităţilor implicate de procesul de instruire. Caracterul autoritar şi represiv al instrucţiei şcolare moştenit de la vechiul regim şi agravat de situaţia confuză generată de adoptarea lentă a legii învăţământului a generat fenomene neliniştitoare în şcoli: înmulţirea tentativelor de sinucidere la adolescenţi, proporţii alarmante ale conflictului şcolar, creşterea accelerată a abandonului şcolar, slăbirea motivaţiei pentru instruire, atât la profesori, cât şi la elevi; – stimularea de către stat a publicării manualelor alternative la toate disciplinele fundamentale; – asigurarea educaţiei de bază (elementare) a tuturor copiilor care să asigure alfabetizarea universală a populaţiei şi deprinderi de civilizaţie elementară în toate mediile sociale; – asigurarea gratuităţii şi caracterului democratic al educaţiei minime şi orientarea acesteia în funcţie de nevoile mediului social în care se desfăşoară; – elaborarea unei concepţii clare asupra politicii în domeniul învăţământului, în perspectiva modernizării reale a procesului de învăţământ; – trecerea de la prioritatea disciplinelor şi asimilării lor ca atare la provocarea şi stimularea personalităţii subiectului, la dezvoltarea abilităţilor sale creative şi rezolutive; – afirmarea şcolii ca sistem deschis pentru permanentizarea învăţării indiferent de vârstă prin diversificarea ofertelor educaţionale şi eliminarea corespondenţelor stricte între vârstă şi nivel de şcolarizare pentru a da oricui şansa de a se reîntoarce în sistemul şcolar, dacă o doreşte; – asigurarea în toate şcolile, de toate tipurile, a unui management modern; – stimularea donaţiilor şi patronajului în sistemul şcolar pentru sporirea resurselor alocate învăţământului; – sprijinirea instituţiilor private de învăţământ cu performanţe reale şi recunoscute. 3. ŞTIINŢA Nici o politică nu mai poate fi astăzi viabilă fără o întemeiere ştiinţifică. Rolul ştiinţei, cu precădere al disciplinelor cu un aport direct în dezvoltarea tehnologică, este recunoscut de toate statele moderne. Experienţa unei confruntări ideologice fără precedent trăită de generaţiile acestui veac a produs însă o dezvoltare extraordinară a ştiinţelor social-umane. Democraţia ca sistem politic modern, pluralismul, statul de drept, consensul social au devenit unanim recunoscute şi funcţionale pe continentul nostru şi prin aportul direct al acestor ştiinţe, care au eliminat, prin achiziţiile lor, postulate ideologice generatoare de conflicte. Apelul la ştiinţe ca şi sprijinul direct şi tot mai consistent destinat

dezvoltării ştiinţei din partea statelor sau partidelor politice sunt condiţii incontestabile ale existenţei şi funcţionării unui sistem politic modern. Partidele politice nu pot ignora comunităţile ştiinţifice, la fel cum un om politic nu se poate niciodată substitui unui om de ştiinţă. De aceea, mai degrabă politicile actuale ar trebui să cuprindă obiective precum: – elaborarea unei legi a cercetării ştiinţifice, ghidată de principii ca: stimularea puternică în toate mediile intelectuale a spiritului ştiinţific şi a creativităţii; asigurarea, protecţia, promovarea şi realizarea invenţiilor, inovaţiilor, a rezultatelor creative din toate domeniile de cercetare ştiinţifică; corelarea veniturilor din cercetarea ştiinţifică cu aportul ei creativ direct; încurajarea nediscriminatorie a cercetării fundamentale şi aplicative; – sprijinirea prin toate mijloacele identificabile astăzi în societatea românească a comunităţilor ştiinţifice şi a grupurilor creative de cercetare în realizarea schimbului necesar de informaţii, în participarea lor directă la procesul decizional; – crearea, cu aportul statului şi al comunităţilor, a unui sistem naţional de burse de cercetare ştiinţifică, alocate celor mai dotaţi tineri aflaţi în pragul maturizării intelectuale; – modificarea radicală a legii sponsorizării cu scopul de a oferi societăţilor comerciale şi oamenilor de afaceri avantaje reale şi stimulatorii pentru sprijinirea dezvoltării ştiinţei şi culturii; – intensificarea cooperării între instituţiile academice româneşti cu cele europene şi internaţionale pentru a da un impuls real cercetărilor Concepte 13 şi probleme ale politicii sociale 237 comparative şi pentru a evita situaţia în care grupuri constituite ad-hoc utilizează fonduri în interese extraştiinţifice şi compromit ideea de cooperare ştiinţifică; – eliminarea obstacolelor şi blocajelor birocratice din activitatea unor instituţii academice.

BIBLIOGRAFIE 1. COULSHED, VERONICA, Practica asistenţei sociale, Bucureşti, Editura Alternative, 1993. 2. MĂRGINEAN, IOAN, Politica socială şi economică pe piaţă în România, Bucureşti, Centrul de Informare şi Documentare Economică, 1994. 3. ZAMFIR, CĂTĂLIN, Politica socială în România în tranziţie. „Cercetări sociale”, nr. 1, 1994. 4. ZAMFIR, ELENA, ZAMFIR, CĂTĂLIN, (ed.) România în context european, Bucureşti, Editura Alternative, 1995.