Sinteze An I Sociologie-psihologie

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

SINTEZE Anul I. Învăţământ la distanţă

Autori: Prof. univ. dr. Petruş Alexandrescu Prof. univ. dr. Mihai Golu Prof. univ. dr. Grigore Nicola Prof. univ. dr. Nicolae Radu Prof. univ. dr. Florian Tănăsescu Conf. univ. dr. Carmen Furtună Conf. univ. dr. Corneliu Stanciu Lector univ. drd. Claudia Buruiană Lector univ. drd. Beatrice Manu Lector univ. dr. Cristian - Mihai Pomohaci Lector univ. drd. Dan Roşca

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Sinteze, anul I, învăţământ la distanţă, Facultatea de Sociologie-Psihologie / coord. Carmen Furtună, Nicolae Lungu, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 388 p., 20,5 cm. Bibliogr. ISBN 973-725-382-5

I. Furtună, Carmen (coord.) II. Lungu, Nicolae (coord.) 159.9(075.8) 316(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE Specializarea Sociologie Specializarea Psihologie

SINTEZE Anul I Învăţământ la distanţă Conf. univ. dr. Conf. univ. dr. CARMEN FURTUNĂ NICOLAE LUNGU coordonatori

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 11.10.2005; Coli tipar: 24,25 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83 Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

CUPRINS Cuvânt înainte ……………………………………………….……… DISCIPLINE OBLIGATORII

13

SOCIOLOGIE GENERALĂ (Conf. univ. dr. Carmen Furtună) Obiective …………………………………………………….……… Semestrul I I. Perspectiva sociologică …………………………………………... 1. Cunoaşterea comună (spontană) despre societate, bunul-simţ sau „raţionalitatea eronată” ...……………………….………… 2. Cunoaşterea ştiinţifică ………………………………….……... 3. Sociologia – definire, origini, devenire ……………………….. 4. Neutralitate axiologică şi valori sociale ………………………. 5. Funcţiile sociologiei …………………………………………... 6. Principalele teorii sociologice ………………………….……... 7. Identitate, cultură şi raporturi sociale …………………………. II. Metode de cercetare în sociologie ……………………….……… 1. Principii metodologice în cercetările sociologice empirice ………. 2. Metodă, tehnică, procedeu, instrument de investigare ………... 3. Conţinutul conceptului de metodologie ………………………. 4. Procesualitatea cunoaşterii sociologice ……………………….. III. Cultura. Influenţele multiple ale culturii ……………………… 1. Definirea culturii ……………………………………….……... 2. Teorii cu privire la cultură …………………………………….. 3. Elementele culturii ……………………………………………. 4. Principalele funcţii ale culturii ………………………………... 5. Evoluţie socioculturală ………………………………………... IV. Identitate personală şi socială ………………………….……… 1. Ce este identitatea? …………………………………….……… 2. Rolul social şi individual al identităţii ………………………… 3. Cum se construieşte identitatea? ..…………………………….. V. Socializarea: individul – o fiinţă socială ……………………….. 1. Ce este socializarea? …………………………………………... 2. Diferite forme de învăţare …………………………………….. 3. Agenţi de socializare, control social, devianţă, marginalitate …….. Semestrul II VI. Stratificare şi mobilitate socială ……………………………….. 1. Stratificarea socială …………………………………….……...

15 15 15 16 18 25 25 26 28 29 30 30 32 32 33 33 36 37 37 38 39 39 39 40 41 41 42 42 43 43 5

2. Mobilitatea socială ……………………………………………. VII. Instituţii sociale ……………………………………………….. 1. Familia, rudenia şi căsătoria …………………………………... 2. Viaţa economică şi munca …………………………………….. 3. Politică, putere, autoritate, stat, democraţie, partid politic ..……… 4. Educaţia ……………………………………………………….. 5. Ştiinţa …………………………………………………………. 6. Religia ………………………………………………….……... VIII. Organizaţiile şi conducerea lor ……………………….……… 1. Teorii despre organizaţii ……………………………….……… 2. Conducerea organizaţiilor …………………………………….. IX. Comunităţile teritoriale ………………………………………... X. Comportament colectiv şi schimbare socială …………………... 1. Mişcările sociale ……………………………………….……... 2. Schimbarea socială …………………………………….……… Bibliografie selectivă ……………………………………….……….

50 51 54 57 60 64 68 71 78 78 86 88 93 94 96 98

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE (Lector univ.drd. Beatrice Manu) Obiective …………………………………………………….……… Semestrul I I. Metodologia cercetării sociologice ……………………….……… 1. Proiectarea cercetării …………………………………………. 2. Cercetarea de teren propriu-zisă ……………………….……... 3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor ……………... 4. Detalii privind schema de desfăşurare a activităţii de cercetare (etapele cercetării sociologice ………………….…………….. 5. Elaborarea ipotezelor de cercetare (ipotezele de lucru) .……… 6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor necesare pentru recoltarea informaţiilor …………. 7. Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren; prelucrarea statistică a datelor ………………….…….……… 8. Formularea concluziilor ……………………………….……… 9. Redactarea raportului de cercetare …………………….……… Semestrul II II. Metode şi tehnici de cercetare sociologică ……………………... 1. Ancheta sociologică …………………………………………... 2. Sondajul de opinie publică …………………………….……… 3. Chestionarul sociologic ……………………………………….. 4. Interviul ……………………………………………………….. 6

99 99 103 104 104 104 108 111 112 114 114 115 115 116 116 118

5. Documentele sociale ………………………………………….. 6. Tehnici de analiză a conţinutului comunicării ………………... 7. Observaţia sociologică ………………………………………... 8. Experimentul psihosociologic ………………………………… Bibliografie selectivă ……………………………………….……….

120 121 124 126 129

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI ( Prof.univ.dr. Mihai Golu) Obiective …………………………………………………….……… Semestrul I I. Obiectul psihologiei ……………………………………………… II. Specificul cunoaşterii psihologice. Metodele psihologiei ……… 1. Specificul cunoaşterii psihologice ……………………………. 2. Metodele psihologiei …………………………………………. 3. Strategii în cercetarea psihologică ……………………………. III. Principiile metodologice ale psihologiei ……………….……… IV. Problema legilor în psihologie ………………………………… V. Psihicul uman …………………………………………………... 1. Noţiunea de psihic ……………………………………………. 2. Specificul psihicului uman …………………………….……... 3. Psihicul uman ca sistem ……………………………….……… VI. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor …………… 1. Senzaţia ……………………………………………………….. 2. Percepţia ……………………………………………….……... 3. Reprezentarea ………………………………………….……... Semestrul II 4. Gândirea ……………………………………………….……… 5. Imaginaţia …………………………………………………….. 6. Memoria ……………………………………………….……… VII. Procesele de energizare, potenţare, direcţionare a comportamentului 1. Motivaţia ……………………………………………………… 2. Afectivitatea ………………………………………………….. VIII. Comunicare şi limbaj ………………………………………… IX. Procesele de reglare: atenţia şi voinţa ………………………… 1. Atenţia ………………………………………………………… 2. Voinţa ………………………………………………….……... X. Personalitatea …………………………………………………… 1. Precizări terminologice ……………………………………….. 2. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie …………….. Bibliografie selectivă ……………………………………….……….

130 130 132 132 133 133 134 137 138 138 139 140 141 141 143 144 145 148 149 151 151 152 154 157 157 158 159 159 160 161 7

NEUROPSIHOLOGIE ŞI NEUROCIBERNETICĂ (Conf.univ.dr. Corneliu Stanciu) Semestrul I Obiective …………………………………………………….……… I. Noţiuni introductive ……………………………………………… II. Actul şi arcul reflex în integrare ………………………………... III. Unitatea anatomo-funcţională a sistemului integrator ……….. IV. Tipuri de arcuri reflexe ………………………………………... V. Funcţiile neuronului …………………………………….……… VI. Proprietăţile neuronului. Relaţii interneuronale ……………... VII. Circuite neuronale …………………………………………….. VIII. Centrii nervoşi ………………………………………………... IX. Iradierea şi concentrarea excitabilităţii. Condiţionarea reflexă X. Comportamentele ……………………………………………….. XI. Structura fiinţei umane ………………………………………... XII. Aspecte ontogenetice ………………………………………….. XIII. Integrarea fiinţei umane ……………………………………... Bibliografie selectivă ……………………………………….……….

162 162 164 164 165 166 167 171 172 173 176 179 180 183 185

INFORMATICA ŞI APLICAŢIILE EI ÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE (Lector univ.dr. Cristian-Mihai Pomohaci) Semestrul I Obiective …………………………………………………….……… I. Noţiuni generale despre computer ……………………….……… II. Prezentarea sistemului de operare Windows …………………… III. Editorul de texte Word ………………………………….……… IV. Utilizarea Excel-ului …………………………………………… Bibliografie selectivă ……………………………………….……….

186 186 187 189 196 203

ISTORIE SOCIALĂ (Prof.univ.dr. Florian Tănăsescu) Semestrul I Obiective …………………………………………………….……… I. Cunoaşterea socială versus legitimarea ştiinţelor socio-umane ... 1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale ……………….……... 2. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii ………. 3. Originile şi evoluţia istoriei sociale …………………………... II. Sursele istoriei sociale. Obiective ştiinţifice, metode şi tehnici de cercetare ………...……………………………………………. 1. Surse ………………………………………………………….. 8

204 204 204 205 206 210 210

2. Obiective ştiinţifice …………………………………………… 3. Metode şi tehnici de cercetare ………………………………... III. Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei sociale. Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale …………….. 1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al evoluţiei sale …………………………………………………. 2. Recuperarea mărturiilor orale ………………………….……... IV. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare pragmatică a studiilor de istorie socială …………………….……………… V. Destinul european al lumii româneşti ………………………….. 1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinţei colective …….. 2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi regres în spaţiul sud-est european ……………………………………. 3. Resursele naturale–binecuvântare sau povară pentru români …….. 4. Geografia variabilă a spaţiului românesc …………………….. VI. Natură, om, comunitate românească ………………………….. 1. Apariţia fiinţei umane ………………………………….……... 2. Condiţiile mediului natural; adaptarea la mediu ……………… 3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături …….. VII. Începuturile şi evoluţia vieţii sociale ………………….……… 1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor interumane ……………………………………………………. 2. Forme incipiente de grupări sociale ………………………….. 3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale ……………………. VIII. Consolidarea sistemului clientelar şi a dezvoltării dependente. Tendinţe timpurii de periferializare a comunităţilor sud-est europene …………………………………….………………... 1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţie socială ………………………………………………………... 2. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul tributal şi efectele lui în plan social ………………………………….. 3. Obştea ţărănească – expresie socială a comunităţilor agrare şi reactiv antidominator ……………………………………… 4. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării dependente ……………………………………………………. IX. Comunităţile rurale şi urbane. Accentuarea caracterului agrar al societăţii româneşti ………………………………………….. 1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc ……………….. 2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire. „Oraşul românesc” ca produs autohton ………………….…… X. Structuri şi raporturi sociale (I). Evoluţia lentă spre modernism …….. 1. Dominanta agrară a structurilor sociale ……………….………

212 213 213 213 216 217 219 219 219 220 221 222 223 223 224 225 225 226 266 227 227 228 230 231 232 232 234 235 235 9

2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale” ………………... XI. Structuri şi raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilor dezvoltării moderne …………………………………………….. 1. Consecinţe ale trendului modernizator: dominanta burgheză a structurii sociale ……………………………………………. XII. Societate-naţiune ……………………………………………… 1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea .……… 2. Problema naţională – problemă socială primordială. Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statul naţional-unitar ………………………………………………... Bibliografie selectivă ……………………………………….………

237 238 238 241 241 242 243

ANTROPOLOGIE CULTURALĂ ŞI SOCIALĂ (Lector univ. drd. Claudia Buruiană) Semestrul I Obiective …………………………………………………….……… I. Obiectul antropologiei culturale. Specificul cunoaşterii antropologice ……………………………………………………………... II. Curente, şcoli, reprezentanţi …………………………….……… III. Marile domenii de cercetare ale antropologiei culturale şi sociale ………………………………………………….……. 1. Mitul ………………………………………………………….. 2. Religia. Antropologia religiei ………………………….……... 3. Sistemele de interdicţii şi semnificaţia lor antropologică …….. Bibliografie selectivă ……………………………………….……….

244 244 249 250 251 253 261 263

ISTORIA PSIHOLOGIEI (Prof. univ. dr. Grigore Nicola) Semestrul II Obiective …………………………………………………….……… I. Introducere ……………………………………………………….. II. Gândirea psihologică prearistotelică …………………………… III. Aristotel – fondatorul psihologiei ştiinţifice …………………… IV. Psihologia în gândirea medicală antică ……………………….. V. Empirismul antichităţii ………………………………….……… VI. De la Antichitate la paradigmele gândirii psihologice moderne …….. VII. Paradigmele psihologiei moderne. Asociaţionismul ….……… VIII. Structuralismul ……………………………………………….. IX. Funcţionalismul ………………………………………………... X. Behaviorismul …………………………………………………... XI. Gestaltismul …………………………………………………….. XII. Psihanaliza …………………………………………………….. 10

264 264 268 271 274 275 277 283 290 292 294 295 300

XIII. Psihologia umanistă ………………………………………….. XIV. Trecut şi istorie în psihologia românească ………………….. Bibliografie selectivă ……………………………………….……….

305 309 315

PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI (Prof.univ.dr. Nicolae Radu) Semestrul II Obiective …………………………………………………….……… Introducere ………………………………………………………….. I. Întemeietorii ……………………………………………………… 1. Momentul Johann Friedrich Herbart …………………………. 2. Momentul Ernst Meumann …………………………………… 3. Momentul Wilhelm August Lay ……………………………… II. Continuatorii …………………………………………….……… III. Momente esenţiale parcurse …………………………………… 1. Momentul Lev Semionovici Vâgotski ………………………... 2. Momentul Serghei Leonidovici Rubinstein …………………... 3. Momentul Alexei Nikolaevici Leontiev ……………….……... 4. Trecerea la practică: momentul P. I. Galperin ………………... IV. De la psihologia pedagogică la psihologia educaţiei …………. V. Intelectul specific şi problema construirii anticipate a intelectului dezirabil …………………………………………………………. 1. Scurtă istorie al intelectului uman ……………………………. 2. De la intelectul specific la problema construirii intelectului dezirabil anticipat …………………………………………….. Bibliografie selectivă ……………………………………….……….

316 316 319 320 321 321 322 323 323 325 327 329 332 336 337 342 343

SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE (Lector univ. drd. Dan Roşca) Semestrul II Obiective …………………………………………………….……… I. Demografia ca ştiinţă …………………………………….……… II. Răspândirea populaţiei pe Terra ……………………………….. III. Numărul populaţiei …………………………………………….. IV. Structura populaţiei după caracteristici demografice ………… V. Natalitatea, fertilitatea, nupţialitatea, divorţialitatea populaţiei .. VI. Mortalitatea populaţiei ………………………………………… VII. Mişcarea migratorie a populaţiei ……………………………... VIII. Populaţie – resurse – mediu înconjurător …………………… IX. Teorii despre populaţie ………………………………………… X. Politici demografice …………………………………………….. Bibliografie selectivă ………………………………………………..

345 345 347 349 355 358 362 365 369 370 371 372 11

STATISTICA ŞI APLICAŢIILE EI ÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE (Prof. univ. dr. Petruş Alexandrescu) Semestrul II Obiective …………………………………………………….……… I. Gruparea datelor ………………………………………….……… II. Frecvenţă absolută. Frecvenţă relativă. Frecvenţe cumulate ……... III. Reprezentarea grafică a seriilor statistice ……………………... IV. Forma distribuţiilor cu o caracteristică ……………………….. V. Elemente caracteristice ale unei serii statistice ………………... VI. Dispersia ……………………………………………………….. VII. Variabile aleatoare …………………………………….……… VIII. Corelaţia rangurilor ………………………………………….. IX. Analiza de regresie ……………………………………………... X. Analiză cauzală ………………………………………….……… XI. Modelul recursiv ……………………………………………….. XII. Eşantionarea …………………………………………………... XIII. Chestionarul psihosociologic ………………………………… Bibliografie selectivă ……………………………………….………

12

373 374 375 376 378 379 380 380 383 385 385 386 387 388 388

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul cuprinde Sintezele disciplinelor obligatorii predate la Facultatea de Sociologie-Psihologie, anul I, învăţământ la distanţă. Tipărirea unor astfel de volume se înscrie în preocupările permanente ale Universităţii Spiru Haret de a oferi studenţilor fiecărei facultăţi suportul didactic şi ştiinţific pentru un învăţământ de calitate şi performant. Aceste preocupări s-au materializat deja prin asigurarea unor oportunităţi deosebite, cum sunt: elaborarea, tipărirea şi difuzarea Programelor analitice, potrivit Planului de Învăţământ; tipărirea manualelor şi cursurilor; tipărirea unor lucrări de sinteză, ca şi a unor lucrări didactice ajutătoare, ca suport interdisciplinar, care dezvoltă informaţiile conţinute în manualele sau cursurile tipărite; introducerea pe site-ul Facultăţii a sintezelor pentru toţi anii de studiu etc. Asigurarea suportului didactic prin diversitatea formelor şi materialelor puse la dispoziţia studenţilor se corelează cu activitatea de cercetare ştiinţifică în care sunt angrenate atât cadrele didactice, cât şi studenţii Facultăţii noastre şi care, la rândul ei, se manifestă prin: sesiuni ştiinţifice anuale; utilizarea laboratoarelor de profil, organizate pentru disciplinele care includ formarea unor deprinderi practice (Laboratorul de testare psihologică, Laboratorul de psihologie experimentală, Laboratorul de informatică); cercuri de specialitate, care se desfăşoară în Facultate; participarea la proiecte de cercetare; efectuarea unor anchete şi sondaje de opinie publică; parcurgerea activităţilor din cadrul practicii de specialitate etc. Volumul de Sinteze pentru anul I de studiu, învăţământ la distanţă, prezintă succint, dar explicit, disciplinele obligatorii incluse în Programa analitică pentru anul universitar 2005-2006, având menirea: • să informeze studenţii în legătură cu structura cursului şi temele majore ale unităţilor de curs şi alte componente ale cursului; • să sprijine formarea unor deprinderi şi abilităţi care să permită cursanţilor formularea unor judecăţi de valoare circumscrise 13

fiecărei discipline şi, deopotrivă, pachetului de discipline care se predau în acest an universitar; • să îndrume activitatea de studiere a cursurilor, a altor lucrări didactice. Recomandările bibliografice pentru completarea cunoştinţelor de specialitate solicită un efort suplimentar, este adevărat, care se compensează însă cu o sporire necesară a cunoaşterii în domeniile respective. Sintezele reprezintă, în esenţă, o deschidere către conţinutul integral al unui curs sau manual, o punere în temă cu aspectele cele mai importante ale fiecărei discipline care trebuie reţinute prioritar. Sintezele nu pot suplini însă studierea, obligatorie, a manualelor, cursurilor şi altor lucrări didactice, a bibliografiei recomandate. Conf. univ dr. Carmen Furtună

14

DISCIPLINE OBLIGATORII SOCIOLOGIE GENERALĂ Conf.univ.dr. CARMEN FURTUNĂ OBIECTIVE Sociologia generală (teoretică sau de bază), ca disciplină de studiu fundamentală, este astfel concepută şi prezentată, încât să asigure o pregătire de specialitate la nivelul performanţelor ştiinţifice actuale şi să contribuie, în acelaşi timp, la demersul colectiv de formare a profilului intelectual al viitorului absolvent al Facultăţii de Sociologie-Psihologie. Cursul, şi într-o formă corespunzătoare şi sinteza, îşi propune să ofere o imagine cât mai clară şi convingătoare a ceea ce înseamnă sociologia ca ştiinţă, care îi este perspectiva specifică de abordare şi ce faze a cunoscut în evoluţia ei, cu ce concepte operează şi care este valoarea ei ştiinţifică intrinsecă, în ce fel contribuie la dezvoltarea orizonturilor cunoaşterii umane, prin studierea, analizarea şi interpretarea vieţii sociale, cum şi în ce măsură se implică în acţiunea socială, cu scopul de a ameliora realitatea socială înconjurătoare (sociologia militans). SEMESTRUL I I. PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ 1. Cunoaşterea comună (spontană) despre societate, bunul-simţ sau „raţionalitatea eronată” Sociologia îşi propune să studieze societatea, adică problemele oamenilor, viaţa lor în societate, structurile şi instituţiile sociale şi evoluţia lor. Toţi avem o anumită percepţie asupra societăţii şi asupra raporturilor acesteia cu indivizii. De fapt, zi de zi, fiecare dintre noi observăm şi interpretăm realitatea socială. Cu toţii ne lansăm în discuţii şi speculaţii cu privire la cauzele şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor în care suntem antrenaţi şi care ne influenţează viaţa. De obicei, ne referim la aceste subiecte din perspective diferite, adică adoptând puncte de vedere particulare. Văzut din perspective individuale, unul şi acelaşi fenomen sau proces generează semnificaţii diferite. 15

Perspectivele individuale, însă, sunt, în mod inevitabil, parţiale şi incomplete, deoarece este practic imposibil să cuprindem dintrodată toate laturile şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale. În scopul de a ne organiza observaţiile, de a înţelege semnificaţia datelor obţinute şi de a ne orienta comportamentul şi acţiunile, trebuie să avem o anumită perspectivă. În perspectivele individuale asupra diferitelor aspecte ale realităţii sociale, ne bazăm pe propria experienţă, dar şi pe informaţiile şi ideile furnizate de alţii. În cea mai mare măsură însă, ele sunt condiţionate de simţul comun. Potrivit lui S. Moscovici şi M. Hewstone (1983), simţul comun reprezintă un „corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe sancţionate de practică”. După modul de dobândire a cunoştinţelor, cei doi autori identifică două forme esenţiale ale simţului comun: • simţul comun de primă mână, care semnifică „ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe experienţa directă a agenţilor cunoscători”; • simţul comun de mâna a doua, care reprezintă „ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice transformate în imagini şi folosite în practică”. Caracteristicile cunoaşterii comune (spontane) A. Caracterul iluzoriu. Henri H. Stahl (1974) arăta că, la nivelul simţului comun, cunoaşterea are un caracter iluzoriu datorită unei serii de factori: • enculturaţia; • socializarea, atât cea primară, cât şi cea secundară; • implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială. B. Caracterul pasional C. Caracterul contradictoriu D. Caracterul limitat 2. Cunoaşterea ştiinţifică Naşterea sociologiei, ca ştiinţă, a însemnat punerea sub semnul întrebării a simţului comun în abordarea şi interpretarea fenomenelor şi proceselor cu care suntem confruntaţi zilnic. De asemenea, ea a pretins adoptarea unei atitudini prudente, dacă nu chiar de respingere totală, faţă de intuiţie, speculaţie, superstiţie, mit etc. Sociologia, atrăgea atenţia Emile Durkheim (1974), în prefaţa la lucrarea sa Regulile metodei sociologice, „nu trebuie să consiste într-o simplă 16

parafrază a prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de când; căci obiectul fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri şi orice descoperire deconcertează mai mult sau mai puţin opiniile acceptate”. El cerea, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca sociologia să devină asemenea oricărei ştiinţe, îndemnând la despărţirea de cunoaşterea spontană. În prezent, tot mai mulţi sociologi se pronunţă pentru distanţarea cunoaşterii teoretice de cunoaşterea spontană. Definită, în mod esenţial, ca „studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul” (Achim Mihu, 1992), sociologia oferă răspunsuri la problemele care ne preocupă, avându-şi temeiul în datele şi faptele strânse printr-o cercetare sistematică, directă sau puse la dispoziţie de alte ştiinţe, analizate şi interpretate în conformitate cu anumite cerinţe riguros determinate. Din această succintă caracterizare a obiectului sociologiei rezultă că ea este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o conştiinţă de un tip aparte. Ştiinţa este „folosirea metodelor sistematice de investigare empirică, analizarea datelor, gândirea teoretică şi exprimarea logică a argumentelor, pentru a forma un ansamblu de cunoştinţe despre un subiect anume” (Anthony Giddens, 2001). Conform acestei definiţii, sociologia este un demers, o întreprindere ştiinţifică. Ea presupune metode sistematice de investigare empirică, analiza datelor şi formularea de teorii în lumina evidenţei şi a argumentelor logice. Conştiinţa sociologică. C. Wright Mills a numit perspectiva sociologică de analiză imaginaţie sociologică. Este un gen de conştiinţă specială, o expresie a relaţiilor dintre experienţa proprie (biografie) şi istorie, în cadrul structurilor sociale existente la un moment dat. Adesea, oamenii văd lumea prin prisma experienţei lor limitate. Acest mod de a privi lucrurile limitează imaginea de ansamblu a societăţii. În mod paradoxal, îngustează imaginea propriei noastre lumi personale. Prin intermediul imaginaţiei sociologice, omul poate deveni conştient de omenire, adică poate fi scos din starea de „nelinişte şi indiferenţă” care caracterizează societatea şi publicul de masă, incapabile să înţeleagă realitatea socială numai cu ajutorul propriei cunoaşteri.

17

3. Sociologia – definire, origini, devenire A. Sociologia – ştiinţă a societăţilor moderne şi contemporane Deşi nu există un acord unanim în ceea ce priveşte perioada constituirii sociologiei ca ştiinţă a societăţii (lat. socius = „social”, gr. logos = „ştiinţă”), cei mai mulţi istorici ai sociologiei consideră că aceasta s-a născut odată cu maturizarea societăţii capitaliste, în secolul al XIX-lea, deci înlăuntrul epocii moderne şi se înscrie în efortul mai amplu al filosofiei occidentale de a elabora o etică socială seculară, raţională. Prin urmare, sociologia apare ca unul din rezultatele procesului de făurire a modernităţii, ea fiind ştiinţa care îşi asumă explicit ca obiect de studiu şi cercetare noua realitate social-istorică pe care o reprezintă lumea modernă. Cu toate acestea, meditaţia asupra societăţii, caracteristică perioadei imediat anterioare, este apreciată ca fiind sociologică, deşi ea ar aparţine protosociologiei, în care sunt incluse elaboratele teoretice ale unor filosofi, istorici, teologi sau reprezentanţi ai unor ştiinţe ale naturii. Se consideră ca reprezentanţi ai protosociologiei: Montesquieu şi Rousseau, în Franţa; Hobbes, Hume, Locke, Ferguson şi Smith, în Anglia; Machiavelli, în Italia; I. H. Rădulescu, S. Bărnuţiu, M. Kogălniceanu, în România. Dacă protosociologia stabileşte originile sociologiei în epoca Renaşterii, există şi opinii potrivit cărora istoria gândirii sociologice se extinde până la filosofia socială a Antichităţii, Aristotel, Platon sau Abd er–Rhaman Ibn Khaldoun fiind, astfel, consideraţi ca „adevăraţii” întemeietori ai sociologiei. La limită, există şi o a treia teorie despre originile sociologiei. Aceasta consideră că sociologia n-a apărut decât la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi mai mult în secolul al XX-lea, ca analiză sociologică. Transformările care au condus la formarea lumii moderne (a modernităţii) s-au desfăşurat pe multiple planuri: • economic: industrializarea producţiei, dezvoltarea economiei financiare, apariţia consumului de masă; • social: procese de urbanizare rapidă şi masivă, cu consecinţe importante pentru modul de a gândi şi de a realiza controlul social, producerea unor ample mişcări demografice, apariţia „maselor populare”, apte a fi ideologizate şi implicate în procese revoluţionare; • politic: formarea statelor naţionale suverane, ca birocraţii tot mai complexe, generalizarea controlului de stat asupra societăţii, apariţia şi răspândirea ideologiilor liberale şi socialiste, construirea sistemelor politice moderne; 18

• cultural: modificarea percepţiei şi a modalităţilor de măsurare a spaţiului şi timpului, transformările profunde ale proceselor de învăţământ şi educaţie, apariţia şi extinderea sistemelor de comunicare în masă, dar şi a posibilităţii ca acestea să fie utilizate în scopuri manipulatorii; • spiritual: secularizarea progresivă a societăţii europene, însemnând pierderea contactului, de către ample forme ale realităţii social-politice, cu dimensiunea moral-religioasă şi căutarea unor criterii de legitimare în filosofii seculare, în ştiinţă, privită ca instrument al emancipării umane (Sandra Dungaciu, 2002). Totodată, constituirea sociologiei, ca ştiinţă socială „pozitivă”, teoretică şi aplicativă, a fost rezultatul unei logici interne a evoluţiei sistemului ştiinţelor sociale. B. „Pionierii” şi „fondatorii” sociologiei Ca ştiinţă, sociologia este produsul unui şir lung de preocupări şi rezultatul unor contribuţii, dintre care unele reprezintă repere fundamentale. Auguste Comte (1798-1857) este considerat drept fondatorul sociologiei şi cel care a inventat termenul sociologie, utilizat pentru prima oară în al 47-lea capitol al lucrării Cours de philosophie positive (1830– 1942). Părinte al pozitivismului, Auguste Comte este sensibil la transformările din societăţile europene ale secolului al XIX-lea. În această mişcare de ansamblu, el distinge trecerea de la o societate „militară şi teocratică” la o societate „industrială şi ştiinţifică”. Sociologiei îi sunt acordate două domenii de studiu: statica şi dinamica sociale. Preluând opoziţia anatomie/fiziologie de la biologi, Comte numeşte statică studiul determinantelor ordinii şi consensului social. Studiul progresului spiritului omenesc şi al societăţilor constituie obiectul dinamicii sociale. Comte postulează că dezvoltarea spiritului uman a parcurs trei stări: starea teologică sau fictivă, starea metafizică sau abstractă şi starea ştiinţifică sau pozitivă. Herbert Spencer (1820–1903) este considerat unul dintre „pionierii” sociologiei, fundamentând o concepţie evoluţionistă (darwinism social), ce a servit ca suport doctrinar liberalismului capitalist. Karl Marx (1818–1883) s-a considerat, mai degrabă, gânditor şi activist politic. şi nu sociolog. Deşi Lucien Goldmann îi neagă această calitate, Georges Gurvitch proclamă că, dimpotrivă, Marx a fost în primul şi cel mai important rând sociolog. Scrierile lui acoperă, însă, o mare diversitate de domenii. Chiar şi cei mai înverşunaţi critici ai săi îi consideră lucrările ca fiind importante pentru dezvoltarea sociologiei. Multe dintre ele s-au concentrat asupra problemelor economice, însă, întrucât a fost totdeauna preocupat să lege problemele economice de instituţiile sociale, opera lui a fost şi mai este încă plină de semnificaţii sociologice. 19

Punctul său de vedere a fost fundamentat pe ceea ce Marx a numit concepţia materialistă asupra istoriei. Potrivit acesteia, nu ideile sau valorile umane sunt cauza principală a schimbării sociale. Nu conştiinţa determină modul real în care oamenii îşi organizează viaţa lor socială, ci mai curând aceasta este o „reflectare a vieţii lor reale, materiale”. Semnificaţia fenomenelor sociale nu trebuie căutată în conştiinţa autorilor lor, ci în ele însele, fiind produsele unui determinism obiectiv, similar cu cel care guvernează şi natura. Karl Marx s-a concentrat asupra schimbărilor din vremurile moderne, deşi a scris despre diferite epoci istorice. Cele mai importante transformări erau legate de dezvoltarea capitalismului. Acesta este un sistem de producţie care contrastează radical cu sistemele economice anterioare din istorie, deoarece implică producţia de bunuri şi servicii vândute unor categorii largi de consumatori. Cei care deţin capital formează clasa conducătoare. Populaţia în masă formează o clasă de muncitori salariaţi, care nu posedă mijloace pentru a se întreţine, trebuind să-şi găsească slujbe oferite de posesorii de capital. Prin urmare, capitalismul este un sistem de clasă, în care conflictul dintre clase este un fenomen frecvent întâlnit. Prin aceasta, Marx fundamentează una dintre principalele perspective din sociologie, şi anume, conflictualismul. Emile Durkheim (1858–1917), considerat unul dintre fondatorii sociologiei ştiinţifice moderne, a militat pentru ca sociologia să dobândească mai multă rigoare şi un statut academic recunoscut. Deşi a preluat şi dezvoltat unele aspecte din opera lui A. Comte, Durkheim considera că multe dintre ideile predecesorului său erau prea speculative şi vagi şi că acesta nu-şi îndeplinise misiunea – aceea de a pune bazele ştiinţifice ale sociologiei. Potrivit lui E. Durkheim, pentru a deveni ştiinţifică, sociologia trebuie să studieze acţiunile noastre ca indivizi, cum ar fi starea economiei sau influenţa religiei. El credea că trebuie să studiem viaţa socială cu aceeaşi obiectivitate cu care oamenii de ştiinţă studiază lumea naturală. Multiplele faţete ale teoriei acestui fondator al sociologiei pot fi rezumate folosind conceptul de integrare. De ce şi cum se integrează indivizii în societate? Încă din lucrarea Despre diviziunea muncii sociale, Durkheim avea în vedere natura şi cauzele evoluţiei societăţilor moderne spre o mai mare diferenţiere a funcţiilor sociale, ridicând, din nou, problema organizării sociale şi contestând explicaţia artificială a contractului social. El propunea, în schimb, o teorie întemeiată pe normă şi pe sancţiune, ca premise ale oricărei existenţe din societate. 20

Preocupat de schimbările produse în societatea din timpul vieţii sale, Durkheim credea că ceea ce susţine o societate sunt valorile şi obiceiurile împărtăşite de membrii ei. Analiza sa asupra schimbării sociale se baza pe dezvoltarea diviziunii sociale, care a înlocuit treptat religia, ca bază a coeziunii sociale. Pe măsură ce diviziunea socială a muncii se adânceşte, oamenii devin tot mai dependenţi unul de altul, întrucât fiecare are nevoie de bunuri şi servicii oferite de cei care le furnizează. Procesele schimbării în lumea modernă sunt atât de rapide, încât dau naştere unor dificultăţi sociale majore, pe care el le leagă de anomie. Reperele şi standardele morale tradiţionale, asigurate mai înainte de religie, sunt răsturnate de dezvoltarea socială modernă, iar aceasta inoculează indivizilor din societăţile moderne sentimentul că viaţa lor cotidiană este lipsită de sens. În acest context, deşi suicidul pare să fie un act pur personal, el este determinat de factori sociali, una dintre influenţe fiind chiar anomia. Lucrarea lui Durkheim, Regulile metodei sociologice, constituie prima fundamentare riguroasă a metodologiei sociologiei. Ea subliniază necesitatea înlăturării din ştiinţă a prenoţiunilor, propune criterii de distingere a normalului de patologic în viaţa socială, stabileşte regulile analizei tipologice, fundamentează explicaţia sociologică deterministă şi prescrie regulile analizei comparative. Max Weber (1864–1920). Sociologul german are o operă impresionantă, care se opune ideilor lui Marx şi Durkheim. Ideile sale au marcat mai ales sociologia americană şi pe cea germană. El a fondat un curent sociologic numit sociologia comprehensivă. Influenţa lui Max Weber este considerabilă în toate ramurile sociologiei. Potrivit concepţiei sale sociologice, fiecare participant la o cultură dată este legat de anumite valori. Omul de ştiinţă trăieşte valorile, ca oricare alt om, conform unei anumite conştiinţe. Însă, întrucât el este şi detaşat de ele, caută să le înţeleagă mai întâi dintr-o perspectivă globală. Astfel, el poate porni de la această înţelegere către semnificaţia lor, dar şi către interpretarea raţională, care pune în legătură mijloacele şi scopul utilizate de către actorul social. Acest ansamblu de demersuri nu este posibil fără a admite că orice conduită socială are un sens şi nici unul dintre ele nu trebuie interpretat ca intuiţie. Înţelegând prin sociologie o ştiinţă a acţiunii sociale, Max Weber distinge patru tipuri de acţiuni: • acţiunea raţională în raport cu un scop (actorul îşi organizează mijloacele necesare atingerii scopului, pe care îl concepe în mod clar); 21

• acţiunea raţională în raport cu o valoare (actorul este consecvent cu ideea pe care şi-o face despre ceea ce este valid din punct de vedere moral); • acţiunea tradiţională (cea dictată de cutumă); • acţiunea afectivă (care este o reacţie pur emoţională). Sarcina sociologului este, aşadar, de a înţelege sensul pe care actorul social îl dă conduitei sale. Contribuţia lui Max Weber nu se reduce la aspectele metodologice. Într-una din lucrările sale celebre, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Max Weber demonstrează că orice comportament individual nu este inteligibil decât atunci când sunt luate în consideraţie concepţiile generale şi individuale despre lume, în cadrul cărora credinţa religioasă reprezintă numai o parte. El constituie, astfel, un tip al capitalismului din ideea de capitalism, aşa cum apare ea din cunoaşterea realităţii germane a epocii (protestantismul). Merită, de asemenea, să fie amintite preocupările lui Max Weber privind birocraţia, ca tip de organizare socială. Birocraţia, sistemul ierarhic funcţional, cu relaţii oficiale între membrii săi, reglementate de norme fixe, este instrumentul raţionalizării în lumea modernă. Formă superioară de organizare din punct de vedere tehnic, birocraţia permite obţinerea eficienţei şi calcularea rezultatului, subordonând pe fiecare unei finalităţi obiective. C. Geneza şi dezvoltarea sociologiei româneşti Ca şi în celelalte ţări ale Europei, şi în România sociologia poate fi identificată printr-o formă extinsă de gândire sociologică, precum şi printr-o protosociologie, pe baza căreia s-a ajuns la analiza sociologică propriu-zisă. Încă în stadiul protosociologic, se pot distinge, în România, cele două orientări sociologice de bază, identificate mai înainte pentru analiza sociologică europeană: o sociologie a ordinii (a echilibrului între antiteze la I.E. Rădulescu); o sociologie a schimbării revoluţionare (a clasei ţărăneşti, la N. Bălcescu). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au conturat câteva orientări ce au cristalizat opţiunile fundamentale existente în societatea românească. Pe lângă poporanism, având ca reprezentanţi pe Constantin Stere şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, şi conservatorism, ilustrat de Titu Maiorescu, liberalismul, pozitivismul, evoluţionalismul etc. 22

au avut unii adepţi, mai ales în ultima parte a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea: de exemplu, Ştefan Zeletin (1882– 1934), care lupta pentru ascensiunea burgheziei liberale; Spiru Haret (1851–1912), care vedea în învăţământ fundamentul dezvoltării socioculturale şi economice a ţării, dar s-a preocupat şi de analiza chestiei ţărăneşti, a crizei bisericeşti etc. El a scris Mecanica socială (apărută la Paris, în anul 1910), în care societatea este înfăţişată ca o „reuniune de indivizi în interacţiune şi constrânşi din exterior”; omul, principalul element constitutiv al societăţii, ar trebui să aibă ca scop fundamental realizarea civilizaţiei lui interioare; în societate există oameni cu inteligenţă medie şi oameni cu inteligenţă maximală; „creşterea geometrică a inteligenţei mijlocii a societăţii” este o lege. Dimitrie Drăghicescu (1875–1945) a fost studentul lui E. Durkheim. În principalele sale scrieri de sociologie: Rolul individului în determinismul social (1940), Idealul creator. Eseu psihosociologic asupra evoluţiei (1914) – apreciate ulterior de către G. Bouthoul, P. Sorokin ş.a. –, el a dezvoltat o concepţie sociologică în ton cu sociologiile vremii. „Sociologia este ştiinţa unei societăţi concrete, a unei naţiuni. Faptul social nu este universal”. „Universalizarea unei societăţi concrete” poate fi înţeleasă ca internaţionalizare sau deznaţionalizare. Nici „occidentalizarea” nu poate fi „Idealul”, fiindcă nici o stare a societăţii nu este sub speciae aeternitatis. Sociologia, aprecia el la debutul secolului al XX-lea, ar trebui să „resubiectivizeze istoria”, să scoată la lumină actorul social. „Personalităţile marcante”, geniile şi elitele sunt forţa principală ce pot contribui la renaşterea unei naţii. Prin cunoaştere se poate „democratiza geniul”, se poate forma „conştiinţa socială” capabilă să treacă la „activitate socială”. Dimitrie Gusti (1880–1955) a ţinut primul curs sistematic de sociologie la Iaşi, a întemeiat Seminarul modern de sociologie, etică şi politică. „A-ţi cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc de a o sluji”, spunea el. Dimitrie Gusti a făcut studii la Paris, Leipzig, Berlin. Contribuţia fondatorului „Şcolii sociologice de la Bucureşti” poate fi sintetizată în teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, teoria unităţilor sociale, legea paralelismului sociologic şi metodologia monografică, prezente în principalele sale scrieri: Despre natura vieţii sociale (1910); Realitate, ştiinţă şi reformă socială (1919); Sociologia monografică – ştiinţa realităţii sociale (1934) ş.a. Voinţa de a crea liantul social este motivată afectiv şi raţional. Iubirea de sine, simpatia şi religiozitatea motivează afectiv voinţa. 23

Iubirea de sine însoţită de conştiinţa de sine se manifestă sub forma simpatiei. Omul constată că are o identitate comună, similară cu a celorlalţi şi capătă împreună conştiinţa de grup. Iubirea de sine, respectul de sine, conştiinţa de sine şi simpatia sunt reunite în religiozitate – venerarea necunoscutului, frica respectuoasă care subordonează conştient eul puterii naturii şi societăţii. Motivarea voinţei neevoluate (când omul nu-şi reprezintă scopul şi foloseşte mijloacele pe care le are la îndemână) se deosebeşte de motivarea voinţei evoluate (omul caută mijloace adecvate pentru a-şi atinge scopul) şi de cea a voinţei raţionale (când omul se concentrează asupra scopurilor de ales, stăpânind bine mijloacele). „Impulsul spre socializarea voinţei” se exercită în cadre naturale şi cadre sociale ale voinţei sociale (cosmic, biologic, istoric, psihic). Acestea provoacă reacţii ale voinţei care se manifestă (economic, spiritual, etico-juridic, politico-administrativ). Legea paralelismului sociologic surprinde raporturile dintre voinţa socială, cadre şi manifestări. Comunităţile, instituţiile, grupurile sunt unităţi sociale pentru studiul cărora este necesar demersul interdisciplinar. Tehnica de cercetare privilegiată este monografia. D. Gusti şi echipele sale au intenţionat cunoaşterea sociologică a întregii societăţi româneşti, pentru a întocmi un „atlas sociologic al poporului român”. Printre discipolii şi colaboratorii lui Gusti se numără Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl, Traian Herseni, Anton Golopenţia, Constantin Brăiloiu. Petre Andrei (1891–1940) a fost un promotor al integralismului în sociologia românească (sociologia tratează faptul social în totalitatea sa). Doar o asemenea sociologie poate studia manifestările constitutive şi manifestările organizaţionale, mai exact modul în care se cristalizează relaţiile reciproce în instituţii. Ca să cercetăm o instituţie trebuie să o plasăm în „totul social”. Putem cerceta sociologic şi valorile (să facem sociologia valorilor) şi personalităţile, pe „purtătorii” valorilor şi pe creatorii lor. Petre Andrei s-a ocupat, de asemenea, de studiul sociologic al tradiţiei, solidarităţii, claselor sociale, evoluţiei. În Problemele metodei în sociologie (1927), ca şi în Sociologie generală (1936), sociologul ieşean a realizat o temeinică prezentare a sociologiei lui Max Weber. Sociologia universitară s-a dezvoltat prin activitatea profesorală şi publicistică a lui Virgil Bărbat, Eugeniu Speranţia, Alexandru Claudian, George Em. Marica. 24

4. Neutralitate axiologică şi valori sociale În general, paradigmele diferă nu numai din punctul de vedere al conceptelor folosite, ci şi în raport de valorile cărora li se subordonează. Referindu-se nu numai la realităţile prezente, ci şi la ceea ce ar trebui să fie, paradigmele includ judecăţi de valoare, reflectă valorile la care cercetătorul a aderat. În acest caz, se pune întrebarea: Mai poate fi realizată cunoaşterea obiectivă a socialului? La această întrebare s-au conturat două tipuri de răspunsuri: • unul, care susţine ideea de neutralitate axiologică; • altul, care pledează pentru afirmarea deschisă a valorilor adoptate de cercetător. Sociologul german Max Weber evidenţiază faptul că asigurarea obiectivităţii este posibilă numai prin neutralitate axiologică (independenţă faţă de valori). Această atitudine are două laturi: • Prima: sociologul trebuie să se lase condus de etosul ştiinţei, şi nu de comandamentele morale sau politice ce decurg din rolul lui de cetăţean sau adept al unei anumite orientări politice; • A doua latură se referă la imposibilitatea de a deriva judecăţile de valoare din enunţurile teoretice sau existenţiale. Majoritatea celor care recunosc existenţa unei legături indisolubile între cercetarea ştiinţifică şi valori nu interpretează acest fapt ca fiind o piedică de netrecut pentru promovarea cunoaşterii ştiinţifice în sociologie. Ei pretind, însă, respectarea următoarei norme: fiecare cercetător să dezvăluie cu claritate premisele valorice de la care a plecat în studierea diverselor aspecte ale realităţii sociale. Altfel spus, este preferabil să se recunoască deschis valorile împărtăşite de cercetător, decât să se afirme neutralitatea axiologică, imposibil de atins. Prin urmare, nici în ştiinţele naturii şi cu atât mai puţin în ştiinţele sociale şi comportamentale nu este posibilă, nici dezirabilă detaşarea de valorile sociale. Etica responsabilităţii, concept propus de Max Weber, trebuie să orienteze activitatea de cercetare ştiinţifică şi disciplinele socio-umane. 5. Funcţiile sociologiei Definită ca studiul sistematic al societăţilor umane, punând accent, în special, pe sistemele moderne industrializate, implicând 25

metode de investigare şi evaluare a teoriilor, necesare evidenţierii şi argumentării logice, sociologia are funcţii importante: a) expozitivă, de descriere a realităţii sociale, de prezentare a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, aşa cum acestea au loc. Este aşa-numita dimensiune sociografică a sociologiei; b) explicativă. Ca oricare ştiinţă, sociologia urmăreşte explicarea a ceea ce se întâmplă în societate, analiza diferitelor aspecte ale realităţii sociale, clarificarea şi înţelegerea diverselor relaţii dintre diversele laturi ale vieţii sociale, dintre faptele, fenomenele şi procesele sociale ce caracterizează o societate; c) critic-ameliorativă, prin studierea fenomenelor sociale, critica realităţilor problematice şi propunerea de soluţii ce pot fi integrate în diferite politici sociale. Dimensiunea critică a sociologiei face ca această disciplină ştiinţifică să nu se poată dezvolta cu adevărat decât în societăţile democratice; d) aplicativă sau programatic-inginerească. Rezultatele cercetărilor sociologice pot fi utilizate în elaborarea politicilor sociale, sociologul neputându-se substitui, însă, politicianului. 6. Principalele teorii sociologice Dintre numeroase teorii sociologice, le-am selectat pe cele mai semnificative, care, prin importanţă şi renume, au marcat profund gândirea sociologilor, şi anume: interacţionismul simbolic, funcţionalismul şi conflictualismul. A. Interacţionismul Teoria interacţionistă, bazată pe modelul individualismului, desemnează toate formele de interacţiuni dintre indivizi şi grupuri. Ea aparţine microsociologiei: porneşte de la punctul de vedere al individului şi dezvoltă ideea că fiecare fiinţă umană, în asociere cu altele, contribuie la a face din societate ceea ce este. Ea are în vedere, înainte de toate, bogăţia trăirilor fiecărui individ, care acţionează liber şi într-un anumit context social. Starea societăţii ar depinde îndeosebi de multitudinea interacţiunilor concrete între persoane sau grupuri. Exemplul aglomeraţiei la orele de vârf în marile oraşe ilustrează această interacţiune între indivizi, în care fiecare alege, în mod izolat, să procedeze precum ceilalţi, luând autoturismul pentru a merge la serviciu. Consecinţa socială a acestor nenumărate gesturi individuale identice este nefavorabilă: aglomeraţie, ore lungi de aşteptare, poluare, 26

nervozitate etc. Deciziile individuale interacţionează. La limită, ele au un impact direct asupra funcţionării globale a societăţii. Potrivit antropologului american Henri Garfinkel, nu se poate niciodată analiza un fenomen social într-o manieră obiectivă, rece. În interacţiunea dintre oameni, apare faptul. În felul acesta, fiecare persoană îşi reevaluează constant raporturile cu celelalte, bazându-se pe propria experienţă şi cunoaştere a comportamentelor celorlalţi. Sociologul trebuie să descopere motivele acţiunilor individuale şi sensul pe care fiecare le atribuie acestor acţiuni. Teoria interacţionistă pune accent, prin urmare, pe demersul subiectiv în analiza fenomenelor. B. Funcţionalismul Teoria funcţionalistă s-a dezvoltat în ideea de a explica funcţionarea globală a societăţii. Ea a pornit de la o întrebare importantă: Ce trebuie să facă o societate pentru a se menţine, în pofida forţelor (violenţa indivizilor şi a grupurilor, revoluţii, războaie etc.) care ar putea să o distrugă? Bronislaw Malinowski, considerat ca unul dintre fondatorii funcţionalismului, a fost primul care a fixat reperele acestei teorii, punând următoarele întrebări cu privire la indivizi şi instituţii: Ce funcţionează? Cum? De ce? El constată că instituţiile, precum familia, religia etc., trebuie să răspundă unor nevoi colective precise. De exemplu, familia are mai multe funcţii în societate: o funcţie economică, o funcţie de reproducere şi o funcţie de educaţie sau de transmitere a moştenirii culturale a unei societăţi. La început, funcţionalismul ţintea să explice cum o instituţie integrează membrii într-o societate şi contribuie la menţinerea ordinii sociale. Alţi fondatori ai funcţionalismului (Clyde Kluckhohn, Talcott Parsons) au acordat mare atenţie contribuţiei instituţiilor la buna funcţionare a societăţii, subliniind următoarele: a) societatea funcţionează ca un tot coerent, cu structuri şi grupuri sociale bine coordonate; b) societatea posedă propria structură, care tinde spre ordine socială; c) societatea are instituţii care-şi au utilitatea lor; d) pentru că societatea tinde spre o anumită ordine socială, membrii săi trebuie să împărtăşească aceleaşi valori fundamentale. Funcţionaliştii acordă o mare importanţă mecanismelor de integrare în societate (familie, şcoală etc.). Un alt sociolog american, Robert King Merton, a fost preocupat, cu precădere, să descrie funcţionarea instituţiilor sociale şi 27

impactul acestora asupra individului. El a explicat cum este posibil ca instituţiile să exercite presiuni asupra indivizilor şi cum unii dintre ei devin mai curând nonconformişti decât conformişti. C. Conflictualismul Demersul critic oferă o perspectivă diferită asupra societăţii şi raportului său cu individul. Curentul dominant în demersul critic este, fără îndoială, marxismul. Marxismul dezaprobă integral structurile societăţilor capitaliste. Lui Karl Marx i se datorează, în principal, această teorie. El a descris modul în care societatea engleză a secolului al XIX-lea a fost organizată în vederea satisfacerii intereselor unei minorităţi care poseda şi gestiona bogăţiile, în defavoarea majorităţii populaţiei. Această exercitare a puterii de către clasa avută ia forma exploatării economice a clasei muncitoare. Aceasta din urmă este deposedată de mijloacele de muncă şi pierde roadele muncii sale în favoarea capitaliştilor, a profiturilor acestora. Marx constată existenţa a două clase sociale antagoniste: burghezia, care posedă mijloacele de producţie şi bogăţiile dintr-o societate, şi proletariatul, care nu dispune decât de forţa sa de muncă, pe care o vinde pentru a-şi satisface trebuinţele. Interesele celei dintâi sunt de a spori continuu productivitatea, profiturile, bogăţia. Interesele celei de-a doua sunt de a-şi spori salariile şi de a-şi ameliora condiţiile de muncă şi calitatea vieţii. Antagonismul fundamental între interesele acestor două clase conduce la lupta de clasă. Potrivit acestei teorii, problemele sociale rezultă din acţiunile clasei dominante şi sunt produsul societăţii capitaliste în ansamblul său. Contrar teoriei funcţionaliste, care reproşează problemele apărute instituţiilor şi indivizilor incapabili să-şi îndeplinească rolurile sociale, teoria marxistă demonstrează că societatea capitalistă este incapabilă să satisfacă trebuinţele fundamentale ale indivizilor şi că aceasta este locul unei lupte pentru putere de care profită, de fapt, o minoritate. Această minoritate nu este capabilă să pună capăt problemelor cu care se confruntă proletariatul: alcoolismul, violenţa, şomajul, bolile. Astfel, un şomaj prea ridicat poate chiar să avantajeze clasa dominantă, care are posibilitatea să reducă salariile şi să-şi sporească profiturile. Marx explică procesul de dezumanizare a proletariatului prin faptul că, în societatea capitalistă, totul poate deveni obiect comercial şi de profit. 7. Identitate, cultură şi raporturi sociale Pentru a studia interdependenţa dintre individ şi societate se urmăresc două demersuri complementare. Primul porneşte de la individ şi de la adaptarea sa la societate. Se ştie că identitatea individului – ansamblu de 28

caracteristici (sex, vârstă, etnie, clasă socială) care definesc o persoană – se formează în acelaşi timp în care dobândeşte cultura; prin interiorizarea de valori, de norme şi de scheme de comportament, individul se ataşează afectiv de societate. Conceptele de identitate şi de cultură permit înţelegerea acestui demers de integrare în societate. Cel de-al doilea demers porneşte de la societate, de la structurile şi conflictele sociale, pentru a stabili, după cum evidenţiază C.W. Mills, legăturile dintre individ şi „provocările” pe care acesta trebuie să le înfrunte zilnic. Conceptul de raporturi sociale este nucleul analizei conflictelor şi tensiunilor care există în societate şi a consecinţelor lor asupra individului şi formării identităţii sale. II. METODE DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE În sociologie există două mari orientări sau tradiţii de cercetare empirică. Prima dintre aceste orientări metodologice are în vedere cerinţa ca sociologia să ofere analize obiective, ştiinţifice ale faptelor sociale. Rădăcinile sale se găsesc în tradiţia modernă pozitivistă, care a dominat cunoaşterea ştiinţifică începând cu secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ea afirmă faptul că viaţa socială trebuie analizată într-un mod similar cu cel utilizat de către ştiinţele naturale, în cazul naturii. Făcând apel la o asemenea perspectivă, fenomenele sociale pot fi explicate evidenţiind relaţiile cauzale dintre ele. Variabilele reprezintă aspectele sociale măsurabile, susceptibile de a se schimba. Fenomenul care produce sau clarifică modul de comportare al altui fenomen este numit variabilă independentă, iar fenomenul ce se doreşte a fi explicat poartă denumirea de variabilă dependentă. Pentru a putea fi utilizate într-o cercetare, datele cantitative (măsurabile) referitoare la ambele variabile trebuie culese într-un mod sistematic şi riguros. Cea de-a doua tradiţie de cercetare porneşte de la presupoziţii contrare. Ea îşi află sorgintea în tradiţia antropologiei sociale. De această dată, accentul este pus pe înţelegerea în profunzime a sensurilor culturale, a percepţiilor subiective şi a dinamicii intersubiective a comportamentului social. Din punct de vedere ontologic, realitatea socială este considerată ca fiind diferită de cea naturală. Ca atare, nici metodele de cercetare a societăţii nu pot fi aceleaşi ca metodele aplicate lumii naturale. Un asemenea demers ştiinţific se bazează pe tehnici de colectare a unor date calitative, care permit cercetătorului să aibă experienţa directă a culturii pe care o studiază (Sandra Dungaciu, 2002). 29

1. Principii metodologice în cercetările sociologice empirice Cercetările empirice referitoare la comportamentele individuale şi colective, la personalitate şi societate, pot să se bucure de succes numai prin luarea în considerare a unor principii metodologice, precum: • unitatea dintre teoretic şi empiric; • unitatea dintre înţelegere şi explicaţie; • unitatea dintre cantitativ şi calitativ; • unitatea dintre judecăţile constatative şi cele evaluative. 2. Metodă, tehnică, procedeu, instrument de investigare a) Metoda. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de metodă provine din termenul grecesc methodos, care înseamnă cale, drum, mijloc, mod de expunere. Prin metodă se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. Este, deci, calea pe care o urmează procesul de cunoaştere pentru elaborarea unor cunoştinţe despre realitate, drumul de la ipotezele cu privire la fapte la culegerea faptelor. În general, gândirea metodică asigură coerenţa logică internă a acesteia, dar şi concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivă. Orice metodă are un caracter normativ, în sensul că oferă indicaţii, reguli, procedee şi norme asupra modului cum trebuie abordat obiectul cunoaşterii. Regulile esenţiale ale metodei sociologice Pentru a explica în mod corect caracterul metodelor specifice sociologului, este necesar să precizăm regulile care însoţesc şi călăuzesc procesul de cercetare, activitatea de culegere şi interpretare a datelor cercetării: a) Regula concretului. Întrucât sociologia este o ştiinţă „pozitivă” a faptelor sociale, ea trebuie să pornească de la concret, de la observarea nemijlocită a realităţii sociale; b) Regula eliberării de prejudecăţi. De la început, cercetătorul trebuie să renunţe la noţiunile cunoaşterii comune, spontane, la prejudecăţi, la elementele sau atitudinile preconcepute, subiective despre realitate; c) Regula obiectivităţii. Ca în cazul oricărei alte ştiinţe, sociologia trebuie să aibă o atitudine obiectivă faţă de realitatea socială. Considerată drept cea mai importantă, această regulă presupune ca sociologul să obţină date care să reprezinte cunoştinţe 30

exacte, valabile despre realitatea studiată. În acest context, precizăm că trebuie făcută distincţie între judecăţile de valoare (evaluative), prin care apreciem sau acordăm semnificaţie sociologică unui fapt social, şi judecăţile de fapt (constatative, de existenţă), care reprezintă constatări imediate despre faptele reale (Gh. Râpeanu, S.M. Rădulescu, 1997). Având în vedere necesitatea elaborării unor principii sau reguli de abordare a faptelor sociale, sociologul francez Emile Durkheim a stabilit, în lucrarea Regulile metodei sociologice, câteva principii (reguli) metodologice: • Primul principiu se referă la înţelegerea faptelor sociale ca lucruri, adică recunoaşterea caracterului lor obiectiv; • Al doilea principiu are în vedere necesitatea de a distinge caracterul specific al faptului social de caracterul faptelor de alt ordin. Orice fapt social este de natură normativă, exercitând asupra individului o acţiune coercitivă, care condiţionează integrarea lui în structurile sociale; • Al treilea principiu priveşte necesitatea unei definiri riguroase a noţiunilor, categoriilor şi principiilor utilizate în cercetarea sociologică. Această definire poate contribui la stabilirea unui consens în activitatea diferiţilor cercetători; • Al patrulea principiu se referă la necesitatea unei explicaţii judicioase a fenomenelor sociale, a căutării cauzelor specifice care le-au generat; • Al cincilea principiu are în vedere necesitatea corelării unităţii cu diversitatea sub care se prezintă faptele sociale. Conform acestui principiu, acumularea unui corp de cunoştinţe exacte presupune a opera o anumită unitate în diversitatea datelor ce ne stau la dispoziţie, sistematizându-le potrivit unui principiu metodologic coordonator. b) Tehnica. Termenul tehnică (gr. tekne – procedeu, vicleşug) desemnează un anumit instrument sau procedeu operator de înregistrare şi interpretare a datelor rezultate din cercetarea ştiinţifică. Ea este o operaţie concretă de identificare sau utilizare a datelor realităţii în interesul cunoaşterii. Tehnicile de cercetare sunt subordonate metodelor fiecărei ştiinţe. Deosebirea dintre metodă şi tehnică este reprezentată tocmai de acest caracter procedural sau operaţional, tehnica fiind o unealtă de lucru. Astfel, dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică. Aceleiaşi metode îi pot fi subordonate mai multe tehnici, fiecare putând fi aplicată în modalităţi variate. c) Procedeul reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de investigare. 31

d) Instrumentele de investigare sunt uneltele materiale de care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane (foaie de observaţie, fişă de înregistrare etc.). 3. Conţinutul conceptului de metodologie Cunoscând semnificaţia termenilor de metodă, tehnică, procedeu, instrument de investigare, putem preciza conţinutul conceptului de metodologie. Spre deosebire de metodă, „metodologia are semnificaţii mai complexe, desemnând: • ansamblul legilor şi principiilor care stau la baza analizei şi interpretării ştiinţifice; • totalitatea metodelor şi tehnicilor folosite într-o anumită ştiinţă sau ramură ştiinţifică; • modalitatea distinctă de analiză şi interpretare logică a realităţii; • analiza, în scopuri evaluative, a întregului demers ştiinţific, pentru a verifica gradul de valabilitate a metodelor folosite, gradul de corectitudine a raţionamentelor, precizia informaţiei, fidelitatea şi validitatea tehnicilor de cercetare, consistenţa logică a teoriilor etc.” (Gh. Râpeanu, S.M. Rădulescu, 1997). Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos = cale; logos = ştiinţă, ordine, logică a lucrurilor) desemnează „ştiinţa metodelor”, fiind echivalentă cu logica procesului de cunoaştere şi cu analiza căilor unei cât mai bune cunoaşteri. În sens literal, metodologia este „ştiinţa integrată a metodelor, metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme” (Claude, 1964). 4. Procesualitatea cunoaşterii sociologice În procesul de cercetare sociologică, metoda condiţionează desfăşurarea a trei faze principale: • contactul cu realitatea obiectivă (munca de teren); • interpretarea datelor (activitatea de generalizare şi abstractizare); • aplicabilitatea practică a rezultatelor. Corespunzător acestor faze, procesul de cunoaştere sociologică presupune următoarele etape, specializate metodologic: • ce anume cunoaştem (obiectul cercetării)?; 32

• cum anume cunoaştem (prin ce mijloace, metode şi tehnici)?; • în ce scop cunoaştem (cu ce rezultate)? Concretizând aceste etape în practica de cercetare, putem schiţa următorul model al desfăşurării oricărei investigaţii sociologice: a) pregătirea cercetării, cuprinzând subetapele: • alegerea temei şi a obiectivelor; • stabilirea ipotezelor de lucru; • selectarea mijloacelor de investigaţie; b) colectarea datelor (munca de teren); c) analiza şi interpretarea datelor; d) redactarea raportului final. III. CULTURA. INFLUENŢELE MULTIPLE ALE CULTURII 1. Definirea culturii O incursiune în teoriile contemporane ale culturii evidenţiază multiple sensuri şi accepţiuni ale acestei noţiuni, definite variat, în funcţie de unghiurile din care este abordată şi de gradul de generalitate sub care este analizată, precum şi de sistemul de referinţă la care este raportat acest domeniu al vieţii sociale. Reprezentând nu numai o expresie a importanţei care se acordă fundamentării sale teoretice, ci şi o rezervă faţă de una sau alta din accepţiunile conceptului, care nu şi-a găsit, până în prezent, un sens comun şi o semnificaţie unanim recunoscută, numeroasele definiţii ale culturii încearcă să descrie cât mai semnificativ această categorie sociologică de bază. Definiţiile culturii şi teoriile despre cultură pot fi clasificate în diferite feluri. F.M. Keesing (1958) distinge câteva orientări: • evoluţionismul (reprezentat de Lewis Morgan, H. Spencer, E. B. Taylor); • istorismul (îndeosebi F. Boas, interesat de istoria fiecărei culturi particulare, de ariile culturale, procesele de invenţie, difuziune, distribuirea elementelor culturale); • difuzionismul, interesat de contactele şi împrumuturile culturale, formarea şi răspândirea complexelor culturale (W. Schmidt şi alţii); • funcţionalismul (B. Malinowski, Radcliff-Brown); • configuraţionismul (E. Sapir, Ruth Benedict) etc. Antropologul şi sociologul francez Georges Balandier a clasificat teoriile antropologice ale culturii în trei mari grupuri: 33

a) cele care urmează tradiţia antropologilor americani Boas şi Kroeber şi care abordează cultura din unghiul istoriei culturale, curent care are meritul de a fi depăşit teoriile statice ale culturii, teorii ce se limitau la stabilirea, pentru fiecare tip de societate, a unui catalog pe cât posibil complet al cunoştinţelor, tehnicilor şi credinţelor sale. Orientarea istorică pune în evidenţă aspectul dinamic al culturii, procesul formării şi dezvoltării culturilor şi civilizaţiilor; b) şcolile care analizează cultura în raport cu anumite tipuri de personalitate, exemplul cel mai caracteristic fiind oferit de Ruth Benedict, care a clasificat culturile, civilizaţiile arhaice şi personalităţile corespunzătoare în două tipuri: „apoliniene”, orientate spre armonie paşnică, înţelepciune şi echilibru, şi „dionisiace”, care exaltă tendinţele agresive ale individului. Aceste şcoli vor evolua spre teoriile şi analizele dezvoltate în jurul noţiunii de „personalitate de bază”; c) cele care studiază cultura în raporturile sale cu teoria comunicării şi ajung la structuralism (Claude Lévi–Strauss). După Jean Cazeneuve (1967), ultimele două grupuri de şcoli îşi au originea în concepţiile lui Ed. Sapir, care vedea în cultură, simultan, un sistem de comportamente pe care societatea îl impune indivizilor şi un sistem de comunicare pe care ea îl stabileşte între ei. Structuralismul are unele înrudiri cu funcţionalismul, care explică fiecare element al unei culturi prin rolul sau funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul ei şi prin contribuţia la conservarea unui grup şi a unui sistem cultural. E.B. Taylor cuprinde în definiţia culturii toate cunoştinţele şi aptitudinile pe care le-a acumulat omul în lupta cu natura, dar şi legile, obiceiurile, arta, moravurile, credinţele însuşite în decursul istoriei sale. La aceeaşi concluzie ajunge şi B. Malinowski, pentru care teoria culturii trebuie să ţină seama de cele două laturi ale naturii omului: latura biologică şi cea socială. Pentru Malinowski, cultura are o bază biologică, elementele ei fiind inventate pentru satisfacerea nevoilor elementare ale oamenilor. Ea este un tot, constând din bunuri de consum, drepturi constituţionale acordate grupurilor sociale, idei şi meşteşuguri, credinţe şi obiceiuri. „Indiferent dacă examinăm o cultură foarte simplă şi primitivă sau o cultură foarte complexă şi dezvoltată, ne lovim de acest vast mecanism material, uman şi spiritul cu ajutorul căruia omul poate rezolva problemele specifice cu care este confruntat” (1960). Antropologii americani A. Kroeber şi K. Kluckhohn, care au consacrat o lucrare specială istoriei conceptului de cultură, ocupându-se de natura culturii, de elementele componente şi proprietăţile sale, de 34

raporturile acesteia cu psihologia, cu limba, cu societatea, privesc cultura într-o relaţie tridimensională, şi anume: relaţia omului cu natura, relaţia omului cu valoarea şi relaţia omului cu omul. „Cultura constă din modele implicite şi explicite ale comportării şi pentru comportare, acumulate şi transmise prin simboluri … incluzând şi realizarea lor în unelte. Miezul esenţial al culturii constă din idei tradiţionale apărute şi selecţionate istoric şi, în special, din valorile ce li se atribuie; sistemele de cultură pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale acţiunii şi, pe de altă parte, ca elemente ce condiţionează acţiunea viitoare” (A. Kroeber, K. Kluckhohn, 1952, apud Al. Tănase, 1968). În gândirea românească din perioada interbelică, au adus contribuţii importante la definirea noţiunii de cultură şi a raporturilor ei cu omul şi societatea o serie de teoreticieni ca P.P. Negulescu, Petre Andrei, Eugen Lovinescu, Dimitrie Gusti, Lucian Blaga, Tudor Vianu şi alţii. Astfel, P.P. Negulescu, într-o amplă confruntare cu concepţia ciclică a lui O. Spengler, respinge interpretarea dată de acesta noţiunii de cultură, ca sumă a produselor sufleteşti ale popoarelor. El face istoricul conceptului de cultură, începând din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, afirmând că înţelesurile care i se pot da acestuia sunt: • cel de cultivare a pământului şi de realizare a bunurilor materiale, pentru ca omul să-şi poată menţine existenţa; • cel de învăţare a deprinderilor de a munci mai bine, pentru ca societatea să producă mai mult; • cel de cultivare a gustului pentru frumos, prin mijlocirea artelor. Pentru Negulescu (1971), dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei înseamnă însuşi progresul istoric al omenirii şi nicidecum declinul acesteia, ca în concepţia spengleriană. „Progresul omenirii a constat într-o îmbunătăţire treptată a condiţiilor de existenţă, prin mijloacele pe care i le pune la dispoziţie înaintarea ei mai mult sau mai puţin continuă în cultură şi civilizaţie”. O interpretare asemănătoare oferă sociologul D. Gusti, pentru care conceptul de cultură are, de asemenea, trei înţelesuri, şi anume: • sistem de bunuri culturale care formează stilul unei epoci; • instituţiile şi regulile pe care acestea le alcătuiesc; • procesul de mişcare şi devenire, atitudinea faţă de opera de cultură, adică raportul trăit, viu, de activitate, între persoana de cultivat şi valoarea de cultură. Pentru Petre Andrei, cultura nu este altceva decât natura pusă în valoare de către om, un proces de necontenită creaţie de valori. Omul aparţine deopotrivă naturii şi societăţii, este fiinţă naturală, rezultat al unei îndelungate evoluţii biologice, dar şi fiinţă culturală, 35

rezultat al unor eforturi milenare, desfăşurate de omenire prin munca şi viaţa colectivă. O contribuţie de preţ la definirea culturii aduce Tudor Vianu. Încă din 1929, într-un studiu consacrat acestei probleme, el sublinia, fără rezerve, că „definiţia culturii” trebuie să scoată în relief trei elemente: • ideea de activitate omenească; • ideea unei naturi ale cărei posibilităţi cultura le dezvoltă; • ideea unei valori care conduce opera de cultură. Tudor Vianu considera că prin actul de cultură omul se ridică deasupra stării naturale, prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale fizice şi spirituale, cultura presupunând mai întâi o activitate, apoi o anumită opoziţie cu natura, dar nu una radicală, ci rezolvabilă, pentru că, propunându-şi să ridice omul peste starea sa naturală, ea înţelege să dezvolte anumite trăsături care ţin de natura sa. De asemenea, cultura înseamnă nu numai transformarea activă a naturii, dar şi „prelucrarea datelor şi materialelor naturale în sensul şi în slujba ideii şi a voinţei de perfecţionare socială şi omenească”. Din analiza prezentată, reţinem câteva caracteristici care fac posibilă înţelegerea sociologică a culturii, şi anume: • istorismul culturilor; • caracterul structural al culturilor; • caracterul profund naţional al culturilor; • caracterul socio-dinamic al culturilor (transferul elementelor culturale ale unei clase la o altă clasă şi chiar ale unui popor la un alt popor sau naţiune); • conţinutul raportului dintre cultură şi suprastructură (momentul funcţional al culturii) etc. 2. Teorii cu privire la cultură Antropologii au studiat mult conceptul de cultură pentru a arăta cum evoluează individul în mediul său. De la început, antropologia, ca şi alte discipline aparţinând ştiinţelor sociale, a apelat la teorii pentru a observa societăţile primitive şi neoccidentale. Cu timpul, şi-a extins observaţiile şi la culturile societăţilor occidentale. O trecere în revistă a literaturii consacrate conceptului de cultură evidenţiază multitudinea teoriilor cu privire la cultură. De această dată, vom grupa aceste teorii conform celor trei modele principale prezentate anterior, care încercau să răspundă la întrebarea: „Individul este cel care creează societatea şi cultura sa sau acestea din urmă îl modelează pe individ?”. 36

Prima teorie asupra culturii (funcţionalismul), dar şi asupra individului şi societăţii, a avut tendinţa să separe cultura de cei care o trăiesc, o produc şi o creează, opunând pur şi simplu cultura individului. Ea lăsa foarte puţin loc pentru libertatea individului. Cea de-a doua teorie (interacţionismul) a acordat o mai mare importanţă rolului individului în cadrul culturii sale, considerând că aceasta din urmă este rezultatul imaginaţiei, construcţiei individului. Cea de-a treia teorie susţine că există un raport echilibrat între individ şi societate. În anul 1871, Edward B. Taylor definea cultura ca un sistem complex de cunoştinţe, credinţe, arte, legi, morală, moravuri, cutume, alte capacităţi umane şi deprinderi dobândite de om, ca membru al unei societăţi. Această definiţie pare acceptată azi de majoritatea sociologilor şi antropologilor. Cultura înseamnă un milion de mici detalii referitoare la modurile noastre de a gândi, simţi şi acţiona în viaţa cotidiană (G. Rocher, 1973). Indivizii se aseamănă sau sunt diferiţi prin trăsături de cultură. Aceste particularităţi sunt transmise din generaţie în generaţie prin intermediul familiei şi al educaţiei, în general. În decursul socializării, individul învaţă că este membru al unor grupuri cu care se poate identifica, cu care poate stabili relaţii afective şi comunica. Învaţă, de asemenea, să se distingă de alte grupuri care nu-i împărtăşesc cultura. Prin urmare, cultura adună la un loc indivizii care o împărtăşesc. 3. Elementele culturii Care sunt principalele aspecte care variază de la o cultură la alta? Orice cultură se caracterizează prin: • limbaj; • simboluri; • ideologie (ansamblu de credinţe); • valori; • modele de comportament; • tradiţii. 4. Principalele funcţii ale culturii Studiul diferitelor societăţi a condus la punerea în evidenţă a patru funcţii importante ale culturii: Prima este funcţia de adaptare. Pentru antropologul american Clyde Kluckhohn, cultura permite individului adaptarea la mediul geografic şi climatic, oferindu-i un ansamblu de soluţii pentru rezolvarea 37

problemelor de supravieţuire (locuinţă, hrană, îmbrăcăminte etc.). Datorită culturii, societăţile umane s-au putut adapta climatului mai rece sau mai cald, cercului polar sau deşertului. O altă funcţie a culturii este comunicarea. Unii autori consideră că aceasta ar fi principala sa funcţie. Comunicarea presupune folosirea limbajului şi simbolurilor care disting grupurile sociale între ele şi pe acestea de animale. Comunicarea între indivizi se stabileşte mai uşor în cadrul aceleiaşi culturi. O a treia funcţie a culturii permite membrilor societăţii să prevadă comportamentele celorlalţi. La om, cultura joacă acelaşi rol, precum instinctul la animal. Spre deosebire de animale, care au comportamente instinctive, fiinţa umană nu dispune de comportamente înnăscute. Ea învaţă comportamentele de-a lungul vieţii. Într-o cultură, indivizii adoptă comportamente asemănătoare şi au aşteptări precise unii faţă de alţii. Dacă este cunoscută cultura unui popor, se pot prevedea, în parte, şi comportamentele individuale ale membrilor săi. Cea de-a patra funcţie are în vedere faptul că o cultură favorizează anumite tipuri de relaţii afective între indivizii care aparţin unui grup. Ea propune individului identificarea cu aceleaşi valori, simboluri, norme şi modele de conduită. Se asigură, astfel, unitatea grupului. 5. Evoluţie socioculturală Altădată, tradiţiile făceau posibile schimbul şi vecinătatea între membrii unei comunităţi. Fiecare îl cunoştea pe celălalt. Această cunoaştere crea un sentiment de apartenenţă la comunitate foarte puternic. Desigur, multe dintre aceste tradiţii au slăbit sau au dispărut complet, luând cu ele şi sentimentul de apartenenţă. Astăzi, relaţiile au devenit mai impersonale. Cultura modernă se caracterizează printr-o creştere a individualismului şi o deplasare a legăturilor de solidaritate din familie şi comunitate spre grupuri din ce în ce mai restrânse. Rata ridicată a sinuciderii şi creşterea numărului de celibatari atestă neliniştile ce rezultă de aici. Nici indivizii şi nici societăţile nu pot trăi izolaţi. Contactul cu alte culturi poate conduce la două atitudini: o atitudine etnocentristă (afirmarea superiorităţii unei culturi asupra alteia) şi o atitudine de relativism cultural (afirmarea egalităţii culturilor).

38

IV. IDENTITATE PERSONALĂ ŞI SOCIALĂ Pentru studiul relaţiei dintre individ şi societate, noţiunea de identitate este un concept de legătură, care permite să se înţeleagă cum în viaţa cotidiană, pe parcursul tuturor etapelor de dezvoltare a personalităţii, indivizii integrează multiplele influenţe sociale şi culturale. 1. Ce este identitatea? Identitatea este un concept cu faţete multiple. Ar putea fi definită ca „un ansamblu de referenţi materiali, sociali şi subiectivi” selectaţi pentru a permite o definire a unui actor social (Muchielli, 1986). Identitatea constă, deci, în clarificarea a cine este cineva, atât ca persoană socială, cât şi ca persoană individuală. Însă, după cum afirmă Erikson (1968), identitatea nu poate fi limitată la un ansamblu de caracteristici care pot defini un individ pentru totdeauna. Identitatea se înscrie într-un lung proces de evoluţie personală. Ea se modelează progresiv, se reorganizează şi se modifică fără încetare pe tot parcursul vieţii, potrivit evenimentelor sau perturbaţiilor din viaţa socială. 2. Rolul social şi individual al identităţii Rolul social al identităţii este ceea ce face să te simţi asemănător celorlalţi semeni, care împart acelaşi mediu de viaţă (familia, şcoala, grupul cultural, grupul de prieteni, grupul de muncă etc.). Potrivit lui Durkheim, individul este, simultan, o fiinţă colectivă şi o fiinţă privată. Polul social al identităţii noastre reprezintă fiinţa noastră colectivă. Acesta corespunde „sistemelor de idei, de sentimente şi de deprinderi care exprimă în noi, nu numai personalitatea noastră, ci şi grupul sau grupurile din care facem parte”. El exprimă cultura noastră. Sunt credinţele religioase, practicile morale, tradiţiile naţionale sau profesionale şi opiniile colective de toate felurile. Aceste credinţe şi valori transmise de societate servesc ca o oglindă-etalon cu care individul se compară pentru a-şi forma identitatea. Acest pol social al identităţii se constituie de-a lungul vieţii şi formează ceea ce Malrieu (1970) numeşte „eul cultural”, adică ansamblul de cunoştinţe şi de posibilităţi care permit individului să se simtă în largul său în mediul în care trăieşte şi să confere un sens gesturilor pe care le face cotidian, sens care rămâne străin unei persoane care nu împărtăşeşte acelaşi „eu cultural”. 39

Componenta afectivă a fiinţei noastre colective se bazează pe sentimentul de apartenenţă. Acest sentiment se construieşte în procesul de împărtăşire a unor experienţe comune. Orice fiinţă umană, care trăieşte într-un mediu social, este impregnată de normele şi valorile acestuia. „Aceste impregnări culturale identice pentru indivizii aparţinând aceluiaşi grup creează posibilitatea de înţelegere şi de comunicare cu celălalt” (Muchielli, 1980). Diferitele forme de solidaritate umană ilustrează concret acest sentiment de apartenenţă. Spiritul de grup care se exprimă în diferitele manifestări de solidaritate – sindicală, familială, de clan sau de clasă – se manifestă şi prin întrajutorare, adeziune, loialitate şi valorificarea legăturilor comunitare. 3. Cum se construieşte identitatea? Identitatea se înscrie într-un proces evoluţional. Ea se modelează progresiv, se reorganizează şi se modifică de-a lungul vieţii. Acest proces se declanşează odată cu întâlnirea cu o persoană remarcabilă pentru copil (în general, mama sau tatăl) şi ia sfârşit atunci când dispar la individ capacităţile de relaţionare (în general, odată cu moartea biologică a persoanei). Identitatea se rafinează şi se precizează în decursul unei lungi evoluţii personale, care permite o definire de sine care integrează atât aspectele cele mai personale, cât şi aspectele sociale şi colective ale individualităţii. Identitatea se construieşte printr-un dublu proces – socializarea şi personalizarea. Aceste două procese nu se află în opoziţie, ci în interdependenţă. Pe parcursul socializării, copilul învaţă diferite reguli sociale şi culturale, precum şi valorile dominante din societate. Aceste cunoştinţe se împlinesc, deoarece copilul se identifică, de fapt, cu un model pe care-l admiră. Socializarea permite copilului să înveţe reguli sociale şi culturale pentru a se integra în mediu. Mai târziu, la vârsta adolescenţei, individul se personalizează, adică el respinge selectiv unele aspecte ale socializării, alege într-un mod personal modele, valori şi norme, le face să-i corespundă, să fie ale sale. Evoluţia identităţii se produce începând de la vârsta copilăriei şi continuă până la sfârşitul vieţii. În fiecare perioadă a dezvoltării indivizilor, elemente ale contextului social şi cultural influenţează această identitate. Identitatea evoluează, aşadar, pe firul transformărilor socio-culturale produse într-o societate. În această perspectivă trebuie discutată criza de 40

identitate din adolescenţă, criza de identitate masculină şi feminină şi criza de identitate a persoanelor vârstnice. V. SOCIALIZAREA: INDIVIDUL – O FIINŢĂ SOCIALĂ 1 .Ce este socializarea? Potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte ca „procesul prin care persoana umană învaţă şi interiorizează elementele socio-culturale ale mediului său, le integrează în structura personalităţii, sub influenţa experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se adaptează mediului social în care trebuie să trăiască”. Socializarea permite individului să dobândească bagajul de care are nevoie pentru a acţiona în societatea în care evoluează. În acest scop, individul trebuie, de pildă, să înveţe regulile elementare de politeţe, să trăiască în ritmul anotimpurilor proprii climatului zonei în care locuieşte, să acumuleze o moştenire culturală etc. Moştenirea culturală este un ansamblu de modele, de valori, de norme, de simboluri, de cutume şi de ideologii specifice societăţii în care individul este chemat să trăiască. Socializarea permite, aşadar, individului să-şi dobândească identitatea socială, adică să se definească drept asemănător celorlalţi, împărtăşind aceleaşi moduri de a gândi, simţi, acţiona. Ea face posibile interiorizarea şi respectarea regulilor sociale, precum şi asimilarea culturii mediului de viaţă, făcând-o parte integrantă a modului propriu de gândire. Atunci când cultura este interiorizată, nu se mai pune problema pertinenţei gesturilor sale: se creează impresia că acestea reprezintă singura modalitate normală de comportare. Socializarea fundamentează şi sentimentul de apartenenţă la grup. Faptul de a asimila şi integra aceleaşi valori şi norme sociale face posibilă înţelegerea reciprocă şi creşte solidaritatea între membrii grupului. Ca şi identitatea, socializarea este un proces continuu. Copilăria este perioada celei mai intense socializări, însă de-a lungul întregii sale vieţi de adult, individul trebuie să integreze normele sociale, de exemplu, în procesul de învăţare a rolului de părinte, în adaptarea la mediul universitar sau în integrarea în mediul de muncă. Iată de ce sociologii fac distincţia între două tipuri de socializare: socializarea primară, cea pe care individul o suportă în copilărie şi în cursul căreia 41

devine membru al societăţii, şi socializarea secundară, care semnifică procesul ulterior, prin care individul, deja socializat, se integrează în noi domenii ale vieţii sociale. 2. Diferite forme de învăţare Socializarea se realizează prin intermediul învăţării. Există diverse tipuri de învăţare. Se vorbeşte de învăţare prin consolidare, de învăţare prin condiţionare, de învăţare prin observare şi de învăţare prin interacţiune cu ceilalţi. Noţiunea de habitus se aplică ansamblului de elemente ale moştenirii noastre culturale, care devin o a doua natură. Este ansamblul de dispoziţii de a acţiona, de a gândi, de a percepe şi de a simţi într-un mod determinat. Aceste feluri de a fi sunt astfel interiorizate, încât ai impresia că te-ai născut cu ele. Se disting trei tipuri de habitus. Habitus-ul cultural caracterizează identitatea colectivă naţională a unui popor. Habitus-ul de clasă reflectă apartenenţa la un mediu social. Habitus-ul sexual corespunde stereotipurilor sexuale, care sunt legate de comportamentele masculin şi feminin. 3. Agenţi de socializare, control social, devianţă, marginalitate Diferiţii actori sociali care au influenţă asupra individului pe parcursul existenţei sale se numesc agenţi de socializare, printre care se numără familia, şcoala, grupul de covârstnici, mass-media, locul de muncă. Una dintre principalele consecinţe ale socializării este stabilirea unui control social. În mod concret, socializarea are ca rezultat să exercite presiune asupra indivizilor pentru ca ei să-şi regleze conduita. Se vorbeşte de control social instituţionalizat atunci când se pune problema de a face respectate legea şi ordinea de către autorităţile publice. Se vorbeşte de control social informal când presiunile asupra individului se exercită, într-un mod subtil, în mediul său imediat de viaţă. Controlul social nu se exercită niciodată perfect. Unii indivizi nu reuşesc să se integreze într-un cadru social prescris; se spune despre ei că sunt devianţi. Individul deviant încearcă să nege o ordine pe care înţelege s-o conteste, s-o schimbe sau chiar s-o distrugă. Când unii indivizi trăiesc complet în afara normelor şi sunt excluşi din societate, se vorbeşte de marginalitate. 42

SEMESTRUL II VI. STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ 1. Stratificarea socială Stratificarea este universală şi omniprezentă. În această situaţie se găsesc atât societăţile primitive aparent cele mai simple şi omogene, cât şi sistemele sociale cele mai diferenţiate şi eterogene: toate sunt alcătuite din diviziuni verticale, întemeiate fie pe sex, vârstă sau structură de rudenie, fie pe o bogăţie materială, putere sau prestigiu. Orice instituţie reprezintă combinaţia mai multor ordine ierarhizate, indiferent dacă avem de-a face cu grupuri primare, aparent dintre cele mai puţin inegalitare, cum este familia, sau cu grupuri secundare, dintre cele mai selective, cum este şcoala. Toate sectoarele activităţii umane sunt stratificate: diferenţele de salariu, sursa de venit sau patrimoniul, eterogenitatea religioasă a unei societăţi, intensitatea practicilor de cult în viaţa coreligionarilor, distribuţia puterii politice între grupuri sau indivizi, proximitatea în raport cu centrele de decizie, gradul de angajare partizană, modurile de consum ale bunurilor materiale sau simbolice, stilurile de viaţă, iată tot atâtea exemple ce ilustrează aspectele polimorfe ale acestui fenomen. Există stratificare din momentul în care există diferenţiere, integrare, ierarhizare, inegalitate sau conflict între elementele constitutive ale unui grup. A. Definire şi tipologie Definită ca „diferenţiere a funcţiilor, ierarhizată şi evaluată după criterii specifice fiecărei societăţi” (Mohamed Cherkaoui, 1996), „dispunere ierarhică a unui set de grupuri, categorii, straturi sociale, pe o scală constituită pe baza unuia sau mai multor criterii” (Septimiu Chelcea, 1993), stratificarea apare „drept inegalităţi structurale între diverse grupuri de oameni” (A. Giddens, 2001). De fapt, atunci când vorbim de stratificare, atragem atenţia asupra poziţiilor inegale ocupate de indivizi în societate. Se pot distinge patru sisteme de stratificare de bază: • sclavia; • casta; • starea; • clasa. 43

B. Teorii despre stratificare sunt:

Cele mai influente abordări teoretice cu privire la stratificare

a) teoria funcţionalistă; b) teoria marxistă; c) teoria elitelor; d) teoria weberiană. a) Teoria funcţionalistă Teoria funcţionalistă are dublul merit de a distinge procesele elementare, considerate a sta la baza stratificării, precum şi de a fi abstractă şi suficient de suplă pentru a putea fi aplicată diferitelor tipuri de societăţi. Schematic, ea poate fi condensată în trei ipoteze de diferenţiere şi un principiu de stratificare, pe care îl vom exprima cu ajutorul următoarelor enunţuri: • orice societate este un ansamblu de poziţii structurate, cărora le sunt asociate îndatoriri sau funcţii; • membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii; • îndatoririle aferente fiecărei poziţii trebuie îndeplinite de către membrii societăţii; • poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea societăţii; • ele nu cer din partea membrilor societăţii aceeaşi experienţă sau un talent egal; • ele nu se realizează cu aceeaşi plăcere. Acest principiu presupune, deci, trei structuri de ordine privitoare la poziţii (de la cea vitală la cea mai neglijabilă pentru societate), la calificările cerute (de la cea expertă până la absenţa competenţei) şi la gradul de plăcere sau dificultate presupus de executarea sarcinilor. Pe de altă parte, pentru ca ipotezele de diferenţiere să fie realizate, iar principiul de stratificare respectat, trebuie să existe: • un ansamblu de recompense ierarhizate; • un mod de repartizare a acestor recompense, în funcţie de valorile respective ale poziţiilor. După cum precizează K. Davis (1942), „recompensele şi distribuţia lor devin o parte a ordinii sociale şi creează stratificarea”. În realitate, principiul enunţat în prima propoziţie presupune deja în mod logic stratificarea, ca proces de evaluare a poziţiilor ierarhizate. Gratificaţia este, evident, fundamentală, dar ea nu face decât să desăvârşească construcţia edificiului. 44

Cele trei tipuri de recompense de care dispune orice societate pentru a-i stimula pe indivizii competenţi să-şi asume funcţiile considerate dificile sunt de ordin economic (bunuri materiale), estetic (divertisment şi plăcere) şi simbolic (prestigiu). Davis şi Moore (1945) consideră, deci, că „inegalitatea socială este un mijloc elaborat în mod inconştient, prin care societatea garantează că poziţiile cele mai importante sunt realizate conştiincios de cei mai calificaţi indivizi”. Este cert că o asemenea teorie analitică prezintă avantaje datorită faptului că deosebeşte cu claritate cele patru procese care se află la baza stratificării (Mohamed Cherkaoui, 1997), şi anume: • diferenţierea; • ierarhizarea; • evaluarea; • recompensa. Ipoteza de diferenţiere semnifică, pur şi simplu, fenomenul, universal observat, al deosebirii dintre statutele şi rolurile ce le sunt asociate (tată, mamă, soţ etc.). Cu toate acestea, ea nu înseamnă că unui rol îi corespunde un statut, şi invers: un statut poate, de fapt, trimite la un ansamblu de roluri (Merton). Ierarhizarea evidenţiază diferenţa dintre talentele naturale ale indivizilor sau calificările dobândite prin experienţă şi învăţare. Ierarhizarea nu presupune în mod logic nici o judecată de valoare; un rol poate fi socotit mai dificil decât altul, un individ mai dotat fizic sau mai subtil decât un altul, fără să avem motive să afirmăm că este mai bun. Ierarhizarea este un proces neutru. T. Parsons a arătat că valorizarea unei acţiuni sociale este determinată de existenţa unui sistem de valori. Prin precizarea acestora din urmă, putem obţine informaţii privitoare la stratificarea caracteristică unei anumite societăţi. Modul şi intensitatea stratificărilor profesionale, de pildă, se schimbă de la o societate la alta în funcţie de sistemul de valori. O anume societate va privilegia statutul dobândit, în defavoarea statutului atribuit: statutul pe care individul îl dobândeşte ca rezultat al propriilor sale acţiuni (diplomă, medalie olimpică, reuşită financiară) va fi socotit superior statutului atins pe baza unor caracteristici pe care individul nu le controlează sau pe care este incapabil să le schimbe (sex, origine etnică, vârstă, castă). Într-o altă societate va fi considerată legitimă ordinea inversă. 45

b) Teoria marxistă În majoritatea operelor sale, K. Marx s-a preocupat de stratificare şi, îndeosebi, de clasele sociale, dar, în ciuda acestui fapt, el „nu a reuşit să ofere o analiză sistematică a conceptului de clasă” (A. Giddens, 2001). Conceptul de clasă, dezvoltat de Marx, trebuie reconstituit după conţinutul lucrărilor sale în ansamblu, trăsăturile lui esenţiale fiind destul de clare. Pentru Marx, clasa reprezintă un grup de oameni care se află într-o relaţie comună faţă de mijloacele de producţie, mijloacele cu ajutorul cărora îşi câştigă existenţa. Înainte de apariţia industriei moderne, mijloacele de producţie constau în primul rând din lucrarea pământului şi uneltele folosite. Prin urmare, în societăţile preindustriale, cele două clase principale erau cei care deţineau pământul (aristocraţi, mici nobili de ţară sau deţinători de sclavi) şi cei angajaţi în mod activ în exploatarea sa (şerbi, sclavi şi ţărani liberi). În societăţile industriale moderne, devin mai importante fabricile, birourile, maşinile şi averea sau capitalul necesar pentru a le putea cumpăra. Cele trei clase principale sunt cele care deţin aceste noi mijloace de producţie – industriaşi sau capitalişti, precum şi proprietarii funciari şi proletariatul. Marx scrie: „Cei care n-au altă proprietate decât forţa lor de muncă, proprietarii capitalului şi proprietarii funciari, ale căror surse respective de venituri sunt salariul, profitul şi renta funciară, aşadar, muncitorii salariaţi, capitaliştii şi proprietarii funciari formează cele trei mari clase ale societăţii moderne bazate pe modul de producţie capitalist”. După Marx, relaţia între clase este una de exploatare. În societăţile feudale, exploatarea lua forma transferului direct al produsului de la ţărănime către aristocraţie. Şerbii erau siliţi să dea un anumit procent din producţie aristocraţilor stăpâni sau trebuia să lucreze lunar un număr de zile pe pământurile seniorilor. În societăţile capitaliste moderne, sursa exploatării este mai puţin vizibilă, iar Marx îi dedică multă atenţie, în încercarea de a-i clarifica natura. El socoteşte că, în decursul zilei de lucru, muncitorii produc mai mult decât au nevoie patronii lor pentru a-i răsplăti. Această plusvaloare reprezintă sursa de profit, pe care capitaliştii îl folosesc în propriul interes. Marx a fost uimit de inegalităţile pe care le creează sistemul capitalist. Cu toate că în epocile anterioare aristocraţii duceau o viaţă luxoasă, complet diferită de cea a ţărănimii, societăţile agrare erau relativ sărace. Chiar dacă n-ar fi existat aristocraţie, standardele de trai 46

ar fi fost în mod inevitabil scăzute. Însă, odată cu dezvoltarea industriei moderne, bogăţia era produsă la o scară mult peste ceea ce se obţinuse până atunci, cu toate că muncitorii aveau un acces redus la bogăţia pe care o creau prin munca lor. Ei rămân relativ săraci, în vreme ce bogăţia acumulată de clasa proprietarilor sporeşte. În plus, odată cu dezvoltarea fabricilor moderne şi cu mecanizarea producţiei, munca devine în mod frecvent plicticoasă şi extrem de opresivă. Conceptul lui Marx referitor la clasă ne conduce către inegalităţile societăţii structurate obiectiv. Clasa nu se referă la convingerile pe care le au oamenii în legătură cu poziţia lor, ci la condiţiile obiective care permit unora să beneficieze de un mai mare acces la recompensele materiale decât alţii. c) Teoria elitelor Pentru Vilfredo Pareto (1916), nici stratificarea, nici schimbarea nu se explică corect prin conflictele rezultate din proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Fundamentul stratificării poate fi la fel de bine forţa militară sau puterea politică. Lupta de clasă nu va dispărea prin eliminarea conflictului dintre muncă şi capital. Vom asista pur şi simplu la apariţia altor conflicte, întemeiate pe alte diviziuni, ce sunt tot atâtea expresii ale eterogenităţii sociale, fără îndoială conceptul paretian cel mai important. Eterogenitatea trebuie extinsă atât la planul valorilor, cât şi la cel al grupurilor constitutive ale societăţii. Eterogenitatea valorilor interzice reificarea societăţii. Eterogenitatea structurală semnifică existenţa unei stratificări şi a unei opoziţii între masa indivizilor şi elită. Pareto defineşte elita sau elitele în două moduri diferite, dar complementare. În conformitate cu primul, elita este o categorie socială compusă din indivizi ce au nota cea mai mare în ramura lor de activitate. Aceştia sunt, de pildă, oamenii de stat, ofiţerii superiori, savanţii, artiştii, cei care au venitul cel mai ridicat. Această definiţie obiectivă şi neutră, care subliniază inegalitatea dintre indivizi, este abandonată în beneficiul alteia, întemeiată pe existenţa puterii. În acest ultim caz, elita este alcătuită din cei care exercită funcţii conducătoare în plan politic sau social. Pareto împarte această clasă în două, elita guvernamentală, ce joacă un rol esenţial în conducerea statului, şi elita nonguvernamentală. Pentru el, elita guvernează în toate societăţile, indiferent de regimul politic sau de instituţiile economice. Inegalitatea este posibilă, deoarece cei puţini la număr guvernează masa. Fundamentul stratificării este, într-adevăr, puterea. 47

d) Teoria weberiană Teoria weberiană se vrea, deopotrivă, o critică, dar şi o îmbogăţire a modelului marxist de stratificare. Când analizăm stratificarea, precizează Max Weber (1904), trebuie să avem în vedere cele trei dimensiuni: • economică; • statutară; • politică. Cele trei dimensiuni sunt corelate. Corelaţia nu înseamnă nici cauzalitate cu sens unic, nici determinism. O poziţie înaltă pe una din dimensiuni poate favoriza deţinerea unui loc similar în celelalte două ierarhii. Dar, deşi cauzalitatea este circulară între cei trei poli, diferenţele de repartizare a indivizilor în funcţie de cele trei dimensiuni nu pot fi înţelese şi explicate decât dacă presupunem că sunt autonome. Clasa ne trimite la dimensiunea economică. Ea este definită ca ansamblu de indivizi ce au interese economice comune, referitoare la deţinerea de bunuri şi la şansele de a-şi crea un venit în condiţiile oferite de piaţa bunurilor şi de piaţa muncii. Mai precis, indivizii se repartizează la nivelul pieţei. Ca şi Marx, Weber consideră că proprietatea este categoria fundamentală a poziţiei de clasă, iar tipul de proprietate dominant variază de la un sistem economic la altul: o economie capitalistă este radical diferită de o economie bazată pe sclavie; fiecare tip creează o stratificare anume. Dar, spre deosebire de Marx, Weber socoteşte că o analiză aprofundată a claselor presupune să luăm în considerare nu numai aspectul dominant al proprietăţii într-o economie, ci şi celelalte tipuri de bunuri deţinute. Dacă proprietatea defineşte „clasele avute”, monopolul exercitat asupra serviciilor determină la rândul său „clasele achizitoare”. Oferta de servicii propuse de bancheri, negustori sau practicanţii profesiilor liberale, de pildă, este evaluată pe piaţă, iar aceste clase sunt cu atât mai puternice, cu cât cererea este mai mare. Invers, proletariatul nu deţine nici un monopol asupra ofertei de servicii. Numărul muncitorilor, nivelul lor scăzut de calificare, precum şi lipsa de organizare ca grup de presiune eficientă nu le permit să exercite un control economic al pieţei. Weber recunoaşte specificitatea claselor mijlocii, dar care nu sunt un reziduu.

48

Cea de-a doua dimensiune, ordinea statutară, se referă la onoarea socială sau prestigiu. Ea presupune existenţa unei vieţi comunitare bazate pe relaţii continue şi un minim consens cu privire la anumite norme şi valori. Ierarhia statutelor sau prestigiului se întemeiază pe judecăţi de valoare, pe evaluări făcute de membrii comunităţii. „Grupurile de statut” se deosebesc prin stilul lor de viaţă, exprimat prin nivelul de educaţie, prestigiul conferit de naştere sau profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale. Indivizii fiecărui grup de statut întreţin mai frecvent relaţii sociale între ei decât cu celelalte grupuri de statut. Fiecare se străduieşte să-şi sublinieze identitatea, să se deosebească de ceilalţi, să sporească distanţa care îl separă de inferior şi să se apropie astfel de superior. Prin consumul său excesiv şi ostentativ, prin anumite practici culturale sau sportive ce presupun mulţi bani şi o îndelungată educaţie, prin anumite obiceiuri, un grup se apără de intruşi şi îşi asigură, din partea membrilor celorlalte grupuri, recunoaşterea temeiniciei prestigiului său. Chiar în societăţile democratice, în care egalitatea condiţiilor este admisă, asistăm pe termen lung la cristalizarea acestor grupuri şi la constituirea unor veritabile aristocraţii, ba chiar caste, în care accesul este aproape imposibil. Ierarhia statutară depinde în mod evident de ordinea economică, dar se întâmplă deseori şi invers. Ca atare, proprietatea nu este un criteriu de repartiţie statutară; şi, totuşi, uneori devine astfel. Pe de altă parte, o poziţie înaltă într-o ordine statutară poate ameliora situaţia profesională a unui individ. Dar influenţă reciprocă nu înseamnă identitate: cele două ierarhii nu se suprapun. Cea de-a treia dimensiune a stratificării este politicul, întruchipat în grupuri politice şi partide. Această ordine depinde de existenţa unor birocraţii ce au în fruntea lor o conducere. Poziţia unui individ în această ierarhie este funcţie de influenţa pe care o poate exercita în cadrul unei acţiuni comune. Acţiunea poate fi o cauză ideală, cum ar fi realizarea unui program sau a unor obiective personale, economice sau simbolice. Subliniind autonomia acestei dimensiuni, îi vom putea identifica pe cei care deţin această putere fără a se bucura în mod obligatoriu de poziţii înalte în celelalte două ierarhii. Organizarea partidelor depinde de felul în care este stratificată societatea în funcţie de statut şi clase. Ele variază în funcţie de structura de dominaţie, deoarece obiectivul şefilor de partid este cucerirea puterii în cadrul comunităţii. 49

2. Mobilitatea socială Atunci când studiem stratificarea, trebuie să avem în vedere nu numai deosebirile dintre poziţiile economice sau ocupaţii, ci şi ceea ce li se întâmplă indivizilor care le ocupă. Putem considera mobilitatea drept rezultatul unei selecţii de indivizi în urma intervenţiei unei suite de mecanisme proprii anumitor agenţi, precum familia, şcoala, biserica, birocraţiile. Aceste instanţe controlează, orientează, determină în mod direct poziţia indivizilor în interiorul propriei lor stratificări şi, indirect, statutul membrilor societăţii la nivel macrosocial. Locul şi importanţa acestor agenţi de selecţie variază de la o societate la alta: pentru o anumită societate, familia este instanţa de orientare cea mai importantă, pentru o alta, biserica sau armata; pentru o a treia, şcoala şi competenţa dobândită în cadrul anumitor organizaţii. Termenul de mobilitate socială se referă, prin urmare, la mişcările indivizilor şi grupurilor între diferite poziţii socioeconomice. Mobilitatea verticală înseamnă mişcarea în sus sau în jos pe scara socio-economică. Cei care câştigă, din punctul de vedere al proprietăţilor, al venitului sau al statutului se consideră că sunt mobili ascendent, în timp ce aceia care se mişcă în direcţia opusă sunt mobili descendent. În societăţile moderne există, de asemenea, mobilitate laterală, care se referă la mişcarea geografică între cartiere, oraşe sau regiuni. Deseori, mobilitatea verticală şi cea laterală sunt combinate. De exemplu, un individ care lucrează într-o companie dintr-un oraş poate fi promovat într-un post superior într-o filială a firmei localizată într-un alt oraş sau chiar într-o altă ţară. Există două modalităţi de studiere a mobilităţii sociale. În primul rând, putem examina carierele indivizilor – gradul în care se mişcă în susul şi în josul scării sociale pe parcursul vieţii lor de angajaţi. Acest lucru este, de obicei, denumit mobilitate intrageneraţională. În mod alternativ, putem analiza măsura în care copiii au aceleaşi ocupaţii ca şi părinţii sau bunicii lor. Mobilitatea de la o generaţie la alta se numeşte mobilitate intergeneraţională.

50

VII. INSTITUŢII SOCIALE Definire şi componente Instituţiile sociale sunt prezente, în forme diferite, în toate societăţile. Ele reprezintă un element definitoriu al sociabilităţii, un „universal” al comportamentului uman. De aceea, după unii autori, „ştiinţa societăţii este ştiinţa instituţiilor” (P. Fouconnet şi M. Mauss). Folosit de jurişti, economişti, politologi, sociologi, termenul de instituţie are un înţeles polisemantic: institutio = „instituire”, „aşezământ”, „întemeiere”, „înfiinţare”, dar şi „obicei”, „regulă de purtare”, „deprindere”. Institutiones era titlul dat de jurisconsulţii romani tratatelor elementare de drept. Prin „instituire”, un popor, o colectivitate socială treceau de la „starea de natură”, de la acţiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la „starea socială”, la organizaţii create de o autoritate exterioară intereselor individuale, dar recunoscută ca necesară pentru satisfacerea acestor interese, pentru menţiunea unei colectivităţi sociale deosebite. În limbajul comun, termenul de instituţie păstrează sensul iniţial, juridic, desemnând organizaţiile care au statut, reguli de funcţionare stabilite prin regulamente şi/sau legi, având rolul sau funcţia socială de a satisface anumite nevoi colective. În acest sens, exemplul tipic de instituţie este statul, cu organizaţiile sale administrative, politice, militare etc. Definite, în general, ca structuri ce reprezintă mai multe faţete, durabile social, formate din elemente simbolice, activităţi sociale şi resurse materiale, instituţiile îşi evidenţiază proprietăţile specifice: • sunt relativ rezistente la schimbare (Jepperson, 1991); • au tendinţa să se transmită din generaţie în generaţie, să se menţină şi să se reproducă (Zucher, 1977). După cum afirmă Giddens (1984), „Instituţiile sunt prin definiţie elementele cele mai stabile ale vieţii sociale … conferind «soliditate» sistemelor sociale în timp şi spaţiu”. Sistemele de reglementare, sistemele normative şi cele cultural-normative au fost identificate, de unul sau altul dintre teoreticienii din domeniul ştiinţelor sociale, ca o componentă vitală a instituţiilor (W. Richard Scott, 2004). Cele trei elemente creează o mişcare continuă „de la conştient la inconştient, de la ceea ce este 51

întărit prin lege la ceea ce este considerat implicit” (Hoffman, 1997). O posibilă abordare ar fi analiza tuturor acestor fapte ca elemente ce contribuie, în moduri interdependente şi reciproc consolidante, la un puternic cadru social, care înglobează şi demonstrează forţa şi flexibilitatea acestor structuri. Dintr-o astfel de perspectivă integratoare, instituţiile par să fie sisteme supradeterminate. a) Pilonul reglator. În sensul cel mai larg, toţi cercetătorii subliniază aspectele reglatoare ale instituţiilor: ele constrâng şi reglementează comportamentul. Cei care susţin această perspectivă acordă o importanţă majoră proceselor de reglementare explicite: activităţi de stabilire a regulilor, de monitorizare şi sancţionare. În concepţia lor, procesele de reglementare presupun capacitatea de a stabili reguli, de a verifica respectarea lor de către ceilalţi şi, dacă este necesar, de a oferi recompense sau de a impune pedepse, într-o încercare de a influenţa comportamentul viitor al participanţilor. Aceste procese pot funcţiona prin intermediul unor mecanisme difuze şi informale, implicând tradiţii şi cutume ori pot fi foarte formalizate şi atribuite unor instanţe specializate. În această perspectivă, instituţia apare ca un sistem de reguli stabil, fie el formal sau informal, fundamentat pe supraveghere şi pe puterea de a sancţiona. b) Pilonul normativ. În acest caz, accentul se pune pe regulile normative, care introduc în viaţa socială dimensiunea prescriptivă, dimensiunea evaluării şi cea a necesităţii sau obligaţiei. Sistemele normative includ atât valori, cât şi norme. Valorile sunt concepţii referitoare la ceea ce este preferabil sau dezirabil, precum şi la elaborarea unor standarde în cadrul cărora comportamentul sau structurile existente pot fi comparate şi evaluate. Normele specifică în ce fel trebuie făcute lucrurile. Ele definesc mijloacele legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspirăm. Sistemele normative definesc scopuri şi obiective, dar desemnează şi căile cele mai potrivite pentru a le atinge. Unele norme şi valori se pot aplica tuturor membrilor unei colectivităţi, altele se aplică numai anumitor tipuri de actori sau poziţii. Ultimele dau naştere rolurilor, care sunt moduri de concepere a scopurilor şi activităţilor adecvate unor anumiţi indivizi sau unor poziţii sociale specifice. Aceste convingeri nu sunt simple anticipări sau predicţii, ci perspective normative asupra modului în care ar trebui să se comporte anumiţi actori. 52

Sunt mulţi sociologi care au adoptat o viziune normativă asupra instituţiilor. De la Durkheim la Parsons şi Selznick, sociologii au încercat să-şi concentreze atenţia asupra acelor tipuri de instituţii, cum sunt grupurile de rudenie, clasele sociale, sistemele religioase şi asociaţiile de voluntari, în care existenţa convingerilor şi valorilor comune este mai probabilă. De fapt, teoreticienii care adoptă o viziune normativă asupra instituţiilor subliniază influenţa stabilizatoare a convingerilor şi normelor sociale, care sunt, în egală măsură, asumate şi impuse de alţii. Reprezentanţii acestei perspective, printre care şi Parsons, consideră că normele şi valorile împărtăşite constituie bazele unei ordini sociale stabile. c) Pilonul cultural-cognitiv. Reprezentată, în primul rând, de antropologi (Geertz, Douglas) sau sociologi (Berger, Meyer, Zucker), această categorie de instituţionalişti a pus în evidenţă poziţia centrală deţinută de elementele cultural-cognitive ale instituţiilor: concepţiile împărtăşite, care constituie natura realităţii sociale, şi cadrele prin care se produce semnificaţia. Potrivit exponenţilor acestei perspective, acţiunea de mediere între lumea stimulilor din exterior şi răspunsul organismului individual se constituie într-o acumulare de reprezentări simbolice internalizate ale lumii. „În paradigma cognitivă, ceea ce face o fiinţă este, în mare parte, o funcţie a reprezentării interne a fiinţei respective despre mediul în care trăieşte” (D’Andrade, 1984). Simbolurile – cuvinte, semne, gesturi – au efect prin conturarea semnificaţiei pe care o atribuim obiectelor şi activităţilor. Semnificaţiile se ivesc în interacţiune şi sunt menţinute şi transformate, întrucât sunt utilizate pentru a da sens cursului neîntrerupt al evenimentelor. Potrivit lui Max Weber, pentru a înţelege sau a explica o acţiune, trebuie să ţinem cont nu doar de condiţiile obiective, ci şi de interpretarea lor subiectivă de către actorii sociali. El consideră acţiunea ca fiind socială numai în măsura în care actorii asociază semnificaţii comportamentului. În opinia lui Berger şi Kellner (1981), „orice instituţie umană este, cum a fost întotdeauna, o sedimentare de semnificaţii sau, ca să folosim altă imagine, o cristalizare a semnificaţiilor în formă obiectivă”. Atributul de „cultural-cognitiv” reprezintă acceptarea faptului că procesele interpretative interne sunt modelate de cadrele culturale externe. 53

Prin urmare, o concepţie cultural-cognitivă asupra instituţiilor accentuează rolul fundamental jucat de construcţia mediată social a unui cadru comun de semnificaţii. Din punct de vedere sociologic, instituţia reprezintă un „ansamblu de reguli care organizează societatea sau unele din instanţele acesteia” (Gilles Ferréol şi alţii, 1998), reguli de influenţare şi control social ale comportamentelor individuale, modele specifice şi stabilite de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi grupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială, strategică pentru menţinerea colectivităţilor sociale, a societăţii. În accepţia dată de E. Durkheim şi şcoala sa, instituţiile sunt moduri de a acţiona, a gândi şi a simţi, care, ca orice fapt social, au o influenţă constrângătoare asupra individului, venită din exteriorul acestuia, au o existenţă proprie, independentă de manifestările individuale, sunt distinctive pentru un grup dat, fiind relativ acceptate de toţi membrii acestuia. Comportamentele individuale instituţionalizate sunt, în această interpretare, sancţionate în mod explicit şi eficient de către o autoritate special desemnată de colectivitate în acest scop. 1. Familia, rudenia şi căsătoria În sens larg, familia este un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii (Murdock, 1949), iar în sens restrâns, este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia. Legăturile de rudenie sunt relaţii între indivizi, stabilite fie prin căsătorie, fie prin descendenţă, care întemeiază legături de sânge (mamă, tată, copii, bunici etc.). Rudenia biologică poate fi considerată consangvină (bazată pe legături „de sânge”) sau afină, de rudenie spirituală (năşia, frăţia de cruce etc.), care este o relaţie de tip convenţional, dar care poate reglementa atât raporturi sociale, cât şi raporturi biologice. În comunităţile arhaice, reţeaua de rudenie deţine o importanţă capitală, ea suprapunându-se cvasiintegral structurii sociale a grupului uman respectiv (C.C. Harris, 1998). La rândul său, căsătoria poate fi definită ca o modalitate, acceptată la nivel social, prin care două sau mai multe persoane constituie o familie. 54

Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancţionare formală de către o instituţie legitimă a uniunii maritale) şi un aspect religios (sancţionare formală, prin sacralizare, de către o instituţie religioasă legitimă a uniunii maritale). În ambele tipuri de sancţionare, esenţială este recunoaşterea socială a uniunii maritale. Când doi oameni se căsătoresc, ei devin rude. Legătura căsătoriei lărgeşte aria relaţiilor de rudenie. După căsătorie, părinţi, fraţi, surori şi alte rude de sânge devin şi rude ale partenerului. Relaţiile de familie sunt întotdeauna recunoscute în cadrul mai larg al gradelor de rudenie. Putem identifica, practic în toate societăţile, ceea ce sociologii şi antropologii numesc nucleu familial (familia nucleară), adică doi adulţi care locuiesc împreună cu proprii lor copii sau adoptaţi. În multe societăţi tradiţionale, nucleul familial a fost o parte a unei reţele mai largi de rudenie de un tip sau altul. Atunci când rude apropiate, altele decât perechea de soţi şi copiii lor, locuiesc în aceeaşi gospodărie sau se află într-o relaţie apropiată şi continuă, putem vorbi despre familia lărgită (familia extinsă). O familie lărgită poate include bunicii, fraţii şi soţiile lor, surorile şi soţii lor, mătuşile şi nepoţii. În societăţile occidentale, căsătoria – şi, deci, şi familia – este asociată cu monogamia. Este ilegal ca un bărbat sau o femeie să fie căsătorit(ă) cu mai mult de o persoană în acelaşi timp. Monogamia nu este tipul de căsătorie cel mai obişnuit în lume. Într-o comparaţie faimoasă a mai multor societăţi din zilele noastre, George Murdock a evidenţiat că poligamia, care permite unui soţ sau unei soţii să aibă mai mult de un partener, era acceptată în peste 80% din cazuri (Murdock, 1949). Există două tipuri de poligamie: poliginia, în care un bărbat poate fi căsătorit cu mai mult de o femeie în acelaşi timp, şi poliandria, mai rar întâlnită, în care o femeie poate avea doi sau mai mulţi soţi simultan. În prezent, în majoritatea societăţilor din lume, forma cea mai răspândită de familie este cea nucleară. Fiecare individ face parte din două familii nucleare: • familia părinţilor săi sau familia de origine, în care el deţine rolul de copil; • familia pe care şi-o constituie prin propria căsătorie sau familia de procreaţie, în care el are rolul de soţ sau soţie. Antropologul George Peter Murdock (1949) a subliniat faptul că familia nucleară este universală. Ea permite realizarea a patru funcţii fundamentale pentru viaţa socială umană: a) sexuală; b) economică; 55

c) reproductivă; d) educaţională. Transmiterea moştenirii unei familii (proprietate, nume, status) se poate realiza în trei forme: • patrilinear (pe linia tatălui); • matrilinear (pe linia mamei); • bilinear (liniile paternă şi maternă au acelaşi rol). În majoritatea societăţilor europene sau de cultură europeană, transmiterea se face în sistem bilinear, deşi numele de familie se retransmite, în majoritatea cazurilor, pe linie paternă. Stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial se face în mod diferenţiat de la o societate la alta. În sistemul patrilocal, noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea din care a provenit soţul. În sistemul matrilocal, noul cuplu îşi are reşedinţa în familia sau localitatea din care a provenit soţia. În societăţile industrializate, majoritatea cuplurilor se conformează sistemului nelocal. În acest caz, fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care provin soţii. În raport cu modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei, sistemele familiale pot fi: • patriarhale: autoritatea în cadrul familiei este deţinută de bărbatul cel mai în vârstă (familia lărgită sau extinsă) sau de soţ (familia nucleară); • matriarhale: autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de soţie; • egalitare: puterea şi autoritatea sunt relativ egal distribuite între soţ şi soţie. Acest sistem este foarte răspândit în societăţile europene sau de cultură europeană. Trebuie subliniat că, în diferitele societăţi din lume, continuă să existe o mare diversitate de forme familiale. În unele zone, cum ar fi cele mai îndepărtate regiuni din Asia, Africa şi Oceanul Pacific, sistemele familiale tradiţionale au suferit mici schimbări. Dar în majoritatea ţărilor au loc schimbări ample. După cum evidenţiază Anthony Giddens (2001), „aceste schimbări creează o mişcare mondială către menţinerea familiei nucleare, desfiinţând sistemele de familie lărgită sau alte tipuri de grupuri bazate pe grade de rudenie”. Cele mai importante schimbări care au loc în lume sunt următoarele, potrivit lui A. Giddens: • influenţa familiilor lărgite şi a altor grupuri bazate pe relaţiile de rudenie este în curs de scădere; 56

• se manifestă o tendinţă generală de liberă alegere a partenerului marital; • drepturile recunoscute ale femeilor au o deschidere tot mai mare, atât în privinţa iniţierii mariajului, cât şi în cea a luării de decizii în interiorul familiei; • căsătoriile între rude sunt tot mai puţin frecvente; • în societăţile care erau altădată foarte restrictive se observă o mai mare libertate sexuală; • se manifestă o tendinţă generală de extindere a drepturilor copiilor. 2. Viaţa economică şi munca Pentru cei mai mulţi dintre noi, munca ocupă, în viaţa noastră, o parte mai amplă decât orice alt tip de activitate. Adeseori, munca este asociată cu corvoada, o serie de sarcini le dorim minimalizate şi, dacă se poate, total absente. Oare aceasta este atitudinea majorităţii oamenilor faţă de munca lor? Iar dacă nu, care este motivul? Studiile au demonstrat că munca prezintă mai multe avantaje decât corvoada. Altfel, oamenii nu s-ar simţi atât de descurajaţi, dezorientaţi, stresaţi, atunci când devin şomeri. În societăţile moderne, a avea slujbă este un lucru important în vederea asigurării stimei faţă de propria persoană. Chiar şi atunci când condiţiile de muncă sunt relativ neplăcute, iar sarcinile de serviciu plictisitoare, munca are tendinţa de a fi un element structurant în alcătuirea psihologică a oamenilor şi reprezintă nucleul ciclului activităţilor zilnice. În sens general, munca este activitatea de producere a bunurilor materiale şi spirituale, iar în sens restrâns, constituie activitatea de producere de bunuri şi servicii recunoscute social şi care reprezintă o sursă de venit pentru cei care o prestează. Potrivit lui A. Giddens (2001), în strânsă legătură cu munca, sunt relevante următoarele aspecte: • Ocupaţia – tip de activitate socială aducătoare de venit, desfăşurată de către o persoană într-una din ramurile economiei. Ea se referă la producerea de bunuri materiale şi spirituale, la efectuarea unor prestaţii de servicii recunoscute şi recompensate în cadrul societăţii, ceea ce îi asigură individului sursele de existenţă. În decursul istoriei, pe baza diviziunii sociale a muncii, s-a constituit o structură complexă de ocupaţii, trecânduse de la activităţile primare, nediferenţiate, prin care se asigura existenţa personală, la o muncă specializată. Pe măsura adâncirii diviziunii muncii s-a realizat o creştere tot mai substanţială a eficienţei acesteia, ceea ce a condus la progresul mai rapid al societăţii, dar şi la sporirea considerabilă a 57

interdependenţelor între producători, adică la o structură ocupaţională complexă. În epoca contemporană, ocupaţiile cunosc o dinamică deosebită, ca şi un proces de profesionalizare, necesitând o pregătire prealabilă; • Bani – Salariul constituie principala sursă de care depind mulţi oameni pentru a-şi satisface nevoile materiale şi spirituale. Temerile referitoare la existenţă au tendinţa de a se multiplica fără un astfel de venit; • Nivel de activitate – Pentru dobândirea şi exersarea calificărilor şi competenţelor, munca oferă o bază solidă. Chiar atunci când munca este de rutină, ea oferă un mediu structurat în cadrul căruia energiile personale pot fi absorbite; • Varietate – Munca face posibil accesul la contexte care diferă de cadrul domestic. Chiar şi atunci când sarcinile sunt relativ monotone, în mediul de la locul de muncă indivizii au posibilitatea de a realiza ceva deosebit faţă de activităţile de acasă; • Structura temporală – Pentru cei angajaţi, de obicei ziua este organizată în jurul programului de lucru, oferind un sentiment al direcţiei în activităţile zilnice. Cei care nu au o slujbă consideră plictiseala o problemă majoră şi resimt un sentiment de apatie în privinţa timpului; • Contacte sociale – Adesea, cadrul de la locul de muncă oferă ocazii de a participa la activităţi comune cu ceilalţi şi posibilitatea de a stabili raporturi de prietenie. Cercul de posibili prieteni şi cunoştinţe se poate restrânge serios, atunci când nu există cadrul oferit de locul de muncă; • Identitate socială – Munca este preţuită datorită sentimentului de identitate socială pe care il oferă. Lipsa unei slujbe poate submina, prin urmare, încrederea indivizilor în valoarea lor socială. În toate societăţile, munca reprezintă baza economiei. Sistemul economic constă din instituţii care asigură producţia şi distribuţia bunurilor şi serviciilor. În societăţile moderne, acest sistem depinde de producţia industrială. Industria modernă diferă în mod fundamental de sistemele premoderne de producţie, care se bazau preponderent pe agricultură. Ea se află într-o permanentă schimbare, determinată, în principal, de modificările tehnologice. Tehnologia se referă la aplicarea practică a cunoaşterii prin intermediul tehnicilor (ca ansamblu de instrumente, metode şi norme), utilizate în activităţile productive. Ea are trei dimensiuni esenţiale: a) materială, care se referă la ansamblul de unelte, instalaţii, maşini, aparate şi dispozitive, folosite în anumite activităţi sociale, productive prin excelenţă; b) normativă, care cuprinde normele de utilizare, ca şi reţetele de organizare asociate unei tehnologii; 58

c) socială, reprezentată de ansamblul de abilităţi şi comportamente individuale şi colective, ca şi de normele sociale generate de utilizarea unei anumite tehnologii. Între dimensiunea sau componenta materială a unei tehnologii şi cea socială există un anumit decalaj în timp, în sensul unei lipse de adaptare la o nouă tehnologie. Subliniind acest aspect, sociologul W.F. Ogburn (1964) a elaborat teoria decalajului cultural, potrivit căreia problemele şi conflictele sociale sunt datorate, în principal, incapacităţii instituţiilor sociale de a ţine pasul cu schimbările tehnologiei. Una dintre cele mai distincte caracteristici ale sistemului economic din societăţile moderne o reprezintă existenţa unei diviziuni a muncii extrem de complexe. Diviziunea muncii poate fi definită ca „diferenţierea şi separarea activităţilor sociale sau muncii pe sectoare specializate, în condiţiile existenţei unei coordonări de sarcini şi a unor interacţiuni sau relaţii de schimb de bunuri şi servicii” (Lazăr Vlăsceanu, 1993). Realizată pe două axe – economică şi socială –, care sunt complementare, diviziunea muncii poate fi: • diviziunea economică a muncii, care constă în separarea activităţilor de subzistenţă socială pe sectoare şi a muncii din cadrul acestora pe operaţii specializate; • diviziunea socială a muncii, care semnifică delimitarea, în plan social, de categorii recunoscute social şi specializate funcţional în forma ocupaţiilor şi a unităţilor productive. Într-o economie industrială se disting trei sectoare: • primar (agricultură, minerit, pescuit etc.); • secundar (prelucrarea materiilor prime, industria manufacturieră); • terţiar (servicii manageriale, educaţionale, medicale etc.). Complexitatea tehnologică şi diviziunea economică a muncii sunt interdependente. Pe de o parte, creşterea complexităţii tehnologice este determinată de gradul de diferenţiere a diviziunii muncii. Pe de altă parte, adâncirea diviziunii muncii este generată de dezvoltarea tehnică şi tehnologică. În acest context, menţionăm că, potrivit lui Alain Touraine, istoria relaţiilor dintre om şi maşină poate fi descompusă în trei etape. Prima etapă (faza A) corespunde începuturilor revoluţiei industriale. În acest caz, maşinile sunt universale, capabile să fabrice diferite piese. Muncitorul este stăpânul muncii sale. Formarea are loc în atelier şi poate dura ani întregi. În ateliere domneşte o etică a conştiinţei profesionale. 59

În a doua etapă (faza B) intră în scenă taylorismul. Maşinile devin din ce în ce mai specializate. Cronometrul impune respectarea ritmurilor de lucru, care să conducă la maximă eficacitate. Ultima etapă (faza C) este cea a maşinii autonome. Sarcinile care trebuie executate nu mai sunt decât sarcini de control, de supraveghere sau de întreţinere. În prezent, chiar dacă s-a ajuns la o coordonare a principiilor de eficienţă economică a muncii şi de producere a tehnologiilor adecvate acestora, încă n-au fost înlăturate, ba uneori au fost accentuate, sursele de înstrăinare umană în procesul strict specializat de practicare a unor ocupaţii productive. O viziune sociologică interesantă asupra diviziunii muncii ne oferă Emile Durkheim (1893). Potrivit sociologului francez, chiar dacă diviziunea muncii presupune o specializare a sarcinilor şi o creştere a productivităţii muncii, ea este un fapt de organizare socială sau de solidaritate, care se bazează pe coordonarea sarcinilor specializate pentru realizarea complementarităţii necesare funcţionării armonioase, organice a societăţii. 3. Politică, putere, autoritate, stat, democraţie, partid politic Politica reprezintă „procesul prin care un grup uman, cu opinii şi interese iniţial diferite, ajunge la decizii şi opţiuni colective, care se impun întregului grup” (Nicolae Lotreanu, 1993). Politica priveşte mijloacele prin care este folosită puterea pentru a duce la îndeplinire scopul şi conţinutul activităţilor guvernamentale. Guvernarea se referă la punerea în practică a politicilor şi hotărârilor de stat de către funcţionarii unui aparat politic. Noţiunea de politică implică deliberarea, opţiunea, diferenţierea atitudinilor, lupta sau consensul. Ea presupune diversitatea opiniilor, chiar dacă acestea diferă doar în ce priveşte mijloacele şi nu obiectivele vizate. Când oamenii sunt spontan de acord cu privire la modalităţile de a acţiona sau, şi mai mult, ajung la unanimitate în procesul decizional, fără a fi constrânşi, atunci nu mai au nevoie de politică. Grupurile de prieteni sau comunităţile ştiinţifice pot ilustra acest ideal de consens apolitic. Politica are implicaţii asupra modalităţii în care se elaborează sau se adoptă o decizie, ceea ce comportă trei caracteristici principale: • persuasiunea (raţională); • negocierea; • execuţia, ca mecanism de realizare efectivă a deciziei.

60

Politica exclude rezolvarea conflictelor prin forţă. Ea încetează atunci când intervin armele sau forţa. Politica se asociază cu exerciţiul puterii, singurul care poate asigura realizarea deciziilor. Chiar dacă este de neconceput fără o autoritate intrinsecă, politica este inseparabilă de putere, puterea politică reprezentând tocmai asocierea dintre structurile deliberative ale unei societăţi şi birocraţia statală. Pentru studiul vieţii politice, esenţiale sunt şi următoarele concepte: putere, autoritate, stat. Întreaga viaţă politică, într-un fel sau altul, se confruntă cu puterea: cine o deţine, cum este obţinută şi în ce mod este folosită. Puterea reprezintă „capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a-şi impune propriile interese şi preocupări, chiar atunci când ceilalţi se opun” (A. Giddens, 2001). Poate cea mai frecvent citată definiţie a puterii este cea aparţinând lui Max Weber: „Puterea înseamnă orice şansă folosită pentru a-ţi impune propria voinţă în cadrul unei relaţii sociale, chiar împotriva unor rezistenţe şi indiferent de elementele pe care se bazează această şansă” (Max Weber, 1971). Puterea apare ca o dimensiune esenţială a anumitor relaţii de interdependenţă socială, ceea ce face din ea un conceput relaţional. Nu se poate afirma despre o persoană sau un grup că „are putere”, fără a se specifica în relaţie cu cine şi ce anume îi conferă acest atribut. Puterea este mai degrabă un proces decât o entitate sau o structură fixă. Definiţia weberiană a puterii nu se referă în mod deliberat la resursele care pot face posibil exerciţiul puterii. În ultimă instanţă, orice conferă unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şi doresc poate fi considerat ca o resursă de putere. Studiile şi cercetările sociologice au avut în vedere diferite asemenea resurse: capitalul, venitul, prestigiul conferit de status, cunoaşterea, îndemânările deosebite şi rare, virtuţile magice, charisma etc. Ceea ce funcţionează socialmente ca o resursă de putere depinde de tipul de societate. De exemplu, în societăţile arhaice, controlul ritualurilor magice a constituit o sursă de putere, în timp ce capitalul are o importanţă preponderentă în societăţile capitaliste moderne. Distincţia lui Max Weber între clase, grupuri de status şi partide se referă la tipuri diferite de grupuri sociale, particularizate prin controlul anumitor resurse de putere: • cele economice, în cazul claselor; • prestigiul, în cazul grupurilor de status; • accesul la aparatul politico-administrativ, în cazul partidelor. 61

Distribuţia diferitelor resurse de putere tinde să fie organizată şi instituţionalizată în structuri de dominaţie relativ stabile pentru fiecare tip de societate. Puterea se poate exercita prin: • coerciţie – utilizarea forţei sau ameninţarea cu forţa; • autoritate – când puterea este considerată legitimă şi este respectată ca atare. Puterea acceptată ca legitimă de către cei asupra cărora este exercitată devine autoritate. Max Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate: a) charismatică, întemeiată pe „sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ relevat sau impus de această persoană”; b) tradiţională, având la bază „credinţa înrădăcinată în supremaţia tradiţiilor imemoriale şi în acele persoane cărora aceste tradiţii le conferă legitimitate”; c) raţional-legală, bazată pe „credinţa în legalitatea reglementărilor impuse şi în dreptul celor plasaţi în poziţii de autoritate prin asemenea reguli de a emite ordine” (Călin Anastasiu, 2003). În marea majoritate a societăţilor cunoscute, una dintre trăsăturile stabile ale puterii, ca fenomen social, constă în distribuţia sa inegală între membrii societăţii. Sociologii explică acest fapt în mod diferit: • teoriile funcţionaliste consideră că, dată fiind complexitatea deosebită a societăţii, este normal ca unii indivizi să deţină putere asupra celorlalţi; • teoria marxistă evidenţiază că puterea este acumulată în mâinile capitaliştilor, datorită disparităţii resurselor economice, cu scopul de a prezerva interesele grupurilor respective, acest fapt generând conflicte sociale; • teoriile elitelor consideră, de asemenea, că puterea este monopolizată de un număr redus de oameni, dar apreciază că acest lucru nu se poate schimba, indiferent de sistemul politic; • teoriile pluraliste, mai recent, văd puterea ca fiind dispersată în societate, distribuţia şi sursele ei fiind într-un continuu proces de renegociere şi schimbare. Statul este cea mai importantă instituţie politică, distingându-se de celelalte prin faptul că deţine monopolul asupra utilizării legitime a forţei. Fără a fi o instituţie universală, întrucât sunt cunoscute în istorie societăţi fără stat, acesta reprezintă instituţia politică cea mai însemnată 62

pentru societăţile moderne, în care statele sunt organizate tot mai mult pe baze naţionale. Putem vorbi de mai multe tipuri de state: • democratic, dacă autoritatea derivă din lege şi este înrădăcinată în consensul popular; • autoritar, când conducerea (guvernul) centralist(ă) nu admite existenţa pluralismului politic (a mai multor partide de orientări diferite); • totalitar, atunci când guvernul central controlează activitatea tuturor instituţiilor economice, politice, culturale etc. Sistemele politice democratice încearcă să instituie mecanisme pentru schimbarea paşnică a ordinii politice (existenţa mai multor partide politice rivale, alegeri libere, alte forme de participare politică, existenţa unor grupuri de interese diferite), care să ofere posibilitatea participării membrilor societăţii la procesul politic. Democraţia îşi are originea în termenul grecesc demokratia (demos = popor; kratos = conducere). „Democraţia, în sensul ei de bază – subliniază A. Giddens (2001) –, înseamnă, de aceea, un sistem politic în care poporul şi nu monarhii (regi ori regine) sau aristocraţii (oameni de viţă nobilă, cum sunt lorzii) se află la conducerea ţării”. Altfel spus, democraţia reprezintă modalitatea de conducere a unui sistem social caracterizată prin participare, în diferite forme, a membrilor respectivului sistem la procesul de conducere. Democraţia politică modernă a luat contururile actuale în secolul al XIX-lea, bazându-se pe câteva principii fundamentale: parlament reprezentativ, separarea puterilor în stat, domnia legii, garantarea drepturilor civile. Ea este un instrument de conducere capabil să realizeze două funcţii esenţiale: a) mecanisme de negociere, de asamblare şi armonizare a pluralităţii de interese ale colectivităţii într-o conducere unitară şi coerentă. Din acest punct de vedere, reprezintă un cadru în care fiecare grup şi clasă socială semnalează celorlalte interesele sale, devine conştient de interesele celorlalte grupuri şi clase şi de interesele comune, asigură luarea în considerare, într-o măsură sau alta, a intereselor proprii; b) mecanism social de comunicare a cunoştinţelor şi informaţiilor distribuite în masa colectivităţii, de cumulare şi verificare reciprocă a lor. Efectul cel mai important al democraţiei este realizarea, prin intermediul procedeelor sale specifice de negociere şi comunicare, a unui grad substanţial de consens.

63

Democraţia reprezintă o formă de conducere pentru care societatea actuală a optat cu claritate, deşi „democraţia se află în dificultate aproape peste tot în lume” (A. Giddens, 2001). De regulă, în favoarea eficienţei superioare a democraţiei sunt invocate următoarele argumente: • superioritatea gândirii colective asupra celei individuale, mai ales în soluţionarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate; • crearea consensului: acceptarea deciziilor este mult mai ridicată în condiţiile participării la luarea acestora; • motivare: participarea la luarea deciziei ridică substanţial gradul de implicare, de responsabilitate, în timp ce sistemele nedemocratice generează pasivitate, rezistenţă, ostilitate, apatie, alienare; • există o relaţie certă între procedeele democratice şi creativitatea sistemului; • democraţia este o bază necesară pentru orientarea flexibilă, deschisă, pentru experimentare, analiză critică. În contrast, sistemele nedemocratice sunt rigide, închise la realitate; • democraţia reprezintă singura modalitate de promovare constructivă şi consensuală a pluralităţii intereselor care caracterizează o colectivitate şi, de aici, gradul relativ redus de conflictualitate şi de alienare; • control eficient asupra exercitării conducerii de către întreaga colectivitate. Dincolo de avantajele sale certe, democraţia prezintă şi dificultăţi: consum de timp, blocarea deciziei, permite proiecţia unor interese particulare în procesul decizional. Democraţia implică, prin definiţie, existenţa mai multor partide politice. Asociată cu extinderea democraţiei şi cu creşterea interesului maselor pentru viaţa politică (sufragiul universal, sistemele parlamentare etc.), afirmarea partidelor politice s-a produs îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Un partid politic poate fi definit ca fiind „o organizaţie constituită în scopul obţinerii controlului legitim al guvernării în urma unui proces electoral” (A. Giddens, 2001) sau ca reprezentând „o organizaţie al cărei obiectiv final este cucerirea sau influenţarea puterii guvernamentale, în vederea promovării intereselor politice, economice, ideologice, culturale etc. ale unor grupuri, clase sau fracţiuni de clasă, comunităţi locale, etnice, religioase” (Călin Anastasiu, 1993). 4. Educaţia Educaţia, o altă instituţie fundamentală a societăţii, poate fi definită, în sensul cel mai general, ca „orice activitate socială vizând transmiterea 64

către indivizi a moştenirii colective a societăţii în care aceştia se inserează” (Gilles Ferréol, 1998). În câmpul său de cuprindere sunt incluse, astfel, socializarea copilului în familie, instruirea primită în instituţii cu scop educativ explicit sau în cadrul diferitelor grupuri, influenţa grupului de prieteni, a mass-media etc. La limită, câmpul educaţiei este atât de vast, încât nici o acţiune care vizează o transmitere a culturii şi valorilor unei societăţi nu poate fi exclusă. Sociologia educaţiei, ramură specializată a sociologiei, utilizează termenul într-un sens mai restrâns. Dintre instituţiile educative este avută în vedere şcoala, în calitatea ei de organizaţie profilată în formarea şi transmiterea de informaţii. Obiectul actual al sociologiei educaţiei este, în primul rând, sistemul şcolar, în particular cel stabilit şi dezvoltat începând cu revoluţia industrială. În ultimele două secole, amplele procese sociale de industrializare şi urbanizare au transformat întreaga reţea instituţională a societăţilor occidentale. Educaţia a cunoscut, în acest sens, două tendinţe majore, şi anume, trecerea de la o educaţie a elitelor la o educaţie de masă şi sporirea birocratizării. Folosirea crescândă a materialelor scrise în domenii diferite ale vieţii a dus la un nivel mai ridicat al alfabetizării (capacitatea de a citi şi de a scrie la un nivel minim) decât în orice epocă anterioară. Treptat, a apărut educaţia, în forma ei modernă, implicând instruirea elevilor în cadrul unor şcoli construite special. Procesul industrializării şi expansiunea oraşelor au contribuit la sporirea necesităţii unui învăţământ specializat. Când oamenii lucrează în multe profesii diferite, calificările nu mai pot fi transmise direct de la părinţi la copii. Dobândirea de noi cunoştinţe se bazează tot mai mult pe gândirea abstractă, mai curând decât pe transmiterea practică a unor calificări specifice. Într-o societate modernă, oamenii trebuie să fie înzestraţi atât cu noţiuni de bază (cititul, scrisul, socotitul), cât şi cu cunoştinţe generale despre mediul înconjurător, social şi economic. Totodată, este important ca ei să ştie cum să înveţe, în aşa fel încât să poată stăpâni informaţia, atât de copleşitoare în epoca pe care o trăim. Din punctul de vedere al gradului de organizare, putem distinge între: • educaţia formală, realizată prin acţiuni de predare şi instruire proiectate şi înfăptuite de personal specializat pentru conducerea învăţării pe baza unor obiective prestabilite în instituţii şcolare ierarhic structurate, după criterii de vârstă şi de performanţă, în cadrul unui sistem de învăţământ (sau şcolar); 65

• educaţia nonformală, realizată prin acţiuni educative, filiere de instruire şi reţele de învăţare organizate în afara sistemului de învăţământ, ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de permanentizare a învăţării. Educaţia nonformală s-a dezvoltat rapid începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, incluzând instituţii educative destinate mai ales tinerilor şi adulţilor (universităţi deschise sau populare, colegii comunitare, case de educaţie, cultură sau creaţie etc.). Acestea sunt, uneori, complementare cu instituţiile şcolare, pentru ca, alteori, să ofere soluţii alternative de formare profesională sau general-culturală sub semnul exigenţelor educaţiei permanente. Sunt mai puţin structurate organizatoric decât instituţiile şcolare, pe care uneori le iau ca model, mai flexibile în organizarea timpului, centrate pe realizarea unor scopuri imediate de informare sau chiar de dobândire a unor calificări; • educaţia informală: procesul permanent de asimilare voluntară şi involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţe vehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul personal de viaţă, din familie, muncă, mass-media etc. Aria de extindere a educaţiei informale în timp şi în spaţiu depinde de receptivitatea individuală şi presiunea socială, incluzând socializarea, aculturaţia, propaganda şi alte acţiuni sociale cu efecte educative, care au şi funcţii de modelare a conştiinţei. Graniţele dintre instituţiile şi acţiunile sociale specifice celor trei tipuri de educaţie nu sunt stricte, existând, de fapt, un continuum dinspre formal spre nonformal şi informal. Împreună, aceste tipuri circumscriu sistemul educaţional al unei societăţi, în cadrul căruia sistemul de învăţământ este cel mai reprezentativ. Ca şi în sociologie, în studierea problemelor educaţiei se pot distinge abordări teoretice particulare, care tind, uneori, spre convergenţă, alteori spre contestări reciproce. Intervine, totodată, şi contextul social specific, cu dilemele şi contradicţiile sale, într-o epocă sau alta şi într-un spaţiu geografic sau altul. Dincolo de diversitate, însă, pot fi identificate câteva axe polarizante de structurare a abordării în funcţie de centrarea acestora pe: • generarea şi reproducerea ordinii sociale sau conflictul şi contradicţia dintre categorii (clase) sociale; • înţelegerea practicilor vieţii cotidiene şi a principiilor care le reglementează sau definirea tehnicilor, metodelor şi procedeelor de măsurare şi prelucrare a datelor empirice de tip cantitativ; • specificarea sistemelor, structurilor şi a relaţiilor structurale intra şi intersisteme sau caracterizarea modului de construcţie a realităţii social66

educative prin relaţiile şi interacţiunile care vehiculează simboluri şi semnificaţii; • orientare macrosocială sau microsocială. Abordările tind să se situeze pe o poziţie sau alta a uneia sau mai multor axe, deşi aspiraţia este de a ajunge la o tipologie a sistemelor educaţionale în relaţie cu structura socială, ţinând cont de tendinţele schimbării sociale şi de dinamica dezvoltării educaţiei. Finalitatea acestei tipologii principale este de a identifica şi caracteriza practici modelatoare pe baza explicării mecanismelor de structurare a conştiinţei individuale şi sociale. Unitatea de bază a analizei este relaţia dintre generaţii, aşa cum aceasta se exprimă prin instituţii, conţinuturi şi interacţiuni de producţie, transmitere şi reproducţie culturală. Acestea se realizează în contexte specifice, prin moduri vizibile sau invizibile, în condiţii de distribuire a puterii şi realizare a controlului social, care sunt specifice unei societăţi date. În analiza fenomenelor educaţionale s-au conturat diferite orientări teoretice, mai ales în ultima jumătate a secolului al XX-lea. • Paradigma funcţionalismului structuralist, iniţiată de T. Parsons. El a publicat un studiu, în care a adaptat teoria sa generală la domeniul educaţiei, în special al clasei şcolare. Scopul analizei, subliniază Parsons, implică o dublă problemă: „prima se referă la modul cum funcţionează clasa pentru a face pe elevi să interiorizeze atât angajările, cât şi capacităţile necesare realizării cu succes a viitoarelor roluri de adult, iar a doua la modul în care ea funcţionează pentru a aloca aceste resurse umane în structura de roluri a societăţii de adulţi” (Lazăr Vlăsceanu, 1993). • Intrarea în umbră a abordărilor funcţionaliste coincide, la sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului trecut, cu o proliferare deosebită a direcţiilor de cercetare din sfera educaţiei. Ca urmare a dezvoltării metodologiilor de cercetare empirică, în special a tehnicilor de culegere, prelucrare şi interpretare a datelor cantitative, se afirmă, în această perioadă şi mai târziu, aşa-numita orientare a „aritmeticii politico-sociale”. Scopul său este dublu: a) pe de o parte, descrierea unei stări a sistemului de învăţământ în condiţiile specifice unei societăţi date; b) pe de altă parte, formularea unor direcţii de schimbare sau reformare socială şi şcolară. • O altă direcţie de studiu şi analiză a fost orientată spre dezvăluirea aspectelor invizibile ale organizării sociale şi a proceselor de transmitere a conţinuturilor educaţiei, precum şi spre cercetarea modului de construcţie a identităţilor personale ale elevilor în şcoală. 67

• În contrast cu această direcţie, teoriile reproducţiei s-au orientat către domeniul macrosocial al educaţiei şi au îmbinat fundamentarea teoretică şi analiza empirică. Aceste teorii fac efortul de a contribui la elaborarea unei teorii sociologice generale a educaţiei, fie că ilustrează perspectiva conflictualistă (Louis Althusser), fie că preiau unele idei şi principii din teoriile clasice ale lui Durkheim sau Weber (B. Bernstein, P. Bourdieu, S. Bowles, H. Gintis). O direcţie productivă de cercetare este propusă de P. Bourdieu şi J.C. Passeron (1970) şi de către B. Bernstein (1978), pentru dezvoltarea unei teorii a reproducţiei culturale, şi de către S. Bowles şi H. Gintis, pentru elaborarea unei teorii a reproducţiei sociale. 5. Ştiinţa Ştiinţa a parcurs secole de dezvoltare şi de maturizare, pătrunzând tot mai adânc în esenţa intimă a lumii înconjurătoare. În ultimele decenii, ştiinţa şi-a îndreptat atenţia, într-un mod tot mai organizat şi sistematic, asupra ei înseşi. Numeroşi savanţi şi multe discipline ştiinţifice se concentrează asupra cercetării ştiinţei. Ştiinţa este, în acelaşi timp, sistem de cunoştinţe, teorii şi metode şi formă a conştiinţei sociale, produs spiritual general al dezvoltării sociale şi sferă specifică a diviziunii sociale a muncii, instituţie socială şi instrument de conducere a dezvoltării sociale etc. În ultimele decenii, ştiinţa a devenit obiect al unor intense cercetări, în calitatea ei de forţă de producţie nemijlocită, fapt datorat intrării directe a ştiinţei în sfera producţiei. Unii autori încearcă să sintetizeze această multilateralitate a ştiinţei şi să reducă cercetarea ei, în principal, la următoarele trei aspecte: a) aspectul teoretic, care vizează ştiinţa ca sistem de cunoştinţe, ca formă a cunoaşterii sociale; b) ca gen anume al diviziunii sociale a muncii; c) ca aplicare practică a rezultatelor ştiinţei, adică rolul social al acesteia. Aceste trei aspecte, inseparabil legate între ele, nu pot fi înţelese corect dacă sunt privite izolat. John Bernal, marele cunoscător al ştiinţei, care a consacrat opere fundamentale cercetării acesteia, consideră inutile încercările de a defini ştiinţa. În locul unei definiţii a ştiinţei, el s-a mulţumit să ofere o imagine cuprinzătoare a trăsăturilor şi aspectelor ei principale, să stabilească legităţile ei fundamentale. În concepţia sa, ştiinţa trebuie înţeleasă o dată ca instituţie, adică organizaţie de oameni care îndeplinesc în societate anumite 68

sarcini, apoi ca metodă, adică ansamblu de principii şi de reguli necesare pentru dezvăluirea unor aspecte şi legităţi noi ale naturii şi societăţii, în al treilea rând ca acumulare de tradiţii în ştiinţă, în al patrulea rând ca factor important pentru dezvoltarea producţiei şi, în fine, ca izvor de idei generale şi principii filosofice despre lume (John Bernal, 1964). Istoria ştiinţei a fost confruntată în repetate rânduri cu asemenea situaţii. Matematica, sociologia, epistemologia o dovedesc elocvent. Situaţia devine şi mai complexă datorită noilor şi importantelor trăsături ale ştiinţei apărute în etapa actuală, în special datorită transformării ei în operă colectivă. Alături de termenul de ştiinţă, se foloseşte tot mai mult cel de activitate ştiinţifică. Acesta este un indiciu atât al faptului că cercetarea ştiinţei devine tot mai complexă, cât şi al unei mai mari pătrunderi în profunzimea ei. Dificultăţile rezidă, în acest caz, în insuficienta precizare a ceea ce este comun şi ceea ce este distinct în conţinutul celor doi termeni, în faptul că, de regulă, aceştia sunt folosiţi alternativ, fără delimitările necesare. Acesta este motivul pentru care propunem accepţia potrivit căreia „ştiinţa este o formă specifică de activitate umană, un proces creator de dobândire (cu ajutorul metodelor corespunzătoare) a noi cunoştinţe, de elaborare a unor idei noi care reflectă lumea în mod obiectiv şi sunt verificate în practică” (Niko Iahiel, 1984), pe când activitatea ştiinţifică sintetizează atât specificul ştiinţei ca sistem de cunoştinţe care slujesc ca „material”, ca bază pentru acumularea de noi informaţii ştiinţifice, cât şi însuşi specificul producţiei acestor informaţii. Prin urmare, nu trebuie să opunem ştiinţa, ca sistem de cunoştinţe, activităţii ştiinţifice, ca proces de „producere” a cunoştinţelor. Ca parte componentă a structurii societăţii, ştiinţa este o formă specifică de activitate umană, o producţie de un tip aparte, care creează noi cunoştinţe ştiinţifice. Cunoştinţele ştiinţifice constituie, totodată, o parte din elementele fundamentale ale acestei activităţi sociale specifice. Din punct de vedere sociologic, ştiinţa nu este, deci, simplă cunoaştere, ci o instituţie socială specifică, în care se realizează activitatea ştiinţifică şi în cadrul căreia se stabilesc anumite relaţii sociale. Aceste relaţii se manifestă în structura activităţii ştiinţifice, între activitatea ştiinţifică şi diferitele componente ale structurii societăţii, între activitatea ştiinţifică şi sistemul vieţii sociale ca întreg.

69

Ştiinţa nu este ceva exterior societăţii, ci o componentă a ei esenţială şi necesară. Sistemul vieţii sociale exercită o influenţă atât asupra dezvoltării ştiinţei ca proces de cunoaştere, cât şi asupra elementelor ştiinţei ca instituţie socială, asupra întregii ei structuri. În prezent, dar şi în viitor, ponderea specifică a ştiinţei în structura societăţii va creşte continuu, interacţiunile ei cu toate celelalte domenii se vor consolida, funcţiile ei sociale se vor amplifica, va spori influenţa ei asupra funcţionării şi dezvoltării societăţii ca întreg. Sistemul social şi fiecare componentă a acestui sistem formează mediul social, care acţionează asupra funcţionării şi dezvoltării activităţii ştiinţifice şi în care se realizează funcţia socială a ştiinţei. Dacă funcţia euristică a ştiinţei constă în continuarea valorificării, în procesul cunoaşterii ştiinţifice, a cunoştinţelor dobândite în urma activităţii ştiinţifice de cercetare, funcţia ei socială constă în a face utilizabile, în întreaga practică, cunoştinţele despre legităţile naturii, societăţii, gândirii umane. Acest rol funcţional îi este „predestinat”, prin specificul său şi prin locul pe care îl ocupă în structura societăţii, ca „producător” şi „furnizor” de informaţie ştiinţifică. Într-un studiu consacrat sociologiei ştiinţei şi sociologiei cunoaşterii, G. Namer (1971), distingând şi descriind patru direcţii în dezvoltarea sociologiei ştiinţei, prezintă şi analizează, de fapt, însăşi sociologia ştiinţei: • Prima direcţie: O sociologie empirică a ştiinţei. Dezvoltarea sociologiei empirice a ştiinţei este rezultatul lucrărilor lui R.K. Merton, în care tratează conflictele dintre ştiinţă şi societate şi al cercetărilor empirice întreprinse de T. Parsons asupra instituţiei ştiinţifice. Conceptul de „instituţionalizare a ştiinţei”, utilizat de Parsons, este rezultatul cercetării organizării activităţii ştiinţifice şi a comunicării dintre oamenii de ştiinţă; • A doua direcţie: O sociologie empirică a ştiinţei, care se dezvoltă, cum arată Merton (1957), pe baza priorităţii descoperirilor ştiinţifice. Cu lucrarea Priorityes in Scientific Discovery a lui Merton se reia, pe o bază nouă, cercetarea sociologică a ştiinţei, cu un lung calendar al discuţiilor despre prioritatea descoperirilor şi se tratează instituţionalizarea ştiinţei ca factor al recunoaşterii acestei priorităţi; • A treia direcţie: O sociologie a ştiinţei, care se dezvoltă în perioada 1950–1960 şi care priveşte ştiinţa ca subsistem social. Remarcăm, în acest context, lucrarea lui N. Storer, Sistemul social al ştiinţei, în care ştiinţa este înţeleasă ca un subsistem al întregului sistem al societăţii, în sensul conceptului de sistem social dat de T. Parsons. Storer porneşte de la analiza sociologică a ştiinţei ca profesie, de la cercetarea sociologică a 70

creaţiei ştiinţifice. El construieşte un sistem de norme de comportament în ştiinţă, care a servit ulterior la alte elaborări; • A patra direcţie: O sociologie a ştiinţei dedicată aspectului cognitiv al activităţii ştiinţifice. Această direcţie de dezvoltare a sociologiei ştiinţei este ilustrată cel mai bine de J.M. Ziman (1968). După părerea lui Namer, Ziman depăşeşte distincţia dintre ştiinţă ca şi cunoaştere, ca activitate şi ca instituţie socială, folosind conceptul unificator de „consens” (identitate a modului de a gândi). Pentru Ziman, doar cunoştinţele „unanime” sunt sigure şi autentice. Ca urmare, opinia publică reprezintă criteriul adevărului. Această concluzie derivă în special din concepţia autorului potrivit căreia o ştiinţă „mai unanimă” este mai adevărată decât o ştiinţă „mai puţin unanimă”. De fapt, însă, nu „unanimitatea” stabileşte conţinutul de adevăr, ci doar din adevăr poate izvorî unanimitatea autentică. În ultimul timp, în sociologia ştiinţei se manifestă o tendinţă accentuată reprezentată de dezvoltarea sociologiei cunoaşterii ştiinţifice, ca parte esenţială şi în cel mai înalt grad reprezentativă a sociologiei ştiinţei. În afara aspectelor deja tratate, se impune atenţiei problema, atât de importantă, a instituţionalizării ştiinţei. După părerea multor oameni de ştiinţă, elaborarea unei concepţii sociologice asupra ştiinţei este de neconceput fără a ţine seama de unul dintre fragmentele sale esenţiale, şi anume, interpretarea instituţională. 6. Religia Nu există o definiţie a religiei care să se bucure de unanimitate în rândul cercetătorilor şi unii dintre ei au vorbit chiar de un „Turn Babel” al definiţiilor (Y. Lambert, 1991). Într-adevăr, este greu de izolat în totalitate definiţia religiosului de analiza acestuia, iar definiţiile propuse reflectă în mod inevitabil orientările de cercetare ale autorilor lor. Pe de altă parte, cum religia se manifestă în moduri diferite, o definiţie trebuie să încerce să subsumeze unui singur concept o varietate fenomenală a religiosului, adică să convină analizei diferitelor religii existente şi să nu fie unilateral dependentă de o religie dată (de creştinism, spre exemplu). Etimologia însăşi a cuvântului, relegere la Cicero (a relua cu scrupulozitate, a reculege) sau religare la Lactanţiu (a relega) este ezitantă, chiar dacă unii înclină pentru cea dintâi, care permite, după cum a arătat H. Hatzfeld (1993), definirea religiei ca „activitate simbolică tradiţională”. Pe de altă parte, termenul de religie se situează într-un univers semantic în care se defineşte prin raportare la alţi termeni (superstiţie, erezie, credinţă, necredinţă …), aceste diferenţieri având de cele mai multe ori rolul de a opune un religios veritabil faţă de ceea ce nu 71

pare demn de a primi un asemenea calificativ (religiosul putând el însuşi să fie descalificat în numele credinţei). În sfârşit, sunt mai multe puncte de vedere disciplinare posibile pentru a defini religiosul: definiţia sociologică a religiosului care ne interesează aici nu exclude alte perspective. În funcţie de privilegierea a ceea ce face religia, a funcţiilor sociale pe care le îndeplineşte, sau a ceea ce este ea, a substanţei sale, ajungem la definiţii numite funcţionale sau substantive ale religiilor. Aceste două registre de definiţii, cu avantajele şi inconvenientele respective, nu epuizează totuşi chestiunea şi vom spune de ce ni se pare necesar să depăşim această opoziţie între abordările funcţionale şi cele substantive (referitoare la substanţă) ale religiilor. • Definiţii funcţionale Din perspectiva antropologiei culturale, Clifford Geertz (1966) defineşte religia după cum urmează: „Un sistem de simboluri care acţionează în scopul suscitării în rândul oamenilor a unor motivaţii şi dispoziţii puternice, profunde şi durabile, formulând concepţii de ordin general despre existenţă şi conferind acestor concepţii o asemenea aparenţă de realitate încât aceste motivaţii şi aceste motivări par că se întemeiază numai pe realitate”. Potrivit acestei abordări, religia este concepută mai ales ca un ansamblu simbolic producător de sens, care permite indivizilor să înscrie evenimente şi experienţe într-o ordine a lumii dată. Deşi de natură neempirică, această ordine presupusă a lumii este considerată de credincioşi ca foarte reală, chiar mai reală decât experienţele laice. Alţii merg mai departe în determinarea funcţiilor religiei. Definind religia ca pe „un sistem de credinţe şi de practici graţie cărora un grup poate suporta problemele ultime ale vieţii omeneşti”, I. Milton Vinger (1970) identifică aceste funcţii cu tipurile de răspunsuri pe care oamenii le propun chestiunilor referitoare la moarte, la suferinţă, la sensul ultim al existenţei. Definiţiile funcţionale au un caracter extensiv, permiţând cuprinderea sub termenul religie a unor fenomene care nu se prezintă ca atare. • Definiţii substantive În definiţiile substantive, se câştigă la înţelegere ceea ce se pierde prin extensie. Un exemplu de definiţie substantivă a religiei ne este propus de R. Robertson (1970), care înţelege prin cultură religioasă următoarele: „Un ansamblu de credinţe şi simboluri (şi de valori ce derivă în mod direct din acestea) ce depinde de distincţia dintre o realitate empirică şi una supraempirică, transcendentă, aspectele empiricului fiind subordonate semnificaţiei nonempiricului”. 72

Melford Spiro (1966), care înţelege prin termenul instituţie modele de comportamente şi de credinţe împărtăşite sub raport social, vede în religie: „O instituţie care constă în interacţiuni modelate în mod cultural cu fiinţe supraomeneşti postulate tot în mod cultural”. În 1981, Karel Dobbelaere propunea următoarea definiţie a religiei: „Un sistem unificat de credinţe şi practici referitor la o realitate supraempirică, transcendentă, care-i uneşte pe toţi cei care aderă la el cu scopul formării unei singure comunităţi morale”. Definiţiile substantive ale religiei raportează, într-un fel sau altul, religia la transcendent, la supranatural; aceasta este şi poziţia adoptată de B. Wilson (1982). În felul acesta, ele sunt în consonanţă cu întrebuinţarea socială a termenului religie, cel puţin în societăţile occidentale. Celălalt avantaj este acela că permit delimitarea relativ clară a obiectului lor, îndepărtând din start, din domeniul religiosului, tot ceea ce nu se referă la o formă oarecare a transcendenţei. Pentru că riscă să fixeze religiosul într-o formă stabilită, o definiţie substantivă a religiosului se poate dovedi incapabilă să prezinte schimbarea religioasă: religiile se transformă, şi această lume extrem de diversificată de practici simbolice, care este lumea religiei, cunoaşte mutaţii profunde. Ceea ce se înţelege prin religie într-o anumită epocă poate fi complet diferit de ceea ce se înţelege prin ea într-o altă perioadă. Realitate supraempirică, transcendenţă, supranatural: aceşti termeni cu conţinuturi foarte problematice, datorită faptului că sunt definiţi din punct de vedere istoric şi cultural, caracterizează limitele definiţiilor substantive ale religiei. Într-un fel sau altul, definiţiile substantive sunt mereu părtinitoare în determinarea a ceea ce este religios şi a ceea ce nu este, pornind de la o anumită viziune a religiosului, de cele mai multe ori occidentală. Or, diversitatea extremă a formelor religioase, precum şi evoluţiile noi pe care religiosul le poate cunoaşte trebuie privite cu multă prudenţă de cercetător. Este, deci, dificil să definim din punct de vedere sociologic religia, pe baza unor criterii pur de substanţă. Putem ieşi din această dilemă încercând să reunim cele două abordări. Claude Bovay şi Roland J. Campiche (1992), spre exemplu, definesc religia prin îmbinarea unor aspecte funcţionale cu aspecte de substanţă: „Orice ansamblu de credinţe şi practici, mai mult sau mai puţin organizat, referitor la o realitate supraempirică transcendentă, care îndeplineşte, într-o societate dată, una sau mai multe din funcţiile 73

următoare: integrare, identificare, explicare a experienţei colective, răspuns la caracterul structural nesigur al vieţii individuale şi sociale”. • Teorii despre religie. Tipologia organizaţiilor religioase Religia există în toate societăţile cunoscute, deşi credinţele şi practicile religioase variază de la o cultură la alta. Toate religiile implică un set de simboluri, care presupun sentimente de veneraţie, legate de ritualuri practicate de o comunitate de credincioşi. Abordările sociologice ale religiei au fost influenţate cel mai mult de ideile celor trei gânditori „clasici”: K. Marx, E. Durkheim şi Max Weber. Toţi aceştia au considerat că religia este, într-un mod fundamental, o iluzie. Ei au crezut că „lumea de apoi”, pe care o creează religia, este, de fapt, lumea noastră, distorsionată, văzută prin prisma simbolismului religios. Pentru Marx, religia conţine un puternic element ideologic. Ea oferă justificare pentru inegalităţile de avere şi putere existente în societate. Pentru Durkheim, religia este importantă datorită funcţiei de coeziune pe care o îndeplineşte, în special prin aceea că asigură faptul că oamenii se întâlnesc cu regularitate pentru a-şi afirma credinţele şi valorile comune. Pentru Weber, religia este importantă datorită rolului pe care îl joacă în schimbarea socială, mai ales în dezvoltarea capitalismului modern. Toate religiile implică, în fapt, comunităţi de credincioşi, dar există multe diferenţe în modul de organizare a acestora. Există patru tipuri principale de organizaţii religioase: • bisericile sunt instituţiile religioase cele mai mari recunoscute, având, de obicei, o structură birocratică formală şi o ierarhie alcătuită din funcţionari religioşi; • sectele sunt grupuri de credincioşi de dimensiuni mai reduse şi mai puţin formale, înfiinţate, adesea, pentru a revigora biserica recunoscută; • dacă o sectă supravieţuieşte o perioadă mai îndelungată de timp şi este instituţionalizată, dobândeşte numele de confesiune; • cultele se aseamănă cu sectele, dar nu se preocupă de revigorarea bisericii recunoscute. Conceptele de biserică, sectă şi confesiune pot fi, în oarecare măsură, determinate cultural. Organizaţiile religioase care există de ceva vreme tind să devină birocratice şi inflexibile. Dar simbolurile religioase au o extraordinară putere emoţională pentru credincioşi, neacceptându-se reducerea lor la nivelul rutinei. Cu cât activităţile religioase sunt mai standardizate, devenind acte repetate în mod inconştient, cu atât se pierde latura de sacralitate, iar ritualurile şi credinţele religioase devin un fel de 74

elemente ale vieţii cotidiene. Pe de altă parte, ceremonialurile contribuie la revitalizarea unor calităţi ale experienţei religioase. • Religia şi funcţiile sale Ca orice fenomen social, şi religia îndeplineşte anumite funcţii într-un context social determinat. Literatura de specialitate evidenţiază următoarele funcţii importante: a) Funcţia cognitivă. Încă din Antichitate, religia a fost înţeleasă ca o încercare de explicare a lumii, în absenţa unei cunoaşteri ştiinţifice. Ca modalitate de cunoaştere, specifică religiei, este forma sa preteoretică, mitologică. Ea are o accentuată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenţei umane, prima existenţă la care cunoaşterea umană a avut acces, asupra tuturor celorlalte domenii ale existenţei, în vederea explicării lor. În această perspectivă, antropologul social englez E.B. Taylor oferă o primă teorie sistematică, ce are la bază o mare cantitate de date şi informaţii. Potrivit lui Taylor, caracteristică religiei este ideea de suflet, care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experienţe, precum aceea a viselor, transei, morţii. b) Funcţia acţională. Religia reprezintă o formă de extensie a capacităţii umane limitate de acţiune. James Frazer consideră că omul primitiv a încercat să abordeze lumea prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale prin controlul forţelor supranaturale). Religia a apărut în condiţiile în care omul a descoperit că magia este ineficientă. În loc să caute să controleze forţele supranaturale prin descântece, ritualuri, formule, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul forţelor supranaturale, subordonându-se acestora. c) Funcţia de reducere a anxietăţii. Bronislav Malinowski a arătat că magia şi religia sunt instrumente de reducere a anxietăţii în situaţiile care depăşesc posibilităţile efective de control. Religia reprezintă o „sacralizare a crizelor vieţii umane”. Ea nu este o încercare de explicare a lumii, ci un răspuns la tragediile vieţii umane, la conflictul dintre proiectele umane şi realităţi; d) Funcţia socială. În cunoscuta lucrare Formele elementare ale vieţii religioase, E. Durkheim evidenţiază faptul că funcţia religiei este de a afirma superioritatea morală a societăţii asupra membrilor săi, menţinând, astfel, solidaritatea societăţii. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuşi. În religie, „societatea se sacralizează pe ea însăşi”. Spre deosebire de Malinowski, A.R. Radcliffe-Brown consideră că religia are, în primul rând, o funcţie socială, contribuind la menţinerea ordinii sociale. Cercetările din antropologia socială şi culturală pun în evidenţă 75

faptul că numeroase tabuuri şi prescripţii religioase trebuie interpretate ca modalităţi de adaptare a colectivităţilor umane la mediul din care fac parte. În general, teoriile religioase elaborate de antropologii sociali şi culturali au în vedere societăţile arhaice. e) Funcţia compensatorie. O explicaţie aparte asupra religiei în societăţile stratificate social o găsim în lucrările lui K. Marx şi F. Engels. Pe de o parte, religia se constituie într-un protest împotriva lumii alienate, însă un protest neputincios, ea îndeplinind, în acest fel, o funcţie compensatorie, care face lumea tolerabilă în speranţa unei compensări în lumea de după moarte. Pe de altă parte, tocmai pentru că religia este o formă de compensare iluzorie a unei vieţi inacceptabile, ea reprezintă un puternic instrument utilizat de clasele dominante pentru a menţine organizarea socială care le favorizează. f) Funcţia de liant social, de prezervare a identităţii comunitare. Numeroase studii relevă faptul că religia reprezintă un instrument important al constituirii şi prezervării identităţii unor comunităţi etnice sau chiar a unor comunităţi constituite exclusiv prin aderenţa la o credinţă religioasă. Foarte adesea, ea a reprezentat un liant al vieţii sociale, un instrument spiritual şi instituţional al creşterii coeziunii sociale şi al mobilizării resurselor în vederea unei mai bune adaptări la un mediu aflat în continuă schimbare. Sunt şi situaţii în care diferenţele dintre opţiunile religioase pot să accentueze tensiunile şi conflictele din cadrul unei comunităţi. • Religie şi modernitate. Problema secularizării Ca intenţie de analizare a societăţii şi a evoluţiei acesteia la modul cât mai sistematic şi mai obiectiv cu putinţă, sociologia s-a născut din schimbarea socială care a antrenat apariţia societăţii moderne. Altfel spus, dezvoltarea sa este chiar un element al modernităţii, iar întrebările inerente acesteia în legătură cu viitorul şi evoluţia religiosului în societăţile industriale îi sunt constitutive. Prin urmare, nu este deloc de mirare că, încă de la începuturile sale, sociologia a fost interesată de fenomenul religios. Deloc surprinzător este şi faptul că a putut să gândească, în calitatea sa de ştiinţă pozitivă a socialului, că poate propune bazele ştiinţifice ale unei morale laice debarasate de elementele mitice de provenienţă religioasă (Durkheim) şi chiar să se considere ea însăşi o alternativă modernă a religiosului şi a metafizicii. Această implicare a sociologiei în procesul de modernizare a avut drept consecinţă faptul că sociologii au avut tendinţa de a considera modernitatea un proces opus religiosului. Dacă industrializarea, urbanizarea şi raţionalizarea ar contribui la dizolvarea lumilor religioase, dacă modernitatea ar reprezenta o „demitizare a 76

lumii” (Weber), religiosul ar putea să apară, în aceste condiţii, ca o rămăşiţă supravieţuitoare menită să dispară, într-un termen mai scurt sau mai lung, de pe orizontul societăţilor moderne. În direcţia sensului originar al termenului de secularizare – termen prin care se desemna apropierea bunurilor bisericeşti de puterea civilă – unii, precum Peter Berger (1971), definesc secularizarea ca pe un „proces prin care unele sectoare ale societăţii şi ale culturii sunt sustrase de sub autoritatea instituţiilor şi simbolurilor religioase”. Prin urmare, secularizarea cuprinde, pe lângă un aspect instituţional şi juridic, un aspect cultural ce se manifestă prin următoarele trăsături: • emanciparea reprezentărilor colective faţă de toate referinţele religioase; • constituirea de învăţături independente faţă de religie; • autonomizarea conştiinţei şi a comportamentului indivizilor faţă de prescripţiile religioase. Potrivit lui Brayn Wilson (1966), unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai tezei secularizării în sociologia religiilor, secularizarea desemnează „procesul prin care instituţiile, gândirile şi practicile religioase îşi pierd importanţa (semnificaţia) socială”, fiind un proces care afectează locul religiei în sistemul social. În opinia lui Wilson (1982), secularizarea este legată de trecerea „de la un sistem cu bază comunitară la un sistem cu bază societală”, o trecere care transformă situaţia religiei: „În societatea secularizată, religia va rămâne marginală, relativ slabă şi va continua să-i reconforteze pe oameni în interstiţiile unui sistem social lipsit de suflet, ai cărui prizonieri mai mult sau mai puţin constrânşi sunt (aceşti oameni)”. Wilson nu identifică secularizarea cu un declin inevitabil al religiei, după cum nici nu pretinde că secularizarea societăţii înseamnă „că toţi oamenii au dobândit o conştiinţă secularizată” sau că „au lăsat la o parte orice interes faţă de religie”. Trebuie să se facă distincţia între secularizarea sistemului social şi secularizarea actorilor. După părerea lui Wilson, secularizarea rezultă în principal din procesul de raţionalizare a organizaţiilor moderne şi de autonomizare crescândă a instituţiilor şi a practicilor sociale faţă de religie, autonomizare care-i permite omului să se gândească la faptul că-şi poate schimba, prin practica şi proiectele sale, condiţiile de viaţă şi societatea. Karel Dobbelaere (1981) a identificat trei dimensiuni ale secularizării: • laicizarea la nivel macrosociologic, care priveşte procesul de diferenţiere structurală şi funcţională a instituţiilor; 77

• schimbarea religioasă, care se referă la evoluţiile înseşi ale universurilor religioase şi mai cu seamă la tendinţa lor de a se moderniza; • implicarea religioasă personală, care se referă la comportarea individuală şi măsoară gradul de integrare normativă a persoanelor în grupurile religioase. Ca şi Wilson, Dobbelaere consideră că secularizarea este un proces care priveşte în principal sistemul social sau nivelul societal. În acest sens, măsurile de participare religioasă nu i se par a fi indicatorii cei mai fiabili ai secularizării. Diferitele nivele reperate de Dobbelaere permit identificarea utilă a evoluţiilor nu întotdeauna concordante care afectează societatea, organizaţiile religioase şi indivizii. În fond, prin secularizare trebuie să înţelegem o mutaţie socioculturală globală manifestată prin diminuarea rolului instituţional şi cultural al religiei, care ar pierde mult din puterea sa socială. Dintr-un cadru ce îngloba societatea şi reprezenta sensul ultim al ordinii sale, ale cărui credinţe şi al cărui limbaj se impregnau adânc în viaţa cea de toate zilele a indivizilor, religia ar deveni un sector ca atâtea altele ale vieţii sociale şi chiar o lume din ce în ce mai străină pentru un mare număr de persoane. VIII. ORGANIZAŢIILE ŞI CONDUCEREA LOR Definită ca „ansamblu uman formalizat şi ierarhizat în vederea asigurării cooperării şi coordonării membrilor săi pentru atingerea unor scopuri date” (Erhard Friedberg, 1997), ca „un grup uman, alcătuit din specialişti care lucrează împreună la o sarcină comună” (Peter F. Drucker, 1999), ca „un grup mare de persoane, structurat într-un mod impersonal şi care are menirea de a asigura anumite obiective specifice” (Giddens, 2001), organizaţia s-a impus ca un semn distinctiv al epocii contemporane, iar societatea în care trăim arată exact ca organizaţiile care o alcătuiesc. Bună sau rea, cu cele bune şi cu cele rele, societatea noastră reflectă, în mare măsură, ceea ce există, se întâmplă, se dezvoltă sau se schimbă în spaţiul organizaţional (Mihaela Vlăsceanu, 1999). 1. Teorii despre organizaţii Etapa I Etapa cuprinsă între 1900-1930 a avut ca semn distinctiv pentru organizaţii imaginea clasică a acestora ca „maşini” proiectate deliberat să realizeze scopuri specifice. În cadrul acestei etape au fost dezvoltate următoarele modele teoretice: 78

a) Managementul ştiinţific, promovat de Frederick Taylor Taylor, artizanul a ceea ce este cunoscut drept „management ştiinţific”, arăta: „Obiectul principal al managementului trebuie să fie asigurarea maximei prosperităţi pentru patron, împreună cu maxima prosperitate pentru salariat. Pentru patron, maxima prosperitate nu înseamnă neapărat profituri mai mari pe termen scurt, ci dezvoltarea tuturor aspectelor care îi asigură întreprinderii o prosperitate permanentă. Pentru salariaţi, prosperitatea maximă nu înseamnă doar salarii mai mari imediate, ci şi dezvoltarea capacităţii lor de a obţine realizări mai valoroase, la nivelul maxim la care sunt calificaţi” (D.S. Pugh, D.J. Hickson, 1994). Dependenţa reciprocă dintre conducere şi salariaţi, precum şi necesitatea de a munci împreună în scopul atingerii obiectivului comun al prosperităţii crescute pentru toţi cei implicaţi i s-au părut evidente lui Taylor. Iniţiind realizarea de studii sistematice asupra muncii şi managementului, Taylor a ajuns să propună patru mari principii ale managementului ştiinţific: • dezvoltarea ştiinţei reale a muncii, prin adunarea şi sistematizarea tuturor cunoştinţelor deţinute de muncitori şi reducerea lor la reguli, legi, chiar la formule matematice; • selecţia ştiinţifică şi perfecţionarea progresivă a muncitorului: alegerea muncitorilor în funcţie de însuşirile lor fizice şi intelectuale absolut necesare muncii, însoţită de instruirea lor pentru a putea ajunge muncitori de „primă clasă”; • combinarea ştiinţei muncii cu forţa de muncă selecţionată şi perfecţionată ştiinţific: inducerea dorinţei sau interesului muncitorilor pentru a se instrui şi a progresa, fapt ce poate fi realizat fie prin folosirea unor stimulente, fie prin comportamente amabile sau consideraţie din partea conducătorilor; • cooperarea constantă şi strânsă între conducere şi muncitori: distribuirea echitabilă a muncii şi a responsabilităţilor între muncitori, ceea ce poate preîntâmpina apariţia conflictelor. Esenţa concepţiei tayloriste este rezumată de însuşi creatorul ei, în finalul lucrării sale Principles of Scientific Management: „Organizarea ştiinţifică nu comportă neapărat o mare inovaţie, nici o descoperire de fapte noi, extraordinare; ea constă într-o oarecare combinaţie de elemente care n-a fost încă făcută, în gruparea cunoştinţelor analizate şi în clasarea lor sub formă de legi şi reguli, care constituie o ştiinţă; această ştiinţă este însoţită de o schimbare totală în atitudinile reciproce ale lucrătorilor şi 79

conducătorilor, nu numai în raport cu oamenii, ci şi în raport cu responsabilităţile şi îndatoririle proprii. Rezultă o nouă repartiţie a îndatoririlor şi o cooperare strânsă şi cordială, imposibil de obţinut în vechiul sistem de conducere. Această combinaţie ce reprezintă organizarea ştiinţifică poate fi rezumată astfel: – ştiinţă în loc de empirism; – armonie în loc de discordie; – cooperare în loc de individualism; – randament maxim în loc de producţie scăzută; – formarea fiecărui om, pentru a-l determina să obţină randament şi prosperitate maxime” (M. Zlate, 2001). b) Teoria organizării şi administraţiei, dezvoltată de Henry Fayol Preocupat de realizarea unei analize teoretice adecvate unei largi game de organizaţii, Fayol şi-a pus întrebarea fundamentală: Ce este managementul?, oferind un răspuns neaşteptat pentru vremea sa: managementul este un tot, care cuprinde: • prevederea şi planificarea: examinarea viitorului şi întocmirea planului de acţiune; • organizarea: crearea structurii materiale şi umane a întreprinderii; • conducerea: menţinerea activităţii în rândul personalului; • coordonarea: corelarea, unificarea şi armonizarea tuturor activităţilor şi eforturilor; • controlul: supravegherea, astfel încât totul să se desfăşoare în conformitate cu regulile stabilite şi ordinele transmise. Pentru transpunerea eficientă în practică a acestor coordonate de bază ale managementului, Henry Fayol propune 14 principii ale administrării, de fapt, principii ale managementului: • diviziunea muncii; • autoritatea şi responsabilitatea; • disciplina; • unitatea de comandă şi acţiune; • unitatea de direcţie; • subordonarea interesului individual în raport cu interesul general; • remunerarea corectă a personalului; • centralizarea şi descentralizarea; • ierarhia; • ordinea; • echitatea; • stabilitatea în funcţii a personalului; 80

• iniţiativa; • unitatea personalului. c) Teoria birocraţiei, elaborată de Max Weber După opinia lui Weber, toate organizaţiile de mare întindere au tendinţa, prin natura lor, să fie birocratice. Cuvântul birocraţie a fost inventat de către Monsieur de Gournay, în anul 1745, care a adăugat cuvântului birou, însumând atât încăperea, cât şi masa de scris, un termen derivat din verbul grecesc a conduce. Birocraţia ar însemna, deci, conducerea de către funcţionari. Ca termen, birocraţia a fost aplicată, mai întâi, funcţionarilor guvernamentali, însă, treptat, a fost extinsă pentru a defini organizaţiile mari, în general. Birocraţiile s-au dezvoltat pe deplin abia în vremurile moderne. După Weber, expansiunea birocraţiei este inevitabilă în societăţile moderne, întrucât autoritatea birocratică este singurul mod de adaptare la cerinţele administrative ale sistemelor sociale de mare întindere. Totuşi, Weber considera că birocraţia prezintă multe neajunsuri importante, care au implicaţii semnificative în viaţa socială modernă. Preocupat de problema autorităţii şi încercând să identifice temeiurile pentru care oamenii acceptă legitimitatea autorităţii, Weber a ajuns la descrierea a trei tipuri „pure” de organizaţii: • organizaţia centrată pe lider (tipul charismatic): tipul de organizaţie în care exercitarea autorităţii se bazează pe calităţile personale ale liderului, pe charisma lui; ierarhia constă în acest caz dintr-un lider şi discipolii săi, aceştia din urmă total devotaţi, având şi rolul de mediere între lideri şi mase; puterea decizională îi aparţine în exclusivitate liderului, fapt ce aduce cu sine un risc crescut de abordare defectuoasă a problemelor cu care se confruntă organizaţia respectivă; • organizaţia patriarhală (tipul tradiţional): se caracterizează prin existenţa unui sistem de autoritate acceptată în virtutea tradiţiei, a datinilor, a faptului că „întotdeauna a fost aşa”; tradiţia este glorificată, rangul sau poziţia în societate au o importanţă deosebită, iar relaţiile existente într-o astfel de organizaţie sunt mai mult de tipul „stăpân-supus”; • organizaţia birocratică (tipul raţional-legal): tip de autoritate raţional-legal, pe care Weber îl consideră ca reprezentând instituţia dominantă în societatea modernă; sistemul este numit raţional pentru că în interiorul său mijloacele sunt desemnate expres pentru realizarea unor scopuri specifice, este legal fiindcă autoritatea se exercită pe baza unui sistem de reguli şi proceduri specifice poziţiei pe care individul o ocupă într-o anumită perioadă de timp. 81

Principalele caracteristici ale organizaţiilor birocratice, aşa cum ar fi fost ele definite de Max Weber, sunt următoarele: • specializarea; • structura ierarhică autoritară; • sistemul de reguli şi reglementări formale; • impersonalitatea şi imparţialitatea; • promovarea în carieră; • eficienţa organizaţiilor birocratice. d) Teoria comportamentului administrativ, formulată de Herbet Simon Prin promovarea conceptului de raţionalitate limitată şi a teoriei privind comportamentului de luare a deciziei, care se raportează, îndeosebi, la structura formală a organizaţiei – reguli, ierarhii funcţionale, ierarhii de obiective –, Simon poate fi inclus în această primă etapă a dezvoltărilor teoretice în analiza organizaţională. Etapa a II-a După 1920 şi până în anul 1960, se conturează treptat şi se impune un nou model de înţelegere şi explicare a organizaţiilor, centrat pe ideea considerării lor ca sisteme naturale. Următoarele teorii au fost dezvoltate în această etapă: a) Şcoala relaţiilor umane Teoreticienii sistemelor naturale sunt interesaţi de studierea acelor caracteristici care le definesc ca organisme sau colectivităţi sociale. Accentul este deplasat spre considerarea vieţii contemporane a acestor colectivităţi sociale, respectiv spre studierea şi explicarea acelor aspecte responsabile de apariţia, cristalizarea şi varietatea formelor de manifestare a comportamentului social în organizaţii. Preocupările centrale ale promotorilor acestui model sunt legate de: • analiza structurilor informale şi a modului în care acestea influenţează organizarea formală; • mecanismele de integrare a necesităţilor individuale în cele organizaţionale; • problemele mai generale referitoare la „supravieţuirea organizaţiei”. Cele mai importante contribuţii la dezvoltarea orientării cunoscute sub denumirea de „şcoala relaţiilor umane” aparţin lui G.E. Mayo, F.J. Roethlisberger şi D. Mc. Gregor.

82

Scopul iniţial al investigaţiilor lui Mayo şi Roethlisberger a fost acela de a înţelege relaţia dintre condiţiile de muncă şi productivitate. Descoperind rolul structurii informale în cadrul organizaţiei formale, şcoala relaţiilor umane a contribuit la zdruncinarea principalelor supoziţii pe care se baza paradigma raţionalistă de abordare a organizaţiilor. Rezultatul cel mai important este acela de promovare a viziunii organizaţiilor ca sisteme sociale, evidenţiindu-se faptul că eficienţa organizaţională depinde de complementaritatea şi congruenţa dintre scopurile organizaţiei şi necesităţile personale ale angajaţilor. Este important, de asemenea, rolul conducerii în stimularea şi influenţarea comportamentului individual al membrilor organizaţiei, cercetătorii arătând că performanţa şi satisfacţia în muncă ale angajaţilor sunt determinate de caracteristicile liderilor, respectiv de calitatea climatului de supraveghere şi conducere (Mihaela Vlăsceanu, 1999). La rândul său, Mc Gregor, preocupat toată viaţa de interpretarea organizaţiilor dintr-o perspectivă umană, conturează două concepţii manageriale care ghidează modul de raportare a conducătorilor la oameni: Teoria X şi Teoria Y, fiecare dintre ele bazându-se pe o serie de ipoteze privind motivaţia muncii şi conducerea. b) Teoria privind comportamentul cooperator în organizaţiile formale, promovată de Chester Barnard Principala contribuţie a lui Chester Barnard la dezvoltarea teoriei organizaţiilor constă în formularea principiilor care fundamentează existenţa şi funcţionarea organizaţiilor: acţiunea socială de cooperare. În concepţia lui Barnard, o organizaţie apare atunci când sunt întrunite cel puţin două condiţii: • există persoane capabile să comunice între ele; • acestea doresc să contribuie acţional la realizarea unui scop comun. O altă idee accentuată de Barnard este aspectul cooperator al scopului organizaţional. Pentru ca membrii unei organizaţii să coopereze, este necesar ca scopul să fie acceptat şi considerat relevant atât pentru ţelul organizaţiei ca întreg, cât şi pentru fiecare individ în parte. Aspectul subiectiv al scopului organizaţional este considerat central. Temeiul acţiunii cooperatoare, conform viziunii lui Barnard, este reprezentat de un scop cooperator, apreciat de participanţi ca fiind cel al organizaţiei. c) Teoria instituţională a lui Philip Selznick În elaborarea teoriei sale, Selznick porneşte de la acceptarea ideii că organizaţiile sunt instrumente proiectate deliberat pentru atingerea unor scopuri. Organizaţia este însă alcătuită din oameni care, prin simpla lor prezenţă, colorează viaţa organizaţională cu accente nonraţionale, 83

determinate de atitudinile, obiceiurile, angajamentele sau perspectivele lor diferite. Pentru a evada din această perspectivă limitată de interpretare a organizaţiilor, autorul propune termenul de instituţie, considerat că acesta surprinde mai sugestiv caracteristicile organizaţiei, ca produs natural al presiunilor şi necesităţilor sociale. Pentru a surprinde şi mai nuanţat acest proces de schimbare, Selznick introduce alte două concepte: competenţa distinctivă şi personalitatea organizaţională, arătând că infuzia de valori transformă organizaţiile în instituţii, oferindu-le o identitate distinctă. Selznick accentuează şi el rolul decisiv al liderului în procesul evolutiv al organizaţiei, în viziunea sa liderul instituţional fiind acela care dispune în cea mai înaltă măsură de capacitatea de a promova şi proteja valorile. Etapa a III-a În jurul anului 1950, preocuparea teoreticienilor şi analiştilor se orientează spre studiul schimburilor reciproce sau interdependenţelor dintre organizaţii şi mediu, acesta fiind considerat o sursă esenţială a informaţiilor, energiei şi ordinii prin care se asigură însăşi supravieţuirea organizaţiilor. Acestei etape îi corespund următoarele modele teoretice: a) Teoriile de contingenţă (G.M. Stalker, P. Lawrence, J. Lorch, J. Woodward, J.D. Thompson) Teoriile contingenţei argumentează că orice problemă (umană sau de structură) a organizaţiilor trebuie abordată nu la modul general, ci în funcţie de situaţia specifică. Aceasta înseamnă că nu există o singură sau „cea mai bună” structură de organizare, formă de motivare sau de practică de conducere, care să fie potrivită în orice situaţie. Modul de abordare a fiecărei probleme trebuie adecvat cerinţelor situaţiei specifice, respectiv tipurilor de activităţi, de oameni sau de mediu în care funcţionează organizaţia. Eficienţa organizaţiei este determinată de modul de adecvare a structurii şi proceselor interne ale organizaţiei la natura mediului. Constituindu-se ca o provocare la adresa interpretării organizaţiilor ca sisteme închise, teoriile de contingenţă accentuează ideea că „o mare parte a varianţei din comportamentul unor firme depinde de mediu”. În cadrul abordării contingenţiale au fost promovate extrem de multe analize şi modele a căror premisă era aceea că modul de adecvare a caracteristicilor organizaţiilor la cerinţele mediului va determina însăşi capacitatea lor de adaptare (Corina Ilin, 2004). 84

b) Analiza costurilor tranzacţionale Oliver Williamson promovează un model analitic care îmbină perspectivele de abordare a organizaţiilor ca sisteme deschise şi raţionale. El îşi dezvoltă teoria pornind de la încercarea de a explica originile şi raţiunile existenţei organizaţiilor. Răspunsul pe care îl oferă reprezintă o conceptualizare a formării şi schimbării instituţionale, apelând în formularea explicaţiilor la teoriile economice ale pieţei şi la teoria organizaţională. Prin combinarea unor elemente specifice celor două modalităţi de analiză, Williamson a ajuns la formularea conceptului de „economie instituţională”, motiv pentru care este considerat un reprezentant al „noii teorii economice instituţionale”. Din multitudinea tranzacţiilor existente într-o societate, unele au loc pe piaţă, iar altele în cadrul organizaţiilor. Alegerea cadrului sau a modului de realizare a tranzacţiei depinde atât de informaţia disponibilă, cât şi de costurile presupuse de eventuala necesitate a obţinerii unor informaţii suplimentare. Alegerea modului de tranzacţionare depinde de modul de combinare a două seturi de factori: primul se referă la caracteristicile decidenţilor (raţionalitatea limitată şi oportunismul), iar cel de-al doilea are în vedere condiţiile de mediu (complexitatea deciziilor, incertitudinea decidenţilor privind aspecte importante ale tranzacţiilor, numărul tranzacţiilor dintre parteneri). Etapa a IV-a La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 ai secolului trecut, s-a produs o nouă schimbare în modul de abordare şi analiză a organizaţiilor. Semnificative pentru această etapă sunt: Teoria organizării, elaborată de K.E. Weick Analiza lui Weick se focalizează pe examinarea proceselor cognitive responsabile de crearea şi susţinerea organizaţiilor, respectiv pe acţiunile sau activităţile prin care membrii organizaţiei instituie sau edifică lumea (mediul) ce-i înconjoară. Prin teoria sa cu privire la rolul şi importanţa proceselor cognitive în instituirea şi modelarea activităţilor şi mediului organizaţional, dar mai cu seamă prin accentuarea caracteristicilor evolutive ale acestor procese, Weick se situează printre teoreticienii care văd organizaţiile ca pe nişte sisteme naturale, şi nu raţionale, combinând totodată această perspectivă de 85

abordare cu cea a organizaţiilor ca sisteme deschise. Analiza lui Weick se realizează la nivelul psihologiei sociale. Analiza ecologică este un model explicativ care accentuează importanţa relaţiilor dintre organizaţii şi mediu, din perspectiva capacităţii de adaptare a acestora la presiunile de control ale mediului. 2. Conducerea organizaţiilor Într-o definiţie tradiţională, conducerea apare ca influenţa interpersonală orientată către atingerea obiectivului sau obiectivelor (organizaţionale). Deşi nu reuşeşte a surprinde întregul tablou, accepţiunea general acceptată a conducerii are meritul de a sublinia, prin termenul „interpersonal”, importanţa factorului uman antrenat în dinamica acestui fenomen. Liderul de succes influenţează opiniile, atitudinile, comportamentul şi sentimentele oamenilor, răspunzând nevoilor lor (de structură, de claritate, de constanţă, de suport) în raport cu cerinţele situaţiilor în care acţionează. Teoriile organizaţionale ale conducerii promovează ideea că liderul obţine acest rezultat de la oamenii săi, motivând, influenţând, inspirând, furnizând un obiectiv, propunând o viziune, dând astfel sens acţiunii angajaţilor. Liderul cultivă şi valorifică sursele de influenţă şi putere care devin operaţionale la nivel informal, astfel încât sensul viziunii propuse de el şi obiectivele desprinse de aici îşi păstrează valoarea şi însemnătatea în conştiinţa oamenilor, chiar şi în momentele dificile ale traseului, aceştia urmându-l îndeaproape. Nu orice şef este lider. În toate grupurile din cadrul organizaţiilor pot fi descoperiţi lideri fără vreun titlu oficial. Sursele de influenţă într-un grup pot fi formale (conferite de autoritatea poziţiei personale în ierarhia organizaţională) sau informale (dezvoltate în perimetrul relaţiilor interpersonale, prin interacţiunea cu colegii sau subordonaţii). Maniera în care este exercitată această influenţă în relaţie cu oamenii constituie domeniul de analiză al teoriilor conducerii (Cătălina Zaborilă, 2004). A. Influenţă şi putere în organizaţii Influenţa – abilitatea de a schimba comportamentul celorlalţi într-o anumită direcţie – se exercită în domeniul puterii. Puterea reprezintă potenţialul sau capacitatea unei persoane de a exercita influenţă (Spector, 2000). Cu cât o persoană deţine mai multă putere, cu atât este mai larg teritoriul de manevră al acesteia şi cu atât mai sigură eficienţa tacticilor de influenţă aplicate. Se poate urmări fenomenul 86

în experienţa din grupurile de lucru. Se întâmplă, uneori, ca o persoană să se delimiteze ca un centru de influenţă (lider emergent) datorită entuziasmului, talentului, calităţilor personale. Desemnarea oficială a aceleiaşi persoane ca lider al grupului îi va spori influenţa, în baza puterii conferite de poziţia de autoritate în care a fost învestită. B. Perspective teoretice asupra conducerii • Perspectiva centrată pe trăsăturile de personalitate; • Perspectiva centrată pe comportament; • Teoriile contingenţei (situaţionale); • Teorii tranzacţionale; • Teoria conducerii charismatice; • Teoria liderului tranzacţional versus cel transformaţional. C. Stiluri de conducere a) Modelul continuumului conducerii Conceptul de stil de conducere este abordat şi dezvoltat pentru prima dată cu ocazia unui studiu efectuat de Lewin, Lippit şi White, în anul 1939, asupra comportamentului conducătorilor unor grupuri de copii între 10 şi 11 ani. Acest studiu clasic deschide calea cercetărilor privind conducerea participativă, urmărind efectele participării membrilor grupului la luarea deciziilor în privinţa performanţei. Autorii descriu şi compară efectele a trei stiluri de conducere care facilitează în diferite grade sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor: autoritar, democratic şi permisiv (fr.laissez–faire), sugerând că se pot distinge două orientări semnificative în comportamentul liderului: orientarea spre probleme legate de oameni (sesizată la liderul democratic) şi orientarea spre probleme legate de sarcinile de lucru (sesizată la liderul autoritar). Stilul autoritar defineşte situaţia în care puterea este concentrată în mâinile unei singure persoane – liderul. Acesta adoptă deciziile şi le anunţă membrilor echipei, de la care se aşteaptă să le urmeze îndeaproape. Conducerea nu este preocupată de părerile şi atitudinile subordonaţilor faţă de decizia adoptată, ci de îndeplinirea de către aceştia a sarcinilor prevăzute şi de atingerea obiectivelor fixate (orientate spre sarcini). Stilul participativ presupune ca liderul să ia deciziile împreună cu membrii grupului (orientate spre oameni). Variantele acestui tip sunt: stilul consultativ (liderul solicită opiniile şi argumentele membrilor echipei înainte de a lua o decizie definitivă, dar el are ultimul cuvânt de spus şi decizia finală îi aparţine), stilul orientat spre consens (liderul ascultă opiniile membrilor echipei şi încurajează discuţiile de grup pe marginea 87

diferitelor argumente aduse, dorind ca decizia finală să fie susţinută şi împărtăşită de toţi, chiar dacă acordul nu este total) şi stilul democratic (liderul cere opinia fiecărui membru al echipei şi supune la vot decizia finală, astfel încât ea să reflecte nevoile, interesele, argumentele grupului). Stilul permisiv (laissez-faire) descrie liderul care îşi deleagă întreaga autoritate membrilor grupului. Membrilor grupului li se specifică şi li se repartizează sarcinile de lucru, ei având libertatea de a decide cum îşi îndeplinesc aceste sarcini, în limitele normelor şi politicii organizaţiei, iar liderul nu se implică decât atunci când este solicitat în acest sens. b) Grila managerială Grila conducerii, elaborată de Blake şi Mouton (1964), porneşte de la aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni versus sarcini, relaţii umane versus productivitate/profit. De această dată nu le regăsim ca limite ale unui continuum (reprezentare ce sugerează posibilitatea ca orientarea predominantă într-o direcţie să excludă preocuparea pentru cealaltă), ci ca dimensiuni care se integrează simultan în comportamentul de conducere (reprezentare ce avansează posibilitatea ca stilul de conducere să reflecte ambele preocupări, în funcţie de necesităţile organizaţiei la un moment dat). Grila de reprezentare a stilurilor de conducere cuprinde două axe (dimensiuni): • axa orizontală, care evaluează preocuparea conducătorului pentru rezultate (calitatea produselor/serviciilor, performanţa, profitul, îndeplinirea misiunii etc.); • axa verticală, care evaluează preocuparea conducătorului pentru oameni (susţinerea membrilor echipei, cultivarea unor relaţii profesionale bazate pe respect şi încredere, preocuparea pentru securitatea posturilor angajaţilor etc.) (Mihaela Vlăsceanu, 1993). Principalele stiluri sunt definite de combinaţia, în diferite proporţii, a interesului pentru rezultate şi oameni. IX. COMUNITĂŢILE TERITORIALE Comunităţile umane teritoriale • Comunităţile umane teritoriale reprezintă cadrul de desfăşurare a vieţii sociale. Ele sunt constituite din grupuri de oameni care trăiesc într-o anumită arie geografică, sunt cuprinşi într-o anumită diviziune socială a muncii, au o anumită cultură comună şi un sistem social de organizare a activităţilor, sunt conştienţi de apartenenţa lor la comunităţile respective, acţionând în mod colectiv şi organizat (Ioan Mihăilescu, 2003). 88

În cazul comunităţilor umane teritoriale se poate vorbi de o varietate de structuri social-spaţiale, care, în decursul istoriei, s-au remodelat sau au rămas neschimbate perioade îndelungate de timp. Datorită diversităţii mari a punctelor de vedere, izvorâte atât din varietatea abordărilor disciplinare, cât şi din multitudinea formelor de comunităţi, definiţiile date comunităţilor umane teritoriale pot fi grupate în următoarele clase distincte: • definiţii de tip istorico-genetic, care au în vedere devenirea socialistorică a comunităţilor teritoriale; • definiţii statistico-administrative; în cazul României, organizarea administrativă operează cu următoarele tipuri de comunităţi teritoriale: − municipiul; − oraşul; − comuna suburbană; − comuna rurală, având ca subdiviziune satul; • definiţii sociologice, care au la bază, în principal, criterii sociologice şi care sunt de o mare diversitate. A. Comunităţile rurale Realităţi complexe, cu variate determinări şi caracteristici, comunităţile rurale prezintă o mare diversitate de la o societate la alta şi de la o perioadă istorică la alta. Referindu-se la vechile comunităţi rurale româneşti, Henri H. Stahl le defineşte astfel, pornind de la o serie de caracteristici demografice, economice, sociale şi culturale: • satul era un grup biologic relativ redus, bazat pe legături de rudenie; • sub aspect economic, satul era autarhic; • întreaga activitate a satului era organizată şi controlată de obşte; • satul avea o cultură proprie cu caracter folcloric; • comunităţile rurale întreţineau legături unele cu altele în cadrul unor veritabile societăţi ţărăneşti regionale. George Em. Marica (1942) identifică următorul set de variabile în funcţie de care putem defini şi deosebi o aşezare rurală de o comunitate urbană: • ocupaţiile locuitorilor; • caracteristicile ecologice; • densitatea populaţiei; • dimensiunea aşezării umane (numărul de locuitori); • stratificarea socială; • omogenitatea sau eterogenitatea socio-culturală; 89

• mobilitatea socială; • tipul de interacţiune socială; • tipul de solidaritate socială. Pentru R. Redfield (1955, 1956), comunitatea rurală se defineşte prin faptul că este „un tot uman”, având la bază următoarele criterii: • identitate; • omogenitate; • dimensiuni reduse; • autonomie. Prin aplicarea acestor criterii de analiză a diferitelor societăţi, R. Redfield ajunge să distingă între folk society şi civilization şi să stabilească o tipologie a comunităţilor rurale. Potrivit lui R. Redfield, tipul ideal de societate ţărănească (comunitate rurală) se defineşte prin următoarele trăsături: • autonomie relativă a colectivităţilor ţărăneşti faţă de societatea care le înglobează, le domină sau le influenţează, dar tolerează originalitatea lor; • importanţa structurală a grupului domestic în organizarea vieţii economice şi a vieţii sociale a colectivităţii; • un sistem economic de autarhie relativă, care nu distinge consumul de producţie şi care întreţine relaţii cu societatea globală; • o colectivitate locală caracterizată prin raporturi interne de intercunoaştere şi raporturi slabe cu colectivităţile din jur; • funcţia decisivă a notabilităţilor, care au rolul medierii între colectivitatea ţărănească şi societatea globală (Ioan Mihăilescu, 2003). În ceea ce priveşte viitorul comunităţilor rurale în societăţile industrializate, ca urmare a schimbărilor intervenite în ultimele decenii, Ioan Mihăilescu (2003) rezumă astfel punctele de vedere conturate: • punctul de vedere paseist, de orientare ecologistă, care susţine redezvoltarea comunităţilor ţărăneşti tradiţionale, pe cât posibil beneficiind de condiţiile oferite de tehnica modernă; au fost formulate modele ale comunităţii rurale bazate pe reconsiderarea rolului agriculturii şi al lumii reale în cadrul societăţilor industrializate; • punctul de vedere care susţine dispariţia comunităţilor rurale, unele nemaisupravieţuind ca entităţi teritoriale, iar altele transformându-se în oraşe; această orientare îşi are originile în ideologiile creşterii cantitative nelimitate şi se bazează pe ideea superiorităţii oraşului şi a declinului inevitabil al comunităţii rurale ca formă de viaţă socială; acest punct de vedere a fost prezent, în mod direct sau indirect, în politicile sociale promovate în anii 1950–1960, atât în ţările capitaliste, cât şi în fostele ţări socialiste din Europa de Est; ideile promovate de acest curent sunt respinse 90

în numeroase analize recente, atât în studiile sociologice, cât şi în măsurile de politică socială şi de politici regionale; • punctul de vedere care susţine posibilitatea menţinerii comunităţilor rurale ca formă de locuire şi de viaţă socială, dar într-o formă diferită, în multe privinţe, de cea a comunităţilor rurale tradiţionale ţărăneşti; se pledează pentru o dezvoltare diferenţiată a comunităţilor rurale după modele care iau în considerare specificitatea acestora; este un punct de vedere larg acceptat, în multe ţări el orientând şi politicile de dezvoltare rurală. B. Comunităţile urbane Ca şi în cazul comunităţilor rurale, definirea termenului de comunitate urbană, oraş¸ este la fel de dificilă. Câteva caracteristici care întrunesc consensul specialiştilor pot fi considerate definitorii pentru comunităţile urbane: • volum demografic relativ mare; • prezenţa a numeroase ocupaţii specializate în cadrul diviziunii sociale a muncii; • preponderenţa activităţilor industriale şi în sfera serviciilor; • organizarea socială bazată pe diviziunea ocupaţională şi pe structura socială; • reglementarea formală, instituţională a relaţiilor sociale; • însemnătatea redusă a relaţiilor de rudenie şi a celor de intercunoaştere; • viaţa socială raţionalizată. Dezvoltarea urbană cunoaşte trăsături specifice fiecărei societăţi sau regiuni, încât nu se poate vorbi de o teorie generală a urbanizării. Teorii despre urbanism Multă vreme, baza teoretică şi de cercetare în sociologia urbană a fost constituită de ideile formulate de Robert Park, Ernest Burgess şi Louis Wirth, specialişti proveniţi de la Universitatea din Chicago. O atenţie specială merită două concepte dezvoltate de „Şcoala de la Chicago”: unul este reprezentat de aşa-zisa abordare ecologică a analizei urbane, celălalt este caracterizarea urbanismului ca mod de viaţă. Teoriile recente despre urbanism au fost formulate de: • David Harvey – restructurarea spaţiului; • Manuel Castells – urbanismul şi mişcările sociale.

91

Urbanismul şi problemele globale În prezent, dar şi în perspectivă, ca în multe alte zone ale societăţii, şi în analiza fenomenelor urbane trebuie să fim pregătiţi să asociem problemele globale cu cele locale. Discutând modurile în care zonele urbane sunt tot mai mult legate de un sistem internaţional de relaţii economice, John R. Logan şi Harvey L. Molotch (1987) au distins cinci forme de oraşe în curs de apariţie: • oraşul–cartier general. Oraşele de acest tip sunt centrele în care corporaţiile transnaţionale şi-au stabilit activităţile de bază şi care sunt orientate către preocupări globale; • centrul de inovaţii este o zonă urbană în care s-au concentrat cercetarea şi industriile de dezvoltare, pentru a realiza procesele tehnice şi ştiinţifice folosite la fabricarea bunurilor produse în alte părţi; • locul de producţie în module. În complexa diviziune internaţională a muncii existentă azi, bunurile sunt fabricate şi asamblate în regiuni aflate la mare distanţă între ele, în părţi opuse ale lumii. În unele zone urbane se produc părţi ale obiectelor, asamblarea produsului finit având loc în alte ţări sau regiuni; • depozitele pentru „lumea a treia”, legate şi mai direct, decât celelalte tipuri, de influenţele internaţionale. Oraşele de acest fel sunt centre de graniţă, cu populaţii substanţiale de noi imigranţi, proveniţi din ţările „lumii a treia”; • o altă formă este reprezentată de oraşele care se dezvoltă în calitate de centre pentru pensionari. Pensionarii se mută din ce în ce mai mult în locuri cu o climă agreabilă. Aceasta înseamnă, în parte, o migrare internă. Oraşul global Cele mai importante oraşe-cartier general oferă exemple pentru ceea ce Saskia Sassen (1991) numeşte oraşul global. Ea îşi bazează lucrarea pe studierea a trei oraşe: New York, Londra şi Tokio. Dezvoltarea contemporană a economiei mondiale a creat un nou rol strategic pentru oraşele de primă importanţă. Majoritatea lor sunt de multă vreme centre comerciale internaţionale, dar în prezent ele au căpătat patru trăsături noi: • au devenit „posturi de comandă”, centre de direcţionare şi de stabilire a politicilor economiei globale; • asemenea oraşe sunt localizările-cheie pentru firmele financiare şi cele de servicii specializate, dar au devenit mai importante în influenţarea dezvoltării economice decât producţia însăşi; • constituie amplasamentul producţiei şi inovaţiei în aceste industrii recent extinse; 92

• aceste oraşe sunt pieţele pe care „produsele” finanţelor şi ale industriilor de servicii sunt cumpărate, vândute sau tranzacţionate în mod diferit. X. COMPORTAMENT COLECTIV ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ Deşi psihosociologul francez Gustave Le Bon (1895) este cel dintâi care a abordat problematica comportamentului colectiv, termenul ca atare a fost utilizat pentru prima dată de sociologii americani Robert Park şi Ernest Burgers (1921). Definit ca „tip de comportament emergent (spontan şi ghidat de norme create de participanţi) şi extrainstituţional (orientat după alte norme, adesea divergente, decât cele general acceptate social)” (Septimiu Chelcea, 1993) sau „termen generic care desemnează tipurile de comportament propriu unor indivizi care, sub influenţa unei credinţe împărtăşite, acţionează uneori în mod «concertat»” (Patrice Mann, 1991), comportamentul colectiv este un concept care confruntă sociologul cu două tipuri de dificultăţi. Prima este de ordin terminologic: din momentul în care, odată cu E. Durkheim, se admite că modurile de manifestare în societate nu sunt deloc dependente „de voinţa particulară a fiecăruia în parte”, se dovedeşte că orice comportament social cu o anumită generalitate va avea obligatoriu un caracter colectiv. Aspect particular al comportamentului social, comportamentul colectiv trebuie să fie distins de comportamentul convenţional, care recurge la modele sociale organizate stabil. Referirea la un domeniu în care conduitele nu sunt instituţionalizate poate constitui un prim element în caracterizarea fenomenului. În această perspectivă, dinamica comportamentului colectiv se referă la percepţii, motivaţii şi aşteptări ale indivizilor. Cea de-a doua dificultate se referă la relaţia dintre conduita şi credinţa colective. Deoarece au capacitatea de a restructura cognitiv situaţiile nesigure, credinţele împărtăşite sunt considerate a avea un rol decisiv. Însă aceste credinţe nu implică obligatoriu, din partea subiecţilor, punerea la punct a unei acţiuni concertate. Mişcările de panică sunt, fără îndoială, dovada cea mai bună. Total diferit este cazul mişcărilor sociale, pentru care punerea la punct a unei acţiuni concertate este o condiţie imperativă. În cercetarea comportamentului colectiv s-au conturat, în timp, potrivit lui David L. Miller (1985), mai multe orientări: 93

• o primă şi cea mai veche orientare tratează comportamentul colectiv din perspectiva emoţionalităţii sporite (Le Bon, Park şi Burgess, Blumer, Kloppe, Lofland); • o altă direcţie se centrează pe considerarea comportamentului colectiv ca răspuns adaptativ la situaţiile noi şi ambigue (Turner şi Killian, Lang); • cea de-a treia orientare abordează comportamentul colectiv din perspectiva conflictelor sociale, ca pe un răspuns în destructurarea socială (Blumer, Smelser, Rose). Analiza comportamentului colectiv are în vedere: a) scopul; b) gradul de organizare a participanţilor; c) durata. Scopurile comportamentelor colective pot fi: • expresive – exteriorizarea unor sentimente; • instrumentale – obţinerea unor drepturi sau avantaje. Din punct de vedere al gradului de organizare a participanţilor la acest tip de comportament, pot fi distinse: • comportamente colective neorganizate, spontane, fără lider formal; • comportamente colective înalt organizate, cu programe de acţiune şi lider formal; • comportamente colective intermediare, plasate între cele două extreme. După durată, comportamentele colective pot fi: • de durată scurtă – câteva ore, ca în cazul unor festivităţi; • de durată mare – zile, săptămâni sau mai mult, ca în tulburările rasiale sau mişcările sociale. Potrivit lui Patrice Mann (1966), există patru tipuri de comportament colectiv: • mişcări de panică; • admiraţie exagerată (fenomene la modă şi alte forme de entuziasm colectiv); • insurecţii şi alte forme de exprimare a agresivităţii colective (linşări, pogromuri); • mişcări sociale. 1. Mişcările sociale În societăţile moderne a existat o varietate de mişcări sociale, unele de durată, altele trecătoare. Mişcările sociale reprezintă o trăsătură evidentă 94

a lumii contemporane, ca şi organizaţiile formale, birocratice, cărora adesea li se opun. Studiul naturii şi al impactului lor formează un domeniu de interes major în sociologie. Mişcarea socială reprezintă un proces social amplu, care conduce la crearea de noi forme de relaţii sociale, noi instituţii, noi valori sau chiar a unor noi societăţi. Ea poate promova anumite schimbări sau poate să se opună schimbărilor produse de anumite forţe sociale. Potrivit lui Neil Smelser (1962), pentru apariţia unei mişcări sociale se cer întrunite următoarele condiţii simultane: • o structură socială favorabilă, adică una care să fie suficient de complexă şi diferenţiată pentru a putea apărea interese divergente, pe de o parte, şi să nu fie excesiv de autoritară, pe de altă parte; • o constrângere structurală: conflicte sau tulburări sociale, situaţie economică proastă, discrepanţe în ordinea socială, dar şi dezastre naturale, mişcări ale populaţiei etc.; • acord social asupra cauzei constrângerii sociale şi a caracterului său ilegitim, injust; • un eveniment catalizator, care să aducă problema în prim plan sau să permită înţelegerea unei situaţii ca problematică; • mobilizare, în sensul că este vorba de implicarea şi acţiunea directă a oamenilor, şi nu doar de acordul lor; • opoziţie ineficientă. Sunt numeroase modalităţi de clasificare a mişcărilor sociale. Potrivit lui Ioan Mihăilescu (1993), mişcările sociale pot fi clasificate astfel: a) în funcţie de sensul lor: • mişcări care urmăresc producerea unei schimbări; • mişcări de rezistenţă; b) în funcţie de profunzimea schimbărilor urmărite: • mişcări protestatare; • mişcări reformatoare; • mişcări revoluţionare; c) în funcţie de posibilităţile de realizare a obiectivelor urmărite: • mişcări cu obiective realizabile; • mişcări utopice. Aceste trei criterii de clasificare se pot combina între ele, permiţând o caracterizare mai completă a tipurilor. O clasificare cuprinzătoare propune şi David Aberle (1966). El distinge patru tipuri de mişcări sociale: 95

• mişcările transformatoare au în vedere o schimbare vastă şi deseori violentă a societăţii; cazul tipic îl reprezintă revoluţiile; • mişcările reformatoare aspiră doar la schimbarea unor aspecte ale ordinii sociale existente; • mişcările mântuitoare au menirea de a-i salva pe oameni de la stilurile de viaţă socotite a fi corupătoare; • mişcările alteratoare vizează realizarea unei schimbări parţiale în indivizi, a unei schimbări incomplete a obişnuinţelor acestora. Analizele care au în vedere mişcările sociale sunt preocupate nu numai de condiţiile de apariţie şi coagulare, de tipologia lor, ci şi de factorii care pot conduce la reuşita acestora. Factorii hotărâtori în asigurarea reuşitei mişcărilor sociale ţin de: • măsura în care solicitările mişcării sunt convergente cu valorile societăţii în ansamblu; • suportul, sprijinul altor organizaţii sau grupuri; • capacitatea de a exercita presiune direct asupra factorilor responsabili; • precizie şi coerenţă în formularea cererilor; • caracter flexibil, negociabil al solicitărilor; • prezenţa unor grupuri neutre, capabile să medieze între părţi; • mărimea mişcării sociale, suficientă pentru a permite organizarea ei, dar nu excesivă, pentru a nu fi percepută ca o ameninţare serioasă la adresa autorităţii grupului dominant (Sandra Dungaciu, 2002). 2. Schimbarea socială Problema schimbării sociale ocupă un loc central în sociologia modernă şi contemporană. De la marii sociologi ai secolului al XIX-lea – A. Comte şi H. Spencer – şi până la teoreticienii contemporani, au fost nenumărate tentativele de a aborda această temă, în vederea explicitării diferitelor aspecte, a determinării cauzelor sau a anticipării evoluţiei fenomenelor la care se referă schimbarea socială. Potrivit lui Guy Rocher (1968), schimbarea reprezintă „orice transformare observabilă în timp, care afectează nu doar provizoriu sau efemer structura sau funcţionarea organizării sociale a unei colectivităţi date şi care modifică cursul istoriei acesteia”. În opinia lui Lazăr Vlăsceanu (1993), schimbarea socială „constă în trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o altă stare diferită calitativ şi/sau cantitativ. Specific schimbării este faptul că ea însăşi este o stare, chiar tranzitorie, ce trebuie considerată 96

ca atare şi, în acelaşi timp, vizează diferenţele dintre două stări succesive ale sistemului”. Sociologul francez Jean Baechler (1996) consideră că „sociologia schimbării studiază factorii care afectează o stare A, transformând-o într-o stare B. Această poziţie trebuie abordată cu multă atenţie, deoarece există tentaţia de a nu se ţine cont decât de factorii exteriori şi de a se neglija atât natura lui A, cât şi dinamismul propriu transformării, pentru a se explica starea lui B, ca rezultat al acestor componente”. Într-o definiţie generală, schimbarea socială poate fi reperată după patru manifestări, conform lui G. Rocher: • implică noi organizări (optica structurală); • poate fi identificată în timp, prin raportare la o situaţie iniţială, dar şi pe termen scurt sau mediu; • este durabilă; • este colectivă. Schimbări actuale şi perspective După cum am putut constata, epoca modernă, care se întinde cu aproximaţie din secolul al VIII-lea până în prezent, a cunoscut o extraordinară accelerare a proceselor schimbării. Probabil că în această perioadă, care nu este decât un segment minuscul din timpul istoriei umane, au avut loc schimbările cele mai profunde din întreaga istorie a umanităţii. Dintre influenţele majore asupra schimbării, evidente sunt: mediul înconjurător material, cel fizic, factorii politici şi cei culturali, dar şi expansiunea capitalismului industrial, dezvoltarea statelor–naţiuni centralizate, industrializarea războiului, apariţia unor moduri de gândire „raţionale”, critice şi dezvoltarea ştiinţei (A. Giddens, 2001). Încotro se îndreaptă schimbarea socială în prezent? Care sunt principalele direcţii de evoluţie susceptibile de a ne afecta viaţa la începutul secolului al XXI-lea? Teoreticienii din domeniul sociologiei nu au căzut de acord în privinţa răspunsului la aceste întrebări. S-au conturat, totuşi, unele perspective, şi anume: • O eră nouă – era post-modernă; • Sfârşitul istoriei (Francis Fukuyama). Încercând să privim către deceniile care urmează, ne asociem opiniilor celor care consideră că nu putem anticipa dacă perioada ce va veni va fi marcată de evoluţii sociale şi economice paşnice sau de o multiplicare a problemelor globale, care să depăşească, eventual, capacitatea oamenilor 97

de a le rezolva. Se poate constata, deja, că industria modernă, tehnologia şi ştiinţa nu sunt întru totul benefice în ceea ce priveşte consecinţele lor. Lumea în care trăim este mai bogată decât oricând înainte. Întrevedem posibilitatea de a ne controla destinul şi de a ne îndrepta viaţa către un trai mai bun; totodată, lumea este ameninţată de un dezastru economic şi ecologic. A face o asemenea afirmaţie nu înseamnă promovarea unei atitudini de disperare şi resemnare. Dimpotrivă. Aşa cum sublinia cu deplin temei şi înţelepciune Anthony Giddens (2001), „dacă există vreun lucru pe care ni-l oferă sociologia, acesta este profunda conştientizare a faptului că oamenii sunt autorii propriilor lor instituţii sociale. Înţelegerea aspectelor incerte ale schimbării sociale moderne nu trebuie să ne împiedice să susţinem o optică realistă şi optimistă faţă de viitor”. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ* 1. Carmen Furtună, Sociologie generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 2. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000. 3. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider Bucureşti (s.a.). 4. Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

*

98

Pentru ambele semestre de studiu.

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE Lector univ.drd. BEATRICE MANU OBIECTIVE Ca disciplină fundamentală în domeniul cercetării şi explicării fenomenelor sociale, „Metodologia cercetării sociologice” îşi propune, ca obiectiv principal, însuşirea de către studenţi a bazei conceptuale şi operaţionale pentru iniţierea şi executarea unei cercetări sociologice în general. Prima parte a cursului este consacrată analizei conţinutului conceptului de metodologie şi demersului metodologic specific activităţii de cercetare, accentuându-se faptul că cercetarea sociologică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros elaborat, etapele derulării unei cercetării sociologice şi demersurile metodologice specifice fiecăreia dintre acestea fiind esenţiale. Partea a doua a cursului realizează o incursiune în câmpul metodelor şi tehnicilor de cercetare sociologică: metoda anchetei şi a sondajului de opinie publică, chestionarul, interviul, analiza documentară, observaţia şi experimentul psihosociologic. După parcurgerea cursului, studenţii vor putea înţelege mai bine sistemul conceptual cu care operează sociologia în cercetarea faptelor sociale, specificul demersului cognitiv în cercetarea de profil, modul de selectare a metodelor şi tehnicilor adecvate cercetării concrete a unui domeniu social, natura demersurilor şi regulilor metodologice necesare elaborării şi utilizării în cercetare a diferitelor metode şi tehnici de recoltare a informaţiilor. SEMESTRUL I I. METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE Pentru a organiza şi conduce viaţa socială este imperios necesară cunoaşterea ştiinţifică a acesteia, a factorilor care stimulează dezvoltarea, a sensului pe care-l capătă această dezvoltare. O astfel de cunoaştere poate fi obţinută, în primul rând, cu ajutorul sociologiei ca ştiinţă. 99

Prin „metodologie” se desemnează tocmai acea ştiinţă care ne relevă modalităţile de efectuare a cercetării; metodologia exprimă şi precizează demersul ştiinţific pe care trebuie să-l întreprindă cercetătorul vieţii sociale, sociologul, pentru a realiza cunoaşterea ştiinţifică a unui fapt social. Etimologic, metodologia înseamnă „ştiinţa metodelor” (denumirea provine de la cuvintele greceşti methodos – drum, cale şi logos – ştiinţă). Metodologia sociologică ghidează întregul drum parcurs de sociolog pentru cunoaşterea unei probleme sociale, de la delimitarea obiectului de studiu pînă la explicaţia şi construcţia teoretică a realităţii sociale cercetate. Tocmai de aceea nu rămânem în definirea metodologiei cercetării sociologice la sensul oferit de etimologia termenului; domeniile de interes ale metodologiei cercetării sociologice sunt multiple, iar sensul pe care îl atribuim metodologiei în acest context este acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehnice şi epistemologice pe care le întreprinde un cercetător în vederea cunoaşterii ştiinţifice a unor fapte, fenomene sau procese sociale. Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a desfăşura o cercetare concretă a unui anumit domeniu al vieţii sociale sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns cunoaşterea sociologică a domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză critică a aparatului conceptual în care este reflectată realitatea socială devenită obiect al cercetării ştiinţifice; să formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale ale realului social cercetat şi alţi factori economici, politici, morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia. Nivelul tehnic al metodologiei se referă la faptul că cercetătorul trebuie să cunoască ansamblul metodelor de care dispune sociologia pentru cunoaşterea realităţii sociale; să ştie care dintre acestea este (sunt) cea mai (cele mai) adecvată(e) pentru investigarea domeniului pe care îl studiază; să cunoască tehnicile pentru aplicarea fiecărei metode şi să fie capabil să construiască singur cele mai performante instrumente de recoltare şi prelucrare a informaţiilor sociale. • Câteva precizări terminologice se impun. Prin metodă se desemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare a cercetării. În practica sociologică, cel mai adesea este întâlnită sintagma: metode şi tehnici de cercetare pentru evitarea unei distincţii evidente datorită legăturii extrem de strânse dintre ele. Pentru o mai bună 100

înţelegere a termenilor, vom apela la criteriul ierarhizării (propus de I. Mărginean, 2000, p.57), drept criteriu de diferenţiere a metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaţie. Astfel, metoda, cea mai complexă dintre elementele enumerate, este cea care prescrie modul de a acţiona în efectuarea unei cercetări (de exemplu: ancheta sociologică, sondajul de opinie publică, experimentul, observaţia etc.) – unei singure metode fiindu-i subordonate mai multe tehnici de cercetare. Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă de abordare a fenomenelor supuse cercetării (chestionarul, interviul etc.); procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru, de recoltare a informaţiilor (chestionarul poate fi administrat de către operatorii de anchetă sau poate fi autoadministrat, de tip poştal); iar instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatură, unelte de care se foloseşte cercetătorul pentru înregistrarea informaţiilor (chestionarul tipărit – lista de întrebări, ghidul de interviu, fişa de observaţie etc.). Din punct de vedere epistemologic, nu sunt prea numeroase demersurile pe care le întreprinde cercetătorul vieţii sociale, dar este suficient să facem precizarea că niciodată nu vom realiza o cunoaştere riguroasă dacă nu vom avea în permanenţă în vedere natura specifică a actului cognitiv în sociologie. În această ştiinţă nu numai că sursele de informaţii cele mai importante sunt oamenii, dar înseşi faptele sociale sunt moduri de a fi ale acestora. Tocmai de aceea, un autentic cercetător ştiinţific al vieţii sociale va putea fi numai acela care va avea capacitatea de a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în mod real de ceea ce spun sau ar dori ei să fie şi să facă. În măsura în care sociologul stăpâneşte bine teoria sociologică, metodele de cercetare proprii sociologiei, tehnicile şi procedeele de aplicare a fiecărei metode, se asigură rigoarea explicaţiei ştiinţifice a faptelor sociale în urma cercetărilor concrete, de teren. Prin sintagma cunoaştere şi explicare ştiinţifică a realităţii sociale marcăm deosebirea dintre acest tip de cunoaştere ştiinţifică şi cunoaşterea comună (spontană, cotidiană). Cel din urmă tip de cunoaştere specificat (cunoaşterea comună) desemnează acea cunoaştere pe care o realizăm prin experienţa noastră de zi cu zi, prin observaţiile şi explicaţiile pe care le realizăm în mod obişnuit, prin interacţiunea pe care o avem cu semenii noştri, în baza activităţilor practice şi contextelor obişnuite (familie, cerc de prieteni, loc de muncă etc.) şi prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile, limbajul natural, gândirea obişnuită etc.). 101

Deşi cunoaşterea comună are o serie de caracteristici (este direct accesibilă oamenilor obişnuiţi, nu necesită utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente speciale, utilizează un limbaj viu, natural, mai puţin standardizat şi riguros etc.), ea prezintă şi unele aspecte negative (este puternic marcată de subiectivitatea celui care o realizează, are un caracter individual, personal, de cele mai multe ori este superficială, lipsită de precizie şi exactitate, este influenţată de zestrea culturală primită prin socializare etc.), neajunsuri care impun depăşirea ei şi trecerea la un alt tip de cunoaştere, superioară, şi anume cunoaşterea ştiinţifică. Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cunoaşterea realizată de oameni cu o pregătire teoretică specială, prin parcurgerea unui demers metodologic riguros şi care utilizează metode şi tehnici adecvate de investigare a realităţii sociale. Acest tip de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai importante sunt: -subiectivitatea are o pondere mică şi, mai mult decât atât, există posibilitatea de a o controla, într-o oarecare măsură, prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea unor reguli de investigare; -are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat; -pune în evidenţă legături profunde între diferite aspecte ale vieţii sociale şi porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de ghidare a investigaţiei şi a efortului de cunoaştere; -se bazează pe măsurare etc. Societatea umană este guvernată de o serie de regularităţi şi legităţi pe care teoriile ştiinţifice trebuie să le explice, iar metoda cea mai bună pentru a descifra şi a surprinde statutul unei discipline constă în identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează. Paradigmele nu sunt altceva decât nişte modele, „pattern”-uri, exemple care îndeplinesc funcţii de cunoaştere, dar care ocupă în cercetarea ştiinţifică un rol incontestabil. Realitatea socială este descrisă în cadrul disciplinelor socioumane printr-o serie de „binoame conceptuale”, dublete ce relevă foarte bine dualitatea acestei realităţi (T. Rotariu, P. Iluţ, 1997). Astfel, întâlnim cuplurile: ● teoretic – empiric („teoretic” se referă la toate ideile, explicaţiile, interpretările, ipotezele elaborate asupra realităţii, în timp ce „empiric” se referă la studierea concretă a realităţii sociale, utilizând metode şi tehnici specifice); 102

● cantitativ – calitativ (modelul cantitativist apelează la descrieri şi explicaţii ale realităţii obiective şi se bazează pe metode şi tehnici structurate, în timp ce modelul calitativist pune accentul pe subiectivitatea umană, pe înţelegerea realităţii sociale şi utilizează metode şi tehnici nestructurate). Aceste „dublete conceptuale” se regăsesc în literatura de specialitate şi sub formă de „principii metodologice ale cercetării sociologice”. Cercetarea ştiinţifică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros elaborat, tocmai pentru a se realiza o cunoaştere ştiinţifică a realităţii sociale. În cadrul acesteia se disting mai multe etape, fiecare etapă presupunând un ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele unei cercetări sociologice; importantă este, însă, respectarea cu rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită nici unul din demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Elaborarea cercetării sociologice presupune o anumită procesualitate, desfăşurată pe parcursul a trei stadii esenţiale: 1. Proiectarea cercetării. 2. Cercetarea de teren propriu-zisă. 3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor. Fiecărui stadiu al cercetării sociologice îi corespunde o serie de demersuri metodologice specifice (etape). 1. Proiectarea cercetării 1) Delimitarea domeniului, a temei cercetării (delimitarea obiectului de studiu). 2) Informarea şi documentarea. 3) Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare. 4) Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor). 5) Elaborarea ipotezelor de cercetare. 6) Delimitarea populaţiei supuse cercetării. 7) Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor necesare pentru recoltarea informaţiilor.

103

2. Cercetarea de teren propriu –zisă ► Vizează aplicarea propriu-zisă a instrumentelor construite în vederea recoltării informaţiilor. ► Presupune contactul direct dintre cercetător şi realitatea socială supusă cercetării. ► „Produce” date, informaţii, idei inovatoare. În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni datorate fie relaţiei dintre anchetator şi anchetat, fie modului de construire a tehnicilor şi instrumentelor pe baza cărora se culeg informaţii (întrebări rigide, care pot influenţa răspunsurile etc.). 3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor 8) Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea empirică (cercetarea de teren); prelucrarea statistică a datelor. 9) Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea faptelor sociale studiate. 10) Formularea concluziilor. • Demersurile intelectuale şi practice întreprinse de cercetător de-a lungul celor trei stadii, prin trecerea de la unul la altul, sunt numeroase şi variate. Ele se află în interdependenţă, apar ca o înlănţuire a unora de altele, după schema logică prezentată, chiar dacă aceasta nu este rigidă şi ireversibilă. 4. Detalii privind schema de desfăşurare a activităţii de cercetare (etapele cercetării sociologice) Delimitarea domeniului, a temei de cercetare (delimitarea problemei de cercetare şi a obiectului de studiu).Cu această primă etapă debutează orice cercetare, ea condiţionând într-un fel derularea întregului ciclu al cercetării. • Pentru elaborarea unei cercetări, sociologul va trebui să circumscrie mai întâi domeniul, apoi tema şi în fine problema de cercetare. El trebuie să opereze o serie de selecţii succesive care îl vor conduce spre formularea precisă a problemei ce urmează a fi investigată; „Problemele” de cercetare sunt nu numai aspecte teoretice sau practice necunoscute sau investigate până la un moment dat, ci şi cele foarte bine cunoscute, mult investigate şi teoretizate, însă insuficient, 104

neconvingător sau unilateral abordate. De asemenea, ideile, punctele de vedere şi conceptele controversate constituie probleme de cercetare. • Cu cât problema de cercetare va fi mai bine şi mai exact circumscrisă, cu atât în finalul cercetării se va ajunge la explicaţii cu valoare de adevăr ştiinţific. • Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la început sau îl poate căpăta pe parcurs, mai ales în urma celui de-al doilea ciclu al cercetării. Informarea şi documentarea. Constă, mai întâi, în localizarea (identificarea) informaţiilor utile cercetării problemei propuse şi, apoi, în lecturarea şi asimilarea ei. • Presupune rezolvarea următoarelor aspecte de către cercetător: a) Care sunt metodele de care dispune pentru recoltarea informaţiilor necesare ? (De exemplu: metoda convorbirii, metoda analizei documentelor etc.). b) De unde recoltează informaţiile ? (Publicaţii, comunicări ştiinţifice, lucrări de popularizare, rapoartele unor cercetări realizate anterior etc.). c) Care sunt formele recenzării informaţiilor ? • Contribuie la stabilirea stadiului atins în adordarea şi soluţionarea problemei respective, la conturarea punctelor „nevralgice”, la identificarea dezacordurilor dintre cercetători, a căilor posibile de investigare. Documentarea efectuată poate conduce cercetătorul la continuarea investigaţiei pe tema de la care a plecat iniţial sau documentarea îl poate determina să reformuleze tema. Astfel, documentarea îl ajută pe cercetător în parcurgerea următoarelor etape de cercetare şi acesta îşi clarifică în ce măsură se poate acoperi, prin respectiva cercetare, întreaga problematică a temei propuse. Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare. Este etapa în care cercetătorul specifică scopul şi obiectivele pe care le urmăreşte în cercetare. Sunt propuse o serie de obiective particulare, specifice temei cercetate şi scopului propus de către cercetător. Aceste obiective specifice sunt urmărite pe tot parcursul cercetării. Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principii călăuzitoare ale întregii investigaţii, ele justificând, în mare parte, însăşi cercetarea. 105

• Cercetarea nu are un scop în sine (nu cercetez de dragul de a cerceta!), obiectivul general este fie asigurarea avansului cunoaşterii ştiinţifice (scop teoretic), fie optimizarea acţiunilor şi activităţilor umane (scop practic). Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor). Constituie un demers metodologic deosebit de important ce presupune analiza aparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune o serie de demersuri care să le facă operaţionale în cercetarea socială. Aceasta reclamă descrierea părţilor componente ale proceselor psihosociale care sunt exprimate în conceptele ce fac obiectul analizei. Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor empirice necesare trecerii de la teorie la cercetarea concretă. Presupune clarificarea înţelesului conceptelor prin definire şi analiză riguroasă; sunt definite acele concepte în care este reflectată realitatea supusă cercetării. Prin încorporarea definiţiei operaţionale în contextul cercetării ştiinţifice se asigură trecerea de la nivelul teoretic la cel empiric printr-o procedură sistematică de indicare a operaţiilor de măsurare ce urmează să fie efectuate asupra domeniului cercetat. Prin operaţionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces de evidenţiere a dimensiunilor şi indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a temei într-o procedură de investigare concretă. P.F. Lazarsfeld este cel care elaborează paradigma operaţionalizării conceptelor în cercetarea sociologică. Această paradigmă cuprinde: • reprezentarea imagistică a conceptului; • specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor; • alegerea indicatorilor; • construcţia indicilor empirici. Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să facem o precizare care vizează un neajuns esenţial : nu putem accepta ideea potrivit căreia o cercetare poate fi încununată de succes dacă se porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În realitate, trebuie să realizăm o definire cât mai riguroasă a domeniului supus cercetării, ceea ce se constituie într-o premisă favorabilă efectuării celorlalte etape ale operaţionalizării. Etapele operaţionalizării conceptelor. După definirea conceptelor pe cale nominală se trece la stabilirea dimensiunilor conceptului, ca primă operaţie pe care o face cercetătorul pentru a apropia formele gândirii abstracte (conceptele) de manifestările concrete ale lumii reale pe care urmează s-o cerceteze cu ajutorul unor metode ştiinţifice. 106

A stabili dimensiunile unui concept înseamnă, de fapt, a nominaliza domeniile sau elementele structurale esenţiale care compun procesul sau realitatea desemnată de conceptul respectiv. Stabilirea variabilelor. Termenul „variabilă” exprimă fenomene sau relaţii proprii realităţii desemnate de dimensiunile conceptului operaţionalizat (M. Constantinescu, 1972). Prin identificarea variabilelor se vor identifica, de fapt, factorii care influenţează sau care determină schimbări, direcţii de evoluţie ale fiecărei dimensiuni a conceptului operaţionalizat. Stabilirea indicatorilor. Termenul de indicator este utilizat în sociologie pentru a desemna o particularitate elementară a unei teme, o trăsătură caracteristică a realităţii sociale (M. Constantinescu, 1972). • Indicatorii sociologici (indicatori obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor) sunt „semne observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile sociale şi calităţile acestora” (S. Chelcea, 2001). De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai mare de indicatori, iar pe parcurs sunt eliminaţi indicatorii nesemnificativi şi sunt reţinuţi doar aceia care se dovedesc relevanţi în raport cu obiectul analizat şi obiectivele urmărite. De menţionat este şi faptul că între indicatori şi indicatul lor se stabileşte o relaţie statistică, iar legătura dintre ei are un caracter probabilist; în cercetarea sociologică reţinem acei indicatori care corelează puternic cu indicatul. Determinarea relevanţei indicatorilor pentru tema şi obiectivele cercetării se poate realiza prin două modalităţi: • Teoretică – analiza teoretică şi, totodată, specificarea semnificaţiei datelor ce se obţin în cercetarea empirică; • Tehnică – analiza puterii de discriminare – propusă de St. Nowak (I. Mărginean, 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specificat faptul că vom reţine, pentru cercetarea sociologică, acei indicatori cu o putere mare de discriminare, respectiv putere de conţinere şi putere de respingere a indicatorilor faţă de indicat. Puterea de conţinere reprezintă acea putere deţinută de indicator de a reţine toate obiectele care posedă proprietatea specificată de acesta, chiar dacă sunt reţinute şi obiecte care nu conţin indicatul. Spre deosebire de aceasta, puterea de respingere este dată de capacitatea indicatorilor de a respinge toate obiectele care nu posedă indicatul; sunt reţinute astfel doar obiectele care se caracterizează prin deţinerea indicatului. 107

• Nu se întâlnesc indicatori care să se caracterizeze atât prin putere de conţinere, cât şi prin putere de respingere maximă; cele două proprietăţi se referă la întreaga listă de indicatori obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor. Concluzii. Formularea indicatorilor desăvârşeşte operaţionalizarea conceptului analizat. În acest moment, cercetătorul are în faţa sa descrierea detaliată a tuturor sau cel puţin a principalelor caracteristici ale procesului sau domeniului realităţii care constituie obiectul cercetării concrete proiectate. În metodologia sociologică, totalitatea elementelor componente, ori, altfel spus, a dimensiunilor, factorilor de schimbare (variabile) şi a caracteristicilor (indicatorii) unui fenomen sau proces socio-economic poartă denumirea de spaţiu (câmp) de atribute. Componentele schemei operaţionale (caracteristicile realităţii) se constituie, la rândul lor, în criterii pentru stabilirea surselor din care ne vom recolta informaţiile şi în funcţie de care vom redacta instrumentele adecvate acestui scop. • Definiţia operaţională (sau operaţionalizarea conceptelor) constă în prescrierea operaţiilor empirice necesare trecerii de la teorie (exprimată în concepte) la cercetarea concretă (de teren). • Trecerea de la concepte generale la cele apropiate de concretul social se realizează prin elaborarea de scheme operaţionale de cercetare. • Elaborarea dimensiunilor, variabilelor şi indicatorilor presupune o bună cunoaştere teoretică a domeniului cercetat; definirea riguroasă a realităţii sociale supuse cercetării constituie premisa efectuării celorlalte etape ale operaţionalizării. • Indicatorii sociologici servesc la întocmirea instrumentelor de cercetare pe baza cărora se culeg informaţii necesare atingerii obiectivelor cercetării şi, implicit, verificării ipotezelor de cercetare. 5. Elaborarea ipotezelor de cercetare (ipotezele de lucru) Ipoteza constituie un element indispensabil al construcţiei teoretice ştiinţifice şi, în acelaşi timp, al investigaţiei de teren. Stabilirea ipotezelor ştiinţifice – moment-cheie al cercetării ştiinţifice – pune în evidenţă interdependenţa dintre abordarea teoretică şi cercetarea concretă, care se condiţionează reciproc. Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” (Th. Caplow, 1970, după S. Chelcea, 1998). 108

Modalitatea cel mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o constituie deducerea acestora din teorie, astfel: • Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze elaborate şi organizate asemenea unui sistem logic deductiv, în care unele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de generalitate – numite ipoteze teoretice), servesc ca premise iniţiale ale teoriei, în timp ce celelalte enunţuri urmează logic (constituind ipotezele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipotezele teoretice (ipoteze fundamentale) sunt generale şi indirect testabile; ipotezele de lucru (sau ipoteze empirice de cercetare), derivate din primele, reprezintă enunţuri direct testabile sau verificabile empiric (în cercetarea empirică de teren). Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei sociale în discuţie, respectiv prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării ştiinţifice anterioare elaborării ipotezelor de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile (teoretice) din care sunt derivate logic enunţuri direct testabile (ipoteze de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele empirice (informaţiile furnizate de cercetarea de teren). Formularea ipotezelor de cercetare. Ipotezele de lucru iau forma unor implicaţii logice, tocmai de aceea apare restricţia formulării lor în termenii: ► „Dacă A atunci B” Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent atunci tendinţa spre devianţă comportamentală a copiilor este mare.” ► „Cu cât A cu atât B” Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât rata comportamentelor delincvente creşte”. Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. Enunţurile astfel exprimate trebuie să aibă o formulare clară şi concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii. Observaţii privind validitatea ipotezelor. În cercetarea sociologică, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene constituie ipoteză ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la început acele enunţuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin testare, prin confruntare cu realitatea socială, se ajunge, în investigaţia sociologică, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor ştiinţifice. Se 109

impune o precizare: în cercetarea socioumană nu se pleacă de la premisa doar a confirmării (sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate. Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu ajutorul metodelor şi tehnicilor de investigaţie sociologică) vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării; acest aspect urmând a fi analizat în etapa cercetării sociologice de analiză şi interpretare a datelor recoltate pe teren. Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ, ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiinţific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie. Determinarea populaţiei cuprinse în investigaţie. În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii, care sunt, de fapt, integraţi ei înşişi în procesele analizate. ◙Cine sunt subiecţii de la care se vor recolta informaţiile necesare verificării ipotezelor de cercetare? Ce caracteristici trebuie să aibă aceştia? Cum vor fi selecţionaţi? Alegerea acestora se va face în funcţie de natura problemei studiate şi de intenţiile cercetătorului. Pentru ca informaţiile recoltate în cercetarea de teren să aibă valoare ştiinţifică şi, implicit, pentru a putea fi generalizate, trebuie să se respecte câteva cerinţe metodologice. Astfel, determinarea populaţiei supuse investigaţiei sociologice presupune realizarea a trei operaţii metodologice: a) Stabilirea colectivităţii statistice generale – criteriul de referinţă pentru efectuarea acestei operaţii metodologice îl constituie problemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren. b) Gruparea populaţiei (stratificarea populaţiei) – în funcţie de: – caracteristici socio-demografice: vârstă, sex, stare civilă etc.; – caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în muncă etc.; – caracteristici sociale: mediul social de provenienţă (rural/urban), apartenenţa la grupul social etc.; – caracteristici economice: venituri, bugete familiale, tipul şi structura locuinţei etc.

110

c) Eşantionarea: ● Condiţia fundamentală de realizare a unei cercetări ştiinţifice complexe este ca eşantionul calculat după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii sociale să fie reprezentativ. ● Un eşantion este reprezentativ atunci când subiecţii reţinuţi în eşantion sunt purtătorii tuturor sau, cel puţin, ai principalelor caracteristici ale populaţiei totale. Reprezentativitatea eşantionului exprimă, deci, capacitatea acestuia de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care a fost extras. Pentru a satisface această cerinţă, eşantioanele trebuie să fie calculate după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii teoretice sau în cadrul metodologiei cercetărilor sociale. 6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor necesare pentru recoltarea informaţiilor Natura specifică a diverselor tipuri de fapte sociale impune utilizarea unor metode adecvate pentru studierea lor. De regulă, într-o cercetare sociologică, aplicarea unei singure metode este incompletă, deoarece se situează şi se finalizează într-un singur nivel analitic (cel mai frecvent descriptiv). Tocmai de aceea se recomandă dublarea metodelor cantitative prin metode calitative de recoltare a informaţiilor. • Modelul cantitativ : – presupune realitate socială exterioară, obiectiv-structurată, bazată pe descrieri de tip pozitivist: pe cercetare efectivă, pe înregistrare, numărare şi măsurare ( vezi T. Rotariu, P. Iluţ, 1997); – se bazează pe tehnici de cercetare structurate, standardizate: chestionarul, interviul standardizat (pe bază de ghid de interviu), plan observaţional riguros, standardizat etc. • Modelul calitativ: – se fundamentează pe subiectivitatea umană, pe realitatea socială construită şi interpretată prin interacţiunea motivaţiilor, aşteptărilor, reprezentărilor individuale şi de grup (T. Rotariu, P. Iluţ, 1997); – se bazează pe tehnici nestandardizate (nestructurate, intensive, de profunzime): interviul intensiv, interviul de grup, studii de caz, analiza biografiilor. • Cunoaşterea ştiinţifică riguroasă trebuie să conducă la îmbinarea celor două abordări. 111

• În practică, unitatea dintre metodele şi tehnicile cantitative şi cele calitative apare astfel: – în cazul unor probleme sociale mai puţin cunoscute, elaborarea propriu-zisă a tehnicilor cantitative (a chestionarului, de exemplu) ar trebui precedată de studii pregătitoare (în care să se folosească interviurile intensive, de profunzime, analize documentare, observaţii). • Benefic pentru cercetare este ca în urma aplicării propriu-zise a chestionarului (a metodelor şi tehnicilor cantitative) informaţiile să fie completate de date obţinute prin utilizarea metodelor intensiv-calitative. Trebuie selectate metodele cele mai adecvate cercetării, în funcţie de concepţia general-teoretică, de obiectivele şi ipotezele cercetării. Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observaţie etc. vor fi construite pe baza indicatorilor obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor. Atât metodele şi tehnicile de cercetare stabilite, cât şi elaborarea propriu-zisă a instrumentelor de lucru nu au valoare decât în măsura în care, prin intermediul acestora, se ating obiectivele cercetării şi sunt verificate ipotezele de cercetare. Ancheta „pilot” şi cercetarea de teren propriu-zisă. Toate demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”, contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Având în vedere că viaţa socială este în permanentă schimbare, se recomandă ca înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă să se procedeze la o anchetă „pilot”. În această fază, cercetătorul testează validitatea instrumentelor de cercetare. După ce avem convingerea că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu noi, putem considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion. 7. Sistematizarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren; prelucrarea statistică a datelor În cadrul cercetărilor sociologice se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru ca acestea să poată fi analizate este necesară o prelucrare prealabilă a lor. 112

Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta sociologică solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinţelor teoretico-metodologice pe care le presupune această etapă a cercetării. Prelucrarea statistică a datelor recoltate devine posibilă numai după sistematizarea şi ordonarea informaţiilor. Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt: verificarea şi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru prelucrare; totodată, în ansamblul prelucrării, un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiilor. ◙ Verificarea şi validarea informaţiilor presupune: – Lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare. – De regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau când lipsesc răspunsurile la întrebările de date factuale (întrebările de identificare). ◙ Codificarea informaţiilor reprezintă: – Operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii. – Codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifrele (în cazul unei codificări numerice) sau literele (codificare alfabetică) atribuite. – Simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calculatorului, astfel încât fiecare chestionar, respectiv, fiecare răspuns la întrebări să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii statistice. ○ În cercetarea socio-umană, se impune utilizarea unor metode statistice: – se calculează ponderea diverselor caracteristici; – se calculează medii şi indici ale valorilor acestora; – se efectuează corelaţii statistice; – se realizează analiza statistică a gradului de semnificaţie a rezultatului obţinut prin aplicarea formulelor (teste de semnificaţie). Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea faptelor sociale studiate. Se raportează la obiectivele şi ipotezele cercetării – este momentul în care se argumentează confirmarea / infirmarea fiecărei ipoteze de lucru. ► Este evidenţiat următorul aspect: precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau completează explicaţii referitoare la ipoteze. 113

► Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urma analizei fie în vederea formulării de noi ipoteze de cercetare, fie a sugerării de noi demersuri de abordare a obiectului supus analizei. ► Sunt subliniate reprezentativitatea informaţiilor obţinute şi semnificaţia lor sociologică. 8. Formularea concluziilor În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în raport cu problema abordată şi, mai ales, cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări (concluzii finale). Concluziile: ○ Sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor obţinute în cercetare. ○ Pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea sau specificitatea obiectivelor şi ipotezelor iniţiale. ○ Relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le depăşesc sau continuă pe cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite. ○ Conţin, uneori implicit, sugestii pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă formularea explicită a acestor sugestii). 9. Redactarea raportului de cercetare Este ultima etapă a unei cercetări sociologice şi implică prezentarea cerinţelor redactării acesteia: • Se elaborează mai întâi o schiţă a raportului – aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care dispunem. • Se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis. • După ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori, cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. • Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultat al activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale. 114

SEMESTRUL II II. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 1. Ancheta sociologică este una dintre cele mai complexe metode de investigaţie sociologică, atât de complexă încât uneori este identificată, în mod nepermis, cu cercetarea sociologică însăşi. Complexitatea ei este dată atât de ansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu) şi al tehnicilor (de codificare, scalare, analiză, prelucrare etc.) pe care le foloseşte, cât şi de faptul că, deseori, se utilizează şi alte tehnici de cercetare (observaţia, analiza documentară etc.). Specificitatea şi complexitatea anchetei sociologice sunt determinate, în acelaşi timp, de obiectul său de cercetare foarte larg, în care intră: a) opinii, atitudini, comportamente; b) aspiraţii, trebuinţe, motivaţii care stau la baza acţiunilor, conduitelor, atitudinilor; c) cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente adeseori trecute sau inaccesibile cercetătorului; d) caracteristici demografice – structuri familiale, structuri de vârstă, structuri socioprofesionale etc.; e) caracteristici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor – ocupaţii, venituri, condiţii de locuit, servicii sociale şi, în general, factorii socialeconomici care influenţează viaţa şi activitatea lor. Valoarea anchetei sociologice constă în faptul că permite culegerea unei mari varietăţi de informaţii într-un timp relativ scurt şi face posibilă prelucrarea acestora cu ajutorul calculatorului. Pe de altă parte, este de reţinut, ca un avantaj, aria mare de aplicabilitate pe populaţii numeroase, reprezentative din punct de vedere statistic. Ancheta se poate defini ca o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale, ale mediului social etc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor. Deseori, în rândul nespecialiştilor, cercetarea sociologică în general este identificată cu ancheta sociologică, iar unii reduc ancheta la aplicarea de chestionar. O încercare de clasificare a raportului dintre „cercetarea sociologică”, „ancheta sociologică” şi „sondajul de opinie” găsim şi la S. Chelcea, care relevă că „într-un anume sens, termenii de cercetare sociologică concretă şi investigaţia sociologică de teren subsumează termenii de anchetă şi sondaj, constituind faţă de aceştia genul proxim, diferenţa specifică fiind dată de ponderea metodelor interogative caracteristice anchetelor şi sondajelor” (S. Chelcea, 115

Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975). 2. Sondajul de opinie publică este o formă specifică a anchetei sociologice. El este definit ca o „metodă statistică de stabilire, pe baza eşantionării, a stratificării opiniilor în raport cu diferite variabile sociodemografice ale populaţiei studiate” (S. Chelcea, op. cit., 1975). Sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă; în cadrul său se aplică doar instrumente de anchetă (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre cele mai variate. Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii etc.), fără să-şi propună confruntarea acestora cu faptele, fenomenele obiective care le determină şi eventualele corecţii care se impun ca urmare a acestei confruntări. Ancheta sociologică reprezintă o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor – într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane –, dar nu se opreşte doar la ele. Coeficientul de eroare este depăşit prin confruntarea opiniilor cu faptele pe care le reflectă. În acest scop, sunt utilizate metode şi surse complementare de informare asupra fenomenelor cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchetă permite introducerea unor corecţii menite să ofere o imagine ştiinţifică asupra faptelor sociale investigate. Astfel, dacă în sondaj opiniile subiecţilor constituie principala sursă (sau chiar unica) de informare asupra faptelor studiate, opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect de cercetare supus analizei ştiinţifice riguroase. 3. O tehnică de cercetare specifică atât anchetei sociologice, cât şi sondajului de opinie publică o constituie chestionarul sociologic. Între mijloacele de culegere a date-lor din teren, ancheta pe bază de chestionar este, fără nici o îndoială, metoda cea mai des utilizată, metoda despre care numeroşi autori consideră că a dominat şi încă mai domină spaţiul socio-umanului şi care pune în evidenţă, atât faptele sociale, cât şi factorii care le determină. Cu ajutorul chestionarului, ca instrument de investigare, se pun întrebări şi probleme care determină diverse răspunsuri din partea persoanelor anchetate. Răspunsurile, respectiv comportamentele oamenilor, pot fi influenţate de numeroşi factori, dintre care putem aminti: personalitatea celui care anchetează, dar şi a celui anchetat, tema 116

anchetei, mediul în care are loc, timpul de desfăşurare a acesteia, structura chestionarului, precum şi modul lui de aplicare etc. Ancheta prin chestionar se distinge de celelalte tehnici de cercetare printr-o serie de aspecte, care o individualizează. Aceste aspecte ţin, fie de natura formală (adică de modul de realizare a cercetării), fie de natura conţinutului (adică de natura problemelor abordate), fie de natura populaţiei investigate (în ceea ce priveşte reprezentativitatea, numărul etc.). Se impun o descriere şi o clasificare riguroasă a tuturor instrumentelor de cercetare utilizate în sociologie şi, ca urmare, am propus o schemă de clasificare a chestionarelor având ca model pe cea elaborată de Septimiu Chelcea. Schema are ca punct de plecare trei mari criterii: conţinutul, forma întrebărilor şi modul de aplicare a chestionarelor. După primul criteriu de clasificare, şi anume conţinutul informaţiilor obţinute, chestionarele se împart în patru mari categorii: chestionarele de date factuale (sau de tip administrativ), chestionarele de opinie, chestionarele speciale şi chestionarele omnibus. Primele două tipuri vizează natura, calitatea informaţiei, în timp ce ultimele două vizează cantitatea informaţiei, respectiv numărul de teme abordate. Cel de al doilea criteriu de clasificare al chestionarelor este forma întrebărilor, după care distingem: chestionare cu întrebări închise (sau precodificate), chestionare cu întrebări deschise (sau libere, postcodificate) şi chestionare cu întrebări mixte (semiînchise sau semideschise). În sfârşit, cel de-al treilea criteriu de clasificare este modul de aplicare a chestionarelor, după care distingem: chestionare autoadministrate (poştale, publicate în ziare, reviste, cărţi etc.) şi chestionare administrate prin intermediul operatorilor de anchetă. De-a lungul timpului s-au încercat diverse clasificări ale întrebărilor utilizate în cadrul chestionarului sociologic; criteriile în baza cărora s-au realizat astfel de clasificări sunt multiple, motiv pentru care nu ne vom opri decât asupra a trei dintre ele: conţinutul întrebării, forma întrebării şi poziţia acesteia în cadrul chestionarului. După primul criteriu de clasificare, conţinutul întrebării sau natura informaţiei solicitate prin întrebarea respectivă, întâlnim: întrebări factuale, întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe şi întrebări de motivaţie. 117

Al doilea criteriu de clasificare a întrebărilor, respectiv forma întrebării, relevă urmatoarele tipuri: întrebări închise, întrebări deschise, întrebări mixte şi întrebări scalate. În final, al treilea criteriu de tipologizare a întrebărilor este poziţia în cadrul chestionarului, după care întâlnim: întrebări introductive, întrebări de conţinut, întrebări de trecere, întrebări filtru, întrebări bifurcate, întrebări de control şi întrebări de identificare (sau de clasificare). Aspectele discutate mai sus, tipurile de întrebări şi raporturile care se stabilesc între ele ne conduc la evidenţierea unor tehnici în virtutea cărora putem alcătui chestionarele. Acestea pot fi exemplificate prin tehnica pâlniei, cea a pâlniei răsturnate, efectul „halo”, efectul de poziţie, lungimea chestionarului, design-ul acestuia şi, desigur, modul de formulare a întrebărilor. Se înţelege faptul că orice studiu bazat pe eşantion presupune şi o anumită eroare. Orice acţiune umană este supusă unor factori care pot deforma realitatea. Erorile care pot să apară într-o cercetare sociologică se împart în două mari categorii: erori sistematice (care pot fi: erori de eşantionare, erori legate de construcţia chestionarului, erori datorate operatorilor şi erori datorate respondenţilor) şi erori întâmplătoare. Chiar dacă ancheta pe bază de chestionar prezintă unele neajunsuri, totuşi ea constituie o sursă importantă de date, o metodă frecvent utilizată în cercetările sociologice, iar noi nu putem face altceva decât să-i recunoaştem limitele, dar şi atuurile, să-i respectăm regulile, să o aplicăm în lumina acestora şi să-i atribuim valoarea adevarată. 4. Interviul. Metodei anchetei sociologice, pe lângă chestionar, îi corespunde şi o altă tehnică de cercetare, deosebit de relevantă analizei psiho-sociologice. Utilizat pentru prima dată în psihoterapie şi în psihotehnică, interviul reprezintă una dintre cele mai frecvent folosite tehnici de cercetare, aplicată atât în ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane, cât şi în desfăşurarea diverselor activităţi profesionale. În Dicţionarul de sociologie interviul este definit ca „tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, coord., Editura Babel, Bucureşti, 1998). 118

Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane duce la stabilirea relaţiilor dintre variabile şi la validarea ipotezelor. Acesta se deosebeşte de comunicarea verbală obişnuită prin simplul fapt că informaţia este, în mod dirijat, transmisă de către cel ce intervievează. Folosit în anchete (de unde şi denumirea de „anchetă prin interviu”), interviul se constituie într-una dintre tehnicile de investigare cu cea mai mare frecvenţă de aplicare. În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică de cercetare, în raport de unele criterii, dintre care distingem (după Septimiu Chelcea): A. După gradul de libertate lăsat respondentului (operatorului de interviu) în abordarea diferitelor teme de investigare, în ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şi după nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv (nedirijat, neghidat) până la interviul directiv (structurat, ghidat, standardizat). B. După natura conţinutului comunicării: interviul de opinie şi interviul documentar. C. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o singură dată (interviul unic) sau în mod repetat (interviul repetat). D. După calitatea informaţiilor obţinute: interviul extensiv şi interviul intensiv. E. După numărul persoanelor care participă la interviu: interviul personal şi interviul de grup. F. După modalitatea de comunicare: interviul direct (face to face) şi interviul telefonic. G. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poate avea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, cu persoane defavorizate social, cu specialişti în diverse domenii etc. H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării: interviul explorativ, interviul de cercetare (propriu-zis) şi interviul de verificare. I. După scopul urmărit: interviul de selecţie (de angajare), interviul terapeutic şi interviul de informare. În viaţa cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversaţie sau întâlnire între două sau mai multe persoane echivalează cu un interviu, în special cu unul de cercetare ştiinţifică. În general, interviul se bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare de tip 119

special, în care o persoană pune întrebări (anchetatorul), iar cealaltă furnizează răspunsuri, informaţii (persoana intervievată). Convorbirea reprezintă, deci, elementul fundamental în tehnica interviului, dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri); în primul caz este vorba de obţinerea de informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe, exprimate liber, despre problema pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea caz, întrebările şi răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie a răspunsurilor în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile sunt scurte, clare, precise). 5. Documentele sociale reprezintă una dintre sursele de informare la care deseori cercetătorul apelează, alături de populaţie. Prin natura şi complexitatea lor, documentele asigură o diversificare a informaţiilor şi permit elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale. Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc documente, le analizează, le interpretează. În limbajul comun, termenul de document are înţelesul de act oficial; în sens sociologic, însă, el este utilizat cu înţelesul de text sau orice alt obiect care oferă anumite informaţii, imagini asupra populaţiilor sau domeniilor vizate, date despre contextul social în care a fost construit; documentele sunt marcate atât de specificitatea (particularitatea) epocii în care au fost elaborate, cât şi de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor. „Actele oficiale, ziarele şi revistele, cărţile şi foile volante tipărite, afişele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemnările zilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile şi autobiografiile, dar şi uneltele de muncă traditionale sau moderne, produsele muncii, bunurile de consum, ca şi creaţia artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.) reprezintă documente sociale, importante surse de informaţii în sociologie.” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993). Urmele lăsate de trecutul mai apropiat sau mai îndepartat sunt multiple şi diverse. Ele nu se referă doar la documente scrise (gen scrisori, jurnale personale, statistici, publicaţii), ci şi la fotografii, filme, clădiri sau obiecte casnice. Bogăţia acestor surse, din care cercetătorii extrag informaţii, pentru reconstituirea vieţii sociale, a relaţiilor interumane şi a proceselor sociale, impune necesitatea elaborării unui sistem de tipologizare a documentelor. 120

Criteriile după care se pot clasifica aceste documente sunt numeroase şi, din această cauză, este greu de elaborat o schemă integratoare, care să le cuprindă pe toate. Totuşi, noi am propus o schemă integratoare, preluată de la Septimiu Chelcea, în care sunt reţinute patru criterii: forma (natura documentelor), conţinutul, destinatarul şi emitentul. În funcţie de acestea, avem două mari categorii de documente, şi anume: scrise şi nescrise. În cadrul documentelor scrise se disting documentele cifrice (publice oficiale şi neoficiale, personale oficiale şi neoficiale) şi documentele necifrice (publice oficiale şi neoficiale, personale oficiale şi neoficiale). În cadrul documentelor nescrise se disting documentele vizuale (aparţinând culturii materiale şi aparţinând culturii spirituale), documentele audiovizuale şi documentele auditive. Cele mai răspândite documente şi cele mai des utilizate de către cercetători în investigaţiile ştiinţifice sunt cele scrise, iar în cadrul acestora, un loc aparte îl ocupă recensămintele, studiile pe bază de eşantion, monografiile şi biografiile sociale; nu trebuie să uităm însă faptul că utilizarea documentelor de tot felul în investigaţiile sociologice, ca orice altă metodă sau tehnică de cercetare, are atât avantaje, cât şi neajunsuri. Oricare ar fi valoarea utilizării unei astfel de tehnici, ea nu se poate constitui într-o sursă exclusivă de date, nu poate înlocui celelalte metode şi tehnici, ci trebuie privită ca o sursă complementară, alături de alte metode şi tehnici. 6. Tehnici de analiză a conţinutului comunicării Documentele sociale (scrise sau nescrise), ca, de altfel, orice comunicare simbolică stă la baza unei cercetări sociologice ce utilizează diverse tehnici de analiză a conţinutului comunicării. Utilizată pentru prima dată în 1886 în Anglia, analiza conţinutului apare ca reacţie la modul subiectiv de analiză al criticii literare. Atât analiza conţinutului, cât şi critica literară se apleacă asupra studiului limbii, al stilului pentru reconstituirea contextului social concret. Spre deosebire de critica literară, în care scopul criticului este acela de a fi cât mai personal, de a aborda opera prin prisma propriei subiectivităţi, în analiza conţinutului se doreşte o transgresare a subiectivităţii analistului pentru a ajunge la concluzii valide privind personalitatea autorului şi contextul social. 121

În timp, tehnica analizei conţinutului cunoaşte o continuă perfecţionare: se face trecerea de la descrierea comunicării la testarea ipotezelor cercetării, urmărindu-se, îndeosebi, efectele comunicării. Specific acestui tip de analiză este şi faptul că ea nu se aplică numai textelor (documentelor scrise), orice comunicare simbolică putând fi supusă acestui tip de analiză. Definiţia care surprinde specificul tehnicii analizei conţinutului şi al obiectului ei de investigaţie este dată de S.Chelcea (1998): „În ştiinţele socioumane, analiza conţinutului reprezintă o serie de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi nonverbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială”. Aplicarea tehnicii analizei conţinutului presupune parcurgerea etapelor cercetării sociologice cu surprinderea particularităţilor specifice acestui tip de analiză: ►Stabilirea temei de cercetare; justificarea teoretică şi prezentarea obiectivelor cercetării. ►Elaborarea ipotezelor de cercetare. ►Stabilirea materialului supus analizei (determinarea surselor de date). ►Alegerea unităţilor de analiză şi a schemei de categorii: ◙ Unitatea de înregistrare – „acea parte din comunicare ce urmează a fi caracterizată şi introdusă într-una din categoriile schemei de analiză”. ◙ Unitatea de context reprezintă acea parte din comunicare ce ne permite să stabilim orientarea unităţii de înregistrare; într-o analiză a conţinutului comunicării este necesar a preciza contextul – segmentul comunicării în care se poate observa dacă unitatea de înregistrare are o orientare pozitivă/negativă/neutră. ◙ Unitatea de numărare – cu ajutorul acesteia se exprimă cantitativ unităţile de înregistrare şi de context. ◙ Categoriile de analiză – textul supus analizei este divizat în clase relevante cercetării, în acord cu obiectivele şi cu ipotezele de cercetare. „Conţinuturile comunicării (unităţile de înregistrare) – subliniază S. Chelcea (1998, op.cit.) – urmează a fi clasificate, introduse în rubrici sau clase (categorii) relevante pentru verificarea ipotezelor cercetării”. 122

►Eşantionarea textelor (materialelor supuse analizei) – reprezintă selectarea strictă, din multitudinea surselor de informare, a clasei de documente care este cea mai relevantă pentru tema de studiu şi obiectivele de cercetare. ► Alegerea procedeului de analiză - se face în funcţie de tema şi obiectivele cercetării, de ipotezele de cercetare şi de materialul ce urmează a fi analizat: ○ Analiza frecvenţelor – este determinată frecvenţa de apariţie a unităţii de înregistrare în categoriile de analiză, precum şi determinarea cantitativă a unităţilor de înregistrare cu ajutorul unităţii de numărare. ○ Analiza tendinţei – tendinţa exprimă atitudinea autorului faţă de comunicarea transmisă. Pornindu-se de la analiza frecvenţelor se evidenţiază orientarea favorabilă, defavorabilă sau neutră, în raport cu o anumită temă, a celui ce transmite mesajul. ○ Analiza evaluativă – procedeu de analiză propus de Ch. Osgood – presupune „identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi acordarea de ponderi, în funcţie de atitudinea faţă de aceste teme” (S. Chelcea). ○ Analiza contingenţei este procedeul de analiză a conţinutului comunicării propus tot de Ch. Osgood, care pune în evidenţă structurile de asociere a termenilor în cadrul comunicării. ►Cuantificarea propriu-zisă ►Verificarea validităţii şi fidelităţii analizei – Prin validitatea analizei conţinutului se urmăreşte relevanţa caracteristicilor textului pentru verificarea ipotezelor cercetării. De asemenea, validitatea depinde de identificarea corectă a categoriilor de analiză (care trebuie să îndeplinească o serie de dimensiuni: să fie exhaustive, exclusive, obiective şi pertinente) şi a unităţilor de înregistrare în funcţie de tema aleasă, de obiectivele şi ipotezele de cercetare. Cu cât schema de categorii este mai clară (corect elaborată), cu atât codificarea (introducerea unităţilor de înregistrare în categoriile de analiză) este mai validă şi mai fidelă. Evaluarea fidelităţii vizează măsura în care mai mulţi cercetători care vor supune analizei conţinutului acelaşi material şi urmăresc aceleaşi obiective vor ajunge la aceeaşi interpretare a rezultatelor. Fidelitatea, fiind expresia gradului de obiectivitate a rezultatelor analizei, presupune acordul între cercetători şi încrederea pe care o putem acorda cercetării. 123

Valoarea unei analize a conţinutului comunicării depinde de corectitudinea şi claritatea unităţilor de analiză stabilite, de elaborarea categoriilor de analiză şi folosirea corectă a procedeului de analiză ales. ►Redactarea raportului de cercetare În afara acestor precizări, trebuie subliniat că, înainte de toate, analiza conţinutului reprezintă o descriere obiectivă şi sistematică a comunicării, a comunicării verbale şi nonverbale. Însă, după cum subliniază S.Chelcea, definirea analizei conţinutului prin sintagma „descriere obiectivă şi sistematică” reprezintă identificarea genului proxim, adică orice tehnică de cercetare sociologică trebuie să fie obiectivă şi sistematică. Diferenţa specifică o constituie faptul că întregul conţinut al comunicării se clasifică în categorii de analiză elaborate în conformitate cu ipotezele de cercetare, pentru a putea, în final, să tragem concluzii asupra persoanelor şi structurilor sociale. 7. Observaţia sociologică constituie o altă metodă de cercetare relevantă analizei sociologice. Ca ştiinţă teoretico-empirică, sociologia presupune, înainte de toate, observarea realităţii sociale în întreaga sa complexitate şi diversitate. Observarea reprezintă pentru mulţi autori una din cele mai importante modalitaţi de investigare a vieţii sociale, sursa indispensabilă de date. Observaţia sociologică este una din metodele de bază ale sociologiei, fundamentală pentru cunoaşterea realităţii înconjurătoare şi, totodată, reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. Ea completează toate celelalte metode de investigaţie sociologică : interviul, experimentul etc. şi permite obţinerea de date şi informaţii, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observaţiei. Cercetări sociologice concrete care să se fundamenteze pe observaţia sociologică au fost realizate în România de Dimitrie Gusti. Rezultatul acestor cercetări a fost valorificat de profesorul Gusti şi colaboratorii săi sub formă de monografii sociologice . În relaţie cu problemele tehnicii de cercetare, acesta susţine că este greşită tendinţa sociologiei din acea vreme de a-şi recolta informaţiile din realitatea socială numai cu ajutorul chestionarelor. Chestionarele aplicate de nespecialişti şi folosite apoi de sociologi – sublinia D. Gusti (1940) – nu pot conduce la cunoaşterea efectivă a realităţii sociale. Singura cale justă pentru sociologie este, deci, cercetarea concretă a realităţii 124

sociale, nemediată, observaţia sociologică în această perspectivă fiind considerată ca singura metodă care promovează cunoaşterea. „Întrucât socotim monografiile ca mijloace perfecţionate de observaţie, care îmbină intuiţia, trăirea şi înţelegerea cu măsurătoarea, cu statistica şi reconstituirea trecutului – relevă profesorul Dimitrie Gusti – nu ne-am gândit să înlăturăm pe nici una din metodele existente, ci trebuie să legăm pe acestea mai strâns de realitate şi să dăm întâietate observaţiei directe, cât mai amănunţită şi cât mai precisă, într-o ordine metodologică pentru scopurile cele mai înalte ale cunoşterii omeneşti.” (D. Gusti, Un sistem de cercetări sociologice de teren, în Îndrumări pentru monografiile sociologice, Bucureşti, 1940). Însă, după cum afirmă în continuare conducătorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, „observaţia care stă la baza monografiei sociologice nu poate fi întâmplătoare. Ea trebuie să se aplice unor categorii de fenomene, într-o ordine sistematică, după reguli precise şi după scopuri bine lămurite… ”. Observaţia trebuie să fie obiectivă, adică să redea cât mai exact realitatea, trebuie să fie cât mai completă, să îmbrăţişeze fenomenele în toate amănuntele, adâncimea şi unitatea lor; observaţia trebuie să fie controlată, verificată şi – specific cercetărilor întreprinse de echipe complexe sub directa îndrumare a lui D. Gusti – trebuie să fie colectivă. Acestea sunt cerinţele pe care trebuie să le satisfacă observaţia ştiinţifică, „esenţă a metodei monografice.” Observaţia este o metodă deosebit de utilă şi valoroasă (cu condiţia să fie corect aplicată), înregistrând atât comportamente individuale, cât şi colective, în momentul desfăşurării lor, evitând astfel erorile datorate memoriei celor vizaţi; de asemenea, observaţia prezintă avantajul că înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor. În plus, metoda observaţiei prezintă avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor etc. Dar, ca orice altă metodă din ştiinţele socio-umane, observaţia are şi unele dezavantaje. Neajunsul principal constă tocmai în faptul că necesită timp îndelungat de realizare a cercetării, de calificare profesională a celui care realizează observaţia; se limitează la studiul unor eşantioane mici şi nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual). În principal, la nivelul observaţiei nu se pot identifica relaţiile cauzale, cu un rol decisiv pentru înţelegerea şi explicarea corectă a realităţii sociale. 125

Dacă ne gândim la distincţia cunoaştere comună – cunoaştere ştiinţifică, putem spune că acest raport se poate transfera şi la nivelul observaţiei. În general, în funcţie de măsura în care sunt urmate anumite etape teoretico-epistemologice şi respectate regulile unei investigaţii ştiinţifice de teren, se pot identifica două mari tipuri de observaţie: spontană sau nesistematică (observaţia realizată la nivel cotidian, ca rezultat al contactului subiectului cu realitatea) şi ştiinţifică sau sistematică (cea realizată în mod deliberat, de către specialist). Numeroşi autori au încercat să găsească diferite criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a metodei observaţiei, care au dat tot atâtea tipuri de observaţie. Astfel: după gradul de structurare, observaţia poate fi nestructurată (sau slab structurată) şi structurată; după gradul de implicare a cercetătorului în sistemul studiat, observaţia poate fi neparticipativă (sau externă) şi participativă (sau coparticipativă); în funcţie de durata observaţiei, putem distinge observaţia continuă şi cea instantanee (sau eşantionată); luând în considerare natura observaţiei realizate, modul cum se obţin datele şi informaţiile despre realitatea supusă investigaţiei, întâlnim observaţia directă şi cea indirectă; în fine, în funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime al observaţiei, putem distinge observaţia extensivă şi cea intensivă. Datorită complexităţii şi varietăţii realităţii sociale, nu există instrumente de cercetare universal valabile, standardizate. Fiecare sociolog este obligat să-şi construiască propriile instrumente de lucru, potrivit obiectivelor urmărite, resurselor disponibile şi particularităţilor domeniului investigat; în cazul observaţiei sociologice putem vorbi, în primul rând, de ghidul de observaţie, ca instrument de lucru ce urmăreşte culegerea de informaţii şi, alături de acesta, fişa de observaţie, instrument destinat înregistrării efective a datelor de observaţie. Observaţia nu este o simplă metodă care ne dă imaginea la un moment dat a realităţii; ea este mai mult decât atât, este o metodă care conduce la cunoaşterea şi înţelegerea acestei realităţi, la surprinderea, dar şi la explicarea celor observate. 8. Experimentul psihosociologic este o metodă de cercetare strâns legată de metoda observaţiei, definită deseori ca „observaţie provocată”. 126

Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot mai des utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestările fenomenelor sociale sunt observate şi descrise pentru ca, în final, datele de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice explicative. Leon Festinger defineşte experimentul ca fiind „observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum” (L. Festinger, D. Katz, Les méthodes de recherche dans les sciences sociales – 1963, după Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000). Sunt subliniate în această definiţie două caracteristici esenţiale ale experimentului: a) experimentul este observaţie provocată; b) experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării variabilei independente asupra variabilei dependente într-o situaţie experimentală controlată. Definind experimentul ca o „observaţie provocată”, apar necesare următoarele precizări: la fel ca şi în cazul observaţiei, experimentul presupune urmărirea, respectiv înregistrarea obiectivă şi sistematică a manifestării fenomenelor sociale; spre deosebire însă de metoda observaţiei, experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului, şi anume: - experimentatorul provoacă intenţionat fenomenul; - „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori ce pot perturba cercetarea - în afara variabilelor manipulate de cercetător se urmăreşte ca alţi factori ce intervin în situaţia experimentală să rămână constanţi, să fie controlaţi; - poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru a sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale; - compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se intervine prin introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la grupul martor („grupul de control”, în care nu acţionează variabila independentă). Este evident, în acest sens, că, spre deosebire de metoda observaţiei, în experimentul psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra şi explica prin identificarea relaţiilor cauzale. În metodologia experimentului psihosociologic se regăsesc următoarele concepte fundamentale: 127

1. Variabilă. Leslie Kish stabileşte patru categorii de variabile: explanatorii (experimentale, interne – ce se clasifică în variabile independente şi variabile dependente), exterioare controlate, exterioare necontrolate şi exterioare necontrolate care dau erori randomizante (Septimiu Chelcea, 1998). 2. Control (reprezintă elementul specific al metodei experimentale care vizează întreaga situaţie experimentală). 3. Grup. În experimentul sociologic distingem între: grup experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor acţiona variabilele pe care cercetătorul le introduce în mod deliberat – variabile independente) şi grup de control (sau grup „martor” – asupra căruia nu acţionează variabila independentă, el asigurând comparabilitatea rezultatelor). 4. Moment experimental – reprezintă momentul în care se măsoară variabila dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabilei independente şi după introducerea variabilei independente. 5. Situaţie experimentală – „cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum şi condiţiile în care se desfăşoară experimentul” (S. Chelcea, 1998). În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de clasificare a experimentului psihosociologic. Cele mai răspândite tipuri de experimente regăsite la majoritatea autorilor sunt: experimentul de laborator şi experimentul natural. Se recomandă ca, atunci când este posibil, o problemă socială să fie analizată atât prin experimentul natural, cât şi prin experimentul de laborator, ţinând cont că avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de experimente sunt reciproce: experimentul de laborator permite controlul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), însă presupune o situaţie experimentală artificială; experimentul de teren are tocmai avantajul de a păstra neschimbate condiţiile naturale ale fenomenului cercetat, însă întreaga situaţie experimentală este greu de controlat (izolarea variabilelor experimentale şi menţinerea constantă a variabilelor externe, în condiţii naturale este extrem de greu de realizat). Ca urmare a acestor precizări, putem conchide că „în ştiinţele socioumane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente intr-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale” (S. Chelcea, 1998). 128

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ* 1. Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârlea, Laura Goran, Metodologia cercetării sociologice. Metode şi tehnici de cercetare, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. S. Chelcea, I. Mărginean, I. Cauc, Cercetarea sociologică, Editura Destin, Deva, 1998. 3. S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 4. V. Miftode, Metodologia sociologică, Editura Porto – Franco, Galaţi, 1995. 5. I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000. 6. T. Rotaru, P. Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997. 7. L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

*

Pentru ambele semestre de studiu.

129

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI Prof. univ. dr. MIHAI GOLU OBIECTIVE Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contribuie, în mod esenţial, la dezvoltarea orizontului de cunoştinţe al studenţilor, la orientarea lor în spaţiul teoretic şi, deopotrivă, în cel al cercetării ştiinţifice. Sinteza pe care o prezentăm vizează următoarele obiective principale: să releve cu pregnanţă schema logică internă a psihologiei generale ca nucleu comun şi cadru de referinţă al tuturor celorlalte ramuri particulare ale cunoaşterii psihologice; să faciliteze însuşirea, în spirit modern, a principalelor noţiuni referitoare la natura şi esenţa psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofere elementele de bază ale metodologiei cunoaşterii psihologice şi să capaciteze studenţii cu schemele logico-operaţionale necesare efectuării independente a unei cercetări ştiinţifice în domeniu. SEMESTRUL I I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea, la Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii. Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că, în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume: 130

a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care susţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente); b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud); c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913). 2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente: inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul de studiu al psihologiei. Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida principiului unităţii „conştiinţă-activitate”. Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocomportamentală sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea contradictorie a individualului, particularului şi generalului, universalului. Această definiţie stabileşte, în mod real, sfera de cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană. Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală, care ne oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context sociocultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare, natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia 131

muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercială şi economică, psihologia socială, psihologia medicală, psihopatologia etc. II. SPECIFICUL CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE. METODELE PSIHOLOGIEI 1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii clasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, să posede proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate. Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune care se recunoştea proceselor şi trăirilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibilă construirea unui sistem complet de coordonate şi măsurători, care să fie tratabil matematic. Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric, posibilitatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă independentă. În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale conştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena conştiinţei şi relatarea verbală a celor constatate). Psihologia bazată pe utilizarea exclusivă a acestei metode a primit denumirea de introspecţionistă şi ea s-a afirmat puternic în ultimele două decenii ale secolului XIX şi în primele trei decenii ale secolului XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe, E. Titchener). Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite, behaviorismul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei, reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de răspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa cum se va remarca ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie fără suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”. Ieşirea din acest impas metodologic este posibilă numai în măsura în care se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un caracter nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului 132

realizându-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin care el se manifestă şi se exprimă. Cunoaşterea psihologică devine, prin excelenţă, o cunoaştere mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, conţinutul şi dinamica proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării, înregistrării şi analizei răspunsurilor şi conduitelor subiectului în situaţii obiective concrete. 2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se realizează prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi procedee. După poziţia pe care o au faţă de fenomenul studiat, metodele psihologiei se împart în două grupe: pasive şi active. Pasive sunt considerate acele metode care se adresează fenomenelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia concretă în care se află subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metoda observaţiei şi metoda biografică. Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează direct asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului psihic, a trăsăturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi studiat. Din această categorie fac parte: experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activităţii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrală în cercetarea psihologică trebuie considerată experimentul de laborator. El depăşeşte toate celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentală permite cercetătorului: să intervină activ şi să provoace fenomenul studiat; să izoleze, să dozeze şi să controleze variabilele – independente, dependente şi intermediare; să modifice şi să varieze condiţiile de manifestare a fenomenului; să compare rezultatele grupului experimental cu cele ale grupului de control care nu a fost supus regimului experimental; să repete acelaşi model experimental de mai multe ori, pe acelaşi subiect sau grup de subiecţi; să releve condiţionarea reciprocă dintre variabile. Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează: caracterul relativ artificial al situaţiei în care este plasat subiectul, izolarea acestuia de contextul natural al existenţei şi activităţii sale; nu poate fi folosit în mod universal, existând anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, să se provoace experimental. 3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonată unor obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea psihologică 133

dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu se reduce la simple explorări secvenţiale, independente unele de altele, ci se realizează ca un demers integrat, întemeiat pe anumite principii şi consideraţii metodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie de cercetare. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomportamentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume: a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la indivizi de aceeaşi vârstă; b) strategii longitudinale, care rezidă în studiul organizării psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de vârstă, de exemplu: la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5 ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemenea strategii, se pot identifica şi stabili particularităţile curbei evoluţiei psihice, amplitudinea diferenţelor dintre etapele de vârstă; c) strategii genetice, prin care se urmăreşte cunoaşterea mecanismelor, legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor psihice şi comportamentelor – în plan istoric, filogenetic şi în plan individual, ontogenetic; d) strategii diferenţiale, prin care se evidenţiază şi se evaluează deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamentală între: om şi animal, copil şi adult, bărbat şi femeie, normal şi patologic, între persoane de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex etc; studiul deosebirilor interindividuale şi intergrupale este la fel de important pentru cunoaşterea psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul asemănărilor şi aspectelor comune; e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea abaterilor şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi comportamentului, cauzate de focare organice sau de dereglări funcţionale ale creierului. III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. Esenţiale sunt următoarele principii: a) principiul determinismului (extern); b) principiul relaţionării neuro-psihice; c) principiul reflectării şi modelării informaţionale; d) principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate; e) principiul genetic şi al istorismului; f) principiul sistemicităţii. 134

a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade de complexitate. În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu un determinism mijlocit. Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se modifică în funcţie de stările şi condiţiile interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai cu o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o altă reacţie sau chiar să nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv. Astfel, conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic. Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istoricoculturale. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul socializat, care se naşte, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social. b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană –, să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiul relaţionării neuro-psihice derivă mai departe principiul unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul; psihologicul posedă însă 135

caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice obiective). Pe măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică, care face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia. c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihicului. El ne răspunde, aşadar, la întrebarea: „În ce formă sau modalitate există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările, noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomenelor şi situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane. d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern. Forma primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de asamblare etc. – devin matrici ale structurării operaţiilor mentale, care dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani. Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul acţiune – conştiinţă – acţiune.

136

e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat sau ceva predeterminat şi imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul său, cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic, istoric şi în plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice. Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună traiectoriei dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari segmente: – segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare; – segmentul optimum-ului funcţional, în cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate; – segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează efectele entropice, de regresie şi dezorganizare. f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale cărui componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele, condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular, se imprimă pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul descompunerii-recompunerii, dezvoltată de asociaţionism. IV. PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi şi formula legi, prin care să explice riguros şi obiectiv modul de fiinţare şi manifestare (desfăşurare) a fenomenelor pe care le studiază. Legea este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau determinare mai mult sau mai puţin stabilă şi repetabilă între două sau mai multe fenomene. Cu cât cerinţa stabilităţii şi repetabilităţii este satisfăcută mai bine, cu atât legea este considerată mai valabilă şi mai veridică, şi invers. Din acest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii şi fizicii clasice. Multă vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea legi. S-a dovedit însă că bilanţul este mai mult decât 137

nesatisfăcător, întrucât doar legile psihofizice care descriu relaţia dintre intensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei (senzaţiei) pot fi încadrate în categoria legilor tari (dinamice). În rest, relaţia dintre variabilele independente (stimulii, situaţiile) şi cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se înscrie în sfera probabilităţii. Ca urmare, legea care o exprimă devine una statistică. Aceasta înseamnă că ea se deduce şi se formulează pe baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de măsurători; de asemenea, ea nici nu poate fi verificată şi confirmată pe cazuri individuale, ci numai la nivel de grup sau de „populaţii”. Aşadar, orice lege psihologică presupune şi se bazează pe general, dar nu-l exprimă în mod direct, ci numai indirect, prin intermediul unei tendinţe centrale (o medie aritmetică, de pildă) şi al unui indice de dispersie (abaterea standard, de pildă). Cum continuumul probabilităţii se cuprinde între 0 şi 1, punând în evidenţă grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezultă că şi legile statistice cu care operează psihologia vor avea grade de tărie diferite. Gradul cel mai slab de tărie îl vor avea acelea care gravitează în jurul probabilităţii de 0,50; corespunzător, cu cât relaţia descrisă de lege se îndepărtează mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul de tărie creşte. După sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în: particulare, care se referă la anumite procese psihice (exemplu, legile senzaţiei, legile percepţiei, legile memoriei etc.) şi generale, care se referă la organizarea şi funcţionarea sistemului psihic în ansamblu (exemplu, legile dezvoltării, legile asociaţiei, legile organizării ierarhice, legea motivaţiei). După conţinut, legile psihologice au fost împărţite în: legi de funcţionare, legi de compoziţie, organizare sau structură şi legi de dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzaţiei, percepţiei, memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi menţionate: legea pregnanţei, legea bunei forme, legea integrării; din categoria a treia fac parte legea diferenţierii-individualizării, legea stadialităţii. Unul şi acelaşi proces, ca şi psihicul în ansamblu, se subordonează concomitent tuturor celor trei categorii de legi. V. PSIHICUL UMAN 1. Noţiunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs 138

scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale, extramateriale, transcendente. Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate, şi anume: a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe semnalizare-designare-reprezentare; b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezultă statutul lui de funcţie specifică a creierului, realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea externă; c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care decurg statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului. 2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filogenetică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma că principala caracteristică a psihicului uman constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă. Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.), precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei). La om, psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factori esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural.

139

3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de dezvoltare), feed-thrtowght (de mediere şi de transfer), feed-before (de prospectare-anticipare). Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient. Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită, ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă. Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă. Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii. Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţionalafective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive. Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi 140

dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un individ la altul. De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient. Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformare a realităţii imediate, de creare a unei realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială. Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizându-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi imprevizibilitatea comportamentelor umane. VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE A INFORMAŢIILOR Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea, despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, această funcţie se va realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia, percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria. 1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici şi ale propriului organism. La baza ei stă sensibilitatea – funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din excitabilitatea sau iritabilitatea primară şi se realizează de mecanisme structurale specializate denumite analizatori. 141

Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative; b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului (interocepţia). Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective). Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv. a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale stimulului specific (de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazul senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.). b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică sau forţa de acţiune a stimulului specific. c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului, continuând câteva miimi de secundă şi după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutivă. d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire emoţională – plăcută sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă. Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică evolutivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale: 1) legi evolutive (legea diferenţierii, legea specializării, legea complexificării); 2) legi psihofizice (legea raportului invers proporţional între valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I, unde E = nivelul sensibilităţii, I = intensitatea stimulului; legea raportului constant al pragurilor diferenţiale dx/x = constant, unde dx = fracţiunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie adăugată la stimulul iniţial 142

pentru a determina o modificare abia conştientizabilă a intensităţii senzaţiei; legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică, intensitatea senzaţiei creşte în progresie aritmetică E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzaţiei, X = intensitatea stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulate de francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-le numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptării, legea sensibilizării, legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi socioculturale (legea învăţării-optimizării, legea estetizării, legea profesionalizării). 2. Percepţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum susţinea Şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informaţional complex, care ne raportează la obiect ca întreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este acesta?” Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definirea percepţiei ca reflectare nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenţa următoarelor faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în desprinderea stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care se concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea, în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în relaţie cu scopul activităţii subiectului. După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale (exemplu, percepţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului. 143

În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ: percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia mişcării (direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică). Legile percepţiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt exprimate de un ansamblu de legi, pe care le împărţim în următoarele grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare, contrast, contiguitate spaţiotemporală), care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor şi schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte); b) legi de structură (legea bunei forme, legea pregnanţei, legea bunei continuităţi, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprimă funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibilitatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi generale, supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea semnificaţiei, legea constanţei, legea obiectualităţii). 3. Reprezentarea. Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi lungă durată). Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui şi b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată. Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile succedânduse într-o ordine logică şi fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări pasive sau şterse; b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se suprapună imaginilor perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă); c) relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale 144

obiectului, şi a reprezentărilor derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia); d) gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect etc.), şi reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele informaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane. SEMESTRUL II 4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi necesarului din realitatea externă. Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării, predicţiei, anticipării, teoretizării. Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-informaţional. Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de acţiune. 145

Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie. În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi particulare (specifice). Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. Analiza constă în descompunerea, pe plan mintal, a obiectului în părţi componente, pentru dezvăluirea şi descriereaexplicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză); abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă; concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare. Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc. Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială. Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca un sistem de noţiuni, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală de bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesenţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice, reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se delimitează: noţiuni individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat, noţiuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte, şi noţiuni generale, categoriale, care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (exemplu, noţiunea de „existenţă”). 146

Un nivel superior de integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva, suportând testul adevărului. Orice judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii. La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor. În raţionament sunt surprinse discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi. Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă, în care, pornindu-se de la judecăţi individuale, particulare, se ajunge la o concluzie generală, deductivă, în care se porneşte de la general, particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă asemănările, ceea ce au în comun. Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme: a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă. Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare, succesiunea de operaţii nu duce în mod necesar la găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul informaţional). b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitivconcretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv; gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv.

147

5. Imaginaţia. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei. Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se pe memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului. Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente: a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară, fie de la crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul; b) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei, realizându-se combinări, amplificări, reordonări etc.; c) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final; d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii. Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme, diferenţierea făcându-se după natura produsului şi după domeniul de aplicaţie. După primul criteriu, se delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare. După cel de-al doilea criteriu, distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică); 2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitectural-constructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc. Procedeele imaginaţiei. Ca activitate intelectuală finalistă, imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice, precum: a) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplificarea lor (exemplu, „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”, „Setilă” etc.). b) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale luate de la lucruri diferite (exemplu, Ducipalul lui Al. Macedon). c) Schimbarea raporturilor cauzale (exemplu, un piepten aruncat de Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri). d) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte cu altele). 148

e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii printr-o schemă). f) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un prototip individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose). 6. Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp şi asigură transformarea necunoscutului în cunoscut. Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri: a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine). b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare). c. Trăinicia păstrării materialului memorat. d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii. e. Completitudinea reproducerii. f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine). Valorile acestor parametri depind atât de factori subiectivi (particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită. Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului). După gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază: 1) memoria mecanică şi 2) memoria logică. După durata păstrării celor achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului. După conţinut, se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine, 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în 149

dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia. După canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4) memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maxim dezvoltată la om face posibile programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului. Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi. Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (exemplu, silabe, cuvinte fără înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o fatalitte decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.

150

VII. PROCESELE DE ENERGIZARE, POTENŢARE, DIRECŢIONARE A COMPORTAMENTULUI Dacă, din procesele cognitive, omul reuşeşte să diferenţieze, să identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare, potenţare şi direcţionare, el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. În categoria acestor procese includem motivaţia şi afectivitatea. 1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele ce apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar, forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne caracterul de fiinţe active şi relativ autonome. Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională, iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comportamentului. Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc. Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se împart în două grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice, trebuinţele religioase, trebuinţele morale). Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit „piramida trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care, în ordine, de jos în sus, sunt următoarele: I – trebuinţe biologiceÎII–trebuinţe de securitate ÎIII – trebuinţe de afiliere socială Î IV – trebuinţele EuluiÎV – trebuinţe de autorealizareÎVI – trebuinţe de cunoaştereÎVII – trebuinţe esteticeÎVIII – trebuinţe de concordanţă. Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii: 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai 151

continuu satisfăcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa respectivă se situează mai aproape de baza piramidei; 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă odată satisfăcută se retrage, lăsând locul alteia. Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două componente: interesele şi idealurile. Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi. După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare, şi negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului psihocomportamental (exemplu, trebuinţa de alcool, trebuinţa de droguri etc.). Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate optimă – optimum motivaţional. În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut reclamă o stare de motivaţie mai slabă. 2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur). Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi: a) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă); b) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele); c) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă); d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire); 152

e) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ, exemplu: gelozia). Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale). După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele). Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume, să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul ar fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi. Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii. De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea. Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale, prevenind instalarea timidităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc 153

emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure, dramatice, poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor afectogeni. VIII. COMUNICARE ŞI LIMBAJ Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a recepţiona de la aceştia mesajele lor. Această capacitate are premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice, şi este modelată şi structurată sociocultural. Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi computer sau altă maşină, o persoană umană şi un animal. După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de două feluri: nonverbală şi verbală. Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme: comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite situaţii), comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema). Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli gramaticale, elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul. Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual; limba este o categorie socio-istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul 154

verbal individual, şi organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta. Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta semantică. Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetele articulate, obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi codificare a lor. Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată. Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor etc. din jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare condiţionată. Rodându-se şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea legătură devine atât de puternică, încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar. În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare, cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită. Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă verbală este mai înalt, şi invers. 155

Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii. În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea de-a doua este o capacitate în act. În legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste, susţinută de N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget. O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate - mediu şi al dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt integral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum, nici invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare, indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului. Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită – conduita verbală, limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine însuşi. O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul schimbându-şi succesiv locurile. Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaştere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv). 156

IX. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA 1. Atenţia. Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element central în psihologia introspecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate sau o condiţie facilitatoare. Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de-a doua constatare trebuie să fie aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se desprinde concluzia că termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare. Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care au valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei. Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate sunt: 1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă în concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a două sau mai multor obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea atenţiei într-un punct. În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan comportamental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele 157

neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia, forţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbală. 2. Voinţa. Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului psihocomportamental, care, în forma sa completă, este proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei. Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia, rezistenţa la tentaţii. Rezultă că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu este nici o forţă spirituală pură, ci o construcţie psiho-fiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite grade de dificultate. O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în afara oricărui determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză, sau ambiental, ca în behaviorism. Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman atributul autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii unor factori extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde cu principiul necesităţii obiective. Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidenţă câteva verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului, 2) analiza şi lupta motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care trebuie supuse evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau să acţionez aşa”; 4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot apare pe traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback de validare sau de corecţie. 158

Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale, precum: 1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină pentru învingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care constă în menţinerea sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii; 3) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte; 4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui; 5) independenţa, care reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, fără a apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta. X. PERSONALITATEA 1. Precizări terminologice. În psihologie, ca, de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite. Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este determinată biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci şi a oricărui organism viu – plantă sau animal. Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur. Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de atributul valorii; în psihologie, el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi ierarhizare sistemică a componentelor biologice, psihice şi socioculturale la omul normal, considerat într-un mediu social concret. Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un concept integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic, conştiinţă, comportament. Din punct de vedere ontologic, personalitatea reprezintă o realitate complexă, care constituie obiect de studiu pentru biologia umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie. 159

Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate psihic, ale acestei realităţi. 2. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie. De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică (deceniul al treilea al secolului XX), definirea ei a suscitat mari controverse, ceea ce a facut să apară un număr foarte mare de definiţii: în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite, iar la începutul deceniului al nouălea, numărul acestora depăşea 150. Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor existente, el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin efect extern; 2) definiţii prin structură internă şi 3) definiţii pozitiviste. Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”. În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante: 1) modelul analitic al trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric mai puţini şi mai riguros definibili); 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamentul), blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile), blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul BigFive, care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere); conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă). Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate. În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific: generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”), particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”). În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de cuprindere: criterii temperamentale 160

(personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţi flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi integre şi personalităţi coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente, personalităţi medii, personalităţi slab productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţi mature şi armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, personalităţi imature etc.). BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ* 1. M. Golu, Fundamentele psihologiei, vol.1, vol.2, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, 2. M. Golu, Fundamentele psihologiei, Compendiu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 3. M. Golu, A. Dicu, Introducere în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 4. I. Radu şi colab., Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991, p.93-304.

*

Pentru ambele semestre de studiu.

161

NEUROPSIHOLOGIE ŞI NEUROCIBERNETICĂ Conf. univ. dr. CORNELIU STANCIU SEMESTRUL I OBIECTIVE Formarea unei concepţii ştiinţifice unitare cu privire la fenomenele şi procesele psihice, în calitatea lor de rezultante ale integralităţii sistemului neuroendocrin, pe baza cunoaşterii mecanismelor neurofiziologice, neurochimice şi neurocibernetice, constituie obiectivul esenţial al disciplinei. Din raţiuni ce vizează profilul viitorului specialist, cele două ramuri ale ştiinţei nu vor fi tratate separat, ci sub forma unei sinteze logic constituite, cu valoare de disciplină autonomă de învăţământ. La rândul ei, logica internă a acestei discipline de sinteză obligă la inversarea ordinii celor două ramuri ale ştiinţei, dată în titulatură, întrucât înţelegerea problemelor specifice neuropsihologiei este condiţionată de înţelegerea celor specifice neurociberneticii. Cum, însă, sinteza nu este o simplă alăturare, problemele specifice celor două domenii se vor intrica frecvent în conţinutul acestei discipline. În acelaşi timp, pentru a evita confuziile de orice fel - mai cu seamă cele datorate utilizării neadecvate se impune definirea unor noţiuni cu caracter mai general. I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE • Definiţii: – Neuropsihologia este ştiinţa interdisciplinară care se ocupă cu studierea fenomenelor psihice, ca rezultate ale activităţii integratoare a centrilor nervoşi superiori. – Neurocibernetica este ştiinţa interdisciplinară care se ocupă cu studierea proceselor şi mecanismelor specifice sistemului integrator, care stau la baza achiziţiei, procesării, stocării şi utilizării informaţiei (sub formă de comenzi). • Noţiuni fundamentale: Sistem: un ansamblu finit de părţi componente între care se stabileşte un ansamblu de relaţii semnificative. Alcătuirea sistemului: totalitatea părţilor ce compun un sistem (domeniu anatomic). 162

Structura sistemului: totalitatea relaţiilor semnificative dintre părţile componente ale unui sistem (domeniu funcţional, fiziologic). Funcţia (funcţiile) sistemului: calitatea (calităţile) unui sistem, considerat ca entitate, manifestată (manifestate) în relaţiile sale cu alte sisteme sau componente ale acestora. Funcţia derivă, în primul rând, din structură şi abia în al doilea rând din alcătuire; alcătuirea condiţionează, în mod secundar, funcţia întregului (sistemului) şi aceasta numai întrucât şi părţile care îl compun sunt, la rândul lor, tot sisteme, cu calităţi (funcţii) proprii. Întrucât nu există sistem fără structură şi întrucât structura generează funcţie (funcţii), noţiunile structură şi funcţie sunt implicite noţiunii de sistem (din acest motiv, sintagmele „sisteme structurate” sau „sisteme funcţionale” sunt tautologii). Integralitatea sistemului: acel plus calitativ al întregului care nu se regăseşte la nici una dintre componentele sale şi care excede suma însuşirilor părţilor. Sistem viu: acel sistem antientropic care există întru devenire prin metabolism: unicul sistem viu este celula. Se deduce că existenţa biologică nu are scop în sine; sistemul viu nu există ca să existe, ci există ca să devină. Devenirea lumii vii nu este o devenire a sistemului viu în sine, ea nu este un proces de transformare a unui sistem inferior în altul superior, ci devenirea este abia rezultatul genezei de sisteme noi, superioare, din sisteme vechi, inferioare, în actul procreaţiei (termenii: înmulţire, reproducere sunt neadecvaţi aici, întrucât ei subliniază doar latura minoră a existenţei biologice, anume conservatismul; finalitatea existenţei lumii vii este devenirea, progresul, şi nu perpetuarea speciilor – ceea ce însemnă condamnarea la a bate pasul pe loc –, iar evoluţia nu tinde spre supunere faţă de condiţiile de mediu (adaptare), ci spre revolta faţă de ele). Metabolism: totalitatea schimburilor de substanţă, energie şi informaţie cu mediul extern, precum şi totalitatea transformărilor interne (de tip catabolic şi anabolic) suferite de acestea. Metabolismul nu este, deci, o însuşire a sistemului viu, ci însuşi modul lui de existenţă; pentru a putea manifesta însuşiri specifice viului, sistemul trebuie să fie, mai întâi de toate, viu. Din conţinutul definiţiei rezultă că singurul sistem viu este celula, doar ea fiind capabilă să realizeze metabolismul ca mod de existenţă. Organismul uman (organismul pluricelular, în general), neavând un metabolism propriu, altul decât cel al celulelor sale, nu este un sistem viu 163

în sine şi prin sine, ci el este viu numai întrucât este alcătuit şi structurat în baza unor subsisteme vii: celulele. Integrarea sistemului viu: procesul complex prin care sistemul viu îşi menţine entropia la un nivel optim în circumstanţe diferite, dar compatibile cu viaţa. Subsistemul neuroendocrin al organismului are ca funcţie integrarea în plan intern şi extern a acestuia. II. ACTUL ŞI ARCUL REFLEX ÎN INTEGRARE Funcţia de integrare a organismului este realizată de subsistemul neuroendocrin în baza mecanismului cunoscut sub denumirea de act reflex (neuroendocrin), care reprezintă o procesualitate ce excede calitativ conceptul cartezian. Suportul material la nivelul căruia se realizează această procesualitate poartă denumirea de arc reflex (neural, endocrin sau neuroendocrin). Arcul reflex este alcătuit din următoarele componente: receptorul – care, la impactul cu stimulul adecvat, generează semnalul-informaţie (electroionic sau hormonal); calea aferentă – cu rol de canal purtător de semnale-informaţie spre componenta de procesare; centrul reflex – care procesează semnalele-informaţie şi generează semnalele-comenzi; calea eferentă – cu rol de canal purtător de semnale-comenzi spre componenta de execuţie a acestora; efectorul – care execută într-o modalitate adecvată comanda primită de la centru, şi aferentaţia inversă – cu rol de canal purtător de semnale-informaţie spre centrul reflex despre modul în care efectorul a îndeplinit comanda primită, permiţând intervenţia corectoare a centrului în cazul apariţiei unor abateri în execuţia comenzii; prezenţa aferentaţiei inverse conferă arcului reflex valoarea unui sistem cu autoreglaj. III. UNITATEA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ A SISTEMULUI INTEGRATOR Arcul reflex neural reprezintă unitatea anatomo-funcţională a subsistemului nervos, şi nu neuronul, aşa cum în mod greşit se mai susţine încă. Greşeala provine din inconsecvenţa cu care sunt definite anumite noţiuni şi, nu de puţine ori, din faptul că mai există încă autori de lucrări ştiinţifice care, din lipsa unei concepţii unitare de gândire, nu pot atribui respectul cuvenit cuvântului scris. Prin unitate anatomo-funcţională (şi nu structural-funcţională, sintagma fiind cel puţin o iteraţie) trebuie să se înţeleagă nu cea mai mică parte dintr-un întreg, ci cea mai mică parte dintr-un întreg, la nivelul căreia se realizează funcţia întregului care o 164

cuprinde. Cum funcţia subsistemului nervos este integrarea şi cum aceasta nu poate avea loc decât la nivelul arcului reflex, independent de gradul lui de complexitate, neuronul nu poate avea calitatea de unitate anatomo-funcţională. Din definiţia dată mai sus, rezultă că cel mai simplu arc reflex este format din cel puţin patru neuroni, între care se stabilesc trei sinapse neuro-neurale; se deduce de aici că nu există arcuri reflexe monosinaptice, ci numai polisinaptice. Ceea ce se consideră a fi un arc reflex monosinaptic nu reprezintă altceva decât o parte a adevăratului arc reflex. Neuronul este parte componentă a arcului reflex, desigur, principala, dar el singur nu poate asigura procesul integrării. Toţi neuronii, inclusiv cei specializaţi în secreţia de hormoni, aparţin categoriei de celule excitabile, alături de fibrele musculare, unele celule endocrine şi epitelio-senzoriale şi celulele ţesutului excitoconductor cardiac. Particularitatea acestei categorii celulare este reprezentată de capacitatea de a genera, la impactul cu stimulul, sau de a autogenera (celulele cardiace excito-conductoare, neuronii inspiratori bulbari cu automatism, unele fibre musculare netede din teritoriul visceral) o variaţie gravă a valorii potenţialului electroionic de repaus al membranei periplasmatice, în consecinţa căreia răspunsul celular specific devine iminent. IV. TIPURI DE ARCURI REFLEXE Toate arcurile reflexe care intră în alcătuirea subsistemului nervos sunt duble, aceasta în sensul că fiecare arc reflex se închide, succesiv, în doi centri nervoşi de decizie: unul subcortical, care asigură realizarea rapidă şi standardizată a acţiunii de răspuns şi altul cortical, care asigură realizarea acţiunii de răspuns nestandardizată (modulară), în conformitate cu toate circumstanţele semnificative ale momentului şi locului. Dacă actul reflex care se închide în primul nivel de decizie (subcortical) este involuntar, inconştient, dar conştientizabil ulterior, actul reflex care se închide la al doilea nivel de decizie (cortical) este întotdeauna voluntar şi conştient de la început. De asemenea, toate actele comportamentale se realizează pe baza funcţionării unor arcuri reflexe, chiar dacă gradul înalt de complexitate al acestora scapă observaţiei şi analizei noastre. Când facem referire la acte reflexe simple, spunem că ele au fost determinate de un anumit stimul, iar când ne referim la acte comportamentale complexe, spunem că ele au fost determinate în baza anumitor motivaţii; distincţia este, în mare măsură, de natură formală. Desigur, de aici nu trebuie să se extragă concluzia greşită că între stimul şi motivaţie nu facem distincţia pe care o impune complexitatea mai mare a celei din urmă. 165

V. FUNCŢIILE NEURONULUI Între miliardele de neuroni care compun subsistemul nervos nu găsim nici unul care să nu fie implicat – într-un moment sau altul – în cel puţin un arc reflex; acelaşi neuron, în situaţii diferite, poate intra în alcătuirea mai multor arcuri reflexe. Oricare neuron, independent de zona unde este situat, deţine două funcţii de bază: excitabilitatea (conductibilitatea fiind o funcţie derivată din aceasta) şi secreţia. În ultimă şi succintă analiză, excitabilitatea reprezintă o măsură a vulnerabilităţii neuronului (ca şi a tuturor celulelor excitabile) faţă de acţiunea factorilor excitanţi. Ca oricare altă celulă, neuronul, împreună cu lichidul interstiţial, formează un sistem termodinamic. Sistemul termodinamic este alcătuit dintr-o componentă cu evoluţie lentă a parametrilor de stare şi o alta cu o evoluţie rapidă a propriilor parametri de stare; când vitezele de evoluţie ale parametrilor de stare ai celor două componente devin comparabile, sistemul termodinamic îşi încetează existenţa; în timp ce una dintre componente (mediul) se află într-o anumită stare, cea de-a doua (celula) trece printr-o mulţime de stări posibile; viaţa biologică este condiţionată în mod esenţial de existenţa sistemului termodinamic celulă-mediu. Acest fapt implică şi recunoaşterea neidentităţii de compoziţie chimic-biochimică a celor două medii: lichidul citoplasmatic şi lichidul interstiţial; identitatea de compoziţie dintre acestea (echilibrul termodinamic) echivalează cu dispariţia sistemului termodinamic, deci, cu moartea celulei. Evitarea acestui pericol cade, în primul rând, în sarcina membranei neuronale, care este prevăzută cu mecanisme de transport selectiv între cele două medii. Dar, pentru existenţa biologică a neuronului (ca şi a altor celule excitabile), este imperios necesară capacitatea acestuia de a discerne între condiţiile de mediu favorabile şi nefavorabile, între stabilitatea şi varianţa factorilor de mediu. Prin această finalitate se justifică existenţa la nivelul membranei neuronale (şi a celorlalte celule excitabile) a unor canale (pori) transmembranare (canale ionice), cu diametrul de aproximativ 8 Å, care, în condiţii normale sunt închise şi care, sub acţiunea unei variaţii valorice semnificative a factorilor de mediu (excitant), se deschid pentru scurt timp, lăsând sistemul termodinamic celula-ambient la cheremul acţiunii legilor fizico-chimice ale gradienţilor. Se deduce, astfel, că acţiunea oricărei variaţii semnificative a unor factori de mediu (excitanţi) determină deschiderea canalelor transmembranare (canale ionice) şi îndreaptă sistemul viu (celula) spre moarte. În faţa unui asemenea pericol, neuronul (celula excitabilă, în general) nu are de ales, pentru a-şi salva 166

viaţa, fiind obligat să reacţioneze (să răspundă) prin refacerea neidentităţii de compoziţie chimică între citoplasmă şi lichidul interstiţial, concomitent cu reînchiderea canalelor deschise de stimul. Pompa de Na+-K+ reprezintă mecanismul prin care se realizează atât refacerea compoziţiei chimice (ionice) a citoplasmei – aceasta în mod direct –, cât şi reînchiderea canalelor ionice, în mod indirect, prin intermediul antiportului Na+/H+. De la momentul deschiderii canalelor ionice de către stimul şi până la reînchiderea lor şi refacerea asimetriei chimice citoplasmă-mediu, prin intermediul unor mecanisme consumatoare de energie (pompe ionice), trece un interval de timp de aproximativ două miimi de secundă (pentru neuron şi fibra musculară scheletică); evenimentele electroionice care au loc în acest interval dau conţinut potenţialului de acţiune. Mai mult de 2/3 din acest interval de timp, neuronul este inexcitabil (excitabilitate nulă), având canalele ionice deschise; rămânând sub incidenţa legilor fizicochimice, ionii Na+ pătrund pasiv în citoplasmă (faza ascendentă a potenţialului de acţiune), iar ionii K+ ies pasiv în interstiţiu (faza descendentă pasivă a potenţialului de acţiune). Cea de-a doua proprietate a neuronilor este secreţia (sinteza şi eliberarea) de mediatori şi neuromodulatori; neuro-secreţia de hormoni nu reprezintă decât o specializare pe o altă direcţie, dezvoltată din ceea ce este general valabil la oricare neuron. Abundenţa ergastoplasmei în neuroni dovedeşte că aceştia sunt celule prin excelenţă secretorii. VI. PROPRIETĂŢILE NEURONULUI. RELAŢII INTERNEURONALE Excitabilitatea (ca şi conductibilitatea), ca proprietate esenţială a neuronului, este condiţionată de funcţionarea canalelor ionice aflate în starea închisă. Canalul ionic este format din patru subunităţi proteice lungi, dispuse paralel şi diametral unele faţă de altele, astfel încât să delimiteze între ele un spaţiu canalicular cu diametrul de aproximativ 8 Å. Subunităţile străbat grosimea membranei de la o faţă la alta, astfel încât lungimea canalului depăşeşte cu puţin grosimea acesteia (100 Å). Atunci când canalul este deschis, citoplasma comunică liber cu lichidul interstiţial, permiţând mişcarea prin el a tuturor moleculelor şi ionilor ale căror dimensiuni sunt inferioare diametrului acestuia. Starea deschisă a canalului este una tranzitorie şi de foarte scurtă durată, aceasta deoarece libera comunicare dintre cele două medii îndreaptă neuronul spre moarte prin egalizarea concentraţiilor ionilor şi moleculelor mici de cele două 167

părţi ale membranei. În timpul unui potenţial de acţiune, în baza gradienţilor electrochimici proprii, ionii Na+ pătrund în citoplasmă, iar ionii K+ ies în interstiţiu, ceea ce afectează grav, în primul rând, activitatea enzimelor implicate în metabolism. În aceste condiţii de maximă gravitate, neuronul angajează pompa de Na+-K+, care – cu consum de energie (ATP) – scoate la exterior ionii Na+ şi reintroduce în citoplasmă ionii K+, până la refacerea stării iniţiale. În acest mod, concentraţia externă a ionilor Na+ creşte remarcabil (aprox.140 mEq/l) în dauna celei interne (aprox. 10 mEq/l), ceea ce generează o importantă forţă (gradientul electro-chimic) care tinde să împingă ionii Na+ spre citoplasmă, în timp ce concentraţia externă a ionilor K+ scade mult (aproximativ 10 mEq/l) în favoarea celei interne (aproximativ 110 mEq/l). Forţa gradientului electrochimic al ionilor Na+ devine utilă ieşirii din citoplasmă a ionilor H+ (rezultaţi din dehidrogenarea substratului organic în scopul obţinerii energiei necesare refacerii ATP-ului), care tind să se acumuleze în citoplasmă şi să-i afecteze pH-ul (un alt factor ce condiţionează activitatea enzimelor metabolice). Astfel, ionii H+, aflaţi în exces în citoplasmă, pot ieşi la exterior, în schimbul intrării unui număr egal de ioni Na+ (mecanismul antiport Na+/H+, pentru care nu se cheltuieşte direct energie metabolică). Ajunşi la faţa externă a membranei neuronale, ionii H+ rămân ataşaţi intim la aceasta, atraşi fiind de electronegativitatea feţei interne a membranei. Prezenţa ionilor H+ la faţa externă a membranei duce la reducerea pH-ului în pelicula de lichid adiacentă acesteia. Cum capetele externe ale subunităţilor proteice ale canalului ionic sunt scăldate de o soluţie acidă, comportamentul lor , ca substanţe amfolite, va fi unul bazic; este generată astfel o mare afinitate a capetelor externe ale proteinelor canal faţă de ionul Ca++ care deţine un caracter acid. În aceste condiţii, ionul Ca++ va fi legat prin coordinare de proteinele canal (care oferă până la 8 puncte de ligandare pentru un ion Ca++, aici nefiind o legătură de valenţă), rămânând fixat precum un „capac” pe gura externă a canalului. Aceasta este starea închisă a canalului, care nu este o stare discretă. Întrucât tăria legăturilor ionului Ca++ la gura externă a canalului este funcţie de tăria caracterului bazic al proteinelor canal, iar aceasta funcţie de concentraţia ionilor H+ (valoarea pH), se înţelege că gradul de fermitate al stării închise a canalului variază între o limită minimă (când valoarea pH este mai mare) şi una maximă (când valoarea pH este mai mică). Astfel, când este închis, canalul ionic are o mulţime de stări posibile, determinate de fermitatea legăturilor coordinative ale ionului Ca++ la proteinele canal. De aici rezultă 168

vulnerabilitatea (excitabilitatea) mai mare a canalului faţă de acţiunea excitanţilor, atunci când tăria legăturii este minimă şi mai mică, atunci când tăria legăturii este maximă, cunoscut fiind faptul că acţiunea oricărui excitant se rezumă la deschiderea canalului ionic. În concluzie, se poate afirma că un canal ionic deţine o singură stare deschisă şi mai multe stări închise; când canalul ionic este deschis, excitabilitatea este nulă (perioada refractară absolută), iar când este închis, ea poate lua orice valoare cuprinsă între o limită minimă (atunci când fermitatea închiderii este maximă) şi una maximă (atunci când fermitatea închiderii este minimă). Excitabilitatea nu este o constantă neuronală, ci valoarea ei este funcţie de gradul de fermitate a închiderii canalului ionic, fermitate ce poate varia, la acelaşi neuron, de la un moment la altul; când fermitatea închiderii este redusă, deschiderea canalului ionic poate fi realizată de un stimul cu intensitate mică, iar când fermitatea închiderii este crescută, deschiderea nu poate fi realizată decât de stimulii cu intensitate corespunzător mai mare. Dar, excitabilitatea neuronului variază şi în funcţie de alte variabile: densitatea canalelor ionice, viteza de lucru a pompei de Na+-K+, concentraţia externă a ionilor K+, temperatura mediului extern, nivelul de moment al metabolismului energetic etc. Deschiderea unuia sau a câtorva canale ionice, sub acţiunea unui stimul de intensitate redusă, face posibilă difuzia unui număr mic de ioni Na+ şi K+, pe care pompa specifică îi poate redistribui în timp real, refăcând starea iniţială şi reînchizând canalele ionice. Un asemenea eveniment minor nu este în măsură să influenţeze canalele încă închise din jur, astfel încât el nu se propagă, rămânând ca un eveniment local, nepropagabil (nu însă fără importanţă, el mărind corespunzător excitabilitatea neuronului în acea zonă a membranei ). Pentru a putea genera un potenţial de acţiune, stimulul trebuie să se dovedească a fi în măsură să deschidă un număr de canale, prin care fluxurile ionice pasive să fie atât de mari, încât să nu mai poată fi contracarate în timp real de transportul în sens invers realizat de pompa specifică. Numărul minim de canale ionice deschise, prin care fluxurile ionice pasive pot genera un potenţial de acţiune, se numeşte număr critic. Acest număr, însă, nu reprezintă o constantă a neuronului, ci o mărime variabilă, funcţie de circumstanţe, el putându-se modifica, pentru aceeaşi porţiune membranară, de la un moment la altul. Obligaţi la interrelaţii funcţionale complexe, neuronii se leagă între ei (precum şi cu efectorii) prin intermediul sinapselor. Prezenţa acestora determină polarizarea funcţională a oricărui neuron: un pol de ieşire (a 169

neuromesagerilor), reprezentat de butonii terminali ai axonilor, şi un pol de intrare (a semnalului), la nivelul căruia se află receptorii pentru neuromesageri, reprezentat de dendrite, soma neuronală – inclusiv conul de emergenţă al axonului – şi părţile laterale ale unora dintre butonii terminali ai axonilor. Neuromesagerul eliberat din veziculele butonului terminal traversează, prin difuzie, fanta sinaptică şi se leagă de receptorul stereo specific de pe polul de intrare al neuronului următor sau al efectorului. Câtă vreme neuromesagerul este legat de receptor, canalele ionice din zonă sunt deschise. Pentru ca acestea să se poată reînchide, prin mecanismele deja cunoscute, este necesar ca mediatorul să părăsească receptorul. Dacă ar acţiona o enzimă de liză a legăturii dintre molecula de neuromesager şi receptor, atunci molecula de neuromesager astfel eliberată s-ar lega de un alt receptor şi reînchiderea canalelor nu ar fi posibilă. Singura soluţie rămâne aceea ca o enzimă specifică să degradeze molecula de neuromesager, astfel încât să rezulte fragmente ale acesteia, fragmente care nu mai pot rămâne legate de receptor, canalele putându-se reînchide. Astfel de enzime sunt acetilcholinesteraza (pentru acetilcholina şi derivaţi) şi manoamino-xidaza (pentru adrenalina şi alţi neuromesageri). Rămaşi în fanta sinaptică, produşii de degradare ai neuromesagerilor (cholina şi acetilul, în cazul acetilcholinei) împărtăşesc o soartă diferită: unii (cei mai puţini) sunt readuşi în butonul terminal axonal şi metabolizaţi, alţii (de asemenea puţini) trec, prin difuzie, în interstiţii şi, de aici, în circulaţie (fiind metabolizaţi la nivelul ficatului – uzina chimică a întregului organism), iar cei mai numeroşi sunt captaţi activ în neuronul următor, fiind utilizaţi ca materie primă pentru a resintetiza, aici, noi molecule de neuromesager identic (de exemplu, acetilcholina), pe lângă materia primă adusă de circulaţia sanguină locală. Astfel, într-un lanţ de neuroni, fiecare primeşte o parte importantă din materia primă, pentru sinteza propriului mediator, de la neuronul dispus anterior, aportul sanguin de materie primă devenind secundar. Singurul neuron care nu are în faţă un altul şi care, deci, nu are de la cine primi o parte importantă de materie primă decât de la circulaţia sanguină este primul neuron din lanţ, adică protoneuronul, sau neuronul senzitiv al circuitului. Or, tocmai din acest motiv, corpul celular al protoneuronului (neuronul senzitiv) oricărei căi senzitive – spinale sau craniene – este situat în afara axului cerebrospinal (în ganglionul senzitiv spinal sau cranian): pentru a putea beneficia exclusiv de aportul sanguin de materie primă în vederea sintezei propriului neuromesager (în cazul de faţă – acetilcholina). 170

Oricare sinapsă este caracterizată de o dinamică accentuată (plasticitate) atât în plan anatomic, cât şi funcţional, ceea ce face ca la nivelul ei să aibă loc o serie întreagă de procese implicate în codificarerecodificare a semnalelor, în memorie etc. Plasticitatea sinapselor este accentuată şi în privinţa tipului de neuromesager eliberat, deşi această specificitate vizează programul genetic al neuronului presinaptic şi nu sinapsa în sine, neuron care, într-o anumită etapă, colinergic fiind, poate deveni, în anumite circumstanţe, adrenergic, sau chiar producător de neuromesager inhibitor. De aici se desprinde concluzia că în programul genetic al oricărui neuron există posibilitatea, sub formă de potenţialitate, de sintetizare a oricărui neuromesager. În afara relaţiilor prin intermediul sinapselor, neuronii învecinaţi stabilesc între ei şi relaţii nonsinaptice (electrotonice), prin intermediul cărora îşi condiţionează reciproc starea de excitabilitate. Este vorba de transmisia efaptică, implicată atât în procesele de propagare pe fibre vecine, cât şi în procesele de iradiere a excitabilităţii la nivelul centrilor nervoşi. Prin această din urmă implicaţie se asigură condiţionarea reflexă în primele ei faze. Iminenţa transmisiei efaptice la nivelul fibrelor şi la nivelul centrilor nervoşi condiţionează dispunerea atât a axonilor şi dendritelor în cadrul nervilor spinali şi cranieni, cât şi dispunerea în spaţiu a corpilor celulari în centrii nervoşi. VII. CIRCUITE NEURONALE Înlănţuirea neuronilor respectă o anumită logică funcţională, astfel încât putem distinge mai multe tipuri de circuite: lineare, convergente, divergente, reverberante etc. şi combinaţii între acestea. Circuitele reverberante, întâlnite cu precădere în formaţia reticulată, sunt implicate nu numai în întreţinerea tonusului funcţional al altor centrii (de exemplu, sistemul activator), ci şi în memoria de scurtă durată. Viteza de circulaţie a potenţialelor de acţiune pe asemenea circuite este determinată, în primul rând, de numărul de sinapse din circuit, sinapse la nivelul cărora întârzierea este remarcabilă (în medie 0,5 miimi de secundă), întrucât viteza de propagare pe filetele axonice şi dendritice, care poate depăşi 500 Km/h, poate fi neglijată, având în vedere dimensiunile corpului omenesc. Prin numărul şi dispoziţia în spaţiu a sinapselor, ca şi prin ordinea în timp a intrării lor în funcţie, circuitele neuronale pot asigura o serie întreagă de modalităţi de codificare a mesajelor neuronale (sumare, ocluzie, facilitare etc.). 171

VIII. CENTRII NERVOŞI Corpii celulari ai neuronilor se grupează în formaţiuni cenuşii, care poartă denumiri diferite, în general, după criterii mai puţin ştiinţifice. Asemenea grupări nu se realizează în mod aleatoriu, ci în baza unor criterii funcţionale (inclusiv criteriul bazat pe posibilitatea transmisiei efaptice) şi cu respectarea principiului „cu material puţin, maximum de eficienţă”. Dacă oricare centru nervos este o grupare de corpi celulari, nu oricare grupare de corpi celulari are valoare de centru nervos. Gruparea de corpi celulari neuronali, la nivelul căreia au loc procese de achiziţie, prelucrare şi stocare de informaţii privitoare la o anumită categorie de stimuli, precum şi procese de elaborare, modulare şi corectare a comenzilor destinate unei categorii determinate de efectori, constituie o formaţiune cenuşie cu valoare de centru nervos. Restul aglomerărilor de corpi celulari, care nu îndeplinesc aceste funcţii, reprezintă formaţiuni necentrice, cu caracter auxiliar, chiar dacă de importanţă majoră în funcţionarea centrilor nervoşi propriu-zişi. În această categorie se includ, printre alte formaţiuni cenuşii, ganglionii de pe traiectul nervilor senzitivi spinali şi cranieni, ganglionii de pe traiectul nervilor efectori simpatici şi parasimpatici etc. Noţiunea de centru nervos implică, desigur, o delimitare nu numai anatomică, ci şi funcţională a aglomerării de corpi celulari şi, pe această bază, s-a ajuns cu uşurinţă la exagerarea lucrurilor, până la admiterea localizării stricte în centrii a anumitor funcţii, ca şi când sistemul nervos ar fi o asociere sumativă, un conglomerat de centrii cu autonomie funcţională reală. Localizaţionismul dus dincolo de limitele admisibile – din nefericire, revigorat în prezent – nu face decât să prejudicieze latura conceptuală a domeniului şi, implicit, să reducă, în sfera medicală, eficienţa actului terapeutic. De aici nu trebuie să se extragă concluzia greşită că pledăm pentru considerarea sistemului nervos ca un sumum de centrii nervoşi egali în importanţă şi omnipotenţi. El reprezintă o asociere integrativă de centri cu potenţialităţi multiple, chiar dacă, în anumite condiţii – cele normale din perspectivă statistică –, ei se dovedesc specializaţi în realizarea unor categorii de funcţii şi capabili să se substituie – între anumite limite – reciproc. Pierderea din vedere a caracterului profund unitar al sistemului nervos a condus, spre exemplu, la afirmaţia – nu de multă vreme vehiculată – că cel mai sofisticat computer pe care omul şi-l poate imagina, nu echivalează nici măcar cu un centimetru pătrat din cortexul cerebral, neglijându-se realitatea că, nu numai un centimetru pătrat, dar chiar cortexul cerebral în întregime, fără celelalte componente 172

ale sistemului, nu reprezintă nici o valoare funcţională pentru organism. Centrii nervoşi sunt, de regulă, ierarhizaţi valoric de către diverşi specialişti după importanţa pentru organism a funcţiilor pe care se consideră că le controlează, neglijându-se realitatea că, în faţa vieţii trăite la modul propriu, funcţiile organismului deţin aceeaşi valoare. Că o anume ierarhizare a centrilor nervoşi este nu numai posibilă, ci şi necesară, reprezintă un adevăr incontestabil. Ne vom referi la un singur şi edificator exemplu: cortexul cerebral (neo- şi paleocortexul) ocupă locul prim într-o ierarhie posibilă nu pentru că răspunde de integrarea celor mai importante funcţii ale organismului, ci pentru că el reprezintă sediul central unde converg informaţiile provenite de la toţi receptorii din organism; fără nici o excepţie el trimite comenzi – direct sau indirect – la toţi efectorii, pentru că deţine numărul maxim de neuroni de asociaţie şi pentru că neuronii ce îl compun sunt dispuşi în suprafaţă şi nu în volum, ceea ce conferă mult mai multiple posibilităţi de interconectare sinaptică şi nonsinaptică (efaptică). Deci, ierarhia centrilor este posibilă şi necesară numai în baza criteriului numărului de câmpuri receptoare şi de zone efectoare cu care aceştia sunt conectaţi. Dar acest criteriu nu trebuie fetişizat, întrucât – spre exemplu – talamusul, deşi primeşte informaţii de la toţi receptorii, cu excepţia celui olfactiv, nu poate fi considerat al doilea ca importanţă, în raport cu cortexul cerebral, tocmai întrucât el nu are relaţii directe cu efectorii, cărora nu le trimite comenzi. Faptul că talamusul primeşte informaţii de la toţi receptorii, cu o singură excepţie, este datorat poziţiei sale de cel de al doilea nivel de decizie pentru arcurile reflexe ale organismelor la care încă nu a apărut scoarţa cerebrală, ca achiziţie evolutivă (la peşti, spre exemplu). După cortexul cerebral (neo şi paleocortex), locul al doilea în ierarhie este ocupat de hipotalamus, chiar dacă nu considerăm relaţia lui anatomo-funcţională cu paleocortexul, întrucât acesta are relaţii cu mulţi receptori şi efectori. Denumirea de diencefal, în care acesta este cuprins alături de talamus, deţine un prefix care trebuie înţeles nu atât ca „dublu”, cât ca „al doilea” (ca importanţă într-o asemenea ierarhie posibilă), chiar dacă, ab initio, sensul era cel dintâi. IX. IRADIEREA ŞI CONCENTRAREA EXCITABILITĂŢII. CONDIŢIONAREA REFLEXĂ În baza relaţiilor nonsinaptice, între diversele zone ale centrilor nervoşi se stabilesc raporturi funcţionale prin intermediul modificărilor de excitabilitate. Astfel, un focar de excitaţie apărut într-o anumită zonă a 173

unui centru, determină în jur, pe o distanţă proporţională cu intensitatea excitaţiei, o creştere a excitabilităţii neuronilor, în prima fază, şi o scădere a acesteia, în faza a doua. Este vorba despre inducţia simultană pozitivă, în prima fază şi negativă în cea de a doua. Fenomenul se explică prin transmisia numită efaptică şi poate fi mai uşor înţeles dacă facem referire la cortexul cerebral (deşi fenomenul este prezent la nivelul oricărui centru, inclusiv la nivelul centrilor medulari). Să considerăm o porţiune plană din scoarţa cerebrală, alcătuită din corpi celulari neuronali care au aceeaşi valoare a potenţialului de repaus (aceeaşi excitabilitate), în mijlocul căreia un grup de câţiva neuroni sunt depolarizaţi de semnale sosite aici de la câmpul receptor propriu. Depolarizarea acestora se concretizează în negativarea electroionică a suprafeţelor lor externe, datorită prezenţei aici a ionilor de clor, rămaşi după influxul de sodiu. Ne aflăm, astfel, în faţa unei zone plane electropozitive (neuroni cu canalele ionice închise la acelaşi grad de fermitate), în centrul căreia se află o zonă restrânsă electronegativă (focar excitat, în care neuronii au excitabilitate nulă). Este esenţial să precizăm care sunt purtătorii de sarcină de la suprafeţele externe ale neuronilor din cele două zone, cea centrală (focar) şi cea periferică, precizare pe care cei mai mulţi specialişti o ignoră. Pe suprafaţa externă a neuronilor din focar, sarcinile negative sunt purtate de ionii Cl-, iar pe suprafaţa externă a neuronilor din jur sarcinile pozitive sunt purtate de ionii H+ şi ionii Na+. Între ionii de semn contrar se exercită reciproc forţe de atracţie electrostatică; dat fiind faptul că fiecare dintre cei trei purtători de sarcină exercită o forţă a câmpului egală cu unitatea, ionul de Cl- atrage cu forţă egală atât ionul H+, cât şi ionul Na+, după cum fiecare dintre acestia din urma atrage cu aceeaşi forţă ionul Cl-. Insă, întrucât dimensiunile şi mobilităţile celor trei ioni în soluţie sunt diferite, primul şi singurul care se va deplasa va fi cel mai mic şi mai mobil, adică ionul H+. Deplasarea spre focarul negativ a ionilor H+ de pe feţele externe ale membranelor neuronilor din zonele pozitive din jur duce la creşterea valorii pH la suprafaţa acestora şi, în consecinţă, la reducerea caracterului bazic al capetelor externe ale subunităţilor proteice ale canalelor ionice, la slăbirea legăturilor ionilor Ca++ şi, deci, la deschiderea unui anumit număr subcritic de canale de Na+-K+ în aceste zone. Deşi forţa câmpului negativ din focarul de excitaţie se exercită la infinit, valoarea ei scade cu pătratul distanţei. Din acest motiv, negativitatea focarului va disloca de pe suprafeţele externe ale neuronilor celor mai apropiaţi un număr mai mare de ioni H+, ceea ce va duce la deschiderea aici a unui număr de canale 174

suficient pentru a determina la aceşti neuroni o scădere apreciabilă a valorii potenţialului de repaus (de la -80 mV la -70 mV, de exemplu) şi o creştere corespunzătoare a excitabilităţii, în timp ce de pe suprafeţele externe ale neuronilor, din ce în ce mai îndepărtaţi de focar, numărul de canale ionice deschise se reduce din ce în ce mai mult şi excitabilitatea va creşte tot mai puţin faţă de cea iniţială (corespunzătoare potenţialului de repaus de -80 mV). Acesta este fenomenul de iradiere a excitabilităţii (şi nu a excitaţiei, cum în mod greşit încă se afirmă) în centrii nervoşi. Datorită faptului că focarul determină deschiderea unui număr subcritic de canale ionice, în cito-plasma neuronilor din jur va pătrunde un număr corespunzător de ioni Na+, afectând homeostazia în plan ionic. În consecinţă, pompa de Na+-K+, în calitatea ei de mecanism homeostazic, îşi va intensifica activitatea, tinzând să refacă starea iniţială. Însă, întrucât pompa este un mecanism enzimatic cu o anumită inerţie, ea nu se va opri brusc în momentul atingerii vechii valori (-80 mV) a potenţialului de repaus, ci va continua să funcţioneze încă un scurt interval de timp, consecinţa fiind sporirea corespunzătoare a noii valori a potenţialului de repaus (până la -90 mV, de exemplu) şi reducerea pe măsură a excitabilităţii. Dacă la neuronii cei mai apropiaţi de focar numărul canalelor deschise a fost mai mare decât la cei mai îndepărtaţi, atunci şi inerţia pompei va fi mai mare la cei dintâi şi mai mică la cei din urmă, ceea ce va face ca, în faza următoare, excitabilitatea să scadă cu atât mai mult cu cât neuronii sunt mai apropiaţi de focar. Cum, însă, primii neuroni care îşi vor reface vechea stare – cu hiperpolarizarea corespunzătoare – sunt cei mai îndepărtaţi de focar, ei având mai puţin de lucru, fenomenul acesta se deplasează de la periferie spre focar – invers decât iradierea –, motiv pentru care a primit denumirea de concentrare a excitabilităţii (care scade cu atât mai mult, cu cât neuronii sunt mai apropiaţi de focar). Aceste consecinţe asupra excitabilităţii sunt cunoscute sub denumirile de inducţie simultană pozitivă (creşterea excitabilităţii în faza de iradiere), respectiv inducţie simultană negativă (scăderea excitabilităţii în faza de concentrare). Se deduce că este greşit să se afirme că stimularea unui centru nervos (focar) determină în jur o stare de inhibiţie; corect este: stimularea unui centru (focar) induce în jur o creştere a excitabilităţii, în prima faza (iradierea) şi o scădere a acesteia în cea de a doua fază (concentrarea). Pe lângă inducţia simultană, există şi inducţia consecutivă, bazată pe aceleaşi mecanisme (în principiu), care se referă la faptul că într-un 175

focar de excitaţie, după încetarea stimulării, se instalează o stare de inhibiţie, proporţională cu intensitatea stimulării, datorată aceleaşi inerţii metabolice a pompei ionice. Ambele forme de inducţie au o importanţă covârşitoare în funcţionarea centrilor nervoşi, în special a cortexului cerebral: condiţionarea reflexă, diversele forme ale inhibiţiei interne, inhibiţia de protecţie, ocluzia şi facilitarea, amnezia de scurtă durată, sinesteziile etc. Dacă pe scoarţă (sau în alţi centri nervoşi, inclusiv în măduvă) apar concomitent două focare de excitaţie, atunci, în faza de iradiere, neuronii aflaţi pe linia dreaptă ce uneşte cele două focare vor suferi o creştere a excitabilităţii egală cu suma efectelor produse de cele două focare. Dacă se repetă de mai multe ori stimularea în parte concomitentă (unul dintre stimuli anticipând pe următorul), neuronii aflaţi pe linia dreaptă dintre cele două focare vor „memora” pentru un timp efectele creşterii mai mari a excitabilităţii, astfel încât, la un moment dat, aplicarea numai a celui dintâi stimul va determina apariţia reacţiei de răspuns specifică celui de al doilea focar. Principial, aceasta este baza condiţionării reflexe de tip pavlovian. Considerăm important să subliniem că repetarea aplicării celor doi stimuli (condiţionat şi necondiţionat) nu este o condiţie obligatorie pentru elaborarea condiţionării reflexe; o singură asociere a acestora este suficientă în cazul în care semnificaţia stimulului necondiţionat este vitală pentru organism. Desigur, condiţionarea reflexă se poate realiza şi cu un număr mare de focare (generate de stimuli aplicaţi într-o anume ordine), aşa cum – de regulă – se întâmplă în viaţa reală. Acestea sunt stereotipurile, care nu sunt rigide, ci dinamice. X. COMPORTAMENTELE Comportamentele se bazează pe aceleaşi activităţi reflexe, dar, în toate cazurile, ele reprezintă rezultante ale structurării complexe a componentelor necondiţionate şi condiţionate, structurare în care este profund implicată şi contribuţia profilului hormonal al individului. Oricare comportament este determinat de o motivaţie, independent de faptul că ea este sau nu conştientizată în timp real. Dacă acceptăm ca adevărată afirmaţia că motivaţia este o forţă dinamizatoare, atunci suntem obligaţi să recunoaştem că în spatele oricărei motivaţii – fie ea obiectivă sau subiectivă – se ascunde o necesitate – fie ea de ordin biologic, psihologic sau raţional – care îşi reclamă satisfacerea în act. Nu de puţine ori se întâmplă ca o 176

motivaţie actuală să aibă la bază o necesitate ce îşi aşteaptă de foarte multă vreme satisfacerea, uneori chiar din perioada copilăriei. De aici, ca şi din constatarea că aceleaşi motivaţii se actualizează comportamental neidentic, funcţie de persoană, rezultă implicarea memoriei, a experienţei individuale în determinarea comportamentului. Alături de actele reflexe simple – condiţionate şi/sau necondiţionate –, comportamentele reprezintă mijloace de integrare în complexul ambiental bio-psiho-socio-cultural al fiinţării umane. Trebuie remarcat, însă, faptul că integrarea este un proces unitar şi el nu se desfăşoară fragmentar pe cele patru direcţii ale fiinţării. În fiecare moment, procesul de integrare unitară poate purta amprenta mai evidentă a uneia dintre direcţii. Fiinţa umană este o entitate şi în ea se reflectă, ca dimensiuni proprii, cele patru direcţii ale ambientului fiinţării; fiinţa umană este, deci, quadridimensională. Din acest motiv, integrarea fiinţei umane nu poate fi gândită decât ca o procesualitate unică şi unitară, chiar dacă, funcţie de circumstanţe, ea deţine o finalitate dominantă într-o direcţie sau alta. Dacă, spre exemplificare, vom considera integrarea în direcţie biologică, vom observa, la o analiză mai atentă, că ea – deşi deţine o finalitate principală de acest ordin – deţine şi finalităţi care vizează, în grade diferite, atât direcţiile psihologică şi culturală, cât şi direcţia socială. Mai mult chiar, integrarea într-o anumită direcţie – socială, spre exemplu – se poate realiza prin apelarea – în mod explicit, ca pretext – la integrarea pe o altă direcţie – biologică, spre exemplu; este cazul dineului de afaceri. Integrarea fiinţei umane în oricare dintre cele patru direcţii ale fiinţării întru devenire se realizează în baza aceluiaşi principiu cibernetic – actul de tip reflex – şi urmăreşte, aceeaşi finalitate, optimul entropic, chiar dacă modalităţile şi mijloacele concrete sunt diferite. Homeostazia, ca stare generală care exprimă nivelul optim al entropiei, poate fi afectată pe numeroase căi, aparţinând uneia sau alteia dintre cele patru direcţii. Independent de calea afectării şi de sfera (direcţia) din care provine, creşterea entropiei este sesizată la nivel cortical (cu participarea centrilor subiacenţi şi a subsistemului endocrin) sub forma unor senzaţii specifice sau a unor stări mai mult sau mai puţin generalizate, fiecare anunţând, în fapt, apariţia unei anumite necesităţi în una din cele patru direcţii. Satisfacerea necesităţii apărute, prin care nivelul entropiei este readus la valoarea optimă, se instituie ca motivaţie ultimă a comportamentelor, declanşate şi întreţinute prin mecanisme neuroendocrine. O dată cu satisfacerea necesităţii, entropia este readusă la valoarea ei optimă şi aceasta este sesizată, tot la nivel cortical, sub forma unor senzaţii şi/sau 177

stări opuse ca semnificaţii celor dintâi. Starea de disconfort, de o anume nelinişte resimţită la apariţia necesităţii nu reprezintă decât expresia în plan psihic a creşterii entropiei, aşa după cum starea de confort, de o anume împăcare resimţită în timpul şi după satisfacerea necesităţii este expresia în acelaşi plan a revenirii entropiei la nivel optim. Astfel încât integrarea fiinţei umane în oricare dintre cele patru direcţii, realizată nemijlocit prin mecanisme neuroendocrine, este nu numai reflectată sub forma trăirii sentimentelor de insatisfacţie şi satisfacţie, de nelinişte şi împăcare, ci şi controlată, dirijată şi modulată de planul psihic tocmai în raport cu aceste trăiri. Cum, însă, datorită variabilităţii, trăirile sunt puternic individualizate, integrarea fiinţei umane în cele patru direcţii ale fiinţării întru devenire dobândeşte un pronunţat caracter subiectiv şi aceasta nu numai în ceea ce priveşte modul de realizare, ci şi – între anumite limite – în privinţa realizării în sine a integrării (excesul, amânarea, abstinenţa). De aici şi marea variabilitate individuală şi de grup în această direcţie. Cele patru dimensiuni ale fiinţei umane – biologică, psihologică, socială şi culturală – se dezvoltă în ontogenie în baza tot atâtor determinări omonime (direcţiile fiinţării întru devenire). În fapt, dezvoltarea lor progresivă are loc prin procese unitare de integrare a fiinţei umane în sferele vieţuirii (biologică), reflectării raţional-afective (psihologică), coexistenţei pe bază de norme (socială) şi valorizării prin creaţie (culturală). Deşi comune tuturor fiinţelor umane, cele patru dimensiuni cunosc o dezvoltare cu accentuate diferenţieri individuale, cauzele fiind de natură atât genetică, cât şi educaţională. Determinările genetice, reprezentând doar potenţialităţi pentru devenirea fiinţei umane, sunt puse în valoare în cadrul procesului de instruire şi educare (învăţare). Cu toate că învăţarea poate fi considerată, din perspectivă fiziologică, drept un rezultat al integrării în planuri multiple – integrare bazată pe mecanisme de tip reflex –, din perspectiva generală a fiinţei umane ea nu poate fi redusă la simpla sumă a rezultatelor integrării în cele patru direcţii ale existenţei şi devenirii. Achiziţia şi stocarea informaţiilor nu sunt decât premise ale învăţării, procesul în sine constând în prelucrarea specifică la nivel cortical – nivel condiţionat atât de activitatea centrilor subiacenţi, cât şi de aceea a subsistemului endocrin – a informaţiilor provenind din cele trei segmente temporale : prezent – cele receptate actual, trecut – cele stocate în memorie şi viitor – cele anticipate (prevăzute). În consecinţa unei astfel de prelucrări sunt elaborate comenzi ce se concretizează nu numai în acte comportamentale reci, ci şi în efecte 178

calde, de natură psiho-afectivă. Acestea din urmă, la rândul lor, nu sunt o simplă „coloratură” a comportamentelor, ci componentele lor intrinseci. Ele constituie, pe de o parte, modalităţi hedonice de evaluare a acţiunii, pe lângă cele pur praxiologice, şi, pe de altă parte, mijloace interioare de întreţinere şi dezvoltare a motivaţiilor, pe lângă cele exterioare. Astfel încât, orice acţiune întreprinsă în scop integrator (de reducere a entropiei sistemului) în sferele biologică, socială şi culturală deţine şi o componentă psihologică-afectivă. În fapt, însăşi dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiinţei umane este, în mare măsură, o consecinţă a desfăşurării raporturilor dintre dimensiunea sa biologică (de origine internă), ce îşi revendică dreptul la satisfacerea necesităţilor sale specifice de vieţuire, şi dimensiunile socială şi culturală (de origine externă), ce îşi impun normele prin care se asigură satisfacerea necesităţilor coexistenţei şi valorizării prin creaţie. XI. STRUCTURA FIINŢEI UMANE Dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiinţei umane, deşi este un proces unitar şi fluent, poate fi împărţită în trei etape în funcţie de prevalenţa uneia sau alteia dintre determinările sale. Într-o primă etapă, ea se datorează exclusiv raporturilor dintre cerinţele biologice (ale Sinelui dat genetic) şi normele socioculturale. Întrucât normele au un pronunţat caracter restrictiv faţă de cerinţe, aceste raporturi au o pregnantă tentă conflictuală, generatoare, în plan psihic, a sentimentului de frustrare. Valoarea forţei cu care se revendică satisfacerea cerinţelor biologice fiind o particularitate individuală, determinată genetic, intensitatea sentimentului de frustrare la impactul cu norma socioculturală va fi direct proporţională cu aceasta. Într-o asemenea etapă, norma este respectată numai întrucât ea este impusă. În etapa a doua, dezvoltarea dimensiunii psihologice, deja apărută, are loc preponderent în baza raporturilor specifice dintre cerinţele acesteia (ale Eului deja constituit) şi normele socioculturale, care, pe măsură ce îşi dezvăluie bogăţia de semnificaţii şi caracterul raţional, sunt integrate progresiv acestei dimensiuni, ele devenind ele-mente constitutive proprii şi operaţionale pentru individ. În această etapă, norma este respectată numai întrucât îşi dovedeşte raţional utilitatea (necesitatea). Respectarea normei devine, astfel, din impusă, liber consimţită şi intensitatea sentimentului de frustrare se estompează. 179

În fine, în a treia etapă, dezvoltarea în continuare a dimensiunii psihologice devine o dezvoltare exclusiv intrinsecă, lăuntrică, deci, o autodezvoltare în baza raporturilor interne specifice dintre cerinţe, în general (biologice, psihologice, sociale şi culturale) şi normele socioculturale interiorizate şi, astfel, transformate în „bunuri” proprii (constituirea Supraeului). În această etapă, respectarea normei devine o chestiune nu numai liber, ci şi cu bucurie consimţită, întrucât norma acţionează acum din interior, unde ea a fost integrată în structurile specifice ale nivelului psiho-raţional. Fiinţa umană devine astfel fiinţă morală. Respectarea normei devine o problemă de necesitate interioară, deoarece numai astfel se asigură, pe acest plan, valorizarea Eului în ochii proprii şi ai celorlalţi. Din aceleaşi motive, respectarea normei, care în prima etapă genera un vădit sentiment de frustrare, va genera acum un sentiment de împlinire, de satisfacţie. Dezvoltarea dimensiunii psihologice prin traversarea celor trei etape şi împlinirea integrală a conţinutului fiecăreia reprezintă cazul cel mai fericit, aproape de idealul fiinţei umane. În realitate, însă, indivizii umani se situează la distanţe diferite de acesta, întrucât dezvoltarea dimensiunii psihologice este în mai mare măsură dependentă de calitatea normelor şi de modul în care ele sunt aplicate, decât de forţa cu care se revendică cerinţele. Tocmai din acest motiv nu este posibilă o corelare a fiecărei etape de dezvoltare a Eului cu anumite etape ale vârstei biologice. Există indivizi maturi, chiar vârstnici care au rămas doar la nivelul de dezvoltare specific primei sau, cel mult, celei de a doua etape, după cum există indivizi tineri, adolescenţi chiar, care, în precocitatea lor ce s-a întâlnit în mod fericit cu un cadru sociocultural adecvat, au reuşit să străbată toate cele trei etape, rămânând ca, în continuare, ei nu numai să le împlinească integral conţinutul, ci şi să-l îmbogăţească. XII. ASPECTE ONTOGENETICE Dacă dezvoltarea dimensiunii psihologice este un proces complex ce se desfăşoară postnatal, geneza acesteia are loc încă în viaţa intrauterină, la un moment în care subsistemul nervos atinge un anumit nivel de structurare (nu numai de alcătuire!). Geneza în perioada intrauterină se datorează, cel mai probabil, unor forme simple de trăire a stărilor de confort şi disconfort cu origine în planul biologic, al cărui nivel entropic poate fi situat la o valoare optimă sau uşor crescută. Nu poate fi exclusă, în această etapă, nici contribuţia unor senzaţii (proprioceptive, labirin180

tice, tactile şi, posibil, gustative), chiar dacă acestea sunt mai puţin discrete decât cele din perioada postnatală. Este posibil, de asemenea, ca unele elemente constitutive ale acestor trăiri să fie stocate ca atare în memorie, ele formând primul sistem de referinţă la care vor fi raportate apoi primele informaţii externe din timpul parturiţiei şi imediat după aceasta. Ca urmare, se poate spune că fiinţa umană nu vine pe lume doar cu o singură dimensiune – cea pur biologică. Mai mult chiar, la naştere scoarţa cerebrală are preformate anumite arhetipuri de gândire, ca primordii pentru dezvoltarea ulterioară în această direcţie. Unor astfel de realităţi este greu să le stabilim determinările şi mecanismele de apariţie. Oricum, aceste arhetipuri trebuie considerate exclusiv ca potenţialităţi, şi nu ca forme ale unei „eredităţi” sociale şi culturale cu un conţinut de norme concrete. Ar fi, însă, greşit să considerăm că fiinţa umană vine pe lume ca entitate biologică desăvârşită şi că dezvoltarea ei ulterioară ar interesa doar celelalte trei dimensiuni, date prin naştere ca potenţialităţi. În fapt, fiinţa umană deţine la naştere toate cele patru dimensiuni în formele lor incipiente, de start, pentru dezvoltarea lor ulterioară. Faptul că aceste forme, concretizate în premise materiale (de alcătuire) şi relaţionale (de structură), sunt în mai mare sau mai mică măsură constituite la naştere, nu schimbă esenţa problemei, întrucât toate au încă un drum lung de străbătut până la desăvârşire. În plan pur biologic, unele funcţii – cum sunt respiraţia şi digestia – încep abia imediat după actul parturiţiei, în timp ce o alta – funcţia de reproducere – devine actuală mult mai târziu. Însăşi funcţia de integrare în sfera biologică este precară în plan intern şi aproape exclusiv potenţială în plan extern (totala neajutorare a noului născut). Faptul că fiinţa umană vine pe lume cu cele patru dimensiuni doar în formele lor incipiente şi potenţiale şi, din acest motiv, inoperante la parametrii valorici specifici, constituie, desigur, un mare dezavantaj. Nu de puţine ori se afirmă – cu real temei – că fiinţa umană este, la naştere, cea mai neajutorată şi, din acest motiv, considerată – fără temei real – ca involuată în acest stadiu, comparativ cu speciile de animale superior organizate. În realitate, acest dezavantaj nu este pentru fiinţa umană decât tributul plătit pentru propria sa superioritate derivată din capacitatea de a raţiona. Raţiunea – specific umană –, dezvoltată, prin mecanisme încă necunoscute, din inteligenţa proprie şi animalelor superioare, a transformat lumea înconjurătoare dintr-un ambient limitat într-un univers dezmărginit. Cât este ea – raţiunea – un rezultat al reflectării acestui univers şi cât este ea un dat pentru reflectarea acestuia, reprezintă 181

o chestiune discutabilă ce nu trebuie gândită unilateral şi în sincronism, ci contextual şi în diacronism, devenirea lumii înseşi fiind rezultatul unei evoluţii teleonomice. Universul existenţial al fiinţei umane este nu numai nemărginit în spaţiu, ci şi infinit variabil în conţinut, el aflându-se dintotdeauna, dar, mai cu seamă, după apariţia omului, într-o permanentă transformare (antropizarea ambientului). În aceste condiţii, integrarea raţională a fiinţei umane devine un proces nu numai cu o complexitate maximă, ci şi cu o dinamică accentuată. Astfel încât realizarea ei exclusiv în mod nemijlocit, doar în baza experienţei proprii, nu ar fi posibilă, aceasta însemnând, în fapt, o retrăire directă la nivel individual a istoriei omenirii, cu un maxim consum de timp şi cu un minim câştig de progres. De aceea, în dezvoltarea postnatală a fiinţei umane se impune cu necesitate parcurgerea unei prime etape, în care ponderea majoră să o deţină integrarea mijlocită de experienţa generaţiilor anterioare, experienţa concentrată într-o asociere integrativă de reguli, norme şi legi ce trebuie însuşite şi respectate. Încât integrarea mijlocită se bazează pe învăţarea prin educare şi instruire, spre deosebire de integrarea nemijlocită care are la bază învăţarea prin experienţă proprie. Cu cât universul existenţial este mai complex şi mai dinamic, cu atât etapa integrării mijlocite va fi mai lungă şi mai bogată în conţinut. Astfel, „copilăria prelungită” a omului dobândeşte justificarea necesară. Desigur, complexificarea crescândă a universului existenţial impune, la un moment dat, o prelungire a etapei de integrare mijlocită până la limita dincolo de care ea s-ar transforma într-un dezavantaj atât în plan individual, cât şi social. Un astfel de impas nu poate fi depăşit decât prin modificarea calitativă a conţinutului ei şi prin adoptarea unei alte tehnologii a însuşirii acestuia (reformarea procesului de învăţare). Copilăria prelungită a fiinţei umane, ca tribut plătit pentru propria sa superioritate, aduce şi un imens avantaj, anume acela că, venind pe lume cu cele patru dimensiuni doar în stadiile lor incipiente, fiinţa umană şi le va putea dezvolta în această etapă nu numai concomitent şi unitar, ci şi în deplină concordanţă cu un univers existenţial în mişcare: cel care a fost – prin integrare mijlocită şi retroactivă –, cel care este – prin integrare nemijlocită – şi cel care va fi – prin integrare anticipativă, bazată pe imaginare proiectivă. Încât, fiinţa umană, ca entitate constituită, trebuie considerată ca fiind un „produs” ce închide în el determinări bio-psihosocio-culturale cu extensie temporală atât dincoace, cât şi dincolo de timpul trăit. 182

XIII. INTEGRAREA FIINŢEI UMANE În conformitate cu mecanismul unic – actul reflex (considerat în sens cibernetic şi nu exclusiv fiziologic) –, integrarea fiinţei umane reprezintă o procesualitate informaţională interactivă desfăşurată la nivelul unor ansambluri organale unitare, alcătuite şi structurate pe un principiu comun – acela al reflectării active, conştiente şi raţionale. Un asemenea ansamblu unitar prezintă o intrare, la nivelul căreia sunt generate – sub impactul stimulului specific – informaţiile actuale din mediul extern şi/sau intern, un centru, la nivelul căruia există şi se dezvoltă un stoc informaţional de referinţă, constituit prin învăţare mijlocită (educaţie şi instruire) şi nemijlocită (experienţa proprie) şi unde au loc prelucrarea informaţiilor şi elaborarea comenzilor, şi o ieşire, la nivelul căreia comenzile sunt materializate în reacţii de răspuns şi acte comportamentale. În acelaşi timp, stocul informaţional de referinţă (memoria individuală) poate constitui şi în sine o sursă de comenzi, fără participarea informaţiilor actuale, elaborarea lor având, în acest caz, o motivaţie interioară cu origine în acelaşi stoc, întrucât permanenta restructurare a informaţiilor depozitate în memoria individuală generează efecte cu caracter nu numai retroactiv, ci şi anticipativ (proiectiv). Încât, prin prelucrarea raţionalafectivă (cele două emisfere cerebrale fiind specializate în aceste două direcţii) a informaţiilor din stoc, se poate ajunge la structuri sui-generis fără un corespondent direct în realitatea trecută, trăită mijlocit sau nemijlocit. Acest proces dă conţinut ideatic celor ce va să vină, realităţii dorite, adică imaginaţiei. Forma concretă în care acest conţinut se exprimă diferă de la un individ la altul, funcţie, în primul rând, de determinările genetice şi, în al doilea rând, de cele formative. Exprimările în forme concrete sau mediat-concrete, ori cele în forme abstracte sau mediat-abstracte sunt apanajul spiritului narativ din domeniile artei, ştiinţei şi filosofiei, respectiv al spiritului creator din aceleaşi domenii. Desigur, între spiritul pur narativ şi cel pur creator există o arie largă în care extremele se amestecă în proporţii diferite, în interiorul acesteia fiind cuprinşi cei mai mulţi dintre indivizii umani; este vorba aici nu de o distribuţie trimodală, ci de una unimodală. Având dimensiunea biologică deja constituită pentru un nivel optim de existenţă şi pe celelalte trei în formele lor incipiente, individul uman vine, prin naştere, într-o lume în care cele patru sfere – biologică, psihologică, socială şi culturală – sunt preconstituite şi cu un anume nivel de dezvoltare condiţionată istoric. Integrarea într-o astfel de 183

lume, ce stă la baza dezvoltării postnatale şi care se bazează pe principiul reflectării, va duce la dezvoltarea celor patru dimensiuni ale fiinţei umane individuale, astfel încât aceasta devine un „produs” ale cărui dimensiuni poartă amprenta gradului de complexitate – determinat istoric – al sferelor lumii în care a avut loc integrarea. Însă, integrarea nu este un simplu proces de reflectare actuală, ci unul doar bazat pe principiul reflectării. Constituirea şi dezvoltarea depozitului individual de informaţii conferă fiinţei umane posibilitatea integrării în prezentul trăit prin permanenta raportare la trecut şi prin permanenta anticipare a viitorului. Imaginea viitorului astfel construită poate revela fiinţei umane nu numai aspecte concordante cu lumea reală, ci şi aspecte discordante cu aceasta. Pe lângă faptul că această discordanţă devine o sursă de nemulţumiri interioare, ea se instituie şi ca o sursă de motivaţii pentru unele atitudini critice, precum şi ale unor acţiuni de corectare a lumii, de transformare a ei în sensul unei mai mari apropieri de specificul uman. În acest mod, fiinţa umană se dovedeşte a fi nu numai un produs al lumii în care trăieşte, ci şi un creator al ei. La rândul ei, lumea astfel schimbată, influenţează dezvoltarea fiinţei umane prin integrarea ei în noile circumstanţe, acest dinamism accentuându-se progresiv. Totul este ca viteza cu care se schimbă lumea să nu depăşească viteza cu care se pot realiza procesele integratoare, adaptative ale fiinţei umane; altfel, preţul plătit de aceasta, mai cu seamă la nivelul dimensiunii sale psihologice, se dovedeşte prea mare în comparaţie cu avantajele dobândite din schimbarea lumii. Menţinerea echilibrului în această direcţie nu se poate realiza pe baza bunului simţ, ci numai pe baza raţiunii. Schimbând lumea, prin îmbogăţirea conţinutului fiecărei sfere componente, fiinţa umană se schimbă, în fapt, pe sine şi, prin aceasta, ea devine produsul propriei sale creaţii. Cum, însă, schimbarea lumii este rodul raţiunii, fiinţa umană se dovedeşte a fi produsul complex rezultat din îmbinarea a două valori majore: aceea a istoriei lumii în care s-a format şi aceea a gândirii proiective prin care s-a transformat. Întrucât însăşi istoria lumii este rodul gândirii predecesorilor, fiinţa umană poate fi considerată ca un produs raţional al Naturii. Doar din această perspectivă şi în acest mod se poate afirma că omul nu reprezintă altceva decât acea parte a Naturii prin care aceasta se dovedeşte conştientă şi responsabilă de propria sa existenţă şi devenire. Lumea nu este numai un cadru în care fiinţa umană trebuie acceptată, ci şi un obiect de acceptare pentru aceasta. Acceptarea presupune, însă, criterii, iar criteriile – judecăţi de valoare. Încât fiinţa umană nu are doar determinare 184

istorică, ci şi autodeterminare. Ea se pune în acord cu lumea numai în măsura în care aceasta se dovedeşte conformă principiilor şi idealurilor specific umane; în caz contrar, fiinţa umană purcede la schimbarea lumii în sensul umanizării ei. Astfel, fiinţa umană se dovedeşte a fi nu numai produsul, ci şi creatoarea lumii. Trăind şi evoluând într-o lume pe care, în mare măsură, singur a modelat-o, omul devine, în fapt, produsul propriei sale creaţii. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. C. Stanciu, Introducere în psihofiziologie. Integrarea neuroendocrină, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 2. W.H. Calvin, Cum gândeşte creierul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998. 3. J. Delacour, Introducere în neuroştiinţele cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 2001. 4. S. Hayward, Biopsihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999. 5. T. Malim, A. Birch, S. Hayward, Psihologie comparată, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. 6. C. Stanciu, Teoria biochimic-ionică a excitabiliăţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.

185

INFORMATICA ŞI APLICAŢIILE EI ÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE Lector univ. dr. CRISTIAN-MIHAI POMOHACI SEMESTRUL I OBIECTIVE Eficienţa cercetării cu ajutorul computerului este deja un fapt incontestabil. De aceea, la fel ca în alte ştiinţe, computerul a devenit un instrument indispensabil în cercetarea sociologică şi psihologică. În tratarea problematicii acestei discipline, insistăm pe conceptele importante privind utilizarea computerului, adică acele concepte ce ajută la realizarea unei cercetări cât mai corecte. Întrucât formarea de deprinderi în utilizarea computerului în cercetarea sociologică şi psihologică reprezintă scopul principal al acestei discipline, am pornit de la un caz concret: realizarea unui chestionar, centralizarea datelor după aplicarea chestionarului şi realizarea unor diagrame pentru prezentarea primară a datelor. I. NOŢIUNI GENERALE DESPRE COMPUTER Schematic, pentru un utilizator, avem următoarele componente: – unitatea centrală; – monitorul; – tastatura; – mouse-ul. Unitatea centrală reprezintă „creierul” unui computer. Monitorul este modul în care computerul ne comunică rezultatele comenzilor ce le-am dat. Tastatura reprezintă modul în care noi comunicăm computerului comenzile, un rol asemănător avându-l şi mouse-ul. La mouse, important este să ştim următorul lucru: butonul din stânga execută, iar cel din dreapta activează o fereastră prin care ni se explică ce putem face într-o anumită zonă de pe ecran. Datorită rolului important pe care-l are tastatura, vom insista ceva mai mult asupra ei, adică asupra funcţionalităţii unor taste: 186

Tab – pentru a face un salt de câteva spaţii. Se poate folosi pentru începutul unui paragraf, pentru saltul de la o celulă la alta într-un tabel în Word. Caps Lock – odată activată, orice tastă apăsată va apărea ca majusculă. Shift – dacă avem combinaţia Shift+Literă, efectul va fi ca pe ecran, va apărea majusculă, combinaţia Shift+Altă Tastă va avea ca efect apariţia simbolului de sus de pe tastă. Backspace – şterge ceea ce se află la stânga cursorului. Delete – şterge ceea ce se află în dreapta cursorului. Stocarea informaţiei. Informaţia pe computer poate fi stocată: – pe unitatea fixă – harddisk; – pe unităţi mobile: dischetă sau CD-ROM. (Avem mai multe tipuri de unităţi mobile de stocare, dar le-am amintit pe cele mai uzuale). O altă noţiune importantă este cea legată de comenzile de întreţinere a computerului. Disk Defragmenter – realizează aranjarea fişierelor şi a spaţiului nefolosit de computer. Acesta măreşte viteza de lucru a computerului şi realizează o mai rapidă accesare a fişierelor aflate pe diferite suporturi de stocare a informaţiei. Scandisk – are rolul de a detecta eventualele erori şi de a repara zonele defecte. DiskCleanup – eliberează spaţiul de pe hardisk, eliminând fişierele de care nu mai avem nevoie (cele temporare, cele puse în Recycle Bin etc.). II. PREZENTAREA SISTEMULUI DE OPERARE WINDOWS După ce am pornit computerul şi înainte de a da orice comandă, ceea ce apare pe ecran este spaţiul de lucru. În legătură cu acesta, avem următoarele noţiuni importante: Taskbar – de obicei, această bară este situată jos pe pagină, dar se poate muta în oricare parte a ecranului (de exemplu, în dreapta). Un buton important este butonul de Start, care se află în stânga barei (în cazul când bara se află jos). În dreapta se află indicatorul orei. Dând un dublu clic pe acesta, va apărea o fereastră în care se vor afişa ora şi ziua curentă. După ce vom face modificări, pentru ca acestea să rămână permanente, trebuie să dăm un clic pe butonul Apply, care se activează atunci când am făcut o modificare în această fereastră. 187

My Computer – dând un dublu clic pe această imagine vom avea acces la resursele computerului: unitatea de dischetă, harddisk-ul etc. Internet Explorer – este programul cu ajutorul căruia putem naviga pe Internet. Network – dacă avem computerul într-o reţea, dând dublu-clic pe această imagine, vom putea vedea ce alte computere mai sunt în reţea cu computerul dumneavoastră. Recycle Bin – reprezintă „coşul” în care se duc diferitele obiecte. (Prin obiect înţelegem un document, o imagine, un director etc.). Dacă dorim, le putem lua de aici şi le putem readuce pe computer, ori le putem şterge permanent mergând cu mouse-ul pe imagine, apoi dăm un clic pe butonul din dreapta al mouse-ului, iar din imaginea care apare dăm un clic stânga pe opţiunea Empty Recycle Bin. Găsirea rapidă a unui fişier. Pentru a găsi repede un fişier în computer putem folosi comanda Find care se găseşte în fereastra activată de butonul Start Lista ultimelor documente utilizate. Pe măsură ce lucrăm, sistemul de operare Windows ţine evidenţa ultimelor 15 fişiere cu care s-a lucrat pe acel computer. Pentru a vizualiza această listă, dăm un clic pe start şi alegem opţiunea Documents. Astfel se va afişa lista. Dacă dorim să accesăm unul din fişiere, dăm un dublu clic pe acest fişier. Ştergerea unui fişier. Pentru a şterge un fişier sau director trebuie să îndeplinim următoarea succesiune de comenzi: 1. Mergem cu mouse-ul pe fişierul pe care dorim să-l ştergem. 2. Dăm un clic dreapta pe acest fişier. 3. Din fereastra care va apărea vom alege opţiunea Delete şi dăm un clic pe ea. 4. Va apărea o fereastră intitulată Confirm File Delete, în care va fi următorul mesaj: Are you sure you want to send nume fişier to the Recycle Bin? (Eşti sigur că vrei să trimiţi nume fişier la Recycle Bin?), unde în loc de „nume fişier” va fi scris chiar numele fişierului ce-l dorim a fi şters. 5. Dacă fişierul este cel pe care dorim să-l ştergem, dăm un clic pe butonul Yes. În acest moment fişierul este trimis în coş (Recycle Bin). Reamintim că dacă dorim să fie şters cu totul, trebuie să mergem pe imaginea cu Recycle Bin, dăm un clic dreapta şi alegem opţiunea Empty Recycle Bin. Oprirea computerului. La terminarea sesiunii de lucru, computerul se închide astfel: se dă un clic pe butonul de Start, apoi, din fereastra ce se 188

va deschide, vom alege opţiunea Shut down. Dând un clic pe aceasta, se va deschide o a doua fereastră, la care trebuie să fim atenţi să fie selectată opţiunea Shut Down (pe lângă această opţiune, mai avem: Restart – pentru repornire imediată după oprirea computerului, „Restart in MSDOS mode” – pentru ieşirea din Windows şi intrarea în modul MS-DOS, „Stand by” – pentru modul în care computerul consumă mai puţin curent, dar prin apăsarea unei taste reintră imediat în regimul de lucru), după care fie dăm un clic pe butonul OK, fie apăsăm tasta Enter. Selectarea. De multe ori, pentru a da o comandă asupra unei secvenţe de pe ecran (cuvânt, mai multe cuvinte, imagini etc.), trebuie mai întâi să selectăm acea zonă pentru a indica unde să se facă modificările. Pentru a selecta avem două moduri: cu ajutorul mouse-ului sau cu tastatura. Comenzile Cut, Copy şi Paste. Aceste comenzi sunt aproape universale în Windows. Se pot aplica la copierea pe dischete, la text sau chiar la scrierea unor adrese în Web. Comanda CUT: Această operaţie se aplică atunci când vrem să luăm o informaţie dintr-un loc şi s-o mutăm într-un alt loc. Propriu-zis, informaţia este luată din locul ei şi pusă în Clipboard. Comanda COPY: Efectul acestei operaţii este asemănător cu cel al comenzii CUT, cu singura diferenţă că informaţia rămâne şi în locul iniţial. Comanda PASTE: Se merge în locul unde dorim să punem informaţia şi dăm comanda PASTE. Accesarea acestor comenzi se poate face dând un clic dreapta pe informaţia pe care dorim s-o punem şi în altă parte. Se va deschide o fereastră în care se vor afla şi cele 3 comenzi. De la tastatură avem următoarele combinaţii de taste: Ctrl-C – pentru copiere (Copy), Ctrl-X – pentru decupare (Cut), Ctrl-V – pentru lipire (Paste). III. EDITORUL DE TEXTE WORD Tipuri de editoare de texte. Înainte de a începe prezentarea unor tipuri de editoare de texte, vom prezenta câteva reguli generale pentru editare. ● La începutul unui paragraf, se apasă tasta Tab pentru a avea mereu aceeaşi distanţă. ● Înainte de orice semn de punctuaţie ( . , :; ) nu se lasă spaţiu, iar după orice semn de punctuaţie se lasă un spaţiu. ● La sfârşit, se salvează fişierul prin accesarea opţiunii File din meniu, iar din fereastra care se va deschide se selectează opţiunea Save. 189

În general, putem recunoaşte fişierele realizate cu un editor de texte şi după tipul lor. După numele fişierului urmează un grup de 3 litere (extensia fişierului) precedat de punct. Din forma acestui grup de litere putem deduce programul în care putem lucra cu fişierul. De aceea, la prezentarea fiecărui editor vom indica şi extensia fişierului. În continuare, vom prezenta alte tipuri de editoare de text (le vom prezenta doar acele editoare ce rulează în Windows). Notepad. Acest editor este unul din cele mai simple. Faţă de o maşină de scris clasică, prezintă singurul avantaj de a putea face inserări în text (de exemplu, dacă am uitat să pun această paranteză în text, atunci o pot insera mergând cu cursorul după cuvântul text, după care, de la tastatură, introduc textul ce doresc a fi inserat). Mod de accesare al acestui editor: se dă un clic pe butonul Start, Programs, Accesories, Notepad. Extensia txt Wordpad. Acest editor are ceva mai multe opţiuni decât Notepadul. Aici putem găsi opţiuni pentru alinierea textului, distanţa între linii (1 rând, 1/2 rânduri sau 2 rânduri), mărimea caracterului etc. Mod de accesare al acestui editor: Se dă un clic pe butonul Start, Programs, Accesories, Wordpad. Extensia doc. Aceste două editoare sunt înglobate în pachetul de programe al sistemului Windows, deci licenţa de Windows se extinde şi asupra acestor editoare de texte. Extensia doc o vom regăsi şi la fişierele de tip Word, ceea ce înseamnă că putem vedea aceste fişiere şi cu Wordpad şi cu Word. Trebuie să ţinem cont însă de editorul în care am făcut fişierul (de exemplu, anumite operaţii realizate în Word nu le putem „vedea” în Wordpad). Pe lângă aceste editoare mai există şi altele: StarOffice Editor (cu extensia sdw), 602Text (cu extensia wpd) etc. Prezentarea mediului de lucru. În cele ce urmează vom prezenta părţile ferestrei ce se deschide atunci când deschidem editorul de texte Word: Bara de titlu (Title bar). Partea cea mai de sus (de obicei de culoare albastră) se numeşte bară de titlu. După cum lesne se poate înţelege din denumire, este bara în care se poate vedea editorul de texte cu care lucrăm, cât şi titlul documentului. Denumirea implicită este Document1, dacă documentul nu este salvat. 190

În partea dreaptă a acestei bare se pot observa 3 butoane. Primul buton este pentru minimizarea ferestrei, al doilea este pentru extinderea ferestrei de lucru la dimensiunile ecranului, iar cea de-al treilea buton este pentru închiderea ferestrei de lucru, deci şi încheierea sesiunii de lucru. Primele două butoane sunt stil comutator (dacă la primul clic se activează, la al doilea se dezactivează). Bara de meniu (Menu Bar). Modul de accesare a meniului: O primă posibilitate este prin folosirea mouse-ului, dând un clic stânga pe opţiunea pe care dorim s-o activăm. Un alt mod este cu ajutorul tastaturii. Se apasă odată pe tasta Alt, apoi fie ne deplasăm cu ajutorul tastelor cu săgeţi până la opţiunea dorită, fie apăsăm pe tasta cores-punzătoare literei subliniate din opţiune. De exemplu, pentru a accesa Opţiunea Table, apăsăm tasta Alt şi apoi tasta A. O opţiune va fi activată în momentul în care se deschide o fereastră în josul ei. Barele de ustensile (Toolbars). Am folosit pluralul întrucât pot ajunge până la 13 bare de ustensile. În mod obişnuit, la deschiderea editorului de texte Word avem cele două bare: Bara Standart (Stan-dard Bar) şi Bara pentru caracteristici (Formatting Bar). Accesarea acestor bare se face cu ajutorul mouse-ului. Dacă vreuna din aceste bare nu este prezentă, ea se poate activa mergând la bara de meniu la opţiunea View, din fereastra ce se va deschide se selectează opţiunea Toolbars, iar din fereastra ce se va deschide se alege acea bară de care avem nevoie. În mod similar se poate face şi dacă dorim să nu mai avem vizibilă una din barele de ustensile. De exemplu, să zicem că dorim să nu mai fie vizibilă bara standart. Mergem la meniu la opţiunea View, apoi Toolbars şi se dă un clic pe opţiunea Standard. Pentru a o reactiva, analog se merge la opţiunea View, se alege Toolbar şi se dă un clic pe opţiunea Standard. Rigla (Ruler). Aceasta se află imediat sub barele de ustensile. Are mai mult un rol de ghidare. La fel ca şi barele de ustensile, şi această bară se poate activa/dezactiva din opţiunea View: se merge pe opţiunea View şi se dă un clic pe Ruler (Riglă) pentru a o bifa/debifa, ceea ce reprezintă faptul că am activat/dezactivat această bară. Bara de stare (Status Bar). Această bară se găseşte la baza ecranului de lucru şi conţine un indicator pentru pagina curentă în care suntem, altul ne arată Pagina curentă/Total de pagini, iar ultimele două, ne indică linia respectiv coloana în care se află cursorul pe pagină. Barele de derulare rapidă (Scroll Bar). Pentru parcurgerea textului se pot folosi una din tastele din grupul celor 4 săgeţi. Dacă dorim o 191

parcurgere mai rapidă, putem folosi una din tastele PageUp sau PageDown. La un text de dimensiuni mari (10-20 de pagini) chiar şi această metodă poate părea destul de lentă. Pentru o parcurgere mai rapidă, putem folosi bara de derulare verticală astfel: mergem cu mouseul pe pătratul (dreptunghiul) din bara de derulare. Ţinând apăsat butonul din stânga mouse-ului, mişcăm mouse-ul în sus sau în josul paginii în funcţie de locul unde dorim să ajungem. Când am ajuns în locul dorit, ridicăm degetul de pe butonul stâng al mouse-ului şi dăm un clic oriunde pe pagină pentru a activa pagina. Atenţie! Dacă nu dăm un clic pe pagina la care am ajuns, atunci, încercând să scriem ceva, vom observa că ne-am întors la locul unde era cursorul înainte de a folosi bara de derulare (scroll bar). Lista de fişiere recent utilizate. Aşa cum în sistemul de operare aveam o posibilitate de a vedea lista ultimilor fişiere cu care s-a lucrat, la fel şi în Word avem un mod prin care putem vedea şi accesa unul din ultimele documente cu care s-a lucrat. Se merge pe opţiunea File, se dă un clic şi vom obţine o fereastră în care vor fi în partea de jos lista de fişiere. Dând un clic pe unul din fişiere, acesta se va deschide. Singura posibilitate ca să nu se deschidă un fişier când îl accesăm în acest mod este ca fişierul din listă să fi fost accesat de pe o dischetă sau un CD-Rom, în care situaţie va apărea un mesaj prin care vom fi avertizaţi de aceasta. Terminarea sesiunii de lucru. Pentru a încheia sesiunea de lucru avem 2 metode. Prima este de a închide de la butonul din bara de titlu (cel cu X). O a doua metodă este de a merge pe opţiunea File, iar din fereastra ce se deschide să alegem opţiunea Exit. Dacă s-au făcut ceva modificări în fişier, atunci, la închidere va apărea mesajul: Do you want to save changes to Document1? Pentru a păstra modificările se apasă pe Yes, altfel pe No. Putem anula comanda de închidere prin apăsarea pe butonul Cancel. Ştergerea caracterelor. Unul din primele lucruri cu care ne întâlnim când lucrăm în Word este cursorul. Cursorul se prezintă sub forma unei linii verticale aproximativ de înălţimea literei I. Din dreapta cursorului începe introducerea textului. Pentru a introduce un text într-un document Word, se tastează la fel ca la o maşină de scris mecanică. Pentru a scrie cu literă mare, se ţine apăsată tasta Shift şi se apasă scurt pe tasta corespunzătoare literei pe care dorim s-o introducem. Nu este nevoie să dăm Enter la sfârşitul rândului, deoarece, când ajungem la sfârşitul rândului, se va trece automat la rândul 192

următor. Se va folosi tasta Enter în momentul când se doreşte începerea unui nou paragraf. Dacă la un moment dat dorim să ştergem ceva din text, avem două taste la dispoziţie. Tasta Backspace ne ajută să ştergem caracterele ce sunt în stânga cursorului, iar tasta Delete să ştergem caracterele se sunt în dreapta cursorului. Scrierea îngroşată, înclinată şi subliniată. Exact aşa cum ne-am obişnuit, şi la aceste trei moduri de scriere avem cele două moduri de execuţie: cu mouse-ul sau din tastatură. Salvarea unui document. Comenzile învăţate mai înainte dorim să le avem într-un fişier pe care să-l deschidem mai târziu pentru a repeta comenzile. Operaţia de memorare a unui fişier se numeşte salvarea fişierului. Pentru a salva un fişier, vom executa următoarele comenzi: 1. Accesăm opţiunea File din meniu. 2. Din fereastra ce se va deschide alegem opţiunea Save As. La dreptunghiul din dreptul opţiunii Save înscriem locul unde dorim să salvăm fişierul, la File name se pune numele fişierului pe care dorim să-l salvăm, iar Save as type trebuie să fie tipul de fişier (în cazul nostru, tip Word) pe care dorim să-l salvăm. Dacă dorim să renunţăm la comanda de salvare, dăm un clic pe butonul Cancel. Găsirea şi înlocuirea unui cuvânt. De multe ori, după scrierea unui text, avem nevoie să găsim un anumit cuvânt. Pentru aceasta avem comanda Find. Ca să accesăm această comandă, avem două posibilităţi: Cu ajutorul mouse-ului: dăm un clic pe opţiunea View din meniu, apoi din fereastra ce se va deschide alegem opţiunea Find. Cu ajutorul tastaturii: ţinem apăsată tasta Ctrl şi apăsăm scurt pe tasta F. În fereastra ce apare, în primul dreptunghi alb scriem cuvântul pe care dorim să-l căutam (ca să activăm acel dreptunghi este suficient să dăm un clic pe el). Apoi, dăm un clic pe butonul Find. Dacă dorim o căutare doar într-o anumită zonă a textului, atunci mai înainte selectăm acea zonă şi apoi executăm operaţiile corespunzătoare căutării. Pentru înlocuire avem operaţiuni asemănătoare. Modificarea caracterului: mărime, tip (font) şi aliniere. În Word se poate schimba mărimea caracterelor. Pentru a accesa butonul de modificare a mărimii, vom merge pe cu mouse-ul la bara de format. Dacă dorim să schimbăm mărimea unor caractere, vom selecta mai întâi textul, apoi dăm un clic: pe săgeata din dreapta butonului pentru modificarea mărimii, se va deschide o listă din care vom alege mărimea 193

ce-o dorim pentru acel text. Un alt mod de folosire al acestui stil este acela de a stabili de la început mărimea caracterelor şi apoi să scriem textul. Similar putem stabili tipul de font. Tot în bara de format mai avem şi butoanele de aliniere. Distanţa între linii. Implicit, distanţa între linii este de un rând. Pentru a modifica distanţa între rânduri, mai întâi vom selecta textul pe care vrem să-l modificăm. Apoi, la meniu, dăm un clic pe Format. În fereastra ce se va deschide vom selecta Paragraph. Se va deschide o nouă fereastră ce va conţine 4 zone: Alignment, Indentation, Spacing şi Preview. În cele ce urmează vom vorbi despre ultimele două zone. Pentru a modifica distanţa între linii în zona Spacing. În dreptunghiul de sub opţiunea Line spacing vom vedea că scrie Single (adică distanţa este la un rând). Dacă vrem să scriem la 1,5 rânduri, vom da un clic pe săgeata din dreapta dreptunghiului şi vom selecta opţiunea dorită din fereastra ce se va deschide. În zona Preview vom avea o vizualizare a comenzii efectuate. După ce am realizat toate modificările dorite, dăm un clic pe butonul OK şi atunci comanda se va executa pentru porţiunea din text selectată. Tipărirea unui document. După ce am scris un document, o posibilă etapă ce ar putea urma ar fi să tipărim documentul realizat. O metodă directă ar fi ca, având documentul deschis, să dăm un clic pe butonul specific. O altă metodă este aceea de a merge la opţiunea File apoi Print (pentru a deschide direct fereastra pentru tipărire, putem da Ctrl-P). În această fereastră putem specifica paginile pe care dorim să le tipărim, numărul de copii şi putem verifica de asemenea dacă tipul de imprimantă instalată este în concordanţă cu imprimanta pe care o avem. Crearea de tabele. Deplasarea în tabel, inserarea de linii. Pentru a înţelege mai bine cum să creăm tabele, vom explica prin exemple. Pentru început vom realiza un tabel cu cinci coloane şi patru linii: 1. Dăm un clic pe opţiunea Table din meniu, apoi clic pe Insert Table. 2. La opţiunea Number of columns: dăm un clic, ştergem cu tasta Backspace numărul 2, şi scriem 5, asemănător, la opţiunea Number of rows, scriem numărul 4. 3. Dăm un clic pe butonul OK. 194

O altă metodă de realizare a unui tabel este de a da un clic pe butonul pentru tabele, iar din fereastra ce va apărea să selectăm numărul de coloane şi linii ce-l dorim. Dacă dorim să mai inserăm încă o linie, mergem la ultima celulă din dreapta jos şi apăsăm pe tasta Tab; automat va apărea o nouă linie cu acelaşi număr de coloane ca restul tabelului. Tot pentru inserarea unei linii, putem să mergem cu mouse-ul în tabel, dăm un clic dreapta şi din fereastra ce apare selectăm opţiunea de inserare linii. Sortarea unui tabel. Unirea a două celule dintr-un tabel. Pentru sortarea unui tabel, dăm un clic oriunde în tabel. Mergem în meniu la opţiunea Table, iar din fereastra ce apare vom da clic pe opţiunea Sort. Dacă avem cap de tabel, dăm un clic pe opţiunea Header Row. Apoi, în partea de sus a ferestrei de sortare avem opţiunea Sort By. În primul dreptunghi va trebui să avem caracteristica după care vrem să sortăm. În al doilea dreptunghi vom avea tipul datelor, iar în dreapta opţiunea de sortare: Ascending sau Descending. După ce am realizat toate aceste comenzi, dăm un clic pe butonul OK şi se va realiza sortarea. Pentru a uni două sau mai multe celule dintr-un tabel, trebuie să realizăm următorii paşi: 1. Selectăm celulele pe care dorim să le unim. 2. Mergem pe opţiunea Table din meniu, apoi pe Merge Cells. O altă metodă, ceva mai rapidă, este ca la pasul 2 să dăm un clic dreapta pe selecţie şi din fereastra ce rezultă să dăm un clic stânga pe opţiunea Merge Cells. Dacă am realizat corect aceşti doi paşi, atunci vom vedea că în locul celulelor selectate vom avea o singură celulă. Anularea ultimei comenzi. Uneori, după realizarea unei comenzi, dorim să revenim asupra ei, să-i anulăm efectele. Aceasta se poate realiza fie din opţiunea Edit din meniu, apoi Undo. Folosind această metodă, putem vedea ce comandă putem anula (de exemplu, să zicem că am unit două celule. Mergând pe opţiunea Edit, vom vedea în fereastra ce apare la prima opţiune scris Undo Merge Cells). O altă posibilitate este să dăm un . O a treia posibilitate este să folosim combinaţia de clic pe butonul taste Ctrl-Z. Putem anula mai multe comenzi, nu numai ultima comandă. În general, în Word se pot anula comenzile ce au fost date de la ultima salvare a fişierului. Putem chiar anula comanda de anulare, adică dacă am 195

anulat comanda de unire a două celule să revenim totuşi şi să realizăm unirea celulelor folosind comanda Redo. IV. UTILIZAREA EXCEL-ULUI Expunem aici doar acele noţiuni din Excel necesare sociologiei şi psihologiei. În special vom insista pe modul de lucru cu formule, intrând puţin şi în noţiuni simple de statistică ce se pot rezolva cu ajutorul Excelului. Pentru o descriere mai amplă a statisticii realizate cu ajutorul computerului, recomandăm consultarea unui manual de statistică. Amintim că: 1) pentru a ne deplasa pe foaia de calcul, putem folosi grupul de patru săgeţi. 2) similar cu editorul de texte Word, şi aici putem scrie îngroşat, înclinat sau subliniat, folosind aceleaşi metode. Bara de formule. Un lucru important îl reprezintă bara de formule (Formula Bar): În partea stângă a acestei bare avem scrisă celula care este selectată şi în care se va scrie formula. În partea dreaptă avem locul unde se vede ceea ce este în celulă. Dacă datele introduse sunt de tip caracter, atunci ceea ce se vede în celulă este şi ceea ce vom avea în bara de formule. Dacă introducem o formulă în bara de formule vom avea scrisă formula, iar în celulă vom avea rezultatul formulei. Bara de stare. O altă bară importantă este bara de stare: Ceea ce ne interesează la această bară este ca opţiunea NUM să fie activă (să existe pe bară). În cazul când aceasta este activă, putem introduce numerele din partea dreaptă a tastaturii. Dacă nu este activă, o putem activa prin apăsarea tastei NumLock ce se află în colţul din stânga sus a grupului de taste. Selecţia unor celule. Similar cu procedeul de la Word, putem şi aici să facem selecţii. Aici însă ceea ce se va selecta este celula. Alinierea în celule. Dacă nu am modificat alinierea în celule de la butoanele din meniu, atunci modul în care se aliniază datele în celulă poate reprezenta un indiciu despre tipul datelor: – datele de tip caracter se aliniază la stânga; – datele de tip număr se aliniază la dreapta. Această informaţie este utilă când dorim să verificăm dacă am introdus datele corect. De exemplu, dacă din greşeală în loc de „10” vom tasta cifra „1” şi litera „O”, atunci „1O” se va alinia la stânga, ceea ce ne va indica faptul că pentru computer avem o dată de tip caracter, şi nu una 196

de tip număr (la anumite formule această greşeală poate duce la un rezultat incorect sau la afişarea unui mesaj de eroare). Modificarea dimensiunii unei coloane. Aceasta se realizează ducând cursorul până la îmbinarea dintre etichetele celulelor. Pentru modificare avem două metode: fie mişcăm mouse-ul până la dimensiunea dorită, fie dăm un dublu-clic şi atunci coloana îşi va modifica lăţimea astfel încât să cuprindă tot textul din celulele din acea coloană. Trecerea la o altă foaie de lucru. În josul paginii, în Excel, avem mai multe foi pe care putem scrie datele. Dacă suntem pe foaia 1 şi dorim să trecem pe foaia 2, ducem mouse-ul în partea de jos a paginii şi dăm un clic pe foaia nouă pe care dorim s-o deschidem. Dacă dorim să dăm un nume foii, nume care să apară în loc de Sheet1, avem două posibilităţi: – dăm un dublu clic pe „Sheet1”. Denumirea se va selecta. Apăsăm pe tasta „Delete” şi apoi scriem de la tastatură denumirea dorită; – mergem pe „Sheet1”, dăm un clic dreapta şi din fereastra ce apare alegem opţiunea „Rename”. Apoi, de la tastatură introducem denumirea dorită. Deplasarea rapidă la anumite celule. În timpul lucrului într-o foaie de calcul s-ar putea să avem nevoie să ajungem cu cursorul direct la o anumită celulă. Pentru aceasta vom folosi comanda „Go to”. Execuţia acestei comenzi se poate realiza în două moduri: 1) se apasă pe tasta „F5”, ce se află pe primul rând al tastaturii. În fereastra ce va apărea se va tasta adresa celulei în care dorim să ajungem. Dăm Enter; 2) similar cu operaţiile de mai sus, cu singura diferenţă că în loc să apăsăm tasta F5 folosim combinaţia de taste Ctrl-G. Simboluri pentru cele patru operaţii. Modul de introducere al operaţiilor matematice. Pentru operaţiile în Excel avem următoarele taste specifice fiecărei operaţii: + → adunare - → scădere * → înmulţire / → împărţire În afară de aceste operaţii, mai avem ridicarea la putere: 52 se scrie 5^2. Pentru a introduce o formulă în Excel, trebuie să punem mai întâi semnul egal. De exemplu, dacă dorim să adunăm ceea ce avem în celula 197

A1 cu ceea ce avem în celula A2 şi dorim să scriem rezultatul în celula A3, atunci vom scrie: =A1+A2. Forma numerelor. Putem să modificăm forma numerelor în Excel cu ajutorul următorului grup de taste: Primul din stânga este pentru a scrie date de tip valutar. Cel de-al doilea buton este pentru a scrie date de tip procent, iar cel de-al treilea buton este pentru scrierea numărului astfel încât să avem separatori pentru mii şi numărul să aibă 2 zecimale. Ultimele 2 butoane sunt pentru modificarea numărului de zecimale: mărirea, respectiv micşorarea numărului de zecimale. Modul de introducere a datelor. În fiecare celulă putem avea următoarele tipuri de date: text, date numerice, formule sau funcţii. În general, celulele în care avem text ne ajută pentru a înţelege mai bine ceea ce este scris în foaia de calcul, pentru computer ele neavând nici o relevanţă. Pentru a introduce o formulă, se pune întâi semnul „=” apoi se scrie formula, iar în celulă va apărea rezultatul calculului. Un alt mod de folosire a formulelor este acela de a face calcule cu valorile din celule, referindu-ne la eticheta celulei. De exemplu, fie o foaie ca aceea de mai jos: A B C D 1 12 12 2 25 25 3 Suma(25+12) Suma(B1+B2) 4 37 37 Pentru a aduna numerele 12 şi 25, putem fie să scriem în căsuţa A4, =12+25, fie să scriem =B1+B2, rezultatul din căsuţa A4 fiind acelaşi. Dacă dorim să facem o altă adunare în coloana A, trebuie să schimbăm conţinutul căsuţelor A1, A2, A4, pe când în coloana B vom schimba doar conţinutul celulelor B1 şi B2, rezultatul din B4 schimbându-se automat. Pentru a modifica conţinutul unei celule, putem rescrie conţinutul peste ceea ce era deja scris în celulă. Însă, în cazul când într-o celulă avem o formulă mai complicată în care trebuie să modificăm doar un termen, este mai convenabil să folosim o altă metodă. Prin apăsarea tastei F2 „intrăm” în formulă şi putem să ne deplasăm prin ea cu ajutorul uneia din tastele cu săgeţi. 198

Funcţia SUM. Aşa cum se poate deduce din denumire, reali-zează suma unor numere. Sintaxa ei este: sum(PCel:UCel), unde PCel este prima celula din şirul celor care trebuie adunate şi UCel este ultima celulă din şirul celulelor ce trebuie adunate. – Un alt mod de a calcula suma este: mergem în căsuţa B6 şi cu mouse-ul dăm un clic pe semnul Σ, iar computerul va afişa direct formula sumei pentru căsuţele B1:B5, după care apăsăm pe tasta Enter. Funcţia AVERAGE. Calculează media unor valori din celulele selectate. – spre diferenţă de sumă, la medie, dacă în şirul de celule avem şi celule text, nu mai obţinem mesaj de eroare, ci pur şi simplu celulele cu text sunt citite ca fiind celule goale. Funcţiile MAX şi MIN. Aceste funcţii calculează maximul, respectiv minimul dintr-un şir de celule. Răspuns Răspuns Exemple de min Exemple de max Celulele max min =min (b1:b4) =max (b1:b4) b1,b2,b3,b4 30 10 =min (b1:b4, 100) =max (b1:b4, 100) B1,B2,B3,B4 100 10 şi 100 =min (b2, b3) =max (b2, b3) B1, B3 30 20 =min (b1, b5) =max (b1, b5) B1, B5 10 10 Funcţia COUNT. Numără (contorizează) numărul de celule ce sunt folosite. Dacă o celulă e liberă sau de formă text nu e contorizată. Forma funcţiei Celulele cu care lucrează Răspuns =Count (B1:B3) B1, B2, B3 3 =Count (B1:B3, 100) B1, B2, B3 şi 100 4 =Count (B1, B3) B1, B3 2 =Count (B1, B4) B1, B4 1 =Count (B1, B5) B1, B5 1 Dacă dorim să numărăm şi celulele text se va folosi funcţia counta în loc de count. Realizarea unei diagrame. Adeseori, pentru a înţelege mai bine datele dintr-un tabel, avem nevoie să trasăm grafice. De exemplu, rezultatele unui test pot fi analizate foarte uşor dacă le punem într-un grafic în care avem pe axa Ox numărul de elevi, iar pe axa Oy notele. Pentru diferite tipuri de clase putem avea următoarele tipuri de grafice: 199

pentru o clasă sub medie: 10 9 8

nr.elevi

7 6 5 4 3 2 1 0 4

5

6

7

note

8

9

10

nr.elevi

pentru o clasă cu rezultate bune: 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 4

5

6

7

8

9

10

note

Desigur, graficele au o paletă mai largă de aplicaţii practice. Să luăm un exemplu şi să vedem efectiv modul de realizare a unui grafic: Fie următoarele rezultate la un test: cu nota 4 – 3 elevi, cu nota 5 – 5 elevi, cu nota 6 – 2 elevi, cu nota 7 – 4 elevi, cu nota 8 – 3 elevi, cu nota 9 – 4 elevi, cu nota 10 – 3 elevi. 200

Dorim să realizăm un grafic care să ne ajute la analiza rezultatelor testului. În primul rând, vom scrie aceste rezultate într-o foaie de calcul: 1 2 3 4 5 6 7 8

A Note 4 5 6 7 8 9 10

B Nr.elevi 3 6 2 5 4 2 1

C

Selectăm celulele de la A1 la B3. Ducem săgeata mouse-ului sus în bara de butoane şi dăm un clic pe butonul pentru diagrame. Va apărea o fereastră intitulată Chart Wizard – Step 1 of 4 – Chart Type, fereastră din care trebuie să alegem tipul de grafic. Pentru exemplu nostru, cel mai indicat este cel de tipul XY(Scatter). În partea dreaptă vom avea exemple de grafice de tipul XY. Vom alege pe cel cu linii curbe (pe rândul al doilea în dreapta). Apoi dăm un clic pe butonul Next din partea de jos a ferestrei sau putem apăsa tasta Enter. A apărut fereastra Chart Wizard – Step 2 of 4 – Chart source Data, adică fereastra în care se indică sursa de unde se vor lua valorile pentru grafic şi forma graficului. Dacă am făcut selecţia bine la început, aici nu ar trebui să mai scriem nimic. Pentru a verifica dacă datele sunt bine selectate, dăm un clic pe partea de sus a ferestrei acolo unde scrie Series. Fereastra o să se modifice în partea din mijloc (cea de sub grafic). În stânga acestei părţi ar trebui să avem scris denumirea Nr.elevi, iar în dreapta, în dreptul lui Name, vom avea scris =Sheet1!$B$1; în dreptul lui X Values vom avea scris =Sheet1!$A$2:$A$8, iar în dreptul lui Y Values vom avea scris =Sheet1!$B$2:$B$8. Apoi, dăm un clic pe butonul Next din partea de jos a ferestrei sau putem apăsa tasta Enter. Avem acum fereastra Chart Wizard – Step 3 of 4 – Chart Options, adică acea etapă în care stabilim opţiunile de scriere pentru grafic. În partea de sus avem mai multe butoane: 1. Titles – dacă dorim, putem pune un titlu graficului şi putem scrie ceva în dreptul axelor Ox şi Oy. La titlu vom scrie Rezultate test, la axa Ox vom scrie nr. elevi, iar la axa Oy vom scrie Note. 201

2. Axes – stabileşte dacă dorim să avem numerotate axele. Implicit, ele vor fi numerotate. 3. Gridlines – stabilim dacă dorim linii suplimentare în dreptul gradaţiilor axelor. De obicei, liniile stabilite implicit sunt suficiente. 4. Legend – se referă la legenda graficului, dacă o dorim, şi unde să fie plasată. Se foloseşte când avem mai multe serii de numere de reprezentat. În acest caz, având doar o singură serie, vom da un clic pe căsuţa de lângă opţiunea Show legend, până când aceasta va rămâne liberă. 5. Data labels – dacă dorim ca pe grafic să apară valorile de la fiecare notă, apăsăm pe opţiunea Show value. Dacă dorim să apară nr. de elevi, apăsăm pe opţiunea Show labels. În cazul acesta, aleg opţiunea None, adică să nu scrie nimic pe grafic. Apoi, dăm un clic pe butonul Next din partea de jos a ferestrei sau putem apăsa tasta Enter. – Ultima fereastră Chart Wizard – Step 4 of 4 – Chart Location este cea în care stabilim unde să apară graficul: As new sheet, adică pe o foaie separată. As object in, adică pe aceeaşi foaie cu tabelul. Alegem opţiunea pentru o foaie separată şi obţin următorul grafic: 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 4

5

6

7

8

9

10

Observaţie: nu este obligatoriu să selectăm de la început datele pe care le vom folosi pentru a trasa graficul. Putem face aceasta şi la pasul 2, Chart Wizard – Step 2 of 4 – Chart source Data, unde la căsuţa X Values scriem =a2:a8, iar la căsuţa Y Values scriem =b2:b8.

202

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ D. M. Mareş, Bazele informaticii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. C. Pomohaci, E. Vasilescu, Informatică şi instruire asistată de calculator, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 3. C. Pomohaci, Informatică aplicată în sociologie şi psihologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

203

ISTORIE SOCIALĂ Prof.univ.dr. FLORIAN TĂNĂSESCU SEMESTRUL I OBIECTIVE Primul şi esenţialul demers didactic şi ştiinţific al cursului constă în configurarea imaginii generale a disciplinei, ca a oricărei discipline socio-umane, care este conferită de obiectul de cercetare, metode şi tehnici de investigare, rezultatele cercetării, producţia publicistică, locul şi rolul pe care îl deţine în ansamblul ştiinţelor sociale. Unele confuzii, aprecieri parcelare sau concluzii, cu iz de sentinţe definitive, ne-au impus să acordăm o atenţie specială raporturilor interdisciplinare, mai ales între istorie, sociologie, filosofie şi istorie socială. Într-un câmp ştiinţific precipitat de propriile demersuri ale ştiinţelor socio-umane şi de apropieri, disocieri şi recompuneri ale disciplinelor de graniţă, fixarea poziţiei istoriei sociale este indispensabilă perceperii corecte, mai ales a raporturilor cu istoria şi sociologia. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, noţiunile şi cunoştinţele noi oferite de curs constituie un suport important interdisciplinar, cu precădere pentru istoria sociologiei româneşti şi universale. Structura cursului este astfel elaborată încât să corespundă atât obiectivelor sale enunţate, cât şi următoarelor cerinţe: să se înscrie în raţionalitatea orelor afectate unui semestru; să ofere un volum suficient şi coerent de cunoştinţe de specialitate; să contribuie la crearea unor deprinderi pentru investigaţii ştiinţifice şi să încerce cristalizarea unor preocupări care să conducă în timp la fondarea unei şcoli naţionale de istorie socială. I. CUNOAŞTEREA SOCIALĂ VERSUS LEGITIMAREA ŞTIINŢELOR SOCIO-UMANE 1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale. Prin „finalitatea esenţialmente cognitivă” a ştiinţelor sociale, Raymond Boudon înţelege „capacitatea pe care o au de a produce un supliment de cunoaştere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi o explicaţie clară – în teorie, universal acceptabilă a unor fenomene ce par la prima vedere opere 204

pentru spirit”. Acest supliment de cunoaştere, cum defineşte Boudon rezultatele investigaţiilor asupra socialului, apropie sau distanţează ştiinţele sociale, antrenându-le într-o perpetuă „mişcare”. Fenomenul nu este nou, din contră, are o vechime respectabilă. Devine sesizabil şi apoi viguros când cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecându-se de la stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea, cuantificarea şi interpretarea lor. Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului: societatea să fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaştere” şi ştiinţele sociale să aibă capacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor macrosociale. Cele două condiţii, o dată cu edificarea societăţii moderne, chiar dacă nu se îndeplinesc integral şi uniform în întreg spaţiul socio-uman, generează comenzi sociale pe care ştiinţele sunt chemate să le onoreze. Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea sa, apare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire continuă a propriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehiculul aflat în mişcare care stimulează permanent gândirea socială pentru a da răspunsuri la provocări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului. Cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc prin care ştiinţele sociale îşi aduc contribuţia la progresul generaluman şi, deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi. 2. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii. Ştiinţele umanist-sociale au o mobilitate remarcabilă. Istoria şi filosofia, în hotarele cărora se configurează primele preocupări de istorie socială, nu se pot sustrsge acestui demers. Ambele traversează epoci ce evidenţiază „mai mult rupturi decât continuităţi” (Guy Bourde, Hervé Martin). Se recunoaşte – aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şi Eugeniu Speranţia – că „faptele omeneşti nu interesează istoria decât prin latura trăită de subiectivitatea individuală”. Latura socială este cea care generează „rupturile” şi modalităţile foarte diferenţiate de concepere a demersurilor analitice şi explicative ale istoricilor sau, mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istoriei ca ştiinţă. Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia traversează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea socială sedimentează filosofia socială (sau filosofia istoriei), ca disciplină filosofică distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt centrate pe studierea sensului şi dinamicii evoluţiei societăţii. 205

Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc tot în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificil şi complicat, dar încununează un remarcabil demers ştiinţific al noii ştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obţinerea recunoaşterii sale academice. Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dea răspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă perspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferenţele esenţiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea fundamentală definită de acelaşi obiect de studiu – societatea, sunt de viziune şi de metodă. „În timp ce sociologia cercetează constituţia de fapt a proceselor sociale, a instituţiilor, ocupându-se de problema existenţei reale a societăţii, filosofia socială urmăreşte determinarea sensului ei” (Petre Andrei). Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofia socială îl reprezintă faptul că filosofia socială studiază schimbarea necontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identifice numai ce este persistent. Iniţial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se fărâmiţează în sociologii de ramură, între care şi sociologia istorică, „specializată în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale”, spre deosebire de istorie, care este „centrată pe analiza timpului istoric ca structură a desfăşurării vieţii sociale”. 3. Originile şi evoluţia istoriei sociale. Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatori de istorie (Herodot, Tacitus ş.a.). Până în veacul al XVIII-lea, scrierile istorice din afara spaţiului românesc se înfăţişează, aproape invariabil, ca fragmente puţin semnificative şi imobile ale vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. În secolul al XVIII-lea, Voltaire şi I.Möser, prin lucrările lor, sunt consideraţi drept „agenţi” importanţi ai constituirii istoriei sociale. Şi unuia şi altuia li se atribuie rolul de fondatori ai studiilor de istorie socială (primului, datorită lucrării Secolul lui Ludovic al XIV-lea – 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria Osnabrück-ului – 1768). Se apreciază că deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre realizarea unei panorame a societăţii franceze, altul spre forţarea penetrării în intimitatea vieţii paşnicilor cetăţeni ai burgului german, sunt hotărâtoare în direcţionarea studiilor de istorie socială. Într-adevăr, cele două direcţii se dezvoltă paralel, se intersectează sau se află în concurenţă în raport cu însăşi evoluţia istoriei sociale. O pleiadă de 206

mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke, Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim ş.a.), economişti şi reprezentanţi ai altor discipline creează, treptat, un spaţiu distinct de studiu în cadrul disciplinelor respective, care pregăteşte terenul „evadării” istoriei sociale şi constituirii sale ca domeniu ştiinţific de sine stătător. „Evadarea” are loc începând din 1929, când, la Strasbourg (Franţa), se constituie grupul de istorici condus de Marc Bloch şi Lucien Febvre, care editează revista „Annales d’Histoire économique et sociale” („Analele de Istorie Economică şi Socială”). În jurul revistei se creează prima şcoală de istorie socială, ale cărei orientări sunt ambiţioase: studierea totalităţii vieţii sociale, având ca finalitate convertirea socialului într-o istorie socială. Pentru aceasta, reprezentanţii şcolii, în reconstrucţia fiecărei epoci istorice, apelează şi la analiza aspectelor ideatice şi normative, apreciind că dau o notă suplimentară de înţelegere şi acurateţe atât umanului, cât şi ştiinţei ca atare. Şcoala „Analelor” – cum a rămas cunoscută în epocă, dar şi mai târziu – a însemnat nu numai crearea unui nou şi viguros curent de studii privind istoria socială, ci şi iniţierea unui mod propriu de cercetare, care constă în antrenarea a numeroase discipline umaniste (sociologie, economie, demografie, istorie etc.) la un demers comun, cu finalităţi profitabile pentru toate şi, evident, în primul rând, pentru istoria socială. Oricâte comentarii a generat şi mai produce, încă, mişcarea declanşată în 1929 de „Anale” marchează o nouă şi importantă fază în evoluţia istoriei sociale: a statuat autonomizarea relativă a istoriei sociale faţă de istorie, conferind preocupărilor în acest domeniu articulaţii suplimentare în demersul recunoaşterii propriei sale identităţi ştiinţifice. Continuatori de mare prestigiu ai Şcolii „Analelor” (Fernand Braudel, Ernest Labrousse, Pierre Chaunu, François Siminard) se îndepărtează treptat de „spiritul” mişcării iniţiate de Bloch-Febvre. Ei împrumută de la economişti conceptul de „longue durée” („timp lung”) şi îl utilizează (Braudel) pentru a marca ideea că schimbările sociale reale într-o societate se produc la mari intervale de timp, care depăşesc durata vieţii unui om sau a unei generaţii. Basculările unor continuatori ai Şcolii „Analelor” între tradiţie şi „noul stil” sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul acesteia, cât şi pentru bunele relaţii statornicite cu sociologia şi alte discipline socio-umane. Noul context favorizează, însă, o puternică ofensivă a unor sociologi 207

(Robert N.Belloh, Neil J.Smelser, Seymur Lipset), care elaborează valoroase lucrări în orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca şi altele, calmează tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care urmează o traiectorie de împliniri remarcabile la nivelul comunităţilor ştiinţifice din diverse state, dar şi la nivelul unor proiecte internaţionale de anvergură, care antrenează considerabile forţe umane şi materiale. Varietatea şi consistenţa studiilor sale, contribuţiile pe care le aduce în planul cunoaşterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane conferă autoritate ştiinţifică istoriei sociale şi, deopotrivă, un loc tot mai bine definit. Procesul de instituţionalizare, început în perioada interbelică şi dezvoltat ulterior, a creat o vastă reţea de unităţi de cercetare la nivelul comunităţilor naţionale, precum şi instituţii specializate de rang internaţional, un sistem comunicaţional alcătuit din zeci de publicaţii şi manifestări de cele mai diverse tipuri şi anverguri ş.a.m.d. Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei statut ştiinţific este condiţionat încă de raporturile cu alte ştiinţe sociale, îndeosebi cu sociologia şi istoria. S-a impus şi tinde să se generalizeze punctul de vedere potrivit căruia istoria socială este o disciplină autonomă sau cu un grad mare de autonomizare, având un prestigiu ştiinţific bine statornicit, care se consolidează, chiar dacă unii sociologi sau istorici apreciază că locul său este în cadrul celor două discipline. Numărul acestora este în scădere, majoritatea comunităţilor ştiinţifice, inclusiv unele dintre cele mai puternice, considerând istoria socială ca o disciplină socială distinctă. Preocupări româneşti în orizontul istoriei sociale se descifrează încă înainte de Dimitrie Cantemir şi Spătarul Nicolae Milescu, dar cei doi cărturari marchează momente semnificative nu numai pentru istoria sociologiei, ci şi pentru evoluţia istoriei sociale, prin informaţiile şi tendinţele de analiză socială care se desprind din opera lor. Nicolae Bălcescu este însă cel care detaşează în câmpul istoriei studiile de istorie socială, fiind apreciat drept fondator al istoriei sociale în România. Bălcescu şi, ulterior, A.D.Xenopol şi Nicolae Iorga resping istoria evenimenţială şi accentuează analizele asupra factorului uman şi evoluţiei sociale pe două dimensiuni esenţiale: timp şi spaţiu. Un „model” original de istorie socială a fost propus de Nicolae Locusteanu şi Nicolae Blaramberg, ambii autori ai unor lucrări editate în limba franceză la Bruxelles şi, respectiv, Paris, cu ecou semnificativ 208

în epocă. „Modelul” propus era reprezentat de ample studii monografice, considerate ca fiind foarte importante realizări ştiinţifice. Lucrarea lui Blaramberg (încă necunoscută practic în România), consacrată „instituţiilor şi moravurilor României din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre” şi editată în 1886-1887, primeşte aprecieri favorabile din partea unor personalităţi ale epocii: Hyppolite Taine (care releva: „Aceste mari monografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când le vom avea în număr suficient de mare, vom ajunge poate a ne scăpa de formele ţepene şi mecanice în care spiritul de libertate s-a ţinut închis până acum”), Herbert Spencer, Cesare Cantù, Alfred Jourden, Dora D’Istria, Georg Weber etc. Locusteanu şi Blaramberg se înscriu în rândul „monografiştilor” încă de la finele secolului XIX, prefigurând o mişcare monografică românească unică ca amploare şi rezultate ştiinţifice cel puţin în spaţiul sud-est european şi al cărei aport la dezvoltarea sociologiei, istoriei şi istoriei sociale este substanţial. Preocupat de a desluşi „organizarea unui popor”, A.D.Xenopol procedează la reconstrucţia socială a istoriei potrivit elaboratului său teoretic cunoscut sub numele de „teoria serialităţii în istorie”. Conform acestuia, în succesiunea proceselor şi fenomenelor istorice se manifestă, nu legi, ci „serii istorice”, istoria societăţii devenind, astfel, succesiunea ireversibilă a unor serii de fapte înlănţuite cauzal. Teoria, ca şi scrierile lui Xenopol, de factură istorică şi sociologică, conferă inclusiv istoriei sociale deschideri interpretative importante. A.D. Xenopol, ca şi N.Blaramberg, se bucură de autoritate în cercurile ştiinţifice din străinătate, la fel cum va fi receptat mai târziu Nicolae Iorga şi opera sa. Contribuţii semnificative la constituirea unor preocupări de istorie socială aduc şi C.C.Giurescu, I.C.Filitti, Vasile Pârvan, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ştefan Zeletin, Gheorghe I.Brătianu. Profesorului Dimitrie Gusti îi datorăm una din primele forme instituţionalizate ale istoriei sociale (o secţie în cadrul Institutului Social Român) şi primul proiect de cercetare concretă a istoriei sociale a românilor. Reprezentanţi ai Şcolii de sociologie de la Bucureşti – H.H.Stahl, T.Herseni, M.Constantinescu – continuă studiile de istorie socială şi după 1945, cu excepţia perioadei nefaste 1947/1948 – 1965, când sociologia a fost interzisă de regimul comunist. După 1989, într-un context socio-politic nou, dispariţia sistemului de comandă politică n-a fost suficientă, cum nici nu poate fi de altfel, 209

pentru impulsionarea creării unui statut cert istoriei sociale. Propriile dificultăţi ale ştiinţelor umanist sociale lasă puţin spaţiu pentru reconsiderarea istoriei sociale şi pentru aşezarea ei în poziţia sa firească, de disciplină autonomă. Important este, de asemenea, ca istoria socială să-şi găsească un cadru instituţional adecvat şi să-şi elaboreze propriile orientări şi programe de cercetare, într-o viziune pragmatică, condiţionată încă de resurse umane şi, evident, materiale. II. SURSELE ISTORIEI SOCIALE. OBIECTIVE ŞTIINŢIFICE, METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE Istoria socială, la fel ca oricare altă disciplină socio-umană, îşi colectează informaţiile din diferite „zone”, mai mult sau mai puţin importante sub raportul datelor şi faptelor. Firesc, informaţiile sunt foarte variate fiindcă provin din numeroase „zone”. Informaţiile, în genere, au valoare de surse. 1. Surse. Principalele surse ale istoriei sociale sunt: rezultatele cercetărilor arheologice; unele documente istorice cu încărcătură socială (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieri istorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele artistice” (picturi, fresce, litografii etc.); „limbajul social”; mărturiile orale (istoria orală). Varietatea surselor (mai limitată însă comparativ cu sociologia) este studiată nu oricum, ci cu un anume obiectiv ştiinţific, deci cu un orizont finalist, rezultate concrete care, la rândul lor, pot îmbrăca forme diferite (lucrări, studii, articole, comunicări, rapoarte de cercetare etc.). Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai cuprinde: rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scrisori, jurnale personale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile interne ale experienţei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale” (Philippe Vigier) etc. În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şi prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi bisericeşti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de epocă, monografiilor ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii a impus elaborarea unor sisteme de clasificare ce au la bază criterii diferite (Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc). 210

Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi în cifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). În cazul ultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. Întregul set de documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o consistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale istoriei sociale. Cu prudenţă, dar fără exagerări, se pot utiliza informaţiile cuprinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele ştiri, comentarii etc. din presă. În general, însă, documentele sociale reprezintă una din sursele esenţiale ale istoriei sociale, deoarece: • sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspecte semnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică; • pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelor şi proceselor sociale; • contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau fals (cu sau fără intenţie); • prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează, aduc o contribuţie considerabilă la conexarea trecutului cu prezentul, sprijinind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor sociale contemporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unor schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă. Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă”, „desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală. Faptele artistice, cum sunt denumite generic picturile, desenele, frescele, litografiile etc., pot să fie, într-adevăr, surse pentru inspiraţia imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc surse autentice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau „corecţii” artistice. Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria socială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident, materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor metodologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puţin reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii, dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unele reţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient de confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu vast, presupunând 211

investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce, recunoaştem, este dificil de cercetat. Esenţa problemei nu constă însă în aceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, în general, şi limbajul social, ca parte componentă a acestuia şi, bineînţeles, a lexicului. Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi are circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală, exprimând realităţile sociale trecute şi actuale. În viziunea unor sociologi şi istorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţia cuvintelor şi a sintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestora precum şi acurateţea cu care exprimă realităţi sociale constituie un plus de informaţie deosebit de valoros. Pentru un istoric social nu poate scăpa atenţiei importanţa deosebită pe care o reprezintă apariţia în lexic a cuvintelor sau expresiilor cu încărcătură socială. Termeni precum familie, clan, grup, popor, naţiune, comunitate, societate, neam, spiţă de neam, clasă socială (care exprimă şi conştientizează, în esenţă, forme de agregare socială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (în sens de spaţiu social sau socio-politic), căsătorie, rudenie (instituţii sociale) sau noţiuni şi expresii ce configurează raporturi interumane (legătură, conflict, înţelegere, apropiere) ş.a.m.d., în forme etimologice evolutive, reînvie un univers uman, nebănuit de bogat în imagini şi sensuri, care modifică, uneori substanţial, idei, perspective, aprecieri etc. Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale, a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Se recunoaşte că este o sursă complexă şi relevantă sub raportul informaţiilor pe care le furnizează. 2. Obiective ştiinţifice esenţiale şi generoase (dar greu de atins) ale istoriei sociale constau în realizarea unei istorii a evoluţiei sociale (naţionale şi universale) de la începuturi şi până în contemporaneitate (în înţeles de timp istoric care se apropie de „barierele” prezentului) ce presupun reînvierea imaginilor unor lumi trecute în însăşi esenţa lor umană: modul în care oamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles să intre în raporturi unii cu alţii, să-şi făurească forme variate şi complexe de agregare socială, să răspundă la provocările naturii şi la propriile lor aşteptări, aspiraţii, exigenţe etc., să imagineze şi să creeze, în paralel cu sistemul social, alte sisteme (economic, juridic etc.), să-şi făurească propriul univers mental despre natură, lume, viaţă, moarte, să adopte norme şi reguli de comportament ş.a.m.d. 212

Obiectul de studiu al istoriei sociale, particularizat la diverşi autori, relevă poziţii care se apropie sau se distanţează. Pentru H.H. Stahl, obiectul de studiu al istoriei sociale constă în „reconstituirea formaţiunilor social-economice”, care implică „obligaţia de a analiza atât structurile economice de bază, cât şi suprastructurile aferente”. Istoria socială, în viziunea istoricului ungur, György Ranki, „studiază schimbările sociale şi particularităţile concrete ale puterii politice, procesul dezvoltării conducerii politice şi al legislaţiei”, aspect ce reclamă o metodologie care să-i permită analiza istorică a trăsăturilor unei societăţi. În perspectivă ideală, istoria socială „presupune studiul structurii şi proceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au fost acestea în contexte social-culturale trecute” (Jan Hecht). Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusiv încercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, care fie extind aria de cercetare a acesteia, fie o restrâng. 3. Metode şi tehnici de cercetare. Acestea sunt relativ consistente, dar considerabil mai reduse decât cele ale sociologiei. Metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictiv valorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în măsură să le furnizeze unele informaţii. Alte metode de care istoria socială se arată preocupată să le aplice sunt biografiile sociale şi studiile de caz. Analizele de conţinut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar în ultimele decenii se arată preocupaţi şi de studii cantitative. Monografia socială istorică este o metodă răspândită şi întrebuinţată de multă vreme, ca şi cea comparativ-istorică. III. EXTINDEREA SPAŢIULUI DE MANIFESTARE A ISTORIEI SOCIALE. PROLIFERAREA INVESTIGAŢIILOR ASUPRA SURSELOR ORALE 1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al evoluţiei sale. „Istoria orală poate fi văzută ca o sursă pe care căutăm să o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor fără scriere” (Sylvie Vincent). Alţi cercetători o consideră, mai generos, subdisciplină sau subramură a istoriei sau istoriei sociale. De mai multe decenii, în balanţa părerilor se produce un dezechilibru în favoarea celei din urmă. Istoria orală este, aşadar, o componentă a istoriei sociale, a cărei însemnătate a sporit considerabil. Are un orizont propriu de cercetare şi 213

utilizează metode şi tehnici variate, în majoritatea lor împrumutate din sociologie. Importanţa sa este cu atât mai mare, cu cât pentru anumite spaţii geografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordul îngheţat al Asiei şi Europei, precum şi Groenlanda etc.), în care îşi prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni, aborigeni, eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permite reconsiderarea trecutului istoric al unei populaţii şi, deopotrivă, realizarea unei istorii a acesteia. Dar istoria orală nu se limitează numai la atât, fiind solicitată să pună în valoare mărturiile „oamenilor încă în viaţă ca sursă a istoriei recente” (T. C. Barker), ceea ce îi deschide un alt imens şi complex teren de investigaţii. „Documentele vii” oferă, practic, o infinitate de mărturii, greu de ierarhizat în raport de semnificaţia lor, dată fiind o condiţie particulară deosebită: acestea dispar odată cu persoanele respective, ceea ce face să se exercite o presiune în creştere asupra cercetătorilor, pentru recuperarea cât mai rapidă a informaţiilor. În prezent, există un număr relativ important de persoane care au trăit experienţa dramatică a celui de-al doilea război mondial, mai puţin cea a războiului civil din Spania, şi mult mai puţine care au fost combatante în prima conflagraţie mondială. Dacă particularizăm la societatea românească, un imens şi unic material documentar îl oferă în prezent, şi nu întâmplător accentuăm asupra acestui aspect, miile de oameni care au trăit calvarul regimului totalitar comunist. Astăzi mai pot fi studiate: efectele psihosociale ale naţionalizărilor succesive, ale schimbării, în general, a regimului proprietăţii în România; pot fi colectate informaţii despre dislocările masive ce se produc în raporturile sociale dintre sat şi oraş; se obţin date numeroase, inedite şi cutremurătoare despre sistemul represiv, despre apariţia, evoluţia şi condiţia umană a unui grup social distinct şi specific totalitarismului comunist – „deţinuţii politici”, despre trăirile complexe ale componenţilor grupurilor de partizani anticomunişti, despre mişcarea de rezistenţă anticomunistă şi anticeauşistă ş.a.m.d. Tot astăzi mai pot fi studiate încă: genocidul practicat de regimul sovietic împotriva românilor basarabeni şi bucovineni; viaţa familiilor de germani din România în urma deportărilor forţate în Rusia; atitudini şi comportamente ale populaţiei faţă de germani, ruşi şi americani; emigrări în Occident din ultima jumătate de veac, comunităţile româneşti din străinătate etc. Mâine, înţelegând prin aceasta timpul care trece începând cu minutul următor, este prea târziu. 214

Iniţiative sporadice de colectare a informaţiei orale se identifică în epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca preocupare ştiinţifică, se poate afirma că există numai de câteva decenii. În Marea Britanie, acest tip de cercetare debutează în 1926, patronat de Societatea Irlandeză de Folklor, care se extinde ulterior, dar păstrând, în continuare, acelaşi caracter. Investigaţiile autentice de istorie orală încep însă mai târziu, în condiţiile mediatizării făcute de B.B.C. şi constituirii unui grup de istorici la Universitatea Lancaster, condus de John Marshall, preocupat de promovarea istoriei orale. Grupul, sprijinit de B.B.C., reuşeşte în anii '60 să creeze o arhivă sonoră, care conţinea înregistrări privind mărturii despre condiţiile sociale ale diverselor straturi sociale, îndeosebi ale claselor mijlocii. Creşterea numărului instituţiilor universitare care se arată dispuse să iniţieze cercetări de istorie orală, precum şi mediatizarea studiilor de acest tip, concură la apariţia unui interes considerabil amplificat faţă de documentele orale. Din acest punct de vedere, anul 1969 este apreciat ca moment de referinţă în evoluţia istoriei orale în Marea Britanie prin implicarea şi susţinerea demersurilor ştiinţifice de către Institutul Britanic de Sunete, B.B.C. –celebrul post de radio şi televiziune, Consiliul de Cercetări Sociologice şi Comitetul său de Economie şi Istorie Socială. Conferinţa de la Universitatea din Leicester (23-25 martie 1972) consacră dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Una din urmările Conferinţei o reprezintă înfiinţarea Societăţii de Istorie Orală, care editează publicaţia „Istoria Orală”. În 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru naţional de istorie orală, care eşuează. Nereuşita nu descurajează profesioniştii şi expansiunea istoriei orale; sunt create peste 70 de instituţii şi societăţi locale, se iniţiază cercetări şi se publică studii, articole şi lucrări remarcabile, se iniţiază noi dezbateri ştiinţifice. Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 şi ele se datorează englezului Ronald Fraser care studiază în special Andaluzia şi Catalonia, pornind de la experienţa de viaţă a unui bărbier socialist, ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a ascuns timp de 30 de ani în vremea regimului franchist şi ajungând, în final, la o frescă interesantă a războiului civil şi societăţii spaniole din anii 1936-1939. Fraser, prin lucrările sale, în care prelucrează un vast material oral, „a încercat să ne transmită experienţa de viaţă a unui întreg sat prin interviuri individuale aplicate unui număr de 70 de persoane. 215

Apoi a asamblat interviurile pe teme şi pe vârsta celor intervievaţi. În final „[...] a abordat subiectul unei ţări sfâşiate de războiul civil prin intermediul a 300 de persoane” (Mercedes Vilanova, Dominique Willems, 1980, p.547). Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei Borderias, care s-a preocupat de identificarea momentului critic al „luptei de clasă” (insurecţia) pe un eşantion reprezentativ de mineri. Istoria orală este folosită şi de Mercedes Vilanova „ca sursă complementară a unei analize cantitative”. Cercetători şi universitari francezi, italieni, germani, olandezi, unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât mai întinse zone sociale prin studiile de istorie orală. În S.U.A. şi Canada, unde istoria socială are tradiţii, investigaţiile orale au condus nu numai la crearea unor instituţii, ci şi a unor şcoli, cu rezultate remarcabile în recuperări de informaţii şi mai ales în plan publicistic. Studii importante de istorie orală se remarcă şi în comunităţi africane, asiatice etc. 2. Recuperarea mărturiilor orale. Persistă încă falsa impresie că recuperarea mărturiilor orale este o întreprindere facilă, care nu necesită pregătiri şi se poate iniţia spontan. Impresia de facial a avut şi are un impact negativ asupra credibilităţii studiilor, influenţând uneori potenţialii subiecţi, care fie refuză să răspundă la solicitări, fie manifestă reţineri, diminuând calitatea informaţiilor. Mărturia, la nivelul cunoaşterii comune, are semnificaţie de relatare, depoziţie, declaraţie a unei persoane referitoare la un fapt sau la o persoană (la fapte şi/sau la grupuri de persoane). După modul de utilizare, se disting mărturii orale şi mărturii scrise. În limbajul şi cunoaşterea ştiinţifică, conceptul de mărturie are accepţie de document social şi poate fi, de asemenea, scrisă sau orală, aceasta din urmă constituind sursa esenţială a istoriei orale. Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror particularitate este conferită de înseşi consemnarea şi conservarea însemnărilor (indiferent de natura materialului utilizat sau a mijloacelor prin care se realizează), se înscriu în mecanismele memorării şi ale memoriei. Acest tip de mărturii îsi datorează existenţa exclusiv memoriei individuale şi colective. Ca şi cele scrise, mărturiile orale sunt expresii ale experienţei umane în devenirea ei, ale diversităţii manifestărilor individuale sau colective, ale identităţii unor grupuri sociale. Mărturiile orale reţin şi reflectă deopotrivă infinite aspecte ale vieţii sociale, având deci o 216

valoare documentară ridicată în reconstrucţia evoluţiei acesteia din cele mai îndepărtate timpuri şi până în prezent. Ca forme de manifestare a memoriei, mărturiile orale sunt condiţionate de fidelitatea şi de conservarea informaţiei. Cu cât trece mai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, a unei întâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea şi acurateţea acesteia, prin influenţele mediului social în permanentă mişcare. Istoria socială nu face abstracţie de aceste aspecte, din contră, le acordă o atenţie specială. Prezintă importanţă nu numai diferenţele calitative şi cantitative ale mărturiilor orale care se referă la unul şi acelaşi eveniment înregistrat în spaţii sociale diferite, ci şi motivaţiile şi mecanismele producerii lor, pentru a discerne corect veridicitatea şi valoarea reală a informaţiilor păstrate în memorie. Mărturiile orale consemnează două modalităţi distincte de „înregistrare” a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cu valoare personală etc.: directă, când subiectul observă personal cele relatate şi/sau se implică în evenimente, şi indirectă, când subiectul se face ecoul unor întâmplări trăite de alţi subiecţi în trecut, pe care le preia, le memorează şi le transmite mai departe. În raport de modalităţile de „înregistrare” a evenimentelor, unii specialişti fac distincţie între mărturiile orale: pe unele le califică drept tradiţii orale (avându-se în vedere cele indirecte), iar pe altele drept istorie orală (care este sinonimă cu cele directe). Distincţia este esenţială „pentru dezvoltarea instrumentelor metodologice potrivit obiectivelor cercetării” (A. J. Alagoa). IV. PERSPECTIVA REALIZĂRII SINTEZELOR SOCIALE. O ABORDARE PRAGMATICĂ A STUDIILOR DE ISTORIE SOCIALĂ Experienţa acumulată de ştiinţele umanist-sociale relevă că funcţiile oricărei discipline se exprimă îndeosebi prin finalităţile ei practice, înţelegând prin acestea contribuţia pe care o aduc la lămurirea sau la soluţionarea unor importante probleme care vizează spaţiile lor de investigare teoretică şi/sau aplicativă. Propriul demers ştiinţific, ca şi experienţa mereu amplificată a ştiinţelor sociale reprezintă repere importante în orientarea studiilor de istorie socială. Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele decenii relevă distincţii esenţiale pe cele două planuri de analiză: naţional şi universal. Evoluţia acesteia în orizontul internaţional creează imaginea 217

unei discipline în expansiune, care, după maniera în care se produce, denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spaţiului socio-istoric definind orientări şi direcţii puternic conturate. În perspectiva realităţilor româneşti, istoria socială creează imaginea unui domeniu care încearcă să păstreze o distanţă rezonabilă faţă de avansurile pe care le înregistrează comunităţile ştiinţifice din alte state, dar strădaniile nu au efectul scontat. Decalajul creşte, marcând pe termen lung demersurile sale. Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutive ale istoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce materializează rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în echipă. Sociologii definesc aceste rezultate ca fiind „producţie” ştiinţifică, înţelegând prin aceasta numărul total de volume, studii, articole, comunicări ştiinţifice şi teze de doctorat publicate sau susţinute într-o anume perioadă. O comparaţie între „producţia” realizată în Occident în domeniul istoriei sociale, indiferent de secvenţa temporală pe care o alegem, şi creaţiile specialiştilor români în aceeaşi unitate de timp, este practic inoperantă dată fiind „cantitatea” impresionantă de scrieri care au fost aruncate pe piaţa intelectuală de către universitarii şi cercetătorii din comunităţile ştiinţifice „vestice”. Studiul de caz consacrat numai elaborării şi susţinerii tezelor de doctorat din Franţa numai în perioada 1964-1979 relevă, în mod evident, acest decalaj, care creşte substanţial în următoarele decenii. Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale. „Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de loc şi de timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu geografic şi într-o anume epocă istorică” (Traian Herseni). Aprecierea sociologului român pune în ecuaţie o problemă asupra căreia s-au desfăşurat ample dezbateri atât în trecut, cât şi în prezent şi care este esenţială pentru discernerea evoluţiei grupurilor sau comunităţilor umane. Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fără o raportare la cele două dimensiuni – timp şi spaţiu; nu pot exista suspendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le în realul social. „Fără discuţie că viaţa socială – relevă D. Gusti – se află plasată într-un anume mediu istoric: negreşit c-ar fi de o spăimântătoare monotonie viaţa omenească fără atmosferă istorică, datorită căreia generaţiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut şi viitor”. Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi faze evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent 218

şi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate aceste faze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup uman. V. DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMÂNEŞTI 1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinţei colective Ca europeni, românii sunt plasaţi într-un spaţiu pe care îl revendică şi care a intrat în conştiinţa politică europeană. Apartenenţa la un teritoriu este fundamentală pentru orice comunitate umană, inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este perceput „spaţiul vital” este diferit. Românii consideră că teritoriul lor le-a aparţinut dintotdeauna, viziune identică sau asemănătoare cu cea exprimată de majoritatea etniilor europene, chiar şi de către acelea care n-au sau au prea puţine temeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de argumentele ştiinţifice, în joc intră şi o componentă politică importantă. Ne interesează însă, în mod deosebit, latura socială, mai exact consecinţele în plan psihosocial ale unei asemenea viziuni, deoarece conştientizarea vechimii şi a perpetuării locuirii unui spaţiu devine, în asemenea contexte sociopolitice, o autentică religie, a cărei forţă constă în crearea unui spirit coeziv, permanent alimentat de memoria istorică, dublat de resuscitarea continuă a puterilor lăuntrice morale şi spirituale ale românilor. „Religia conştiinţei locului” devine un factor primordial al existenţei etnice a blocului românesc. Comunitatea care se naşte şi evoluează pe unul şi acelaşi spaţiu geografic (deliberat dăm acest înţeles spaţiului) perpetuează conştiinţa acestui fapt. Primordialitatea, adânc întipărită prin mecanismele memorării şi transmiterii ei din generaţie în generaţie, s-a constituit într-un argument de la sine înţeles, tratat ca atare de numeroşi specialişti, fără să fie însă analizată şi în perspectivă psiho-socială. 2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi regres în spaţiul sud-est european. „Europa unită” a fost şi este mai mult o aspiraţie decât o realitate. Dacă în prezent tentativele au consistenţa unei voinţe politice, pare-se mai articulate pe fapte, decât pe vorbe, cu cât coborâm în istorie divizarea bătrânului continent devine tot mai pregnantă. „Apusul” sau „Răsăritul” n-au sensul singular al unor banale puncte cardinale; ele invocă primordial comunităţile umane care sunt plasate în orizontul celor două extreme continentale. În orizont geo-politic, arealul răsăritean cuprinde comunităţile estice propriu-zise 219

(orientale) – bulgară, română, ungară, cehă, slovacă şi poloneză, precum şi pe cele sud-estice (meridionale) – albaneză, bosniacă, croată, greacă, macedoneană, slovenă, sârbă şi muntenegreană. Acest bloc multietnic este plasat în sud-estul continentului (după istorici) sau mai este apreciat după locul pe care îl ocupă în spaţiul european, drept zonă centrală şi estică (în viziunea politologilor). Perimetrul sud-est european (ucrainenii şi bieloruşii au fost încorporaţi în Rusia şi apoi în U.R.S.S.), comparativ cu alte zone, are un trend istoric sinuos, cu avansuri socio-economice, dar şi cu stagnări şi chiar regrese. Factorii esenţiali care concură la diferenţierea societăţilor sud-est europene, îndeosebi de cele occidentale, sunt de natură geo-politică, economică, culturală şi spirituală. Aceşti factori, pe care îi considerăm esenţiali, nu numai că au contribuit la crearea unor decalaje substanţiale între societăţile „răsăritene” şi cele „apusene”, dar au influenţat major cursul evoluţiei lor istorice. Perioadele reale de avans sunt sufocate de stagnări şi chiar regrese în domenii vitale: economie, finanţe, cultură, nivel de instrucţie, starea de sănătate a populaţiei, evoluţia demografică etc. 3. Resursele naturale – binecuvântare sau povară pentru români. Resursele naturale sunt indispensabile vieţuirii unei colectivităţi umane. Lipsa sau puţinătatea lor implică eforturi considerabile pentru procurarea strictului necesar asigurării existenţei oamenilor; diversitatea şi bogăţia resurselor, din contră, creează condiţii favorabile comunităţilor care se află într-o asemenea fericită situaţie, cum au fost şi cea geto-dacă şi succesoarele acesteia, daco-romană şi română. Paradoxal, românii, comparativ cu etniile înconjurătoare, deşi s-au aflat în situaţia de a beneficia de aproape tot ce poate oferi natura, n-au realizat performanţe deosebite în domeniul economic, precum şi în altele, ca reflex al subdezvoltării. Dimitrie Drăghicescu, Grigore Antipa şi C. Rădulescu-Motru, pentru a ne referi doar la câteva personalităţi ştiinţifice româneşti, au încercat să găsească răspuns în cercetarea „firii neamului”. „Firea neamului” – rezultantă a confluenţelor Orientului şi Occidentului pe un fond uman receptiv şi predispus la influenţe – este expresia concentrată a unei evoluţii îndelungi şi complexe. Desigur, „firea omului” a jucat un rol şi încă unul important în utilizarea şi gestionarea resurselor naturale, iar anumite trăsături de caracter sau predispoziţii care n-au fost suficient de puternice şi motivate nu puteau şi nu aveau cum să asigure o angajare totală în utilizarea bogatei zestre naturale. Spunem aceasta doar raportându-ne la un aspect – pe lângă 220

atâtea altele, dar care a fost de primă dimensiune: limitarea şi uneori chiar interdicţia de a valorifica propriile resurse naturale de către administraţia de ocupaţie. Sentimentul de frustrare, incertitudinea şi teama pentru ziua de mâine, în contextul în care dinamica schimbării dominatorilor era alertă uneori, au fost motivaţii serioase în deteriorarea interesului faţă de exploatarea resurselor şi mai ales faţă de valorificarea lor. 4. Geografia variabilă a spaţiului românesc. Arealul răspândirii elementului preromânesc este mult mai mare decât teritoriul statului român, în fazele sale evolutive. Dar un spaţiu geografic nu poate deveni ab initio o posesiune de drept sau un teritoriu atribuit, revendicat etc. Condiţia sine qua non pentru ca un spaţiu geografic să ajungă în situaţia de a fi teritoriu aparţinător unei etnii este ca populaţia respectivă să conştientizeze că pământul este indispensabil propriei existenţe şi, deopotrivă, să se fixeze în conştiinţa publică a populaţiilor învecinate ideea că teritoriul pe care se află este în stăpânirea acesteia. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu transformarea cadrului natural în spaţiu social sau, ceea ce demonstrează istoricii, cu apariţia vetrei originare de formare şi dezvoltare a unui popor. Locuitorii de acum 2000 de ani ai spaţiului social românesc în devenire percep, în forme primare, importanţa teritoriului pe care-l ocupă. Suntem în epoca de constituire a vetrei de locuire a tracilor, din care, ulterior, iau naştere geto-dacii. Caracterul sedentar al triburilor traco-geto-dace, ocupaţiile specifice unei populaţii acomodate şi integrate mediului natural şi exploatarea intensivă a bogatelor resurse naturale accelerează procesul de conştientizare spaţială şi delimitare teritorială. Primul stat dac are dimensiunile unui imperiu, cuprinzând –în afara viitoarelor teritorii româneşti –spaţii la est de Nistru (în Ucraina actuală), la sud de Dunăre (în Bulgaria actuală), la vest (Ungaria şi, parţial fosta Cehoslovacie). Este maxima extensie teritorială pe care o atinge o structură statală, fie preromânească, fie românească. De la Burebista spre epoca contemporană, întinderea formaţiunilor statale româneşti are tendinţe descrescătoare, cu scurte perioade de stagnare. Statul dac condus de Decebal – al II-lea regat dacic – este mai mic ca predecesorul, micşorându-şi suprafaţa îndeosebi pe coordonata est-vest. În evul mediu se consacră definitiv nu numai denumirile unor spaţii geo-politice româneşti (Muntenia, Moldova, Transilvania, Banatul şi 221

Dobrogea), dar şi imaginea întinderii lor în spaţiu. Muntenia („Valahia”, „Transilvania”, „Ungro-Vlahia”, „Mauro-Vlachia”, Kara Vlaska”, „Kara Iflak”), mai întinsă la început prin includerea în componenţa sa a unor părţi din Transilvania (Făgăraş, Severin, Almaş), Basarabia (Chilia), Moldova până peste Prut (Vrancea-Putna spre Trotuş) şi Dobrogea (parţial), se stabilizează teritorial având o suprafaţă de aproximativ 77.000 km.p. Moldova (uneori denumită şi „Bogdania”; foarte rar chiar „Valahia”) în graniţe istorice (inclusiv Basarabia şi Bucovina) măsura cca 93.000 km.p. Transilvania („Ardeal”; denumită de unguri „Erdely” şi de populaţia de origine germană –„Siebenburgen”) se întinde pe o suprafaţă de peste 100.000 km.p., Dobrogea, („Ţara dintre Dunăre şi Mare”) pe 10.020 km.p. şi Banatul pe aproape 19.000 km.p. Odată definitivate, structurile politico-administrative româneşti, pe măsura avansului spre modernitate, sunt cercetate cu mijloace şi instrumente care elimină aproximările (aspect pe care-l sesizăm şi în 1930, când se aduc unele corecţii la suprafaţa totală a ţării) şi fixează limite spaţiale bine determinate. Geografia variabilă a teritoriului românesc are efecte deosebite asupra societăţii autohtone, efecte care sunt mult mai profunde decât cele relevate până în prezent. Spaţiul social – care ne interesează – este supus permanent din 106 şi până în 1859 unei presiuni specifice dominaţiei unor etnii asupra alteia, pe întreaga sa întindere, iar din 1859 parţial. Timpul istoric favorabil evoluţiei românilor în propriul lor spaţiu social este anterior anului 106, iar în perspectiva teritoriului tradiţional, numai între 1918-1940. Compresia teritorială a spaţiului recunoscut şi acceptat ca fiind românesc de către comunitatea internaţională a generat mutaţii sociale profunde şi în rândul populaţiei româneşti care a rămas în afara spaţiului carpato-danubiano-pontic. VI. NATURĂ, OM, COMUNITATE ROMÂNEASCĂ Comunităţile umane sunt expresia şi efectul unui proces social ale cărui debuturi sunt mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Fiecare comunitate umană are propria istorie, dar şi convergenţe cu evoluţia altor comunităţi. Factorul comun îl reprezintă fiinţa umană, fără de care grupurile sociale sau comunităţile nu pot apărea, dar care nu se reduc la individ. Ceea ce configurează şi dă sens acestor comunităţi este viaţa socială, care reprezintă condiţia şi deopotrivă terenul devenirii lor istorice. „Termenul 222

de << viaţă socială >> desemnează fenomenele rezultate din interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor care se află într-un spaţiu limitat …Viaţa socială constituie un ansamblu de fenomene şi procese care apar în legătură cu satisfacerea nevoilor biologice ale organismului şi a proceselor vitale din acest organism” (Jan Szczepanski). 1. Apariţia fiinţei umane. Asupra originilor şi genezei fiinţei umane există diferite orizonturi interpretative. Acceptând teoria evoluţionistă, nu înseamnă că respingem alte teorii. Este un mod de a privi şi explica fenomene şi procese care au avut loc în natură. Potrivit teoriei evoluţioniste, îndelungatul proces al devenirii omului, ca fiinţă distinctă în mediul biologic din care provine, poartă numele de antropogeneză. Procesul nu se poate declanşa, chiar luând în considerare ipoteza unui accident genetic, decât numai când sunt întrunite anumite condiţii. Procesul de antropogeneză defineşte fazele succesive ale devenirii speciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la definitivarea înfăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, trăsăturilor, caracteristicilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, deci, cu raţiune. Pe plan universal, antropogeneza debutează cu aproximativ 4-3 milioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani î.Hr. În spaţiul social românesc, acest proces debutează cu cel puţin un milion de ani în urmă, mai „exact” în intervalul cuprins între 1 milion şi 700.000 de ani î.Hr. Elementele probatorii: vestigiile arheologice de la Ciuperceni –Turnu Măgurele. Prin evoluţii lente, în decurs de mii de ani, înfăţişarea omului primitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Omul primitiv de tip neanderthalian „produce” focul, confecţionează unelte din piatră, practică vânatul şi este cultivator, locuieşte în peşteri („La Adam”, în Dobrogea; Ohaba Ponor, în Transilvania; Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafaţă, în aer liber (Ripiceni, pe Prut). Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropo-geneză, în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunile mediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi caracterul. 2. Condiţiile mediului natural; adaptarea la mediu. Situarea în spaţiul european şi euroasiatic a teritoriului locuit de români, poziţia lui în raport cu alte teritorii, învecinate sau îndepărtate, au o importanţă deosebită atât pentru demersul existenţial al românilor, cât şi pentru coagularea trăsăturilor lor specifice, a matricei proprii. Orice grup uman, de la formele cele mai primitive ale existenţei şi organizării vieţii sale sociale şi până la cele din zilele noastre se află în interdependenţă cu 223

mediul înconjurător, cu perimetrul geografic pe care îl umanizează, cu comunităţile învecinate sau aflate mai departe. În afară de acestea, factorii şi condiţiile istorice, care diferă mai mult sau mai puţin de la un spaţiu geopolitic la altul, sunt de natură să influenţeze evoluţia unei colectivităţi umane. Cunoaşterea tuturor acestor factori şi condiţionări, asupra cărora se insistă în curs, este indispensabilă înţelegerii corecte a fenomenelor şi proceselor sociale din zorii apariţiei fiinţei umane şi până în pragul zilelor noastre. Fireşte că numai în această perspectivă poate fi şi trebuie analizată devenirea istorică a societăţii româneşti, integrată spaţiului socio-politic sud-est european şi, evident, celui european. În acest orizont premergător abordării genezei vieţii sociale, s-a procedat la prezentarea importanţei pe care o incumbă teritoriul şi caracteristicile sale geomorfologice, resursele umane şi plasarea spaţiului pe care îl ocupă o comunitate umană în perimetrul european. Toate acestea sunt condiţionări ale mediului natural, care au un impact major în destinul istoric al unei comunităţi, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul românilor. 3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături. Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă avea să-şi consume gândurile, energia şi predispoziţiile sale native. Constrângeri, dintre care unele grave, îl obligă să se apropie de semenii săi, intrând în relaţii de comunicare, cooperare sau de rudenie, apoi şi de adversitate sau conflict, când apar diferenţierile de avut şi poziţie socială în cadrul comunităţii. Treaptă cu treaptă se clădeşte edificiul social, care, progresiv, se individualizează, construcţiile sociale devenind şi construcţii etno-lingvistice. Etnogeneza este, poate, cel mai complex proces din istoria oricărei comunităţi umane, ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de o mulţime de factori endogeni şi exogeni. Este de fapt o construcţie de tip piramidal, dar răsturnată, baza fiind îngustă; pe măsură însă ce comunitatea respectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până la finalizarea acesteia, care presupune definitivarea formării etniei respective. Poporul reprezintă chintesenţa evoluţiei istorice a unei comunităţi umane, care se diferenţiază de toate celelalte, fie învecinate, fie mai îndepărtate, printr-o identitate proprie, inconfundabilă, de natură rasială, fizică, psihică, comportamentală, lingvistică şi care conştientizează apartenenţa la etnia respectivă şi la teritoriul pe care-l populează. În lungul şi sinuosul demers al formării poporului român există „zidiri” succesive, trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar înlănţuite între ele etc. Esenţiale sunt: „tracizarea” spaţiului românesc, individualizarea geto-dacilor, romanizarea şi configurarea tipului daco-roman, 224

asimilare a ultimilor „mari migratori” şi definitivarea elementelor constitutive ale poporului român. Premergător acestora, se configurează alte „zidiri” pe care nu putem să le omitem în devenirea istorică a populaţiei autohtone. Ele au loc în perioade istorice generoase ca întindere, pe care le-am putea defini drept epoca preindo-europeană şi epoca simbiozei dintre autohtoni şi „indoeuropeni”. Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, într-o succesiune care uneori este mascată, în prim plan apărând rupturi, discontinuităţi, stagnări sau chiar regrese. Aparenţele, ca întotdeauna, sunt înşelătoare. În straturile adânci ale populaţiei autohtone au existat elemente de continuitate şi perpetuare – forţa lăuntrică pe care i-o conferă mereu teritoriul românesc prin frumuseţe, varietate, proporţionalitate, bogăţie şi unitate de geneză. VII. ÎNCEPUTURILE ŞI EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE O dată cu apariţia sa, fiinţa umană generează un nou mod de existenţă pe scara evoluţiei lumii naturale, date fiind trăsăturile şi aptitudinile sale care o singularizează şi o detaşează, deopotrivă, de restul vieţuitoarelor. Viaţa socială nu este un dat; ea este o „creaţie” germinată pe terenul relaţiilor şi interrelaţiilor între indivizi şi colectivităţi şi al efectelor rezultate din acestea. Începuturile vieţii sociale se confundă cu zorii umanităţii şi descifrarea lor este nu numai dificilă, dar şi plină de riscuri. 1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor interumane. Hominizii care trec linia de demarcaţie a lumii animale şi încep lunga evoluţie spre devenirea lor umană sunt fiinţe gregare. Ei vin din regnul animal cu un bagaj genetic – gregarismul sau comportamentul gregar – fapt semnificativ pentru începutul vieţii sociale. „Cu alte cuvinte, nu numai indivizii umani ca atare, dar şi omenirea, mai exact specia umană, este socială în înţelesul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă până azi exclusiv în forme colective de viaţă” (Traian Herseni). În condiţiile în care spaţiile de deplasare se micşorează şi, mai ales, când se produce sedentarizarea, când oamenii încep să-şi confecţioneze unelte, arme, îmbrăcăminte etc., când se adăpostesc în locuri oferite de natură sau când îşi construiesc locuinţe, când introduc restricţii în raporturile sexuale, când populaţia creşte sub raport demografic, iar grupurile umane îşi micşorează spaţiile între ele intrând în raporturi de cooperare sau în 225

relaţii conflictuale, viaţa socială dobândeşte conţinut prin apariţia unor forme de agregare socială, a unor structuri sociale şi a unor raporturi sociale mai diversificate şi mai intense, fie între indivizi, fie între aceştia şi grupurile sociale din care fac parte. 2. Forme incipiente de grupări sociale. O primă şi importantă închegare socială, definită de N. Petrescu drept grup elementar, ar reprezenta un indiciu în sensul că omul nu apare izolat, ci într-un mediu gregar pe care îl moşteneşte şi pe care îl socializează treptat. Uniforme ca mod de organizare, grupurile elementare, prin adaptări succesive, mai de suprafaţă sau mai profunde, generează obiceiuri, credinţe, preocupări, care încep să se diferenţieze de la un grup la altul. Elementul fundamental în această fază a evoluţiei fiinţei umane îl constituie solidaritatea, ce se menţine inclusiv în grupurile în care deja conducătorii s-au impus, având funcţia conservării atât a individului, cât şi a colectivităţii. Solidaritatea are mai mult un caracter mecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. În esenţă, este o solidaritate naturală. 3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale. Viaţa socială care se desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc. reprezintă, în esenţă, o componentă a existenţei umane, care îşi are geneza în înseşi începuturile îndepărtate ale devenirii omului. Deosebirile care apar în cadrul unui grup sunt generate, în primul rând, de instinctul de dominare (forţa) şi de proprietate, posibil derivat din primul, dar cert influenţat de către acesta. Atmosfera de dolce farniente care plana asupra grupurilor primare umane se risipeşte când indivizii dotaţi fizic „descoperă” că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru propriile lor aspiraţii. Puternicii se detaşează de cei slabi, generând ierarhizări în grupul respectiv şi conflicte. Procesul de formare a proprietăţii, care a fost încurajat iniţial de instinctul de proprietate, ulterior este generat şi de alţi importanţi factori precum: – apariţia, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce la configurarea primelor „structuri ocupaţionale” (vânători, crescători de vite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio-profesionale (diverse tipuri de meşteşuguri: olar, pietrar etc.); – schimbările mediului înconjurător, care favorizează procesele demografice ce determină apropierea grupurilor unele de altele şi conştientizarea spaţiului „vital” de către fiecare grup; – declanşarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă de hrană şi locuire), care au în obiectiv şi implică deposedarea de bunuri, 226

apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea” femeilor, alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor; – calamităţi naturale: revărsări de ape, incendii devastatoare, secetă, erupţii vulcanice etc. ce determină fuga precipitată, cu consecinţele de rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea în conflict cu alte comunităţi sau acceptarea „tutelării” de către altă comunitate (ceea ce duce, implicit, la inegalităţi). Viaţa socială a comunităţilor primitive relevă existenţa unor diferenţieri sociale. Deosebirile care se configurează în aceste comunităţi sunt de două tipuri: a) de castă (sau de clasă) şi b) de merit. Primele împart societatea în categorii pe bază de drepturi ereditare şi avere, iar celelalte sunt produsul unor calităţi individuale. Chiar şi numai aceste distincţii sunt suficiente pentru a observa că „societatea” primitivă este departe de a prezenta aspectul unei egalităţi nivelatoare. Averea (în sens de bunuri), naşterea şi meritul sunt criterii de apreciere în aceste societăţi, creând, astfel, decalaje, unele chiar importante. VIII. CONSOLIDAREA SISTEMULUI CLIENTELAR ŞI A DEZVOLTĂRII DEPENDENTE. TENDINŢE TIMPURII DE PERIFERIALIZARE A COMUNITĂŢILOR SUD-EST EUROPENE 1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţie socială. Aşa cum a primat în diferenţierea indivizilor în primele faze ale procesului de antropogeneză, tot la fel s-au produs, la început, şi distanţările între comunităţi, cu efecte vizibile în plan social, dar şi pe alte planuri. O vreme, „agenţii” care provocau asemenea fenomene şi procese socio-istorice de anvergură şi profunzime au fost populaţiile migratoare, ulterior locul lor fiind cedat puterilor europene ale vremii. Dacă în părţile apusene ale continentului europeandecalajele între cuceritori şi învinşi nu devin o povară pentru ultimii, iar în epoca modernă şi contemporană se anihilează, practic, în cele răsăritene situaţia este cu totul alta. Societăţile din acest perimetru trăiesc drama periferializării. Proporţionalitatea formelor de relief, reţeaua hidrografică, clima temperată, vegetaţia şi fauna bogate, resursele naturale variate şi din abundenţă în trecut, s-au constituit în avantaje şi, deopotrivă, dezavantaje pentru populaţia românească. Dezavantajele au început să apară când bogăţiile pământului românesc şi munca stăruitoare a locuitorilor săi au 227

devenit surse de atracţie pentru populaţiile prădalnice, al căror mod de viaţă era centrat pe jaf şi exploatare. Resursele naturale s-au transformat, fără voia românilor, şi în povară. Vreme de secole, ei au fost privaţi de aceste daruri ale naturii, au fost vexaţi în propriul lor spaţiu de vieţuire de străini profitori, care i-au deposedat de resurse şi le-au furat munca. Permanentizarea ocupării integrale sau parţiale a pământului aparţinător românilor de către imperiile învecinate a influenţat evoluţia lor istorică. Ritmurile dezvoltării economico-sociale sunt mai scăzute decât cele din Vestul continentului, generând, treptat, decalaje substanţiale faţă de societăţile occidentale. Este o realitate mult prea evidentă ca să poată fi contestată: lumea îndepărtată a strămoşilor românilor şi cea a românilor, după încheierea procesului de etnogeneză, s-au dezvoltat pe o linie constant ascensională atâta vreme cât factori istorici agresivi nu le-au influenţat mersul devenirii lor istorice. Aşa au fost perioadele premergătoare impactului cu populaţiile războinice şi prădalnice sau cu puteri trecătoare europene, care le-au invadat spaţiul tradiţional de vieţuire, schimbându-le cursul şi esenţa existenţei. Din cele două situaţii opuse s-a configurat un trend evolutiv plasat în incidenţa unei duble presiuni: dezvoltarea normală, „organică”, potrivit aspiraţiilor românilor, ca popor şi naţiune, şi „dezvoltarea” dependentă, impusă de dominatorii străini, ca expresie a propriei lor voinţe şi a intereselor lor economice, politice şi militare. Cele două tendinţe, diametral opuse, explică avansurile, stagnările şi regresele (uneori) societăţii româneşti, după cum explică şi reacţiile antidominatorii ale populaţiei autohtone, cu obiectivul eliminării stavilelor din calea reconstrucţiei unităţii statale şi dobândirii independenţei. 2. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul tributal şi efectele lui în plan social. Studiile asupra „orânduirii tributale” relevă că încă de la Caesar (100-44 î.Hr.), iar în spaţiul românesc de la Dimitrie Cantemir se fac referiri la un anume mod de organizare socială, care, după M. Constantinescu, ar evoca un alt tip de sistem social. Acesta consideră că „Există [...] posibilitatea ca societatea dacică din sec. I î.Hr. să fie o variantă a orânduirii tributale. În orice caz, ea depăşeşte stadiul comunei primitive şi ipoteza orânduirii tributale, chiar implicând unele elemente din sclavagismul greco-roman, e mult mai verosimilă decât cea a unei societăţi sclavagiste”. Denumirea de „orânduire tributală” aparţine lui M. Constantinescu, la ea subscriind şi profesorul Ion Banu, unul dintre puţinii specialişti români care se implică în controversele lumii ştiinţifice din străinătate în 228

deceniile şase şi şapte ale secolului trecut în problematica dificilă şi complexă a „orânduirii asiatice”. Potrivit acestora, orânduirea tributală (şi nu tributară) este o formaţiune socială care „nu se înscrie în rândul formaţiunilor clasice (de la comuna primitivă la sclavaj, la feudalism, capitalism, socialism) şi nici nu ar fi o verigă de trecere de la una la alta din aceste formaţiuni” (Henri H. Stahl). Orânduirea tributală nu poate fi asimilată cu cea a comunei primitive, date fiind diferenţierile sociale care apar în cadrul acesteia, cum nu trebuie confundată nici cu orânduirea sclavagistă sau cu cea feudală. Ceea ce distinge orânduirea tributală de feudalism, deşi ambele au un caracter agrar, sunt următoarele aspecte esenţiale: În orânduirea tributală, „unitatea superioară” (conducerea uniunii tribale sau a statului) nu se distinge net, ca în feudalism, de masa socială, ci formează o singură „formaţiune socio-economică”, în care numai unele poziţii diferă, în raport de bunuri şi muncă; în feudalism avem de-a face cu structuri sociale distincte (clase sociale) opozante prin nivelul proprietăţii, interese şi aspiraţii: seniorii (feudalii – laici şi bisericeşti) şi masa ţărănimii dependente, majoritară, a orăşenimii şi meşteşugărimii dependente. În orânduirea tributală, pătura suprapusă (elita) se mulţumeşte să „încaseze” surplusul produselor şi să „solicite” munci „de ajutorare” (executarea de şanţuri sau ziduri de apărare), care sunt, în fond, în folosul tuturor; în feudalism, seniorii se substituie unităţii centrale colective în încasarea tributului, fixându-i cuantumul în raport de propria lor voinţă; din anonim şi colectiv, tributul devine individual, pe cap de gospodar, conducând la decăderea în servaj a membrilor comunităţii respective. În orânduirea tributală, ocupaţiile membrilor comunităţii se desfăşoară liber, în timp ce în feudalism activităţile productive sunt supuse arbitrariului seniorului feudal sau bisericii. În timp ce în orânduirea tributală există un proprietar unic asupra pământului şi bunurilor (tribul), în feudalism pământul se află în proprietate devălmaşă între senior (care este mai mult stăpân decât proprietar deplin) şi comunitatea rurală (care nici ea nu este proprietară deplină, ci are numai un drept devălmaş asupra unui hotar care aparţine comunităţii). Proprietatea feudală exprimă, astfel, un tip de relaţii de proprietate mixte – seniorale şi ţărăneşti – confuze şi nestabile. Ipoteza existenţei „orânduirii tributale”, inclusiv în spaţiul tradiţional românesc, are, fără îndoială, o anumită substanţă teoretică şi este atractivă. Nu este exclus ca un astfel de sistem socio-economic să se dovedească în mod argumentat că a funcţionat cândva. 229

3. Obştea ţărănească – expresie socială a comunităţilor agrare şi reactiv antidominator. Dacă „orânduirea tributală” se înscrie în rândul probabilităţilor istorice, obştea sătească este o realitate socială indiscutabilă. Este o formă de agregare socială, care „vine” din adâncurile istoriei umane şi îşi prelungeşte existenţa în mai multe zone europene, până în modernism. Pentru istoria socială a comunităţilor româneşti, obştea sătească are o importanţă deosebită, motiv pentru care istorici, sociologi, economişti şi alţi specialişti i-au acordat o atenţie considerabilă. Obştea ţărănească teritorială, cum a intrat definitiv în istoria socială a poporului român, nu este nici prima şi nici cea mai veche formă de organizare socială de acest tip. P. P. Panaitescu demonstrează că, anterior acesteia, încă din vremea comunităţilor geto-dace, existau forme de obşti cum erau comunităţile vicinale teritorializate, care, la rândul lor, prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un „model” anterior, de tipul comunităţilor gentilice. Deosebirea dintre obştea gentilică şi cea ţărănească teritorială constă în aceea că prima era întemeiată pe legăturile de sânge (de rudenie), formând un trib de sânge care stăpânea şi lucra pământul în comun, în timp ce a doua era întemeiată pe legături de vecinătate şi interese economice, dualismul proprietăţii, autoconducere şi autoapărare. Deşi comunitatea sătească era formată din familii diferite, cu vechime sau mai nou aşezate în spaţiul comunitar, se mai păstrează tradiţia comunităţii de sânge, moştenită din vremea ginţilor. Acest aspect reiese din conştiinţa moşnenilor şi răzeşilor din spaţiul tradiţional românesc referitoare la înrudirea între toţi locuitorii satului devălmaş, prin fixarea unei genealogii comune şi prin perpetuarea unei legende despre un „moş” comun al colectivităţii umane respective. Trecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinală bazată pe munca în comun pe acelaşi pământ a fost un proces complex şi de lungă durată. Obştea ţărănească este o formă străveche de agregare socială, rezistentă şi reprezentativă pentru evoluţia societăţii autohtone, în anumite forme prelungindu-şi existenţa până în pragul epocii contemporane. Este, totodată, o formă ancestrală socială care opune rezistenţă tentativelor seniorilor feudali – laici sau eclesiaşti – de aservire, dar nu aduce progrese în producţia de mărfuri şi nici nu poate contribui la dezvoltarea pieţei interne sau externe a societăţii româneşti, dimpotrivă este o stavilă în dezvoltarea economică. Cu toate acestea, importanţa obştilor, pentru 230

perioadele prefeudală şi feudală, sub aspect social, este considerabilă, constituind elementul opozant al spolierii ţăranilor de către marii feudali şi, deopotrivă, al aservirii lor economice. Acesta este, de fapt şi aspectul esenţial care distanţează procesul de aservire din spaţiul social românesc de cel înregistrat în apusul Europei. În timp ce în vestul continentului aservirea ţărănimii este rapidă sau relativ rapidă, în Ţările Române (în Ţara Românească şi Moldova) aceasta cunoaşte ritmuri mult mai reduse şi se prelungeşte până în epoca modernă. 4. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării dependente. Prin campaniile militare ale ungurilor împotriva teritoriilor vestice româneşti se prefigurează reinstalarea tipului imperial de dominaţie, inaugurat de romani în 105/106. Timp de trei secole – de la începutul veacului al X-lea şi până la începutul veacului al XIII-lea – românii transilvăneni se confruntă cu expansiunea ungurilor. La sfârşitul acestui interval, Ardealul devine principat autonom sub suzeranitate maghiară. O soartă asemănătoare au şi celelalte teritorii româneşti care cad în sistemul dominator străin nu la mare distanţă de timp. Din secolul al XIV-lea şi până la 9 mai 1877, Ţara Românească şi Moldova sunt supuse de otomani, soartă împărtăşită şi de Dobrogea (1417 –1877) şi Transilvania (1541 –1688). Imperiul Habsburgic apare în postură de putere dominantă mai întâi în Transilvania (1688), apoi succesiv în Banat (1718), Oltenia (1718) şi Bucovina (1775). Cu excepţia Olteniei, care rămâne sub Habsburgi până la 1739, celelalte provincii sunt menţinute de Curtea de la Viena în propria împărăţie până în 1918. Ungurii revin în postură de dominatori asupra Transilvaniei în urma instituirii dualismului de tip monarhic în combinaţie cu Imperiul Habsburgic (1867). Perioade mai lungi sau mai scurte de ocupaţie militară rusească cunosc Muntenia şi Moldova între 1769 –1854, iar partea răsăriteană a Moldovei, botezată de ţarişti Basarabia, intră în componenţa Rusiei în 1812 şi este menţinută până în 1918, când se reuneşte cu România. Dar calvarul Basarabiei nu se încheie, deoarece ruşii o ocupă între 1940-1941, apoi după 1944 şi până în 1990. Consecinţele nefavorabile ale îndelungatei „integrări” a provinciilor româneşti în imperiile multietnice învecinate sunt numeroase. Esenţa mutaţiilor care se produc în planul structurilor şi manifestărilor sociale şi nu numai a lor constă în marginalizarea (periferializarea) societăţii româneşti. 231

Prin periferializare sau marginalizare înţelegem rezultatul acelui proces complex şi de durată prin care o comunitate umană ajunge să se depărteze progresiv de standardele superioare şi performante ale dezvoltării socio-economice, plasându-se cu mult sau chiar cu foarte mult sub nivelul acestora. Societatea românească este în situaţia aceasta, sau mai exact a fost adusă într-o astfel de situaţie, prin „efortul conjugat” al unor puteri europene. Evoluţia ei, ca şi a celor din această parte a continentului nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea urmărilor prezenţei integrale sau parţiale a comunităţilor naţionale sud-est europene în spaţiul de exploatare a imperiilor învecinate. Este un fenomen istoric care are efecte generale zonale, dar şi urmări distincte pentru fiecare grup etnic luat separat. IX. COMUNITĂŢILE RURALE ŞI URBANE. ACCENTUAREA CARACTERULUI AGRAR AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI 1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc. Formele cele mai îndepărtate şi, evident, primitive de colectivităţi umane au fost comunităţile săteşti, care stăpâneau în comun pământul, identificate în întreg spaţiul euro-asiatic, din Marea Britanie până în India şi mai departe. Comunităţile săteşti arhaice, bazate pe rudenia de sânge între membrii săi, evoluează generând comunităţi agrare, în care indivizii nu mai erau legaţi printr-o relaţie de rudenie şi aveau deja în posesie o suprafaţă de pământ şi locuinţa amplasată pe ea. Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile străvechi şi în spaţiul social românesc. Se pare că aşezările agrare, alcătuite la început din mai multe familii înrudite, sunt primele tipuri de „localităţi” şi, deopotrivă, cele mai răspândite. Le urmează comunităţile pastorale, care sunt de durată sau temporare (în raport de predispoziţiile grupului uman din care erau alcătuite şi de vegetaţia necesară creşterii animalelor). Formaţiunile comunitare agrare au dăinuit în forme străvechi până în apropiere de zilele noastre, generând una din problemele cele mai dificile, dar şi cele mai incitante ale istoriei sociale. Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală) reprezintă o formă de viaţă socială stabilă, care este antrenată cu mare greutate la schimbări şi mai ales la transformări, caracteristică comună, de altfel, tuturor formelor de organizare de acest tip. 232

Organizarea comunităţilor rurale nu se realizează ad hoc. Ea presupune, evident, existenţa unor precondiţii esenţiale. „Un sat –aprecia profesorul Dimitrie Gusti – se dezvoltă într-un mediu cosmic, sub înrâurirea anumitor forme de relief, unei anumite formaţii biogeografice, faţă de care el cedează adaptându-se pasiv sau reacţionează devenind el însuşi un agent de transformare, imprimând pecetea genului său de viaţă, socializând sau umanizând peisajul” (D. Gusti, 1968, p. 420). Ca aşezare umană, satul, potrivit aceloraşi aprecieri, se raportează la spaţiul înconjurător („problema regiunii”), la spaţiul utilizat pentru practicarea agriculturii („problema trupului de moşie”), la suprafaţa locuită („vatra satului”) şi la propriile sale alcătuiri sociale. Satele „se aşază” nu numai în raport de condiţiile de mediu, ci şi în raport de funcţiile sociale şi economice pe care trebuie să le îndeplinească. În general, satele de şes au vatra satului în mijlocul „moşiei”, din raţiuni economice, dată fiind maniera de exploatare a pământului în tarlale, adică utilizarea prin rotaţie a terenurilor destinate culturii plantelor. Acest „principiu” s-a aplicat şi mai târziu, tot din raţiuni economice, dar impus de către latifundiarii laici sau eclesiaşti unor ţărani. În majoritatea lor, satele mănăstireşti, domneşti sau boiereşti au fost aşezate sau mutate după voia stăpânilor de pământ, păşuni, păduri etc. În epoca regulamentară şi, mai ales după aceea, se impune alinierea satelor, dată fiind răsfirarea lor prea mare, iar în epoca comunistă s-a trecut la sistematizarea localităţilor rurale. Vatra satului, ca şi dispunerea locuinţelor în satele de colonişti (mai vechi sau mai noi) sunt, de asemenea, impuse de autorităţi. Astfel, de la alegerea şi dispunerea liberă a vetrei satului, ca şi a locuinţelor, pe măsură ce ne depărtăm de epocile vechi, se ajunge la constituirea de noi aşezări rurale după voinţa proprietarilor de pământ sau a autorităţilor vremurilor respective. O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării şi structurii aşezărilor rurale româneşti relevă situaţia că satele risipite şi satele răsfirate se dovedesc a fi cele mai tipice sate româneşti. Preponderent, ele sunt situate în zonele de munte şi sub munte. În aceste sate au trăit cei mai mulţi ţărani moşneni. De aici s-a extins treptat o mare parte din populaţia care s-a aşezat la câmpie. Există şi aşa-zisele sate răsfirate ,care sunt formate, pe de o parte, din grupuri de gospodării mai adunate, iar pe de altă parte, din gospodării noi „roite” pe locuri mai îndepărtate. Între aceste două tipuri de sate deosebirile şi delimitările nu sunt tranşante, ambele fiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul românesc al înălţimilor. Spre ţinuturile joase se identifică alte tipuri de sate, între care, 233

în primul rând, satele adunate, ce au gospodăriile aşezate una lângă alta, cu tendinţe spre aglomerare.Tipologia satelor este determinată de factori fizici, dar, de cele mai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punct de vedere, satele româneşti sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pe munţi şi coline; altele sunt lungi, îndeosebi cele aşezate de-a lungul apelor; multe sunt sate ramificate (cele aşezate în bazine muntoase mici, în care există mai multe cursuri de ape şi văi, pe care se înşiră, în ramuri sau radiar, gospodăriile). Există şi alte forme ale satelor româneşti: rotunde, circulare sau poligonale, triunghiulare, cum sunt satele de colonizare, satele de şes sau cele situate de-a lungul văilor. În ansamblu, distribuţia pe regiuni a satelor româneşti ne relevă că la munte predomină satele risipite; în zonele colinare cele răsfirate, iar la şes şi în câmpie satele adunate, compacte. 2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire. „Oraşul românesc” ca produs autohton. Habitatul, în contextul dezvoltării culturii materiale şi spirituale, al diversificării structurilor şi raporturilor sociale, cunoaşte extinderi şi adaptări succesive la noile exigenţe umane şi sociale. Treptat, comunităţi teritoriale îşi îmbogăţesc zestrea edilitară cu noi construcţii, mai rezistente, mai confortabile şi mai bine înzestrate cu utilităţi casnice sau publice, îşi schimbă înfăţişarea generală şi îşi măresc suprafaţa locuită, concomitent cu apariţia unor noi preocupări lucrative care generează mărirea gamei produselor şi a întrebuinţării lor, cristalizarea altor tipuri de compartimente şi manifestări ale populaţiei etc. Este, în fond, un proces lent sau mai rapid de trecere a unor aşezări rurale şi pastorale la o viaţă semiurbană, iar apoi urbană. Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor trecute şi a celei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de viaţă socială, integrată, însă, ansamblului social, în variatele sale forme. „Fiind vorba de o realitate socială sedentară, adică legată de un anumit teritoriu, cele dintâi elemente componente sunt unităţile sociale legate de teren, anume oraşele, corespunzând vieţii industriale, comerciale, administrative centrale, satele, corespunzând vieţii agrare, şi stâne, corespunzând vieţii păstoreşti din timpul verii (iarna se confundă uneori cu satul obişnuit). Sub forma aceasta se prezintă, în genere, societatea românească” (D. Gusti, 1968, p. 273). Oraşul, ca „realitate socială sedentară”, reprezintă, în esenţă, „o formă de comunitate umană”, care se caracterizează prin: număr de locuitori relativ mare; organizare socială bazată pe „diviziune ocupaţională şi specializare a serviciilor”; reglementare instituţională a raporturilor so234

ciale; relaţii de rudenie la un nivel scăzut; legături „de intercunoaştere redusă”; comportamente şi cultură eterogene (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu). Un capitol distinct în studiile sistematice asupra oraşului şi procesului de urbanizare îl reprezintă modalităţile de constituire a oraşelor. În linii generale, se acceptă că există un număr de căi ce pot fi identificate în procesele de edificare a aşezărilor urbane. Între acestea se numără: a) Constituirea oraşelor prin concentrarea de aşezări omeneşti fără a avea o structură diferenţiată sau cu structuri diferenţiate. b) Constituirea oraşelor prin aglomerarea satelor. c) Constituirea oraşelor prin forţă centrifugă, respectiv prin separarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire a oraşelor constă în desprinderea şi „roirea” unor elemente componente dintr-un oraş deja constituit. d) Întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţii umane de către altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor faze mai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasigeneralizat în epoca apariţiei oraşelor medievale. În spaţiul sud-est european, existenţa oraşelor este o realitate economică şi socială timpurie, evident în forme rudimentare. Continuitatea lor, inclusiv pe teritoriul României istorice, este remarcabilă, chiar dacă, în anumite perioade (năvălirile barbare), şi-au făcut simţită prezenţa mai puţin. În decursul evoluţiei lor, comunităţile urbane s-au diferenţiat, fie datorită plasării lor în zone geografice distincte, fie din cauza unor condiţii care le-au favorizat sau, din contră, le-au marcat existenţa. Evident, diferenţierile regionale au imprimat o anume „coloratură” habitatului urban, care a generat distanţări faţă de procesele de urbanizare înregistrate în vestul continentului. X. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (I). EVOLUŢIA LENTĂ SPRE MODERNISM 1. Dominanta agrară a structurilor sociale. Importanţa care se acordă în curs obştii săteşti şi, deopotrivă, evoluţiei raporturilor de proprietate din mediul rural, structurilor, manifestărilor şi proceselor sociale are în vedere preponderenţa ţărănimii în componentele societăţii româneşti, care este însă serios amendată în epoca comunistă, ca efect al industrializării intensive. 235

Preponderenţa ţărănimii în structura ocupaţională şi socială imprimă un pregnant caracter agrar evoluţiei societăţii româneşti, al cărei trend spre modernitate este lent, cu tendinţe de accelerare la începutul acestui secol şi, mai ales, după 1918. Aceste ritmuri lente sunt datorate nu numai preponderenţei elementelor agrare, ci şi statutului de societate dependentă pe care o are, din nefericire, societatea românească, vreme de peste un mileniu. Dominanta agrară a structurii sociale se defineşte de timpuriu şi se menţine până către finele deceniului al IV-lea al secolului trecut. Ea este specifică nu numai spaţiului românesc, ci şi întregului perimetru care, mai târziu, după cum îl vor califica unii experţi vestici, va reprezenta „Europa agrară”. Ponderea ţărănimii, în ansamblul vieţii sociale, este o realitate care transpare de la primele documente scrise şi, evident, ea este anterioară mărturiilor scrise. În secolele XIV-XV, dar şi în perioade lungi de după acestea, ţărănimea liberă este un strat foarte numeros şi puternic, răspândită în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, sub numele de răzeşi, în Moldova, sau de moşneni şi megieşi, în Ţara Românească. Cu timpul, însă, ţărănimea liberă se diminuează, căzând în dependenţa feudalilor români sau străini. Ţărănimea dependentă , la începuturile Evului Mediu, alcătuia un strat redus numeric. Cu timpul, însă, se majorează substanţial, pe măsură ce presiunea nobililor (boierilor) creşte, iar unele obşti săteşti, a căror rezistenţă s-a diminuat, cedează, fiind aservite. În Ţara Românească şi Moldova, ţăranii dependenţi erau cunoscuţi sub numele de rumâni şi, respectiv, vecini, iar în Transilvania, de iobagi (care dispuneau de sesii, loturi mici de pământ) şi jeleri (care erau lipsiţi de orice proprietate, dar aveau libertatea de a se muta dintr-un sat în altul). Satele libere (obştile) sunt aservite din interese economice, care generează competiţie acerbă între marii boieri (nobili) pentru extinderea propriilor proprietăţi. Aşa se nasc marile domenii (latifundii ), începând cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea şi continuând vreme de secole. Expansiunea lor, practic, nu are limite, astfel încât un număr restrâns de mari latifundiari ajung să stăpânească imense suprafeţe de pământ, majoritatea satelor libere devenind sate boiereşti sau mănăstireşti. „Lumea” rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenarea societăţii româneşti în demersuri mai substanţiale şi mai hotărâte spre modernizare, înfăţişa imagini ce exprimau mari contraste sociale: o minoritate, care se bucura de o situaţie înfloritoare economică şi de o 236

existenţă îmbelşugată, şi o majoritate, care avea o existenţă precară sub raportul regimului alimentar, al locuirii şi al posibilităţilor materiale. Tendinţele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale din agricultură, materializate prin unele măsuri legislative reparatorii, îndeosebi în epoca modernă şi contemporană (reforme sau legiuiri agrare), fără a le diminua meritele şi importanţa lor intrinsecă, n-au dat unei probleme atât de acute, cum a fost problema agrar-ţărănească, decât rezolvări limitate. În felul acesta, asistăm la o perpetuare a acestei probleme, ceea ce a condus la menţinerea unei preponderenţe substanţiale ţărăneşti în structura societăţii româneşti până în epoca comunistă. 2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale”. Întregul set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute de ani, comunităţile rurale şi care generează raporturi sociale specifice are un numitor comun: distribuţia suprafeţelor cultivabile, a păşunilor, a terenurilor pentru locuinţe şi a pădurilor. Modul cum s-a realizat împărţirea pământului sau mobilitatea cu care comunităţile au schimbat distribuţia acestuia între membrii lor au constituit puncte-cheie într-o strategie realistă a dezvoltării. Acele comunităţi care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulaţiei pământului, apreciat drept marfă, şi, deopotrivă, au gândit şi pus în aplicare măsuri de rectificare a decalajelor între proprietăţi, reducând disproporţiile, au progresat rapid, ajungând în vârful ierarhiei societăţilor dezvoltate. Cele care au evitat să se angajeze în astfel de politici sau chiar le-au respins s-au înscris, pe termen lung, într-un demers de automarginalizare, de îndepărtare de ritmurile unei dezvoltări susţinute economico-sociale. Raporturile agrare din perioada feudalismului timpuriu, ca şi mai târziu, sunt dominate de manifestarea unor tendinţe, care se accentuează progresiv: a) diminuarea numărului satelor libere, organizate pe principiile obştii săteşti şi creşterea celor care devin dependente; b) sporirea domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, care ajung să deţină mari suprafeţe de pământ şi zeci de sate; c) amplificarea obligaţiilor ţărănimii dependente faţă de marii proprietari de pământ şi domnie; d) stratificarea mai accentuată a ţărănimii dependente şi a boierimii, care polarizează societatea românească într-o minoritate bogată, chiar opulentă şi o majoritate sărăcită sau în curs de sărăcire; e) fuga ţărănimii de pe domeniile nobililor (boierilor), pentru a scăpa de constrângerile economice şi financiare tot mai apăsătoare (la sfârşitul secolului al XVIII-lea, peste 24.000 de familii din Transilvania se refugiază în Moldova şi Ţara Românească); f) accentuarea tensiunilor sociale în spaţiul economiei rurale, care degene237

rează în violenţe spontane sau în mişcări sociale de anvergură, ce antrenează mase importante ale populaţiei rurale; g) apariţia unor manifestări în cadrul elitelor politice, care denotă conştientizarea pericolului radicalizării raporturilor agrare (unificarea sistemului de impozite şi fixarea sarcinilor economico-financiare ale ţărănimii dependente, desfiinţarea legării de pământ a sătenilor etc.). Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agrare din România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este mai alertă, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii româneşti care rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele legislative începând cu 1878 (împroprietărirea „însurăţeilor”) s-au înscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprietăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani, pe de o parte, şi arendaşi şi moşieri, pe de alta. Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluează societatea românească se schimbă radical în 1918, prin eliminarea dominaţiei străine, reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar şi redobândirea deplinei demnităţi naţionale. Soluţiile date problemei agrar-ţărăneşti în perioada interbelică au avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele ei pozitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa în continuare a peste o jumătate de milion de capi de familie care n-au fost împroprietăriţi, lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selecţionate etc. resimţită de către ţăranii împroprietăriţi, creşterea datoriilor agricole, ca efect al dobânzilor ridicate etc., au fost alţi factori care au grevat asupra urmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică. În viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuia să dispară printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând anihilată (1949) prin cooperativizarea forţată a agriculturii româneşti. Se deschid, astfel, un capitol nou al regimului proprietăţii agrare din România, precum şi un tip nou de raporturi sociale, încă insuficient studiate până în prezent. XI. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (II). ACCELERAREA RITMURILOR DEZVOLTĂRII MODERNE 1. Consecinţe ale trendului modernizator: dominanta burgheză a structurii sociale. Modernizarea, în înţeles de proces de esenţă transformatoare, care defineşte parţial sau global sensul, ca şi natura evoluţiei societăţii româneşti, este condiţionată de dezvoltarea problemei naţionale care generează, la rândul său, alte probleme sociale. Diferite ca nivel şi 238

complexitate, procesele sociale se constituie, deci, în elementul motor al metamorfozării ansamblului social şi al relaţiilor sociale şi, deopotrivă, ele însele sunt surse originale de „producere” a unei alte categorii de procese care acţionează în afara unor segmente sociale. Trecerea de la un sistem social la altul configurează procese sociale specifice, fiecare având o anume „autonomie”, dar toate aflându-se sub presiunea aceloraşi factori de convergenţă. Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unul dintre procesele socio-economice fundamentale ale societăţii româneşti moderne: industrializarea. Timid conturată în prima jumătate a secolului trecut, industrializarea se cristalizează pregnant în următoarea jumătate de veac, fiind urmată de crearea bazelor industriei maşiniste moderne româneşti. Industrializarea implică mutaţii demografice, în sensul „migrării” unor segmente ale populaţiei din mediul rural în cel urban, şi orăşenizarea acesteia, determinând o substanţializare progresivă a procesului de urbanizare. În sistemul economiei agrare asistăm la apariţia şi generalizarea raporturilor capitaliste, care generează degradarea treptată a marii suprafeţe latifundiare în favoarea dezvoltării proprietăţii mijlocii de tip burghez, aparţinând producătorilor liberi. Ambele procese conduc la schimbări în stratificarea socială, ca şi în raporturile sociale. Procesul modificării structurii sociale şi de clasă nu este numai „derivat” al modernizării, el însuşi se justifică ca un element pulsativ în acest sens. Dinamica lui este condiţionată însă de ritmul implementării raporturilor burgheze în sfera economică, de gradul de modernizare a sistemului instituţional şi de reglementările administrativ-juridice ale aparatului de stat. Efectul său este major şi cu implicaţii determinante în definitivarea caracterului burghez al societăţii româneşti. Era firesc ca, în împrejurările schimbării stratificării sociale, să asistăm la prefaceri şi în planul raporturilor sociale, prefaceri care iau aspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de evoluţie. Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziţia faţă de mijloacele de producţie, a căror tendinţă, după cum am văzut, o reprezintă „regenerarea” lor în sistem capitalist. Natura relaţiilor sociale din cadrul societăţii româneşti care traversează această perioadă istorică este general antagonică, excepţie făcând, parţial, raporturile dintre păturile superpuse, dar mai ales relaţiile dintre muncitorime şi ţărănime, cu tendinţe de apropiere progresivă în demersurile pentru ameliorarea condiţiei lor existenţiale. 239

Evoluţia spre modernizare a societăţii româneşti în planul structurilor sale a generat o polarizare accentuată, contrastantă între clase şi categorii sociale. Procesul sărăciei a fost un însoţitor inevitabil. Determinaţiile sociale specifice societăţii româneşti au condus la modificarea sensului, obiectivelor şi mijloacelor acţiunii sociale, ca „agent” transformator. Sensul acţiunii sociale, în viziunea claselor dominante, înseamnă consolidarea structurilor burgheze ale statului modern român; în concepţia maselor, „schimbarea” socială presupune crearea unui cadru de manifestare a capacităţii lor lucrative, întemeiat pe raporturi de echitate socială şi democraţie politică autentică; o dată cu apariţia mişcării muncitoreşti se cristalizează şi ideea înlocuirii „ordinii” burgheze cu „ordinea” socialistă. De aici şi mijloacele de acţiune modificate – greve (agrare, industriale, în alte sfere de activitate), demonstraţii, manifestări ş.a., care coexistă cu cele vechi (specifice populaţiei rurale şi meşteşugarilor urbani). La nivelul suprastructurii instituţionale, procesul de modernizare şi adaptare la stilul burghez se manifestă prin crearea unui aparat instituţional modern şi adecvat noilor cerinţe, adoptarea unor norme şi reguli precise de activitate şi stabilirea unui cadru juridic de funcţionare, corelat cu interesele statului şi cu unele deziderate de grup. În sfârşit, modificarea cunoştinţei sociale poate fi apreciată ca un alt important proces al acestei epoci, care se exprimă, fie la nivelul grupului social, fie la nivelul întregii mase sociale (naţiunea). La nivel grupal, se constată două direcţii bine conturate: apropierea unor grupuri de înţelegerea forţei lor sociale (ţărănimea, muncitorimea, burghezia) şi distanţarea altora de perceperea obiectivă a realităţilor sociale (moşierimea, nobilimea). Imposibilitatea racordării conştiinţei lor sociale la legile progresului le periferializează treptat, apropiind momentul dezagregării lor ca structuri sociale. La nivel societal, conştiinţa socială se află în impact cu înnoirile burgheze, suferind transformări sensibile. De la conştiinţa de masă (socială) de tip feudal („încorsetat” de un complicat sistem de dependenţe şi relaţii senioriale şi impregnată cu misticism şi ignoranţă) se ajunge ascendent la conştiinţa socială de factură burgheză, în care primează libertatea individului (cu toate atributele ei: de organizare, de conştiinţă, de exprimare etc.), într-un sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti de esenţă burgheză. Eliberarea conştiinţei sociale de constrângerile feudale a însemnat practic eliminarea obstacolelor din calea progresului burghez, a transformării integrale a societăţii româneşti şi, deopotrivă, alimentarea conştiinţei naţionale cu noi motivaţii, mai bine 240

articulate voinţei şi aspiraţiilor colective. Calea spre împlinirea idealului naţional este deschisă şi ea confirmă, treaptă cu treaptă, că voinţa unei naţiuni, puternic motivată în temeinicia dreptului ei istoric, devine faptă. Treptele acestor făptuiri sunt: 1859, 1877 şi 1918. România Mare era un ideal împlinit, dar şi o chemare la concordie şi muncă încordată, la demnitate şi echitate socială, la respect faţă de alte state pentru a fi ea însăşi respectată, la gândire politică vizionară, pentru scrutarea viitorului. Într-o măsură adecvată, cu date şi informaţii consistente, comentate şi analizate într-o viziune integratoare, în curs se acordă atenţia cuvenită fiecărui aspect semnalat anterior. XII. SOCIETATE – NAŢIUNE 1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea. Definirea societăţii şi a naţiunii, precum şi precizarea distincţiei dintre acestea sunt esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evoluţiei unei comunităţi umane, deşi există o mare varietate de accepţiuni şi sensuri care li se atribuie. Perspectiva interpretativă istorică diferă considerabil de cea sociologică, istoricii fiind mai puţin preocupaţi de aspectele teoretice. Pentru aceştia din urmă, cele două concepte au un pregnant caracter operaţional conferit de propriile demersuri, care evită abstractizările, concentrându-se îndeosebi asupra aspectelor concrete, cu încărcătură socială, politică, economică etc. În orizontul istoriei sociale, însă, cunoaşterea contribuţiilor sociologiei la clarificarea unor aspecte referitoare la interpretarea şi utilizarea celor două concepte este foarte importantă. Interpretările date celor două concepte, în perspectivă istorică şi sociologică, aşa cum se regăsesc la diverşi autori, precum şi analizarea acestora sunt importante în discernerea corectă a evoluţiei atât a societăţii, cât şi a naţiunii române. Soluţiile teoretice autohtone date naţiunii sunt originale şi deopotrivă interesante. Profesorul Dimitrie Gusti are contribuţii esenţiale şi valoroase. Naţiunea, afirma fără echivoc ctitorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, nu este o născocire, o invenţie, ceva ireal sau imaginar. Ea este o realitate, la fel ca şi societatea, cu mare vechime, ce „poartă legături adânci cu pământul pe care se dezvoltă, cu sângele poporului care o compune, cu trecutul şi produsele strămoşilor şi cu viaţa psihică a indivizilor în viaţă”. Naţiunea – demonstrează Gusti – este, deci, „o creaţie sintetică voluntară, o unitate socială, cu motivare cosmică, biologică şi psihologică şi cu manifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, 241

juridic şi politic, care formează cultura naţională”. Nu poate fi separată de substratul ei etnic, „de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice, de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice. Între naţiune şi teritoriu există o profundă relaţie”. Desigur, extensia teritorială are mai puţină importanţă în intensitatea unei culturi, dar ea este foarte importantă pentru dezvoltarea naţiunii. Factorii naturali şi istorici au, de asemenea, influenţă asupra unei comunităţi naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă demersului naţiunii este statul naţional, „care reprezintă mijlocul de păstrare şi dezvoltare integrală a naţiunilor, în calea lor spre desăvârşire” (D. Gusti). 2. Problema naţională – problemă socială primordială. Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statul naţional-unitar. Populaţiile din spaţiul sud-est european au neşansa de a cunoaşte de timpuriu servituţile regimurilor de dominaţie impuse de etniile prădalnice sau de imperiile învecinate. Din acest punct de vedere, destinul lor istoric este asemănător. Dominaţia străină a generat nu numai subdezvoltare şi sărăcie; ea generează şi reacţii de cele mai diverse tipuri, care, progresiv, se amplifică şi se radicalizează, creând un spaţiu conflictual ireconciliabil. Acesta este terenul pe care apare şi se dezvoltă problema naţională, ca problemă socială fundamentală, de soluţionarea ei favorabilă depinzând toate celelalte probleme sociale, cum erau: dezvoltarea, regimul proprietăţii agrare, sărăcia etc. Societatea românească, integrată spaţiului sud-est european, înregistrează aceleaşi efecte ale dominaţiei străine, cum înregistrează şi reacţii antiimperiale, care o plasează în avanscena acestui areal european. Suportul esenţial al reacţiilor antidominatorii, care dobândesc treptat trăsăturile unei mişcări de eliberare naţională, îl constituie conştiinţa unităţii de origine, de limbă, obiceiuri şi tradiţii a populaţiei româneşti, care originează conştiinţa de neam şi identitatea naţională. „Naţionalizarea” timpurie a structurilor româneşti (în înţeles gustian) este referenţialul fondării ideologiei daco-româniste şi apoi a ideologiei naţionale, ca ferment mobilizator şi incitator la acţiune politică, diplomatică şi militară, pentru eliminarea barierelor constrângătoare ale dominaţiei străine şi realizarea unităţii naţional-statale. Idealul naţional este primordial, dar nu anulează aspiraţiile spre modernism ale societăţii româneşti, care devin complementare şi, deopotrivă, se constituie în replică la subdezvoltarea impusă de imperialii dominatori. Angrenată în trend modernizator, comunitatea românească amplifică propriul spaţiu de manifestare antidominator şi îi conferă o forţă 242

suplimentară. În acest context, momente relevante ale acţiunilor anterioare antiimperiale şi manifestările care converg spre cristalizarea ideologiei naţionale (Unirea Ţărilor Române sub sceptrul lui Mihai Viteazul, la 1600, scrierile cronicarilor, efortul cultural şi ideologic al Şcolii ardelene, Unirea Ţării Româneşti şi Moldovei la 1859, obţinerea independenţei de stat de către statul român modern, conferă un substrat pragmatic demersurilor spre unitate naţional-statală, care se desăvârşeşte în 1918. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 2. Nicolae Radu, Carmen Furtună ş.a., Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la societatea postcomunistă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996. 3. C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, studiu economico-social al problemei noastre agrare, în Opere complete, vol. 4, Editura Politică, Bucureşti, 1977. 4. Dimitrie Gusti, Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p.47, 213, 238, 259-262, 270, 281, 376, 383, 416, 469. 5. Traian Herseni, Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

243

ANTROPOLOGIE CULTURALĂ ŞI SOCIALĂ Lector univ. drd. CLAUDIA BURUIANĂ OBIECTIVE Obiectivul disciplinei este cunoaşterea de către studenţi a culturilor în diversitatea lor, a specificului cunaoşterii antropologice. Antropologia culturală şi socială este preocupată de om ca fiinţă integrată culturii sale (societăţii/grupului său). Cultura este un concept central al antropologiei culturale. I. OBIECTUL ANTROPOLOGIEI CULTURALE. SPECIFICUL CUNOAŞTERII ANTROPOLOGICE Prima parte a cursului urmăreşte să contureze specificul cunoaşterii antropologice, locul antropologiei culturale în ştiinţele despre om, raportul antropologiei culturale cu celelalte ştiinţe sociouman, metodele de cercetare. Antropologia culturală are ca obiect de studiu omul: ce anume diferenţiază atunci antropologia de psihologie, sociologie, sociobiologie, istorie, istoria religiilor? Obiectul antropologiei culturale îl constituie cultura şi omul integrat culturii sale, grupului său. Acest obiect a cunoscut o permanentă schimbare. Contextul naşterii antropologiei ca ştiinţă a făcut ca obiectul antropologiei să fie iniţial alte culturi (decât cea proprie cercetătorului – se mai spune uneori că antropologia s-a născut ca ştiinţă a Occidentului despre alte culturi, neoccidentale); ulterior, antropologii au trecut de la studierea unor comunităţi arhaice, „exotice” la societăţi mai apropiate lor în timp şi spaţiu – cum ar fi oraşul contemporan occidental; a apărut nu numai o anthropology at home occidentală, ci şi o antropologie a nativilor despre ei înşişi. De exemplu, în antropologia americană se trece de la interesul pentru populaţiile indigene ale Vestului îndepărtat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, la studierea grupurilor de gang, a grupurilor deviante etc. din metropola urbană americană în cadrul Şcolii de la Chicago la începutul secolului al XX-lea. Obiectul de studiu al antropologiei culturale se extinde acum la mozaicul vieţii 244

din marile oraşe: minorităţi etnice, religioase naţionale, ghetouri. Avem de-a face cu acest proces de extensie a obiectului de studiu de la culturile exotice la anthropology at home şi în Europa: în Franţa apar lucrări consacrate bandelor de tineri sau de imigranţi, ori diferitelor categorii de excluşi sau fenomenului fanilor unui star ori ai unei echipe de fotbal. În antropologia britanică apar cercetări despre grupuri de tineri de tipul skinheads. Cu toate acestea, antropologia culturală rămâne în cadrul proiectului său iniţial: acela de a descoperi – sub diversitatea societăţilor omeneşti – ceea ce este propriu umanităţii omului. Altfel spus, deşi tribul arhaic şi familia din societăţile (post)industrializate, contemporane nouă, sunt obiecte de studiu atât de diferite, această extindere a obiectului antropologiei constituie traiectul ei firesc: antropologia se „generalizează” – cum spunea recent un antropolog elveţian – la „ansamblul situaţiilor sociale şi culturale constitutive genului uman.” Cunoaşterea antropologică se construieşte, aşadar, tocmai în mijlocul acestei tensiuni între marea diversitate a societăţilor omeneşti şi ceea ce constituie atributele universale ale umanităţii omului. Există un număr foarte mare de definiţii date culturii – în diferite discipline şi arii lingvistice. Puşi în faţa acestei probleme, a definirii cât mai precise a termenului considerat central în antropologia culturală, Kroeber şi Kluckhohn au încercat o clasificare a acestor definiţii. Ei au stabilit astfel că definiţia cea mai aproapiată de sensul antropologic al culturii este cea dată de sir Edward Tylor în 1871 în lucrarea Primitive Culture; aceasta poate fi considerată un punct de pornire în toate încercările ulterioare de definire a culturii: „Cultura sau civilizaţia, considerate în sens larg, etnografic, sunt acel tot complex care include cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea, obiceiurile şi orice alte aptitudini şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii.” Dacă analizăm toate componentele culturii enumerate în această definiţie a lui Tylor, constatăm că, într-adevăr, ea subliniază: ●ideea de cultură ca „tot”, ca întreg organizat (whole complex); ●elementele cele mai importante care organizează o societate: legea, morala, credinţele, cunoaşterea etc; ●ideea de om ca fiinţă culturală (membru al unei culturi, societăţi, grup); ●ideea de cultură ca o cunoaştere transmisibilă. 245

Este dificil totuşi de stabilit, în această definiţie a lui Tylor, de la 1871, un început al construcţiei sensului antropologic al termenului de cultură, câtă vreme regăsim în spatele ei o întreagă tradiţie de gândire, după cum remarca de curând R. Williams – care stabileşte filiaţia prin care definiţia lui Tylor se înscrie în tradiţia filosofiei germane, îndeosebi a gândirii lui Herder, care la 1776 vorbea şi el despre popoare ca formând „un întreg tablou viu de moduri de viaţă, obişnuinţe, dorinţe…etc”; altfel spus, ceea ce distinge popoarele nu poate fi surprins într-o formulă verbală simplă şi de aceea avem nevoie de o sintagmă ca: „un întreg tablou viu de moduri de viaţă, aptitudini, dorinţe…”. Observăm că avem de-a face încă la 1776 cu folosirea termenului popoare în sensul în care antropologia va vorbi la începutul secolului XX despre culturi – motiv pentru care ar trebui, mai degrabă, să considerăm celebra definiţie a lui Tylor ca făcând parte din această tradiţie de gândire, decât ca anticipare a sensului antropologic al culturii. De ce discutăm despre un sens antropologic al noţiunii de cultură? Pentru că există şi un sens nu neapărat non-antropologic, ci mai restrâns, care include doar creaţiile cultural-literar-artisticeştiinţifice; în acest sens se spune despre cineva că este „cult”, erudit, „un munte de cultură” etc. (ştie foarte multe într-un domeniu, are mulţi ani de studii, este un specialist etc.). În sens antropologic, şi indivizii care nu au nici un fel de studii sau chiar nu ştiu să scrie şi să citească, au o cultură: aceea a grupului ai cărui membri sunt, de la care au învăţat să supravieţuiască (cules, vânat, cultivat plante, crescut animale etc. – în comunitatea arhaică sau a circula cu metroul, a cumpăra într-un supermarket – în comunitatea urbană), adică tot ceea ce este necesar pentru a se adapta unui mediu natural şi social dat. Cazurile limită în care un copil este pierdut şi este adoptat de o colectivitate de animale arată cât de importante sunt grupul şi interacţiunea socială pentru ceea ce devine ulterior individul: crescut în colectivităţi de animale, copilul învaţă ceea ce este necesar pentru a face faţă unui mediu de viaţă natural – să culeagă, să vâneze, să se apere, să lupte –, dar modul său de a comunica se va limita la strigăte nearticulate, rămânându-i inaccesibile formele de comunicare simbolică, modelarea unei atitudini în faţa vieţii şi a morţii prin mit, religie etc. Prin naştere, omul devine un membru al speciei, dar nu devine încă om. 246

Încercaţi acest exerciţiu atunci când aveţi ocazia: întâlniţi o persoană care nu are studii. Discutaţi despre ceea ce a ţinut foarte mult să transmită copiilor şi nepoţilor. Veţi afla că „ştie” şi transmite urmaşilor săi foarte multe lucruri: cum să se poarte, cum să salute, cum să-şi aleagă partenerul de viaţă, cum se numesc anumite stele şi constelaţii sau diverse plante şi pentru ce leacuri sunt bune, cum să hrănească animalele, când se ară sau seamănă sau ce lucrări se încep după Sf. Gheorghe, când se lucrează şi în ce zile nu e bine să lucrezi, când nu se fac nunţi, sub ce sancţiune etc. etc. Omul devine om asimilând cultura grupului său, cunoaşterea pe care grupul său a sintetizat-o şi transmis-o cu fiecare generaţie; asimilarea culturii de fiecare membru al grupului se numeşte enculturaţie. Sensul antropologic al culturii este plural şi relativistic: vorbim despre culturi, lumea este împărţită în culturi diferite. Orice persoană umană este produsul unei culturi, în care a trăit, iar diferenţele dintre oameni se explică prin diferenţele dintre culturile în care au trăit, mai mult decât prin diferenţele de rasă, de bagajul sau zestrea biologică – idee subliniată încă de Franz Boas, care recomanda la sfârşitul secolului al XIX-lea să nu mai folosim termenul de rase – diferenţele biologice nu sunt esenţiale, constituţia biologică a fiinţelor umane este relativ unitară, aparţinem sub acest aspect unei aceleiaşi specii –, ci ar fi mai potrivit să folosim termenul de culturi – sub acest aspect suntem mai degrabă diferiţi. În istoria conceptului antropologic de cultură, momentul „Boas” este considerat foarte important. Antropologia se ocupă de studierea diversităţii culturale pentru a ajunge la o teorie a umanităţii ca întreg. Dar cum pot fi cunoscute alte culturi? Care sunt principiile cunoaşterii antropologice, regulile de inserare a antropologului într-o altă cultură decât a sa, metodele de cercetare ? De ce antropologia are ca metodă etalon observaţia participantă? Cunoaşterea antropologică are ca punct de pornire „mirarea antropologică”, curiozitatea faţă de o altă cultură, faţă de un alt mod de viaţă decât cel propriu cercetătorului. Primele date despre alte culturi nu aparţin unor antropologi, ci unor misionari sau călători, ale căror jurnale de călătorie ajung să fie citite de savanţii „de cabinet” din metropolă; apare ideea organizării de muzee, având drept scop înregistrarea – mai precisă decât o făceau amatorii – a faptelor şi obiectelor culturale ale arhaicilor („primitivilor”). Clyde Kluckhohn a 247

avut ocazia să cunoască de tânăr limba şi obiceiurile indienilor navaho, fiind trimis de părinţi la o fermă din New Mexico, în vecinătatea unei rezervaţii. După ce studiază la Viena – prilej cu care descoperă psihanaliza –, întors în SUA, va face o strălucită carieră universitară la Harvard. În perioada 1936-1948, Kluckhohn iniţiază un teren antropologic de tip nou: pe termen lung, intensiv, interdisciplinar la care participă nu doar antropologi, ci şi psihologi clinicieni, alţi specialişti din ştiinţele socioumane; interesant de menţionat, în treacăt, exact în aceeaşi perioadă se derulau în România terenuri după o metodologie asemănătoare în cadrul Şcolii lui Dimitrie Gusti; Kluckhohn va studia chiar comunităţile navaho, ajungând autor al unor lucrări celebre bazate pe acest tip de cunoaştere directă: Navaho Witchcraft (1944), The Navaho Individual and his Development (1947), Navaho Classification and His Development (1938), Navaho Chant Practice (1940). Să observăm că dacă primii antropologi erau antropologi de cabinet, ulterior antropologia va deveni fundamental o disciplină de teren. A defini terenul antropologic este însă dificil, întrucât există probabil tot atâtea forme sau tipuri de terenuri antropologice câţi antropologi, proiecte sau contexte în care au fost iniţiate cercetări de teren există. De exemplu, în 1970, Jean Briggs petrece 17 luni cu un grup de inuiţi din Canada, departe de civilizaţie, în condiţii de izolare şi dependenţă totală de grup, în 1991 M. Young şi-a făcut terenul în cadrul poliţiei din Newcastle, M. Carrithers a stat trei ani în Sri Lanka etc. Cum ar trebui deci să fie un teren antropologic? Există câteva exigenţe sau precondiţii generale: cercetătorul trebuie să aibă capacitatea de a depăşi dificultăţile interacţiunii cu o altă cultură decât a sa; terenul să dureze cel puţin doi ani; să înveţe limba grupului cercetat (instrument fără de care nu ar putea să interacţioneze direct cu membrii grupului, ci ar avea nevoie de un interpret). Considerat fondator al antropologiei moderne de teren, Bronislaw Malinowski a publicat în 1920 Argonauţii din Pacificul de Vest – care nu este doar o lucrare despre această populaţie, ci şi o prezentare a propriului teren, a dificultăţilor de interacţiona, de a se integra şi de a rezista o perioadă mai îndelungată printre membrii unei alte culturi, străină antropologului. În această lucrare sunt deja conturate aceste exigenţe ale muncii de teren: cercetătorul petrece mai mulţi ani printre membrii culturii studiate, învaţă limba, participă, observă, înregistrează orice document despre orice aspect al vieţii 248

societăţii studiate. Odată ce reuşeşte să se stabilească în satul indigenilor, cercetătorul trebuie să „alcătuiască un plan clar şi coerent al structurii sociale şi să degajeze din încâlceala faptelor legile şi normele tuturor fenomenelor culturale”(B. Malinowski, Argonauts of the Western Pacific. An Account of Native Enterprise and Adventure in the Arhipelagoes of Melanesian New Guineea, 1922). Adesea se practică o suprapunere categorială între „teren” şi „observaţie participantă”, considerată metoda etalon a antropologiei culturale. Participarea este considerată o formă superioară de observaţie – antropologul de teren „învaţă” de fapt cultura pe care o studiază – aceasta este cunoaşterea directă, informaţia de primă mână asupra căreia reflectează şi teoretizează într-un moment ulterior. II. CURENTE, ŞCOLI, REPREZENTANŢI Partea a doua a cursului prezintă în cuprinsul a cinci prelegeri istoria antropologiei de la naşterea sa până la apariţia şcolilor naţionale (Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania), curentele principale (evoluţionism, difuzionism, funcţionalism, culturalism, structuralism, antropologie fenomenologică, antropologia interpretativă, antropologia simbolică) şi cei mai de seamă reprezentanţi. Această trecere, poate prea rapidă prin istoria disciplinei, este compensată de reluarea, în prelegerile următoare – consacrate temelor fondatoare ale antropologiei culturale – a principalelor lucrări devenite clasice pentru fiecare temă în parte, punctând de fiecare dată semnificaţia unei lucrări sau a alteia pentru construcţia teoretică în antropologie. Oricât s-ar dezvolta azi o ştiinţă globală a religiei – religiologia – nu se va putea dezbate problema definirii religiei fără lucrarea din 1912 a lui Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, în care se introduce deja distincţia dintre sfera sacrului şi sfera profanului. Paradigmele consacrate trebuie înţelese în toate nuanţele lor. De exemplu, în perioada naşterii antropologiei ca ştiinţă, evoluţionismul a fost curentul dominant în câmpul ştiinţelor socioumane. Teoriile evoluţioniste pun accent pe similitudini în detrimentul diferenţelor, pe noţiunea de progres continuu în istoria culturilor, pe noţiunea de evoluţie lineară a umanităţii; umanitatea este considerată ca fiind esenţial una, iar diferenţele, diversitatea sunt considerate ca manifestări conjuncturale şi istorice; etapele prin care trec culturile de la stadiul „primitiv” la stadiul „final”, cel „civilizat” 249

sunt aceleaşi (stadiul final fiind în această viziune modelul culturii occidentale moderne). Toate aceste „premise” ale evoluţionismului sunt amendabile şi astăzi pot fi considerate depăşite, dar evoluţionismul rămâne o etapă importantă pentru cunoaşterea antropologică. Frazer, Maxwell au fost evoluţionişti, iar Durkheim poate fi considerat şi el un evoluţionist moderat. Reacţiile faţă de evoluţionism au generat curente noi în antropologie: şcoala culturalistă americană „Personalitate şi cultură” – care va pune accentul pe diversitate, considerând că fiecare cultură trebuie tratată în funcţie de specificitatea sa, culturile fiind entităţi ireductibile, unitatea genului uman fiind dată de posibilitatea societăţii umane de a se diferenţia cultural la infinit. III. MARILE DOMENII DE CERCETARE ALE ANTROPOLOGIEI CULTURALE ŞI SOCIALE Marile domenii sau „obiecte” de studiu asupra cărora antropologia s-a aplecat cu predilecţie de la constituirea sa ca ştiinţă sunt abordate din perspectiva curentelor consacrate în antropologie: evoluţionism, difuzionism, invenţionism, funcţionalism, structuralism, poststructuralism, antropologie interpretativă, fenomenologie antropologică etc. Studenţii pot urmări astfel modul cum a „crescut” cunoaşterea antropologică în abordarea mitului, religiei, rudeniei etc., dar şi eşecul oricărei tentative de a explica fenomenele sociale şi diversitatea societăţilor pe baza relaţiei de opoziţie dintre gândirea simbolică şi gândirea raţională şi dintre societatea primitivă şi societăţile moderne. Temelor centrale ale disciplinei le sunt rezervate cinci prelegeri, organizate astfel: ● Mituri, rituri, ceremonii, sărbători; ● Religia, sisteme de interdicţii (tabu), sisteme de clasificare (totem) ; ● Sisteme de schimb simbolic. Darul. Sacrificiul. Rudenia; ● Sisteme ale eficacităţii simbolice. Magia. Mana. Vrăjitoria. Şamanismul ; ● Teme actuale ale antropologiei culturale şi sociale. Localizare şi globalizare. Identitate şi identitate etnică. Naţiune şi naţionalism. Viziuni tradiţionale asupra lumii versus viziuni stereotipizate asupra lumii. Antropologia aplicată. 250

Pentru a ilustra modul de abordare – trecerea unei teme prin toate curentele care au abordat-o, ne oprim în această prezentare sintetică asupra unor teme privilegiate ale antropologiei culturale şi sociale, încă de la apariţia sa ca ştiinţă: mitul, religia, sistemele de interdicţii. Studiul miturilor, religiei, riturilor, tabuurilor, al tuturor reprezentărilor şi actelor simbolice ocupă un loc aparte în antropologia culturală şi socială. Dacă simbolul – cum spune Ernest Cassirer – ne apare ca un „sesam al lumii culturale” şi dacă putem defini cultura ca fiind „ordinea simbolică a lumii” (viziunea asupra lumii – la Ion Ionică în cadrul Şcolii de la Bucureşti), descifrarea semnificaţiilor pe care le au lumile simbolice este calea de acces spre înţelegerea culturilor şi totodată spre acele elemente culturale care fac posibilă ordinea într-o societate. 1. Mitul Mitul a constituit o preocupare constantă a antropologiei culturale de la începuturile sale. Un bogat material etnologic despre mituri a permis compararea acestora. S-a observat că, în ciuda marii diversităţi a miturilor, există teme şi motive mitice comune, a căror recurenţă le-ar putea impune ca „universale” (Frazer considera fecunditatea un mit generalizat). Miturile nu sunt însă, pentru antropolog, doar povestiri despre originea lumii, a fenomenelor naturii şi a omului (aşa cum consideră filologii, de pildă). Mai mult decât o „poveste”, mitul conţine şi cultivă într-o societate atitudini, ataşamentele general împărtăşite. Mitul nu este nici o fabulaţie (o falsă reprezentare a lumii), absurdă în ultimă analiză. „Mytos” a fost considerat multă vreme ca opus lui „logos” (raţiunii). În analizele lui Claude Levi-Strauss ni se relevă, dimpotrivă, că mitul transmite nu doar viziunea despre lume comună grupului (având deci funcţia de a uni grupul prin reprezentările colective şi soluţiile pe care le oferă la problemele omului), ci, mai mult decât atât, legile de funcţionare ale gândirii. Şi gândirea mitică şi gândirea modernă recurg la aceleaşi operaţii logice şi reguli de combinare: opoziţii, inversiuni, substituţii, multiplicare etc. Tot ceea ce trebuie să facă omul, toate actele prescrise de rit se întemeiază pe mit. Mitul descrie situaţia exemplară şi actele exemplare săvârşite de zei şi recreate de rit în mod periodic(se vorbeşte despre complexe mitico-rituale). În Sathapatha Brahmana 251

VII 2,1,4 apare expres formulată ideea: „Noi trebuie să facem ceea ce zeii au făcut.” În toate culturile există serii întregi de acte prescrise şi acte interzise deodată cu explicaţia că aşa au procedat în aceeaşi situaţie sau „la început” zeul, eroul civilizator, strămoşul etc. Odihna din timpul sărbătorii imită şi ea gestul primordial al lui Dumnezeu, care s-a odihnit în a şaptea zi după ce a creat lumea şi omul, cum scrie în Facerea (2,2): s-a odihnit de toate lucrurile sale, pe care le-a făcut. Şi în Noul Testament apare, în chiar cuvintele lui Iisus, ideea că întreg mesajul său se referă la un exemplu ce trebuie urmat: „Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ioan 13, 15) şi „Cel ce crede în mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu…”(Ioan, 14, 12). Calendarul religios repetă toate actele Creaţiei. Anul nou este renaşterea periodică a timpului, fiecare a şaptea zi este destinată repaosului ritualic, ziua liturgică, lumea intră în fiecare a şaptea zi în timpul sacru, care reactualizează viaţa şi răstignirea lui Iisus. La fel stau lucrurile în toate culturile, în toate marile religii. M. Eliade constată, aducând numeroase ilustrări, că la omul arhaic „nu numai ritualurile îşi au modelele lor mitice, dar orice activitate umană îşi dobândeşte eficacitatea în măsura în care repetă exact o acţiune săvârşită la începutul timpurilor de un zeu, un erou sau un strămoş” (Mitul eternei reîntoarceri, 1991, p.26). Mitul a fost considerat multă vreme ca fiind suprapus ritului (în general, toate abordările mitului până la Cl. Levi-Strauss). Mitul este însă mai mult decât ritul (sau decât „reţeta” pentru rit), cum se observă, de pildă, în mitul marii treceri, unde descrierea ceremoniei funerare nu epuizează mitul; gândirea mitică trece „dincolo”, însoţeşte mintea umană într-o ceremonie mitică, în prelungirea celei terestre, mitul devenind astfel un instrument de cunoaştere: el are acces acolo unde vederea obişnuită nu are, mitul „ştie” acolo unde, de pildă, ştiinţa modernă nu are un răspuns (viaţa omului după moarte). Miturile exprimă idei universale, categorii fundamentale ale mentalului colectiv sau individual dintotdeauna, ceea ce invalidează ipoteza existenţei unui mental prelogic – care ar fi caracteristic societăţilor „primitive”; mitul pare să fie un „raţionament” care însoţeşte, justifică, întemeiază un „comportament” şi deci nimic nu ne îndreptăţeşte să considerăm gândirea mitică şi omul mitic iraţionale şi total opuse omului modern (care ar fi „raţional”). La o legitimare a actelor umane printr-un model extra-uman recurg atât primitivul, cât şi modernul. 252

2. Religia. Antropologia religiei Ştiinţa religiilor este mai veche şi mai amplă decât cercetările propriu-zis antropologice. Antichitatea oferă o mare cantitate de date referitoare la faptele religioase ale grecilor, romanilor şi ale popoarelor cu care aceştia au venit în contact şi o primă încercare de comparaţie şi sistematizare; în Antichitate apar şi interpretările psihologice – sociologice – filosofice ale religiei. Protagoras, în dialogul Protagoras al lui Platon, spune despre omul religios: „Omul participant la demnitate (datorită întrudirii cu zeii) a fost singura dintre făpturi care i-a cinstit pe zei şi a început să le ridice altare şi statui”. Se consideră că perioada patristică şi medievală nu cunoaşte studiul obiectiv al faptului religios, tocmai pentru că acesta presupune „o anumită distanţare faţă de religie”. Perioada descoperirilor geografice (începând cu secolul XV) acumulează date, informaţii, materiale referitoare la credinţele religioase ale popoarelor colonizate), inaugurând o nouă etapă în studiul religiilor, care poate fi considerată încheiată odată cu apariţia, în secolul XIX, a ştiinţei moderne a religiilor. Ştiinţa modernă a religiilor stă sub semnul unei duble emancipări: – faţă de filosofie, care punea în discuţie cu precădere valabilitatea faptului religios; – faţă de teologie, preocupată preponderent de argumentarea validităţii acestor fapte religioase . Vorbim despre o ştiinţă a religiilor în sensul a două tendinţe: 1) tendinţa de a pozitiva faptele religioase, descrierea lor ca fapte observate şi explicate, sau ale căror manifestări vizibile pot fi descrise şi explicate; 2) tendinţa de a considera faptul religios ca fapt cultural, ca şi celelalte fapte culturale: limba, mitul, arta. Primele abordări ştiinţifice ale religiei sunt marcate de o serie de principii comune: – ideea că religia este un produs cultural, o creaţie a omului într-o anumită etapă a istoriei omenirii; ştiinţa şi raţiunea nu păreau dispuse să accepte nici o realitate supranaturală; – schema pozitivistă de interpretare a religiei este una tipic evoluţionistă la începutul său, premisa sa de bază fiind aceea că religia 253

aparţine unui stadiu primitiv, mitic, fabulatoriu al istoriei omenirii, de care aceasta se va emancipa ulterior; – obsesia originii religiei (M. Eliade, Marc Bloch): toate teoriile acestei prime etape a elaborărilor ştiinţifice asupra religiei caută un moment prim al apariţiei religiilor. Schema evolutivă aplicată atât istoriei culturii, cât şi religiei aparţine lui H. Spencer. Iată cele mai importante principii evoluţioniste: − dezvoltarea societăţii se supune unei aceleiaşi legi generale ; − evoluţia presupune trecerea prin aceleaşi stadii ; − evoluţia este lentă, dar constant progresivă. În ciuda acestor principii dogmatice şi dovedite ulterior eronate, etapa evoluţionistă a produs unele rezultate semnificative pentru problematizarea ulterioară a religiei de către ştiinţa religiei, inclusiv de către etnologie, antropologia culturală şi socială. Max Müller este considerat întemeietor în ştiinţa modernă a religiilor. În 1897 el pune bazele unei opere enciclopedice de texte religioase The Sacred Books of the East. Lucrarea sa Mitologia comparată, scrisă la numai 24 ani (1856), este considerată „actul de naştere a ştiinţei religiilor”. În concepţia sa, în om există un simţ al divinului şi ideea de infinitate. Omul nu se naşte cu acest simţ, ci îl dobândeşte în contact cu realitatea sensibilă. Müller s-a ocupat îndeosebi de religiile vedică şi greacă. Omul atribuie prin limbaj calităţi lumii sensibile: strălucitorul, puternicul, apoi personifică şi atribuie aceste calităţi: cerul, considerat iniţial locul infinitului, devine ulterior divinitatea etc. Şi el consideră, ca toţi evoluţioniştii, că există o formă primitivă a religiei pe care o identifică în Vede, unde există mai mulţi zei, dar numai unul este considerat suprem. Ed. B. Tylor, autorul cunoscutei lucrări Primitive Culture (2 vol., Londra, 1871), considera animismul („credinţa în fiinţe spirituale”) cea mai rudimentară formă de religie. Omul descoperă în afara sa un principiu de acţiune diferit de al său. Visul, transa, moartea conduc la ideea de suflet ca fiind altceva decât corpul. Apare ideea de spirite ale morţilor, benefice/primejdioase; în ce priveşte transformarea credinţelor religioase, Tylor considera că iniţial apar diferite forme de politeism în cadrul cărora, prin ierarhizarea multiplelor zeităţi, se ajunge la monoteism; animismul este astăzi depăşit, deşi în vremea lui Tylor devenise un model de explicaţie pentru toate formele de religie cunoscute. 254

Astăzi, toate presupoziţiile sale sunt invalidate radical: − credinţa în spirite nu este universală ; − monoteismul nu a apărut din politeism ; − există şi credinţa într-o putere supremă, credinţa într-o Fiinţă supremă ; − chiar şi în culturile arhaice, religia este un fenomen mai complex decât animismul. J.G. Frazer, autorul foarte cunoscutei Creanga de aur (iniţial apărută în 2 volume la Londra 1890; la a treia ediţie, între 1907-1913, ajunge la 12 volume), considera că magia ar sta la originea religiilor. Magia ar fi înrudită cu ştiinţa, căci presupune existenţa unor atitudini identice ale vieţii psihice, ale intelectului uman. Frazer elaborează o lege care seamănă cu legea lui Comte: omenirea trece de la magie la religie, apoi la ştiinţă; când magia devine ineficientă în a controla spiritele, se trece la religie. Hubert şi Mauss vor critica această teorie: nu s-au descoperit societăţi care să nu fi avut vreodată religie şi deci să fi avut într-o etapă anterioară doar magie – ele par să fi coexistat dintotdeauna ca două componente străvechi ale viziunii omului asupra lumii. Creanga de aur, deşi depăşită ca teorie, este valabilă încă pentru colecţia de fapte asupra religiei primitive. Depăşirea problemei „originii”, odată cu lucrarea Formele elementare ale vieţii religioase a lui E. Durkheim, a însemnat un real progres în cunoaşterea religiei. „Nu există un moment anume în care să fi apărut religia; aşadar, problema religiei nu trebuie să fie pusă în sensul unui început absolut” (Formele elementare ale vieţii religioase, 1912). Există însă o formă ce poate fi considerată cea mai simplă a religiei, cea totemică. Dacă definiţiile date religiei, anterior lui E. Durkheim, se bazau pe noţiunea de supranatural, de „adevăr ocult”, definiţia sa are un sens mai larg: există o ordine a sacrului, diferită de cea a profanului, sacrul fiind superior profanului, sacrul şi profanul fiind, aşadar, două niveluri ierarhizate ale realităţii, două lumi ce par să nu aibă nimic în comun. Deosebirea dintre ele constă într-o eterogenitate de natură – pentru a trece din profan în sacru este nevoie de o totală transformare a individului, aceste două lumi fiind separate prin tabu, prin sancţiuni severe. Dar şi fenomenele magice sunt deosebite radical de cele profane. Ce separă, aşadar, magia de religie? Biserica, o comunitate morală, o societate, deci o „totalitate de credincioşi”, împărtăşind aceeaşi credinţă. Religia este un fapt 255

împărtăşit cu alţii, social. Magia nu. „Magicianul are doar clienţi, nu o Biserică.” Cu aceste distincţii pe care le introduce, definiţia dată religiei de E. Durkheim este foarte importantă, atât pentru antropologie, cât şi pentru sociologie: religia este „un sistem de credinţe şi practici legate de lucrurile sacre, adică separate, interzise; credinţe şi practici ce unesc într-o singură comunitate morală, numită Biserică, pe toţi cei care le acceptă” (p. 50, 58). Weber accentuează legătura dintre tipul de organizare socială şi cel religios, politic, economic. Aproape toate lucrările sale – Sociologia religiei, Economie şi societate, Etica protestantă şi spiritul capitalismului – conţin o problematică religioasă. Analizele sale se focalizează pe: figura liderului charismatic, persoana divină Iisus Hristos, virtuosul religios ascet, călugăr, sufit, derviş. Carisma este o putere aparte prin care cel care o deţine îi poate influenţa pe ceilalţi. Weber analizează şase sisteme religioase: hinduism, budism, confucianism, iudaism, creştinism, islam. Deşi analiza eticii protestante şi relaţia acesteia cu spiritul capitalismului sunt contestate (vezi lucrarea lui Phipippe Besnard Protestantisme et capitalisme, 1970), totuşi ideea că religia nu are numai rolul de a genera ordinea, ci şi schimbarea, inovarea este importantă. După Weber, marile sisteme religioase propun, fiecare, o cale, o „metodă de viaţă”: „O acţiune motivată magic sau religios este orientată în constiutuţia sa primară spre această lume. Acţiunile motivate magic sau religios trebuie îndeplinite „«ca să-ţi meargă bine şi să trăieşti mult pe pământ» (…)”. Aceste acţiuni sunt deci de tip raţional, înţelegând prin raţionale acţiunile orientate de mijloace şi scopuri, care, aşadar, păstrează logica şi regulile experienţei. În Etica protestantă şi spiritul capitalismului, „metoda de viaţă” ascetă, sobră promovată de protestantism devine un factor favorabil avântului capitalismului. Reforma este un moment important în dezvoltarea Europei moderne, care însă nu poate explica totul. Calvin a admis împrumutul cu dobândă, deşi Biblia condamna camăta, dar asta nu face din el părintele capitalismului modern. Conducător al unui oraş comercial în pragul falimentului, Calvin a încuviinţat o nouă atitudine faţă de ban – ideea de „creştin activ”, slujind pe Dumnezeu şi pe ai săi prin vocaţia sa. 256

Mentalitatea calculată, orientată spre profit este vectorul unei noi atitudini, care, deşi motivată religios, are în fundal raţionalizarea vieţii economice. Omul este eliberat de vechiul blestem biblic ce apasă asupra bogatului, asupra strângătorului de averi şi de bani. Un bun comerciant nu era automat un creştin rău, dacă el urma o vocaţie. Ca şi calvinismul, catolicismul a introdus, de asemenea, inovaţii menite să simplifice practicarea îndatoririlor religioase pentru oamenii „vremurilor noi”, ceea ce demonstrează apariţia, în zorii capitalismului, a unei noi etici, care sprijină orientarea în viaţa de aici spre căutarea profitului. Max Weber va căuta, de asemenea, să vadă şi în cazul altor sisteme religioase care este morala economică a acestora şi în ce mod poate să apară o nouă „mentalitate economică” (1915-1919: Morala economică a marilor religii, eseu de sociologie religioasă comparată). În aproape toate religiile, lucrurile pentru care se roagă credincioşii şi în care speră sunt lucruri sau bunuri pământeşti: sănătate, o viaţă lungă, bogăţiile. Numai tipul numit de Weber „virtuosul religios” aspiră la bunuri de alt fel decât cele terestre: mântuirea, salvarea sufletului, sfinţenia, dar nici acestea nu sunt totdeauna privilegiul exclusiv al lumii de dincolo. De fapt, omul preocupat de mântuirea sa caută în religie o orientare pentru viaţa sa de aici, o regulă de comportament cotidian. Ideea de mântuire/salvare, prezentă în toate religiile, este veche de când lumea. Dar şi interesele legate de lumea de aici sunt la fel de prezente dintotdeauna: dorinţa de eliberare de suferinţă, de foame, de moarte – în viziunea lui Weber acestea ar comanda în mod direct acţiunea umană. În disputa sa împotriva călugăriei, Luther revaloriza valoarea şi importanţa profesiei – „Beruf” nu exprimă doar „starea (poziţia)”, ci şi vocaţia –, implementarea ei este o datorie care trebuie realizată în această lume. Profesia este cea mai înaltă activitate a creştinului. Prin munca sa, susţinea Calvin, omul slăveşte aici pe pământ pe Dumnezeu. Omul lui Calvin este de o extremă eficienţă socială. Reuşita în profesie este o stare de graţie. Munca îi înlătură omului neliniştile metafizice, în sfera activităţilor sale el va obţine graţia. El va reinvesti continuu profitul şi va consuma cu sobrietate, căci trândăvia şi consumul sunt condamnabile şi atrag pierderea graţiei. Acest ascetism, religios în motivaţiile sale iniţiale, este totuşi, prin consecinţele practice, economic şi deci profan. Importanţa teoriei lui Max Weber asupra religiei – deşi amendată în numeroase puncte ale sale şi pasibilă de multe nuanţări – este dată de introducerea în 257

analiză a unor factori multipli ai cauzalităţii sociale şi de analiza interacţiunii dintre atitudinea religioasă a omului şi atitudinea sa în lume. „Suntem fiinţe culturale – scria el – înzestrate cu capacitatea şi voinţa de a lua o atitudine deliberată faţă de lume şi de a a-i da semnificaţii”. Acţiunea umană se bazează pe sensul atribuit de actorii sociali, de modul cum actorii interpretează situaţiile sociale, de semnificaţiile pe care le acordă implicării lor în acţiunea socială. Sensul acţiunilor este şi el rezultatul interacţiunii sociale. A înţelege sensul cu care actorii învestesc acţiunile este cheia explicării lor. Weber iniţiază o atitudine nouă a cercetătorului faţă de societăţile şi culturile studiate: orientarea antipozitivistă, interpretativă în ştiinţele socio-umane pune accent pe comprehensiunea, înţelegerea sensului subiectiv al comportamentului uman. Analizele sale vor fi decisive pentru dezvoltarea ulterioară a antropologiei în Marea Britanie şi SUA. Curentul antropologiei interpretative va acorda o atenţie deosebită Weltanschauung-ului (viziunii asupra lumii); în cadrul acestui curent, C. Geertz, cel mai de seamă reprezentant, avea să susţină că orice cultură dezvoltă o coerenţă internă cu valoare cognitivă – viziunea simbolică asupra lumii. Metoda fenomenologică pune accent pe comprehensiunea faptului religios; propriu acestei abordări este faptul că, „plecând de la respectarea caracterului specific al acestuia, renunţă să-l explice prin reducerea sa la orice alt tip de fenomen” (Velasco,1997). Religia poate să îndeplinească o funcţie socială, dar cunoaşterea sa nu se poate reduce la a studia acest aspect. Metoda fenomenologică este o cale de acces spre lumea interioară a formelor materiale create de spiritul uman; comprehensiunea „se realizează prin punerea între paranteze a problemei adevărului şi a valorii faptelor religioase, concentrându-se asuprea captării sensului interior”(Velasco, 1997). G. van der Leeuw, reprezentant al şcolii olandeze a ştiinţei religiilor, distinge între obiectul religiei – diverse manifestări ale acesteia – şi subiectul religiei – omul religios, pentru ca ulterior să analizeze raportul dintre obiectul şi subiectul religiei. Deşi cea mai importantă lucrare a sa, Phenomenologie der Religions (Tűbingen, 1933), este o lucrare de referinţă în domeniu, Leeuw este criticat pentru a fi moştenit „viciile evoluţioniste” anterioare în cunoaşterea religiilor. 258

Alţi reprezentanţi de seamă ai analizei fenomenologice a religiei sunt Joachim Wach şi Rudolf Otto. Mircea Eliade este, de asemenea, considerat un reprezentant al curentului fenomenologic de interpretare a religiei, îndeosebi prin Tratatul de istoria religiilor – o sistematizare a fenomenului religios pornind de la manifestările prin care acesta se face vizibil (hierofaniile), dar şi prin analiza sa asupra sacrului ca structură proprie omului şi care nu dispare decât odată cu omul. Metoda fenomenologică în analiza religiilor permite evidenţierea structurii faptului religios prin intermediul comparării celor mai diverse manifestări ale acestuia şi a semnificaţiilor lor. Pentru Rudolf Otto, definitoriu pentru sacru este caracteristica sa de a fi „cu totul altceva”, diferit de profan şi de tot ceea ce există, diferit de orice altă experienţă. Omul simte, preia această categorie a spiritului – care este sacrul, că Dumnezeu este origine şi cauză transcendentă a tot ceea ce există. M. Eliade va orienta la rândul său cercetarea religiilor spre această categorie a sacrului, dar şi spre revelaţia sa în lume, hierofaniile – manifestări prin care ceea ce este sacru (hiers) apare (phanein) în lume, în istorie. Dacă riturile şi credinţele sunt atât de diferite de la o cultură la alta, de la o religie la alta, trebuie să existe o categorie care să fie definitorie pentru toate religiile. Aceasta numai sacrul poate să fie, el fiind realitatea însăşi. Experienţa religioasă este una integrală şi de aceea are puterea de a întemeia comportamentele umane. „Sacrul şi profanul” – ipoteza sa că sacrul nu dispare, ci persistă în profunzimea inconştientului omului modern – a avut o influenţă deosebită asupra studiului religiilor, generând şi o nouă atitudine metodologică faţă de faptele simbolice şi religioase. „Omul a-religios al societăţilor moderne este încă hrănit şi ajutat de activitatea inconştientului său, fără să atingă însă o experienţă şi o viziune a lumii cu adevărat religioasă. Inconştientul îi oferă soluţii la problemele propriei existenţe, îndeplinind astfel rolul religiei … posibilităţile de a ajunge la o experienţă religioasă a vieţii zac ascunse undeva în străfundurile conştiinţei lor.” Atitudinea non-religioasă a omului modern echivalează cu a doua cădere a omului, după căderea lui Adam; şansa sa de a trăi din nou ca fiinţă integrată în unitatea dată experienţei vieţii de religie există încă în om.

259

Abordarea religiilor lumii ca „structuri de sens” şi sisteme simbolice a constituit un pas înainte în cunoaşterea vieţii religioase a omului. „Multă vreme, spunea G. Dumezil în prefaţa la Tratatul de istoria religiei, căutarea acelui „ceva care apare ca un element comun al tuturor religiilor, indiferent de numele sub care apare în diferite religii: sacer, numen, hagnos, thambos, brahman, dao, graţia creştină etc. – nu ar fi altceva decât variaţii ale „manei”. Astăzi, ceea ce captează atenţia în studiul religiilor, spune Dumezil, „nu mai este această forţă difuză şi confuză, a cărei raţiune o regăsim peste tot (…), ci, dimpotrivă, structurile, mecanismele, echilibrele constitutive oricărei religii şi definite, discursiv sau simbolic, în orice teologie, în orice mitologie, în orice liturghie”. În prelungirea analizei lui R. Otto asupra sacrului ca fiind „cu totul altceva”, Eliade consideră că sacrul reprezintă o categorie constantă şi specifică religiei, însă ea reprezintă, mai mult decât atât, o categorie prin care se exprimă ideea că ceva „ireductibil real există în lume” în raport cu fluctuaţiile permanente ale realului. În concluzie, reţinem că religia poate fi definită ca fapt social, dar şi ca fapt cultural şi fapt social total, având implicaţii decisive în toate domeniile vieţii: ordinea morală, simbolică, economică, politică, organizarea socială. Durkheim a pus în dificultate analiza religiei ca fapt negativ („opium pentru popor”, cum s-a spus la un moment dat) şi a evidenţiat funcţia pozitivă a religiei în toate societăţile. Să reţinem funcţiile religiei: a) explicativă – în orice religie este conţinută o cunoaştere asupra apariţiei omului, cosmosului, societăţii; b) de organizare – tocmai pentru că presupune o ordine în întreg universul, reguli şi ierarhie ; c) securizantă – „aduce la un nivel suportabil neliniştile, tensiunile, căutările omului”, inducând speranţă şi încredere într-o dreptate implacabilă; d) integratoare socializatoare – împărtăşind aceleaşi credinţe şi având aceleaşi reprezentări, credincioşii sunt uniţi prin partea comună a ştiinţei lor, conştiinţa colectivă; Abordate ca sisteme semnificante, ca sisteme de simboluri, religiile răspund unei căutări a sensului în lume; în cadrul antropologiei interpretative, „religia este un sistem de simboluri care acţionează astfel încât să trezească în oameni motivaţii şi dispoziţii 260

puternice, profunde şi durabile, formulând concepţii de ordin general cu privire la existenţă”(Clifford Geertz). M. Eliade susţinea că Occidentul, care a mizat câteva secole pe ştiinţă în detrimentul religiei, pare să acorde în epoca noastră ceva mai multă atenţie sistemelor religioase ale Orientului, unde credinţele religioase sunt încă principiul organizant al vieţii; iar întoarcerea Occidentului descumpănit către un Orient mitificat are, probabil, sensul unei căutări a „căii, adevărului şi vieţii”, adică a sensului pierdut prin îndepărtarea de religie. De altfel, această îndepărtare a fost numai de fond, căci numeroase acţiuni şi instituţii sociale sau politice păstrează forma instituţiilor religioase, care, în cele mai multe cazuri, a stat la originea lor: drapelul şi simbolurile de pe drapel, jurământul pe Biblie al preşedintelui, sărbătorirea Revoluţiei, aprinderea flăcării la mormântul soldatului necunoscut etc. ; acte laice ca fond şi ca scop, formal ele sunt religioase şi au aceeaşi funcţie ca şi faptele religioase: de legitimare, de justificare, de comunicare şi întărire a comunităţii. 3. Sistemele de interdicţii şi semnificaţia lor antropologică Dacă mitul creează decorul pentru viaţa socială, iar ritul pozitiv sau cultul pozitiv sunt expresia simbolică a acţiunilor sociale, riturile negative (interdicţiile sau tabuurile) ne arată cum devine efectivă această ordine. Încălcarea interdicţiilor atrage după sine aplicarea unor sancţiuni grave. „Prohibiţia legată de tabu, după J. Martin Velasco, se bazează în mod esenţial pe caracterul primejdios al realităţii interzise acţionând, în plus, şi la nivel inconştient.” Interdicţiile sunt justificate printr-un sistem de credinţe şi reprezentări care modelează ataşamentele indivizilor faţă de valorile general împărtăşite într-o societate; sunt fapte culturale întâlnite pretutindeni, lucru pus în evidenţă şi de existenţa unui bogat material etnografic referitor la acestea. „Fiind mai uşor de enumerat ceea ce nu trebuie făcut decât ceea ce trebuie sau poate fi făcut – spune A. van Gennep – teoreticienii au găsit la diverse popoare liste extinse de tabuuri, prohibiţii şi interdicţii etc.” (1996/1909). La ce se referă ele? După etnologul francez Claude Riviere, interdicţiile se referă la variabile diferite: sex, vârstă, clase sociale, status, grade diferite de iniţiere religioasă, spaţiu, timp: „Distincţiile între tabuurile religioase (să nu mănânci timp de o oră înainte de 261

euharistie) şi interdicţiile politice (afişajul interzis, contravenienţii vor plăti amendă), între interdicţiile morale (să nu ucizi) şi interdicţiile disciplinare (înscrise în statutul unei asociaţii), între tabuul raţional (să nu produci poluare) şi tabuul superstiţios (să nu treci pe sub o scară) ne obligă să luăm în considerare diferitele variabile, ca de exemplu vârsta (copii/adulţi, fraţi mai mari, fraţi mai mici), sexul (tabuuri mestruale), extinderea câmpului social (tabuuri etnice, totemice, familiale, individuale), statutul persoanelor (interzis celor iniţiaţi, brahmanilor), timpul(zile şi ore în care anumite acţiuni sunt interzise, tabuuri permanente sau temporare pe perioada doliului sau a gravidităţii, evoluţia de la o epocă la alta), spaţiul (ceea ce e interzis în templu e permis în altă parte), simţurile (interdicţia de a vedea, de a atinge, de a mânca).” Putem clasifica teoriile explicative ale tabuurilor în: teorii sociologice, teorii psihanalitice, ale ştiinţelor religiei şi antropologice. Însă, în măsura în care, generic, interdicţiile se referă la comportamentul uman, sociologii, psihologii, antropologii sunt în egală măsură îndreptăţiţi să se intereseze de studiul tabuurilor. Teoriile sociologice care au în centru „ordinea socială” constată că acesta este un concept destul de abstract în absenţa altor concepte care să-l facă mai „vizibil”. Termenul de interdicţie, regulă de comportament, tabu joacă un rol important în explicitarea modului cum este posibilă ordinea socială, raportând ordinea la baza sa psihologică – sentimente, ataşamente ale indivizilor. Durkheim a introdus pentru aceasta termenul de sentimente colective, Pareto vorbeşte de un „sentiment al ierarhiei” etc. Semnificaţia antropologică a interdicţiilor nu poate face abstracţie de funcţia lor socială. Între ideea existenţei unor regiuni ontologic diferite şi ideea existenţei unor limite ale comportamentului uman există o legătură logică: accesul individului în regiuni ontologic „diferite” este semnificativ şi corespunzător „diferit”: „Nu te apropia aici, ci scoateţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt”(Ieşirea, 3, 5). Dar ce au în comun toate aceste atât de diverse interdicţii? Am văzut deja că ele funcţionează ca reguli de comportament, căci nici o societate nu lasă la voia întâmplării, în afara regulii, comportamentele indivizilor. Am văzut, de asemenea, că există şi alte elemente comune ale tabuurilor din societăţile cele mai diverse. O categorie importantă o constituie distincţia primejdios / securizant şi se referă prin urmare la regulile de interacţiune ale omului cu mediul său natural – după cum prima categorie, aceea care 262

făcea distincţie între comportamente socialmente dorite /socialmente nedorite, regla interacţiunea individului cu mediul său social. Toate categoriile de distincţii pe care le introduc interdictiile sunt importante şi formează un sistem, sistemul de interdicţii. Van der Leeuw observă că nu putem deduce elementul comun din categorii diverse de interdicţii pe baza elementului „primejdios”. „La băştinaşii maori, spune el, tapu poate însemna deopotrivă „murdărit” şi „sfânt”. Trebuie deci să existe o categorie mai generală decât polaritatea primejdios/inofensiv şi care să ne permită să disociem funcţia esenţială a tabuurilor.Funcţia cea mai importantă a tabuurilor pare să fie, aşadar, aceea de a introduce distincţii, graniţe, între: sacru/profan, iniţiat/neiniţiat. După Mircea Eliade, interdicţiile – în semnificaţia lor ultimă – se referă la categorii ontologic distincte, la regimuri diferite ale realului. Ca şi în cadrul altor teme, de fiecare dată trebuie arătat că studiul unui fapt cultural universal, prezent în aproape toate culturile, se datorează nu atât acestei prezenţe universale, cât datorită unei semnificaţii aparte pe care o are. Prezenţa în toate culturile a unor fapte care necesită o de-codare simbolică permite şi în alt sens disocierea unui numitor comun al acestora, conform proiectului iniţial al antropologiei culturale. Interdicţiile exprimă în toate culturile existenţa unor praguri între regimuri ontologic diferite (sacrul/profanul), spaţii sociale diferite (clasa inferioară nu are acces acolo unde clasa superioară are), timp consacrat în mod radical diferit (al sărbătorii/al muncii), primejdios/inofensiv, permis/nepermis, semnificativ/ nesemnificativ. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. M-O. Geraud, ş.a., Noţiunile cheie ale etnologiei. Analize şi texte, Editura Polirom, Iaşi, 2001. 2. P. Bonte, M. Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

263

ISTORIA PSIHOLOGIEI Prof.univ.dr. GRIGORE NICOLA SEMESTRUL II OBIECTIVE Disciplina Istoria Psihologiei urmăreşte să releve studenţilor evoluţia psihologiei, atât din perspectiva ideaţiei psihologice, care se regăseşte la filosofii antici, la cei din Evul Mediu, Renaştere şi Iluminism, cât şi din perspectivă ştiinţifică, începând cu înfiinţarea primului Laborator de psihologie experimentală (1879 – Leipzig) şi până în actualitate. Ea reliefează traseul evolutiv al conceptelor psihologice şi modul în care acestea se regăsesc în diferite paradigme sau curente psihologice, inclusiv în psihologia românească. Perspectiva istorică are drept scop să ofere studenţilor posibilitatea de a înţelege o serie de paralele conceptuale, dar şi strict istorice, oferindu-le totodată, şi posibilitatea unei abordări holiste a fenomenului de evoluţie a gândirii umane, de a cunoaşte curentele mari ale cercetării şi teoriei psihologice şi principalele lor personalităţi, istoricul dezvoltării psihologiei în România. I. INTRODUCERE Studiind Istoria Psihologiei, studentul de astǎzi are revelaţia unui relief, deci a unui peisaj cu trei dimensiuni: oameni, idei, context social. Se aflǎ în faţa unei moşteniri; cum orice moştenire are menirea de a fi folositǎ, aventura parcurgerii mai multor secole de gândire genereazǎ ideea presantǎ „La ce foloseşte?”. Înainte de toate, în istorie identificǎm baza pe care ştiinţa psihologicǎ de astǎzi a cumulat treptat cinci principii de determinism în funcţionarea psihicului uman: 1) principiul determinǎrii biologice, în dublu sens: a) psihicul este o funcţie a sistemului nervos ce constǎ în orientarea „sub formǎ de imagini” a lumii obiective (interne şi externe); b) psihicul este forma superioarǎ de reglaj a relaţiei individului cu mediul, îndeplinind astfel o funcţie de adaptare, deci de „problem solving” pentru supravieţuire; 2) principiul determinǎrii sociale: homo sapiens este diferit de restul lumii vii prin faptul cǎ „înmagazineazǎ” şi „împrumutǎ” 264

experienţǎ de specie. Uneltele, limbajul, conceptele, algoritmii, valenţele obiectelor, chiar expresiile emoţionale, mecanismele de decentrare şi empatie, chiar tot ce a putut acumula omenirea în milenara ei existenţǎ sunt însuşite, folosite şi dezvoltate de fiinţa umanǎ. Acest pressing nu diminueazǎ statusul personalitǎţii umane în raport cu „animalul suveran şi independent”. Experienţa împrumutatǎ dǎ conţinut individuaţiei, construcţiei sufleteşti a fiecǎrei persoane, astfel cǎ tot ce „împrumutǎ”serveşte tot la construcţia identitǎţii personale; însuşind „fondul comun”, omul îşi alimenteazǎ potenţialul de „a fi”, „acţiona” şi „a avea”, câştigându-şi „dreptul la diferenţǎ” şi la originalitate; 3) principiul dezvoltării: orice funcţie psihicǎ este supusǎ principiului învǎţǎrii şi dezvoltǎrii; nici un fenomen, nici o stare sau competenţǎ nu pot cǎpǎta o explicaţie suficientǎ fǎrǎ aportul experienţei cǎpǎtate prin interacţiunea subiect-mediu. Cunoscutul psiholog Hebb, la rǎspântia de veacuri XIX şi XX, se pronunţa printr-un model geometric asupra raportului dintre „ereditar” şi „dobândit”: a aprecia aportul unuia sau altuia este ca şi când te-ai întreba care este contribuţia lungimii sau lǎţimii în determinarea suprafeţei unui dreptunghi. Orice funcţie psihicǎ se dezvoltǎ în timpul vieţii, fiind în fapt produs al dezvoltǎrii. Factorii de progres ai acestui proces ţin de particularitǎţi neuro-funcţionale, mediul de viaţǎ, conţinuturile şi ritmurile activitǎţii. În istoria gândirii psihologice, locul demonilor a fost revendicat de „factorii ereditari” sau „formele native ale psihismului”. În psihologia modernǎ, problematica genezei funcţiilor psihice reprezintǎ o „schelǎ” pentru construcţia unei noi metodologii: studiile genetice, excelând în Şcoala piagetianǎ de la Geneva, au deschis o magistralǎ spre natura imaginii, gândirii, personalitǎţii. Recunoaşterea tacitǎ sau declaratǎ a acestui principiu a generat domenii noi în aplicaţiile psihologiei, cum sunt creatologia, psihoterapia şi formarea mentoralǎ a carierei; de asemenea, a impus criterii noi învǎţământului şi psihodiagnozei; 4) principiul acţiunii: orice organism se aflǎ într-un raport activ cu mediul în care trǎieşte; psihicul deserveşte acest proces, dar este şi influenţat prin conţinut şi procesualitate de aceastǎ interacţiune. Subiectul uman învaţǎ sǎ raporteze scopurile parţiale ale acţiunilor (dispuse în serii continue sau paralele) la scopul ultim al activitǎţii. Tocmai acest gen de procesare a elementelor activitǎţii – raportarea ţelului la motiv, a scopului la mijloace, a obiectului la substitutul lui 265

etc. – imprimǎ trǎirii omului caracterul conştient. Conştiinţa ca act supervizeazǎ raportul activ al omului cu lumea externǎ şi internǎ, precum şi procesul conex al asimilǎrii de cunoştinţe, deprinderi şi valori; 5) principiul funcţionǎrii sistemice. Încǎ de la delimitarea de cǎtre Aristotel a celor trei funcţii ale sufletului – hrǎnirea, simţirea şi raţiunea –, problema unitǎţii structural funcţionale a psihicului a fost o preocupare în planurile teoretic şi aplicativ. Modulele cognitiv, afectiv-motivaţional şi volitiv, definite tot în De anima, apoi nivelele definite de psihanalizǎ şi componentele personaliţǎţii – toate au atributul funcţionǎrii în sistem. Demonstraţiile vin în principal din douǎ direcţii: cea a tratǎrii genetice şi cea a compensǎrii în caz de disfuncţii. Evoluţia Psihologiei poate fi urmǎritǎ sub mai multe aspecte, nici unul dintre acestea, singur, nefiind suficient pentru constituirea identitǎţii unei ştiinţe. 1. Terminologie. În general, ştiinţele umaniste folosesc termeni din vocabularul obişnuit, ceea ce le face şi dificile ca obiect de studiu. Aristotel, considerat pǎrintele Psihologiei, ca naturalist nu s-a preocupat de un termen specific pentru aceastǎ ştiinţǎ, folosind doar un termen ce indicǎ „obiectul” de cercetare: „de anima”. Pânǎ şi în epoca Renaşterii, în foile matricole ale studenţilor, nota se dǎdea la „De anima”. Se crede însǎ cǎ, pentru definire, maestrul construcţiilor logice a fost nevoit sǎ inventeze un termen esoteric – entelehia – pentru a exprima funcţia sufletului şi relaţia sa cu corpul: „potenţa în act” a unui corp cu organe, capabil sǎ se hrăneascǎ, sǎ simtǎ şi sǎ raţioneze. Istoricii au cǎutat sǎ defineascǎ data şi autorul care a folosit prima oară termenul de Psihologie: unii cred cǎ prioritatea o are Marco Marulik, umanist croat, care l-a folosit în 1506; în 1524, tot el a publicat o carte (Iul volum), Psihologia gândirii umane; alţii recunosc pe Christian von Wolff, care în 1732 a publicat un tratat de psihologie empiricǎ şi, în 1734, altul de psihologie raţionalǎ. Terminologia psihologicǎ a cunoscut schimbǎri în planurile lexical şi semantic, atât sub efectul metodologiei experimentale şi al tehnicilor de prelucrare statisticǎ a datelor, cât şi prin extinderea câmpurilor de aplicaţie a cunoştinţelor de psihologie în industrie, medicinǎ, transporturi, învǎţǎmânt, artǎ, comerţ, politicǎ etc. În ultima jumǎtate de veac, psihologii s-au familiarizat cu termeni ca set, 266

învǎţare latentǎ, insight, gândire divergentǎ, model cognitiv, creatologie, reluctanţǎ, disonanţǎ cognitivǎ, construct, actualizare etc. 2. Obiectul de studiu: atât pentru profesionişti, cât şi pentru diletanţi, obiectul meditaţiei psihologice ar părea că este acelaşi – stările, actele, interacţiunile, modificările, dezvoltarea şi alienările vieţii sufleteşti. Ştiinţa lucrează însă productiv-sistemic: ea îşi propune scopuri, formulează probleme, acumulează fapte, ipoteze, idei şi acceptări, face sinteze şi reconsiderări. Date fiind multitudinea de forme în care se manifestă psihicul, precum şi diversitatea funcţiilor sale, obiectul psihologiei a fost redefinit adesea, acesta fiind chiar un element diferenţiator al paradigmelor şi şcolilor: − „ştiinţa vieţii mentale, a condiţiilor şi manifestărilor ei” (W.James, 1890); − „ştiinţa faptelor de experienţă” (O.Külpe, 1893); − „experienţa cognitivă, reactivă şi volitivă manifestă în introspecţie” (W.Wundt); − „ştiinţa proceselor mentale” (E.B.Titchener); − „ştiinţa comportamentului manifest sau ascuns” (J.B.Watson); − „mecanismele de orientare în sarcină” (P.J.Galperin). Definirea obiectului Psihologiei nu este doar o problemǎ teoreticǎ, de filosofie a ştiinţei. Orice investigaţie psihologicǎ şi cu precǎdere cea experimentalǎ presupun o concepţie mai mult sau mai puţin explicitǎ a „faptului psihic” în contextul amplu al celorlalte aspecte ale situaţiei: etice, estetice, biologice, fiziologice, sociale etc. 3. Scopul gândirii psihologice: la începuturi, în Antichitatea Orientului depǎrtat şi în cea greceascǎ, era evident filosofic, cǎutându-se argumente pentru definirea ontologicǎ şi epistemicǎ a sufletului în sistemul universului; ca într-o evoluţie filogeneticǎ în care se diferenţiazǎ în timp tot mai multe funcţii şi organe, cu înmulţirea ramurilor Psihologiei, scopurile se multiplicǎ, devenind tot mai specifice „domeniilor de activitate” sau „de competenţǎ”. Se urmǎresc deci legitǎţile reglajului psihic în domenii desemnate de titulaturi ca: Psihologia animalǎ, ecologicǎ, medicalǎ, a muncii, a sportului, a jocului, cognitivǎ, socialǎ, a artei etc. 4. Metodologia: spre deosebire de cunoaşterea empiricǎ, situaţionalǎ şi nesistemicǎ, gândirea ştiinţificǎ recurge la metode pentru provocarea, colectarea, prelucrarea şi validarea datelor. Investigaţie înseamnǎ identificarea şi controlul variabilelor; o linie a evoluţiei Psihologiei o constituie multiplicarea şi perfecţionarea 267

metodelor: la început, dominantǎ a fost introspecţia; combǎtutǎ pentru subiectivism şi inadecvare, autoobservaţia a cedat locul observaţiei directe şi instrumentale şi investigaţiei experimentale; ulterior, succese deosebite au înregistrat investigaţia clinicǎ şi analiza factorialǎ; alte metode: analiza ciberneticǎ-sistemicǎ, analiza de caz, chestionarul şi testul, pentru colectarea de date relative la un eşantion, experimentul formativ, investigarea geneticǎ, metoda gemenilor univitelini etc. De metodologie depind şi alte caracteristici ale cunoştinţelor ştiinţifice: exactitatea, predicţia, aplicabilitatea, generalitatea. Locul Psihologiei între ştiinţe este revendicat de 23 de veacuri, dar este câştigat definitiv de la Wundt încoace. „ Istoria psihologiei” a devenit un domeniu ştiinţific distinct, cu drept la „imagine proprie”. Din 1964 se publică revista de profil „The journal of history of the behavioral sciences”, iar în 1969 s-a înfiinţat „International society for history of psychology”. Asociaţiile naţionale de psihologie din multe ţări au secţii de istorie; în institutele de cercetări sunt sectoare speciale ce elaborează lucrări de istorie şi pregătesc reuniuni ştiinţifice. II. GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ PREARISTOTELICĂ Istoricii sistematizează gândirea greacă dinaintea erei noastre în trei perioade: a) secolele VIII – VI: perioada primitivă; b) secolele VI – III: perioada clasică; c) secolele III – I: perioada elenistă. Şcoala din Milet marchează în secolul al VI-lea trecerea de la ideaţia cosmogonică, antropomorfică şi mistică la reprezentări naturalist–logice despre cauzalitate şi cunoaştere. În una din coloniile greceşti populate de ionieni în Asia Mică, pe ţărmul Mării Egee, era oraşul înfloritor Milet. Aşa-zişii fizicieni, Thales (624 – 547), Anaximandru (610 – 545) şi Anaximene (585 – 525) au formulat o concepţie a unităţii naturii, derivată dintr-un element fundamental, imperisabil şi veşnic, respectiv apa, infinitul, aerul. Gândirea lor a fost remarcabilă în matematică, inginerie, astronomie. Deşi nu se referă la texte originale, Aristotel reproduce definirea sufletului dată de către Thales: similar forţei magnetice, sufletul este de natură materială, dar incorporală şi înzestrat cu mişcare; fiind principiul unei mişcări spontane şi eterne, are atributul imortalităţii.

268

Continuator al cosmologiei „fizicienilor” din Milet, Pitagora, celebrul filosof şi matematician, substituie principiul lui Thales, apa, cu numărul, originea tuturor lucrurilor. Sufletul uman este o parcelă din sufletul universal şi mişcarea universală, sensibilitatea fiind comună tuturor fiinţelor, apare ca o emanaţie universală. Heraclit din Efes. În Muzele (intitulatǎ şi Despre naturǎ, din care s-au pǎstrat peste 100 de fragmente) se îmbinǎ cunoscutul materialism ionian (la el „regula” fundamentalǎ este focul) cu principiul contrariilor sau metoda dialecticǎ. La originea tuturor lucrurilor se aflǎ lupta contrariilor: naşterea şi conservarea viaţa şi dezvoltarea se datoresc echilibrului contrariilor. Alte trei teme ale dialecticii lui Heraclit sunt unitatea tuturor lucrurilor, veşnica schimbare şi relativitatea epistemicǎ (acelaşi lucru poate apǎrea altfel, chiar contrariul sǎu, dacǎ se schimbă punctul de vedere). Şcoala Eleatǎ promoveazǎ, excelând cu Parmenide, un panteism de facturǎ spiritualistǎ. Obiectul cunoaşterii este un „invariant” încremenit, neschimbat; ceea ce se schimbǎ nu poate fi cunoscut decât imperfect, conjunctural. Între gândirea logicǎ şi cunoaşterea empiricǎ, Parmenide vede o opoziţie în problema adevǎrului. Numai cunoaşterea raţionalǎ poate sesiza existenţa deposedatǎ de orice schimbare calitativǎ, de mişcare şi devenire. Ontologic, încremenirea, imuabilitatea par absurde, dar tocmai ideea acestei aspiraţii la surprinderea invarianţei a sugerat lui Socrate, Platon şi Aristotel posibilitatea formulǎrii principiilor gândirii raţionale. Democrit din Abdera (460 – 370). Scrierile sale sunt numeroase, iar douǎ cu titluri majestuoase s-au pǎstrat aproape în întregime: Marea orânduire a lumii şi Despre natura lumii. „Materia este una şi e constituitǎ din atomi în mişcare spre varietate infinitǎ” reprezintă ideea fundamentalǎ a teoriei lui Democrit, aceasta însemnând în acelaşi timp combaterea dualismului lui Anaxagora şi a unitǎţii absolute şi inerte a eleaţilor. Datoritǎ vidului, atomii se pot mişca veşnic, producând în acest proces toatǎ diversitatea legǎturilor, formelor şi selecţiilor. Variabilitatea este privitǎ simplist: deplasare, asociere şi disociere de atomi. Sofiştii erau dovada unei noi profesii, constând în discutarea, promovarea, selectarea, argumentarea ideilor; Protagoras a fost primul care şi-a atribuit asemenea titulaturǎ şi şi-a meritat-o pe deplin, ca „negustor de înţelepciune”. Contemporan cu materialiştii (Leucip şi 269

Democrit), prieten cu Pericle, cǎlǎtor în Grecia Mare şi Sicilia, Protagoras a rǎmas celebru prin opera filosoficǎ Despre fiinţǎ (cunoscutǎ şi sub titlurile Despre adevǎr şi Discursuri zdrobitoare), orientatǎ împotriva eleaţilor. Socrate (469 – 399) a marcat o reorientare hotǎrâtoare a gândirii psihologice, de la explicare în termeni de elemente ale mediului – aer, foc, mişcare a atomilor – la calitǎţi interne ale omului, cum sunt intelectul, conceptul, aspiraţia, simţul şi reprezentarea fericirii. Noua viziune este sintetic exprimatǎ în imperativul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” şi larg elaboratǎ în problematica eticii raţionale. Aristotel considerǎ cǎ Socrate a pus bazele ştiinţei şi aceasta prin discursurile inductive şi definiţia prin general. Generalizarea apare pentru prima datǎ ca activitate umanǎ, de reducere a incertitudinii, confuziilor, contradicţiilor, pentru a pune capǎt stângǎciei şi a institui claritatea, siguranţa, stabilitatea. Astǎzi, ştiind ce înseamnǎ celula pentru biologie şi atomul pentru fizicǎ, înţelegem ceea ce a realizat atunci Socrate: categorizarea sau invariantul, elementul constitutiv al cogniţiei conceptuale, esenţial atât în activitatea individualǎ de orientare şi problem solving, cât şi în transmiterea zestrei intelective a homo sapiens-ului. Viziunea psihologicǎ a lui Socrate este într-un înalt grad provocatoare: dupǎ Xenofon, Socrate afirma cǎ sufletul este nemuritor şi cǎ starea sa de nondependenţǎ (când nu are nici o trebuinţă) este de ordin divin. Gândirea psihologicǎ a lui Platon. Deşi gândirea psihologicǎ a lui Platon, dispersatǎ în numeroase lucrǎri, se prezintǎ în termeni metafizici, prin cadrele problematice formulate avem elementele unui sistem: în privinţa raportului suflet – corp, în Fedon se afirmǎ întâietatea primului real, în Timen şi Republica sunt definite trei suflete, cu funcţii distincte la nivelele capului, pieptului şi abdomenului; o viziune asupra afectivitǎţii o gǎsim în Fileb şi Banchetul, distingând dimensiunile divinǎ şi organicǎ; în Republica (IV, V, VII) gǎsim abordǎri ale cogniţiei. În senzaţii şi percepţii, efecte directe ale raportului Subiect – Obiect, nu putem avea decât semne ale realitǎţii, nu realitatea ca atare. Acţiunile externe asupra organelor de simţ transmit sufletului date şi impresii prin intermediul corpului. Vederea are specificul transmiterii confluente a luminii de la obiect la ochi şi de la ochi la obiect; noaptea, aceastǎ întâlnire este blocatǎ. Platon remarcǎ şi posibilitatea 270

senzaţiilor subliminale, explicate printr-o mai redusǎ intensitate a influxurilor exterioare ce nu reuşesc sǎ treacǎ din corp în suflet. Referitor la valoarea de adevǎr a datelor despre lumea exterioarǎ, Platon ne-a lǎsat cea mai convingǎtoare şi originalǎ metaforǎ a idealismului obiectiv, „mitul peşterii”: obiectele ce se perindǎ prin faţa peşterii sunt sesizate de noi, cei dinǎuntru, ca nişte umbre pe peretele opus intrǎrii; înţelegem ceva din natura lucrurilor originale prin raportarea senzaţiilor la noţiuni primitive sau patternuri ideative existente aprioric în spiritul nostru. De aici, principala tezǎ a lui Platon: ideile (şi nu lucrurile) au o existenţǎ realǎ şi primordialǎ, reprezentând „cauza exemplarǎ a ceea ce este constant în naturǎ” (Aristotel, Metafizica, XII, 242). Caracterul sistemic al orientǎrii omului în diversitatea lumii este asigurat de ierarhia ideilor. Cea mai generalǎ este „existenţa”, manifestatǎ în planul cunoaşterii ca „adevǎr” (obiectul cel mai general în cogniţie); subordonate „existenţei” sunt ideile de distincţie (acelaşi – altul, asemǎnǎtor – deosebit, egal – inegal în materie de spaţiu, timp, mişcare, repaus etc.); fenomenele psihice ocupǎ planul urmǎtor al derivǎrilor. Continuând abordarea eticǎ a lui Socrate, „existenţa” este identificatǎ cu Unitatea şi Binele, iar acestea împreunǎ genereazǎ Frumosul. Teza centralǎ a idealismului obiectiv: ideile sunt cunoscute în mod virtual spiritului nostru, din existenţe anterioare; cunoaşterea nu este decât o revelaţie a restituirii spirituale, o reintrare în posesia ideilor, proces doar facilitat de contactul cu lumea sensibilǎ şi de receptarea discursurilor. Metafora folositǎ în Fileb (39 a) este edificatoare pentru viziunea lui Platon asupra memoriei empirice: sufletul este o carte în care memoria, ca un scrib, consemneazǎ ceea ce dicteazǎ simţurile şi chiar ilustreazǎ conţinuturile cu imagini. La memoria empiricǎ, Platon raporteazǎ şi asociaţia ideilor; o numeşte reminiscenţǎ şi o explicǎ prin contiguitate şi asemǎnare. III. ARISTOTEL – FONDATORUL PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE Plasând psyche-ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetându-i principiile şi cauzele (scopul suprem al cunoaşterii), Aristotel ne apare astǎzi ca pionier al paradigmei funcţionaliste (opus deci dualismului suflet – viaţǎ biologică, promovat de Platon). Valoarea istoricǎ, 271

îndelung validatǎ, a ştiinţei aristotelice despre suflet, rezidǎ în afirmarea unitǎţii funcţiilor spirituale şi vitale: sufletul este acea formǎ (calitate, însuşire, proprietate) a substanţei (corpului) care îndeplineşte trei funcţii necesare vieţii: nutritivǎ, senzitivǎ si raţionalǎ. Conceptul „entelehie” a fost o invenţie a lui Aristotel utilizatǎ în definirea concisǎ a principiului activitǎţii, adicǎ al generǎrii diferenţelor calitative (sau, cum se zice astǎzi în psihologia umanistǎ, principiul actualizǎrii, al dezvoltǎrii în trepte); sintagmele „potenţa în act” şi „entitate individualǎ umana” se înţeleg astǎzi ca funcţionalitate, calitate de a realiza ceva. Aristotel însuşi defineşte principala funcţie sau facultate a psihicului: discernǎmântul prin simţire şi gândire. Axând cogniţia, contrar lui Platon, pe coordonate ontologice (nu există cunoaştere fǎrǎ referire la corpuri), simţirea are preemţiune, formele sensibile sunt la originea obiectelor inteligibile. Peste secole, empirismul englez declara cǎ „nimic nu existǎ în intelect care sǎ nu fi fost mai înainte în simţuri”, iar dupǎ alte secole, o pleiadǎ de psihologi, de la P. Janet la P. I. Galperin, definesc modelul psihologic al sufletului prin conceptul de orientare, procesare a datelor în vederea stǎpânirii raportului activ dintre organism şi mediu. Opera scrisǎ a lui Aristotel conţine douǎ genuri de lucrǎri: exoterice, destinate publicului (unele, zise acroamatice, erau adresate auditoriului selectat), şi esoterice, pentru uzul intern din Lyceu. Dupǎ operele de tinereţe, cu puternica tentǎ a magistrului Platon, identitatea aristotelicǎ începe sǎ se remarce prin lucrǎrile de Logicǎ, Metafizicǎ, Ştiinţele naturii, Psihologie şi Gnoseologie, Politicǎ, Eticǎ şi Esteticǎ. Aristotel defineşte patru tipuri de mişcare (deplasare, alterare, micşorare şi creştere); el dǎ o conotaţie metafizicǎ a mişcǎrii: „Cugetarea este mişcarea intelectului, precum rotirea e mişcarea cercului”. Preocupat de definirea psihicului ca naturǎ psihofizicǎ, Aristotel relevă funcţiile de hrănire, simţire, gândire şi mişcare; prima dintre acestea este o condiţie elementarǎ, astfel cǎ şi plantele intrǎ în sfera însufleţitului. Abordând „puterile sufleteşti” sau „facultǎţile sufletului”, Aristotel face de fapt un gen de psihologie comparatǎ şi diferenţială la trei niveluri: plantǎ, vietate şi om. Ordinea este dictatǎ de înţelegerea cauzalǎ şi sistemicǎ: simţirea nu poate exista fǎrǎ hrǎnire, simţirea presupune plǎcere şi durere şi, pe baza lor, nazuinţǎ spre un scop. De mare utilitate pentru viitorul psihologiei este distincţia potenţialactual, învǎţare-dezvoltare, învǎţare-instruire. 272

Tratarea simţurilor începe cu definirea obiectului (practicǎ uzualǎ în psihologia modernǎ), de aici trecând la particularitǎţi, tipuri, moduri de funcţionare şi praguri senzoriale. Dintre toate simţurile, pipǎitul are mai multe note calitative, în special o mai mare arie de cunoaştere şi de implicare în aşa-zisele „obiecte comune” (cald-rece, uscat-umed, neted-aspru, greu-uşor etc.); este singurul simţ care asigurǎ o receptare directǎ, celelalte având nevoie de medii: aer, apǎ etc. Prima notǎ distinctivǎ a intelectului este „operarea în timp”, opus simţurilor care au cu obiectul lor un contact exclusiv direct şi concret. Distincţia merge mai departe, pe douǎ trepte: intelectul se raporteazǎ la suflet ca partea la întreg, iar în cadrul intelectului se disting componentele activǎ şi pasivǎ. Intelectul nu e amestecat, „nu se confundǎ” cu corpul, ci reprezintǎ un potenţial al sufletului de a gândi şi concepe; nu este un organ corporal, comparabil cu organul senzitiv; datoritǎ corporalitǎţii, simţirea are praguri. În actul de cugetare, intelectul se identificǎ cu obiectul inteligibil, dar discerne între esenţa unui fapt şi faptul ca atare, între ceea ce ţine de sine şi de conţinutul cogniţiei. În „Metafizica”, Aristotel zicea cǎ putem contempla direct inteligibilul (fǎrǎ intermedierea senzorialului), dar numai din când în când, trǎind astfel o „fericire divinǎ”. O secvenţǎ memorabilǎ a operei lui Aristotel este respingerea ideii orfico-platoniciene a imortalitǎţii sufletului; a definit ca nemuritoare doar o parte a sufletului, superioarǎ, „cea mai demnǎ”, intelectul activ; el confera tuturor lucrurilor o formǎ (s-a specificat mai sus conotaţia acestui termen). Acest atribut este precizat de teza cǎ intelectul activ nu posedǎ cunoştinţe date, ci le obţine în procesul cunoaşterii; definindu-l în spiritul mentorului sǎu, Platon, ca o năzuinţǎ a omenirii spre cunoaştere absolutǎ, nemurire sau divinitate, se trece la operaţionalizare când se afirmǎ cǎ „intelectul activ” determinǎ pe cel pasiv sǎ treacǎ la acte. Pentru Aristotel, existenţa obiectivǎ a lumii corporale este o certitudine, nu mai trebuie demonstratǎ; de aici, a conchis cǎ gândirea, referindu-se la corpuri, trebuie sǎ se sprijine pe senzaţii şi reprezentǎri. Studiul mişcǎrii (în Cartea a III-a) este o instructivǎ aplicaţie în acest sens: mişcǎrile în spaţiu sunt cauzate de nǎzuinţa şi intelectul practic; Baza dinamicǎ a acestora este constituitǎ de obiectul nǎzuit şi de reprezentarea sensibilǎ şi reflexivǎ. 273

IV. PSIHOLOGIA ÎN GÂNDIREA MEDICALĂ ANTICĂ Istoria psihologiei este tributarǎ lui Hipocrate înainte de toate pentru faptul cǎ el este primul care opereazǎ distincţia dintre tratamentul medical (şi fiziologie) şi conceptualizarea filosoficǎ, apelând la raţionament şi observaţie. Marele numǎr de scrieri ale lui Hipocrate sunt cuprinse în Corpus hippocraticus. În 1839 – 1853, la Paris, au fost publicate 10 volume ale lui Hipocrate. Însoţitǎ de comentariile lui Galen, concepţia medicalǎ a lui Hipocrate a constituit baza învǎţǎmântului medical pânǎ în epoca modernǎ. Conotaţiile psihologice ale operei lui Hipocrate – Noţiunea de mediu: anotimpurile, temperatura, apele şi dispunerea localitǎţilor sunt cauze ale maladiilor. Hipocrate are o lucrare specialǎ pe aceastǎ temǎ: Despre aer, ape şi locuri. Poziţia geograficǎ predispune la maladii specifice; de exemplu, localitǎţile expuse spre Nord, cu aer uscat şi rece, favorizeazǎ o viaţǎ lungǎ, apetituri dezvoltate, pubertate târzie, rezistenţǎ la boli, vigurozitate, dar predispun la pneumonii. Climatul şi solul condiţioneazǎ temperamentele şi caracterele oamenilor: ţǎrile muntoase, cu pǎduri şi umiditate, determinǎ un temperament diferit de cel al ţinuturilor uscate şi uşoare. Climatul uniform genereazǎ indolenţa. – Umorismul – cauzǎ a comportamentului. Erau cunoscute patru umori: sângele, limfa, bila galbenă şi bila neagrǎ. Ele pot fi în echilibru (proporţional), ceea ce corespunde stǎrii de sǎnǎtate, sau de dezechilibru, ceea ce înseamnǎ boalǎ, îndepǎrtare de la legile naturale. De exemplu, amestecul sângelui cu limfa produce frigurile, excesul de bilǎ este cauza febrei. La rândul lor, dezechilibrele sunt produse şi restabilite de naturǎ, fie internǎ, proprie organismului, fie externǎ. Nu existǎ boli divine, sau cauzate de zei. Simptomatologia clinicǎ a devenit o ştiinţǎ şi Hipocrat i-a dedicat un tratat, în care promoveazǎ cunoscutul principiu „nu existǎ boli, ci bolnavi”. Aceastǎ formulǎ a avut o mai mare rezonanţǎ prin trimitere la temperamente care, în mod natural, sunt expresia comportamentalǎ a predominǎrii uneia dintre cele patru umori: o anumitǎ medicamentaţie poate fi eficientǎ pentru un temperament, şi nu pentru altul.

274

Preluând de la Aristotel distincţia suflet – spirit, precum şi cele trei facultǎţi ale vieţii sufleteşti, cu experienţa sa de chirurg şi farmacist, Galen abandoneazǎ cordiocentrismul, argumentând cǎ senzaţiile, limbajul şi comanda volitivǎ îşi au sediul în creier. Întrucât admitea totuşi cǎ inima este sediul pasiunilor şi al mişcǎrilor involuntare, a definit un nivel inferior al sufletului, legat de viscere, de aceeaşi naturǎ la om şi animale. Ca gânditor al cauzalitǎţii, dar şi logician şi filosof, Galen îşi pune probleme asupra fiziologiei vârstelor şi a mecanismului prin care, în timpul somnului, atât sensibilitatea, cât şi conştiinţa dispar. Circulaţia sângelui va fi descoperitǎ abia în 1628 (de cǎtre Harvey), iar celula nervoasǎ şi procesele nervoase superioare, la începutul secolului al XX-lea. V. EMPIRISMUL ANTICHITĂŢII Cu o operǎ vastǎ de peste 300 de volume şi cu pretenţii declarate de autodidact şi novator, Epicur este gânditorul promotor al acestei concepţii, provocatoare în decursul a peste 22 de secole. Dintre numeroasele sale lucrǎri, Diogene Laertios (în sec.III e.n.) consemneazǎ titluri, evident, multe de metafizicǎ, dar şi pe tematicǎ psihologicǎ: Despre vǎz, Despre pipǎit, Despre imagini, Despre percepţie, Pǎreri despre pasiuni, Despre scop. Epistemologia lui Epicur este axatǎ pe observaţie şi pe interacţiunea unor atomi, ce produce senzaţia şi gândirea. Dincolo şi înainte de raţiune, chiar de la naştere, sufletul uman, ca şi cel animal, cunoaşte plǎcerea şi durerea şi spontan începe s-o caute pe prima. Pe aceastǎ bazǎ, în fapt, visceralǎ, apar stǎrile emotive, izvorul continuu al vieţii psihice, trǎirea binelui şi virtuţii. Acest determinism reprezintǎ superioritatea epicureismului în evoluţia gândirii psihologice: unitatea psihic – organism. (Adversarii din toate timpurile au distorsionat aceastǎ tezǎ, luând plǎcerea organicǎ drept criteriu al moralitǎţii). Toate formele şi produsele cunoaşterii derivǎ din senzaţii şi percepţii, iar acestea au caracter reflectoriu, redând realitatea autenticǎ. De fapt, obiectele emanǎ nişte particule invizibile (cum sunt fumul sau mirosul) ce ating şi pǎtrund în cele cinci organe de simţ; pipǎitul şi vǎzul exceleazǎ în certitudine. Anumite denaturǎri ale datelor simţurilor se datoresc amestecului judecǎţilor noastre relative la obiectele redate de ele. Nimeni n-a fǎcut elogiul forţei cognitive a senzaţiei ca Epicur: datele senzaţiilor au o evidenţǎ de nezdruncinat; o 275

senzaţie nu poate fi dezminţitǎ de nici o forţǎ din lume. Persistenţa unor senzaţii dǎ anticipaţia sau prenoţiunea (astǎzi aceastǎ cogniţie este numitǎ reprezentare). Funcţia anticipaţiei este formularea de judecǎţi care depǎşesc experienţa prezentǎ. Corectitudinea acestora poate fi datǎ tot de senzaţii. Combinarea datelor senzoriale persistente se face prin asemǎnare şi analogie. Sunt şi prenoţiuni generale, utile în procedeele raţionale: noţiunea de existenţǎ, de fiinţǎ ca totalitate, cauzǎ şi efect, devenire, hazard, necesitate şi libertate, determinism, infinit, scop. Toate acestea stau la baza opiniilor, ce pot fi adevǎrate sau false, fǎrǎ a avea deci evidenţa senzaţiilor (de aceea le punem la îndoialǎ şi încercǎm sǎ le verificǎm prin experienţǎ). Memoria este pǎstrarea şi organizarea datelor senzoriale şi ale experienţei. Scopul cunoaşterii de orice fel este realizarea liniştei sufleteşti şi a fericirii. Despre suflet, Epicur crede cǎ nu poate exista în afara corpului, fiind un fel de organ al acestuia. Despre om, a imaginat o întreagǎ antropogenezǎ: natura a fǎcut nenumǎrate experienţe pânǎ ce a ajuns sǎ aşeze atomii într-o formǎ perfectǎ. Atributul esenţial al sufletului este scopul. Dar, pentru cǎ simte şi acţioneazǎ, înseamnǎ cǎ este materie, parte a corpului. Natura materialǎ a sufletului este acceptatǎ ca alternativǎ a vidului: nu există nimic altceva decât materie şi vid. Totuşi, atomii sufletului, asemǎnǎtori cu ai focului, sunt uşori, deosebit de mobili şi rǎspândiţi în tot corpul. Pentru viaţa afectivǎ în stil epicurean, sobru, este nevoie de ştiinţǎ, respectiv de „profesor de voluptate”. Astfel, omul aflǎ cǎ dorinţele sunt de o diversitate controlabilǎ:

276

necesare Naturale Dorinţe

superflue Deşarte (fǎrǎ obiect)

duc la: – stare de fericire – sǎnǎtate – conservarea vieţii (nu provoacǎ durerea atunci când sunt nesatisfǎcute, de aceea la ele se poate renunţa)

Plǎcerea poate fi un efect al circumstanţelor favorabile (şi atunci este trecǎtoare, instantanee, instabilǎ), dar poate fi şi un scop în sine. În acest sens, morala lui Epicur vede viaţa ca o activitate şi chiar filosofia ca arta de a trǎi bine. În general, activitatea spiritualǎ procurǎ plǎceri mai mari şi mai diverse, deoarece, în timp ce trupul reacţioneazǎ doar la prezent, sufletul vizeazǎ şi trecutul şi viitorul (reprezentarea unei plǎceri este ea însǎşi plǎcere). Întrucât omul poate opri cursul reprezentǎrilor pentru a le supune unor criterii, urmǎrirea binelui şi îndepǎrtarea opiniilor greşite sunt sub controlul voinţei noastre. VI. DE LA ANTICHITATE LA PARADIGMELE GÂNDIRII PSIHOLOGICE MODERNE Doi mari gânditori au un rol hotărâtor în această evoluţie: a) Thomas d’Aquino (1227 – 1274), teolog remarcabil (Summa Theologie), valorifică în folosul teologiei distincţia aristotelică dintre suflet şi spirit (sau suflet vital şi suflet raţional), unul deservind corpul, celălalt pe Dumnezeu. Extinde însă sfera spiritualului şi la senzaţii, pe care Aristotel le lua drept bază a funcţiei simţirii, şi le explică prin transferul de corpusculi materiali de la obiecte la organele de simţ. Este, evident, o „experienţă internă” fundamentală şi, venerându-l pe Augustin, nu putea s-o lase în afara comuniunii cu divinitatea, mai ales că lumina conştiinţei se extindea asupra tuturor trăirilor omeneşti.

277

b) Roger Bacon (1210 – 1294 sau 1214 – 1292). Împotriva scolasticii ce valorifica introspecţionismul liniei Plotin – Augustin – Thomas d’Aquino, Bacon reia teza aristotelică a unităţii formă – materie (suflet – corp) în cunoaşterea lumii externe. În lucrarea Opus majus (1267), capitolul despre „perspectivă” (optică) este piatră de încercare a determinismului în viaţa psihică, demonstrând cum, deja la nivelul senzaţiilor, calităţi fizice bine determinate (inclusiv matematic) sunt adecvat receptate (mişcarea razei de lumină preexistă în raport cu (şi determină)efectul senzorial); imaginea nu „provine”, ci se construieşte de către organul senzorial prin combinarea de efecte optice. * Nota cea mai generală a civilizaţiei Renaşterii este caracterul laic: omul cu nevoile şi aspiraţiile sale apare ca o valoare fundamentală, cu drept natural la fericire, înzestrat cu raţiune de putere nelimitată. Primul teoretician al noii ştiinţe a fost Francis Bacon (1561 – 1626). Metoda inducţiei fusese folosită şi de Galilei, dar Bacon o tratează drept un Novum Organum şi îi stabileşte regulile. Gândirea filosofică antică este respinsă organic, ca speculaţie deşartă, îndepărtată de natură, falsificatoare, frenatoare a dezvoltării ştiinţei. Prin mijloacele logicii formale nu se descoperă adevăruri, ci doar se expune ceva cunoscut. Experienţa este cartea deschisă a ştiinţelor, ce poate fi „lecturată” direct dacă învingem prejudecăţi şi neajunsuri specifice minţii noastre. Deformările generatoare de erori ţin de individ şi de socius; Bacon le defineşte şi le sistematizează în patru clase: - idola tribus: tendinţa de generalizare pripită şi comodă, de extindere fără control a ceea ce ştim şi vrem la ceea ce nu ştim (superstiţii, magia, alchimia, antropomorfismul etc.); - idola specus: fixitatea propriilor deprinderi şi obiceiuri ne îngustează posibilitatea de receptare şi abordare a noului; - idola fori sau „fantomele pieţii”: desemnarea prin cuvinte convenţionale a unor realităţi doar presupuse (exemplu: „destinul”, „sfera cerească”); - idola theatri: prestigiul istoric al unor teorii; cazul unor filosofi antici greci este edificator, teoriile lor sunt preluate ca bază în explicarea naturii, deşi sunt saturate de teologie şi superstiţii. 278

René Descartes În 1637 a apǎrut Discursul despre metodǎ, iar în 1641 Meditationes de prima philosophia, în care, cu ezitare, dar şi cu mare mǎiestrie acceptǎ şi explicaţia teologicǎ în metafizicǎ şi gnoseologie: intervenţia divinǎ este acceptatǎ ca „primul mobil” şi garant al corectitudinii sensibilitǎţii şi raţiunii. În unele analize de psihoistorie se apreciazǎ cǎ „îndoiala cartezianǎ” ca izvor al certitudinii a fost o reacţie generalizatǎ a tânǎrului Descartes faţǎ de cunoştinţele dogmatice pe care le-a asimilat forţat la colegiul iezuit. Fr.J.Bruno (1972) crede cǎ Descartes în mod deliberat a început prin a se îndoi de orice, inclusiv de propria-i existenţǎ. Criteriul certitudinii, emblematic pentru începutul secolului al XVII-lea, îi apare a fi cugetarea: Cogito ergo sum (expresie latineascǎ, ea însǎşi notǎ ironicǎ la adresa scolasticii, deoarece Descartes a fost primul filosof modern care şi-a scris opera în limba francezǎ, a poporului sǎu). Claritatea afirmaţiilor lui Descartes nu lasǎ loc la ambiguitǎţi. Cadrul conceptual general este dualismul: materia şi spiritul sunt cele douǎ „substanţe”, net distincte ca naturǎ şi metodǎ de cunoaştere; prima se defineşte prin întindere sau cantitate şi poate fi cunoscutǎ prin matematicǎ; a doua are drept notǎ esenţialǎ gândirea, ce se preteazǎ la cunoaştere prin introspecţie (observaţia interioarǎ a trǎirilor şi analiza elementelor conştiinţei). Dacǎ în ambele cazuri sunt clare obiectele şi metodele cunoaşterii, cine este Subiectul (care observǎ, se autoobservǎ şi foloseşte o metodǎ de cunoaştere)? Rǎspunsul cartezian la aceastǎ întrebare imprimǎ dualismului un caracter evident idealist: „Subiectul este substanţa spiritualǎ purǎ”. Comportamentul uman ca lucrare a corpului împrumutǎ schema funcţionǎrii naturii, reflexul (necondiţionat); arcul funcţional „stimulrǎspuns”, ca şi tuburile de transmisie a presiunilor de la maşinile hidraulice, este şi mecanismul mişcǎrilor corpului, numai cǎ acesta are stimului atât din afarǎ, cât şi dinǎuntru. În Pasiunile sufletului (1649) şi Tratat despre om, publicat postum, Descartes face descrieri anatomice şi fiziologice, cu greşeli inerente timpului, dar cu observaţii şi intuiţii pertinente; defineşte creierul (spre care vin „tuburi” nervoase cu impresii din afarǎ sau de la organe) drept sediu al sensibilitǎţii, dar unitatea gândirii, imaginaţiei şi a subiectului în general îl face sǎ creadǎ cǎ sediul principal al 279

sufletului este într-o zonǎ singularǎ, nepereche, cum este epifiza (sau glanda pinealǎ). Descoperirea reflexului de către Descartes este un moment major în istoria psihologiei, deoarece înseamnă conturarea concepţiei despre comportament ca expresie a vieţii de relaţie, a interacţiunii organismului cu mediul; dispozitivele mecanice şi hidraulice ale timpului au servit drept modele pentru analogii; principalul argument a fost însă mecanismul circulaţiei sângelui, descoperit de Harvey (1608; o lucrare în latină a fost publicată la Frankfurt, în 1628). Prezentarea fiziologică a reflexului a fost axatǎ chiar pe mecanismul medicului englez: după ce umple arterele şi venele, sângele ajuns în inimă se supune unor schimbări, astfel că părţile sale cele mai fine se ridică la creier, influenţând gândirea şi pasiunile. (Mult mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, „teoria periferică a amoţiilor” formulată simultan de James şi Lange promovează aceeaşi idee a medierii viscerale). În lipsa conceptului de influx nervos, Descartes foloseşte termenii antici „suflu vital” şi „spirit animal”. Demonstrarea substratului fiziologic al afectivităţii şi regulile metodei sunt exersate în cartea a doua a Tratatului despre pasiuni, în care este abordată taxonomia pasiunilor. Descartes defineşte şi descrie, atât prin obiect, cât şi fiziologic, şase pasiuni simple (admiraţia, dragostea, ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea), pe cele compuse şi variantele (sau speciile). Este prima tratare consistentă a acestei mari problematici psihologice, în fapt o depăşire pentru totdeauna a reducţionismului scolastic: polarizarea sufletului în dorinţă şi mânie. Concepţia carteziană despre reflex şi pasiuni conduce în principal la clarificări hotărâtoare pentru evoluţia psihologiei: – funcţia cognitivă a conştiinţei devine singura esenţă dată nemijlocit Subiectului în introspecţie; cunoştinţa despre obiect există numai în măsura în care este receptată şi trăită subiectiv; prin aceasta ea devine şi transcendentă, adică nesupusă organizării obiective a unui act real; trăirea umană are două „începuturi substanţiale” (existenţiale): corpul (cu atributul mişcării) şi conştiinţa (cu atributul gândirii); acesta este dualism, dar diferit de cel scolastic; – dualismul „corp – suflet” are începând cu Descartes un nou conţinut: corp înseamnă un sistem automat organizat structural şi funcţional după legile mecanicii; comportamentul corpului poate fi explicat şi fără intervenţia sufletului: impulsurile externe şi construcţia 280

materială sunt suficiente. Raportul corp – suflet se discută de acum în termeni fiziologici. (vechii materialişti supuneau sufletul legilor corpului, iar idealiştii, invers, puneau corpul la dispoziţia sufletului); cu Descartes, fiecare „substanţă” îşi are legile sale, iar interacţiunea lor (dovedită empiric) a devenit problemă aparte; – sufletul, în concepţia lui Descartes, este definit după un singur criteriu: conştientizarea nemijlocită a manifestărilor sale (gândire, dar şi senzaţii, afecte, reprezentări); de acum, delimitarea unui suflet raţional şi a altuia senzitiv nu mai are sens, unitatea s-a realizat pe seama conştiinţei de sine sau autoconştiinţei, faţă de care toate fenomenele sunt egale; pentru prima dată Subiectul apare în rolul său plenar de „administrator-observator”, care-şi stăpâneşte lumea interioară pentru a răspunde eficient la solicitările vieţii; dacă la Plotin şi Augustinus obiectul introspecţiei persoanei era comunicarea cu divinitatea, la Descartes obiectul este „tehnic”, „practic”, concret”: chiar propria gândire; obiectul acesta fiind cert, şi corelatul său, gânditorul, este „Subiectul” cert. Numai după stabilirea acestor „identităţi”, Descartes se ocupă de existenţa lui Dumnezeu, pe care o recunoaşte alături sau complementar cu natura şi cu gânditorul. Introspecţia a căpătat de acum statutul unei metode serioase, compatibile cu…matematica. Dublul raport cu lumea obiectivă şi cu subiectul fiziologic conferă lui Descartes statutul de metodolog al ştiinţei moderne. Spinoza Principala temă a psihologiei lui Spinoza este cea a afectelor (cărţile III – V din Etica). Le defineşte ca stări ale corpului, care amplifică sau diminuează capacitatea de acţiune a organismului, o favorizează sau limitează; tot afectele sunt şi ideile despre aceste stări.Această viziune este complementară reprezentării despre corp ca sistem dinamic, supus schimbărilor de progres sau regres. Cursul stărilor nu numai că reflectă schimbările în acest sistem, dar la rândul lor acestea măresc disponibilităţile de acţiune. La Spinoza, voinţa ca forţă autonomă dispare, ea confundânduse cu intelectul. Numai recunoaşterea cauzelor unei acţiuni ne creează iluzia că ea este voluntară. Esenţa omului este pasiunea şi aceasta deoarece este fenomen psihofiziologic. Dorinţa este atracţie conştientizată, dar derivată din 281

conştiinţă. Satisfacţia (bucuria) şi insatisfacţia (tristeţea), formează cu prima grupul celor trei afecte fundamentale, din care derivă celelalte. Dar şi aceste trei afecte au o bază generică: „puterea sufletului”, constând în fermitate (năzuinţa spre menţinerea existenţei conform normelor raţiunii) şi generozitate (năzuinţa de a ajuta pe alţii şi de a se uni prin prietenie). Diversitatea porneşte de aici: prezenţa de spirit, curajul, cumpătarea, sobrietatea etc. sunt alternative ale fermităţii; clemenţa, modestia, cardinalitatea etc. sunt moduri ale generozităţii. Analiza afectivităţii la Spinoza este meticuloasă, naturalistă, după regulile matematice ale descompunerii, derivării şi compunerii; demonstraţia sa urmăreşte relevarea determinismului universal şi în această sferă a vieţii sufleteşti. Materialismul şi iluminismul francez, secolul al XVIII-lea O lucrare de referinţă în istoria psihologiei este Traité des sensations publicată de Etienne Bonnot de Condillac (1715 – 1780) în 1754. Inspirat de modelul newtonian de gândire (explicarea multitudinii de fenomene fizice prin principiul general al gravitaţiei), Condillac respinge metoda deductivă ca întemeiată pe teze arbitrare (numai pentru că sunt clare şi evidente), dar şi conexionismul lui John Locke, deoarece abstracţia şi judecata nu sunt reductibile la asociaţii; foloseşte un model genetic pentru a argumenta că orice fapt psihic este o senzaţie transformată. Astfel, o senzaţie puternică şi neaşteptată provoacă atenţie; când senzaţia revine, avem de-a face cu memoria; două senzaţii conduc la comparaţie, diferenţiere, judecată ş.a.m.d. până la cele mai complexe operaţii ale intelectului; fiecare senzaţie are ton afectiv, fiind plăcută sau neplăcută, ceea ce duce la impulsul volitiv de orientare pozitivă sau negativă. Senzaţia permite distincţia subiectiv – obiectiv. O „linie de progres” a materialismului francez o constituie ideea practică a rolului hotărâtor în viaţa oamenilor al educaţiei şi legilor. Personalităţile marcante ale acestei ideaţii au fost J.J.Rousseau (1712 – 1778) şi C.A.Helvetius (1715 – 1771). Primul afirmă efectul negativ al civilizaţiei asupra omului, prin natura sa acesta fiind bun şi perfect. Helvetius a susţinut teza genezei calităţilor intelectual-morale sub efectul împrejurărilor de viaţă, (deci, opus lui Rousseau) şi duce chiar la exagerare rolul modelator al educaţiei ( Despre om, 1773). 282

Şi D’Holbach, în Sistemul naturii (numit „Biblia materialismului”), vede fericirea omului (în fapt, fiinţă fizică) în reorganizarea cunoştinţelor, educarea respectului pentru raţiune şi a curajului. Pentru a căpăta cunoştinţe adecvate despre suflet, este necesar să experimentăm asupra lui cu mijloacele fizicii, anatomiei, medicinii, pentru că psihicul, în toată fenomenologia sa, nu este decât manifestare a unor forme de mişcare. O operă ce „pregăteşte” darwinismul este cea a marelui iluminist Diderot; în anii 1774 – 1779, a elaborat Elemente de fiziologie, în care se promovează ideea selecţiei naturale şi a influenţei mediului asupra organismului. El consideră drept simplist modelul lui Lametrie, concretizat în Omul-maşină: creierul şi nervii formează un întreg care depinde simultan de corp şi de lumea înconjurătoare. Spiritul vremii era unul polemic, experimental, academic. VII. PARADIGMELE PSIHOLOGIEI MODERNE. ASOCIAŢIONISMUL a) Înainte de reflexologie John Locke (1632 – 1704). Pentru gândirea sa psihologicǎ, douǎ lucrǎri sunt remarcabile: An essay concerning human understanding (1690) şi Some thoughts concerning education (1693). Începând cu John Locke, în ştiinţele cognitive se instituie douǎ interpretǎri ale originii şi dezvoltǎrii cunoaşterii: curentul nativist, al ideilor înnǎscute (susţinut şi de Descartes), şi cel care derivǎ „tot materialul raţiunii şi al cunoaşterii” din experienţǎ şi senzaţie. Lucrurile au însuşiri primare, inerente şi permanente (soliditate, întindere, mişcare, etc.); în procesul cunoaşterii apar şi calitǎţi secundare, ce ţin de interacţiunea primelor cu organele de simţ (culori, sunete, gusturi etc.). Şi unele şi altele pot fi cunoscute chiar la nivel raţional numai dacǎ apar direct în experienţa noastrǎ: „Nimic nu este în raţionament care sǎ nu fi fost transmis mai înainte prin simţuri”. Evident, complementar lumii exterioare, lumea internǎ a propriilor idei, imagini şi simţuri este obiect al experienţei şi avem astfel un al doilea izvor de cunoştinţe, numite reflexie. În Cartea a II-a, cap.I din An essay, Locke calificǎ aceastǎ facultate ca foarte asemǎnǎtoare simţurilor şi de aceea o numeşte provizoriu „simţ intern”. Principala sa lucrare constǎ în dezvoltarea, prin combinare, compunere şi abstracţie, a ideilor simple (provenite din unul sau mai 283

multe simţuri). Este o fundamentare consistentǎ a asociaţionismului, întǎritǎ încǎ şi printr-o teorie a limbajului. În stabilitatea asociaţiilor de idei, afectivitatea are un rol important, din momentul în care un sentiment a fost prezent în actul cunoaşterii (fie ea senzorialǎ sau reflexivǎ). Tot prin asociere se obţine şi diversitatea sentimentelor din douǎ, bazale: plăcerea şi durerea. De fapt, sentimentul (termenul generic la Locke) nici nu este o facultate independentǎ, pentru cǎ, prin conţinutul sǎu, ţine atât de senzaţii, cât şi de reflecţii. John Locke a rǎmas în istorie ca „fondator al asociaţionismului englez” şi datoritǎ aplicaţiilor pe care le-a întreprins în domeniul educaţiei. Lucrarea Some thoughts concerning education a rezultat dintr-o serie de scrisori pe aceastǎ temǎ, reflecţii „din inimǎ” de elev şi student chinuit în sistemul tradiţional de învǎţǎmânt, trimise din exil unui prieten din Anglia. În limba românǎ ,opera pedagogicǎ a lui John Locke a apǎrut cu titlul Câteva idei asupra educaţiunii, în 1909 – 1910, în traducerea lui George Coşbuc. George Berkeley (1685 – 1753), episcop, filosof şi teoretician în domeniul educaţiei, continuator empirist-conexionist al lui John Locke. La doar 25 de ani a publicat douǎ lucrǎri reprezentative: New theory of vision (1709) şi Principles of human knowledge (1710). „ A fi înseamnǎ a fi perceput” (celebrul dicton latin: esse est percipi) rezumǎ concepţia subiectiv-idealistǎ a lui Berkeley. Dacǎ Descartes s-a întrebat despre relaţia spirit-corp, iar Locke despre modul în care materia genereazǎ spirit, Berkeley a considerat esenţialǎ întrebarea „Cum spiritul genereazǎ materie?” David Hume (1711 – 1776) a devenit celebru la tinereţe (29 de ani), când a publicat lucrarea în trei volume Treatise on human nature. Raportându-se sceptic la valoarea cognitivǎ a reflecţiei, declarǎ drept unic obiect al cunoaşterii propria experienţǎ. Conceptul de experienţǎ apare aici mai elaborat, operându-se o distincţie între „impresii mai vii” (senzaţii şi percepţii) şi „idei mai puţin vii” (imagini sau amintiri). Hume defineşte relaţia cauzǎ – efect ca un gen nou de asociaţie prin contiguitate, purtând nota invariabilitǎţii succesiunii. Analiştii de mai târziu contrazic raportarea acestui tip de asociaţie la clasa contiguitǎţilor şi identificǎ la Hume trei modalitǎţi de asociere: asemǎnare, contiguitate şi cauzǎ-efect. Hume dǎ relevanţǎ cauzalitǎţii ca mecanism intrapsihic al generǎrii datelor conştiinţei de cǎtre impresii, deci tot de fapte ale conştiinţei. 284

David Hartley (1705-1757), în singura sa carte publicatǎ, Observations of man (1749), postuleazǎ un mecanism vibratoriu în sistemul nervos, corespunzǎtor senzaţiilor, ideilor şi imaginilor; este o interpretare fiziologicǎ a distincţiei operate de Hume între impresii şi idei; în cazul al doilea, vibraţiile fiind mai slabe. Pentru aceastǎ contribuţie la abordarea fiziologicǎ a conexiunilor, cu extrapolǎri la mecanismul emoţiilor, unii istorici îi conferǎ rolul de precursor al reflexologiei respondente. John Stuart Mill (1806 – 1873) a împǎrtǎşit şi dezvoltat concepţia tatǎlui sǎu, vǎzând în coalescenţǎ un gen de „chimie mentalǎ”; astǎzi am putea desemna fenomenul prin termenul de emergenţǎ, deoarece produsul asocierii a douǎ sau mai multe idei poate fi necunoscut sau de neanticipat la nivelul fiecǎrei componente. Eruditul filosof recurge şi la anlogie cu „discul culorilor”, cu care Newton a demonstrat compoziţia luminii albe (din cele şapte culori). O mai mare precizie în termeni a favorizat acceptarea noilor explicaţii: „ideile simple mai curând genereazǎ decât le compun pe cele complexe”. Alexander Bain (1818 – 1903). Dintre lucrǎrile sale, douǎ au fost recunoscute drept cea mai elaboratǎ gândire psihologicǎ a secolului XIX-lea: The senses and the intellect (1855) şi The emotions and the will (1859). Concepţia lui Bain se remarcǎ prin orientarea asociaţionismului spre biologie, fiziologie şi aportul activ al instanţei cerebrale; fǎcând din arcul reflex unitatea elementarǎ a psihismului, el remarcǎ momentul activ al organismului în procesul adaptǎrii şi dezvoltǎrii (o diferenţǎ majorǎ faţǎ de asociaţionismul pasiv, ce explica doar ideile şi imaginile întâmplǎtoare, respectiv visele şi reveriile). Fǎrǎ a fi experimentator, Bain a fǎcut operǎ prin analizǎ, intuiţie, credinţǎ în posibilitatea plasǎrii psihologiei în rândul ştiinţelor naturii. Herbert Spencer (1820 – 1903), în lucrarea Primele principii formuleazǎ legea evoluţiei, ca generalǎ pentru explicarea schimbǎrilor din naturǎ. Spencer nu apare ca un scolastic, sau metafizician, ci ca un inductivist de mentalitate englezǎ: supune observaţiei, analizei şi comparaţiei ştiinţele naturii (botanica, geologia, fiziologia) şi cele sociale (psihologia, estetica, morala, lingvistica, istoria etc.). Principiul evoluţiei este formulat ca ipotezǎ şi nu ca o dogmǎ. 285

Domeniile religiei şi metafizicii sunt scoase din sfera ştiinţei, a cunoaşterii raţionale, dominată de legea evoluţiei. Foloseşte pentru aceasta chiar un termen special, – „incognoscibilul”. Cu afinitatea englezeascǎ binecunoscutǎ pentru naturǎ, Spencer se ocupǎ de transferarea modelului biologic de evoluţie (trecerea de la omogen la eterogen în devenirea oricǎrui organism), la progresul în alte sfere ale existenţei, inclusiv în cea socialǎ (societate, instituţii, limbaj, literaturǎ, ştiinţǎ, artǎ). b) Asociaţionismul centrat pe reflexul condiţionat În tratatele de istoria psihologiei sunt conturate douǎ moduri de a trata aceastǎ „recentrare” a asociaţionismului de la „idee – idee” la „stimul – rǎspuns”: ambele dau prioritate „psihologiei evoluţioniste” (Spencer, Darwin), dar, în timp ce occidentalii atribuie începuturile acestui proces lui Ebbinghaus, psihologii ruşi pun în prim plan reflexologia lui Secenov. Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909), experimentator inovator german, a publicat în 1885 prima investigaţie de laborator asupra memoriei. Rezultatele sale sunt revendicate de asociaţionişti pentru inovaţia de a studia învǎţarea unui material ce exclude experienţa precedentǎ. Este vorba de silabe fǎrǎ sens, compuse din douǎ consoane şi o vocalǎ (wop, xam, cir etc.). Intenţionând sǎ obţinǎ o curbǎ a evoluţiei în timp a retenţiei, a evitat cuvintele vocabularului obişnuit care, în trecutul experienţial, ar fi avut conexiuni deja reţinute. A obţinut într-adevǎr o curbǎ de tip „acceleraţie negativǎ” pentru intervalul imediat de timp, fenomen ce a fost reconfirmat ulterior, indiferent de complexitatea tehnicii de laborator folosite. Medicul rus I.M.Secenov (1829 – 1905), studiind cu succes de rǎsunet funcţia inhibitorie a unor centri cerebrali, ajunge la concluzia cǎ sistemul nervos este un regulator automat al organismului (analog reglajului maşinii lui Watt, cu aburi). Sistemul nervos asigurǎ integritatea anatomo-fiziologicǎ a organismului receptând excitaţiile externe şi semnale despre starea funcţionalǎ a organelor, declanşând reacţii motorii şi glandulare de rǎspuns. În 1863 publicǎ Reflexele creierului, titlu impus de cenzurǎ la o lucrare ce avea în titlu „provenienţa fenomenelor psihice pe bazǎ fiziologicǎ”. Pentru prima datǎ, activitatea cerebralǎ şi activitatea psihicǎ aveau aceeaşi unitate elementarǎ constitutivǎ – actul reflex. Actele conştiente şi cele voluntare sunt „în sens strict, reflexe”. Secenov a mai scris şi alte lucrǎri de psihologie, mai ales asupra 286

gândirii, promovând un determinism fiziologic (de altfel a scris şi o lucrare intitulatǎ De cǎtre cine şi cum trebuie elaboratǎ psihologia?, în care respinge introspecţia şi argumenteazǎ evoluţia ontogeneticǎ a funcţiilor psihice). „Motorul” dezvoltǎrii este experienţa, „întâlnirea biologicǎ cu realitatea”. Descoperirea reflexului condiţionat de cǎtre Pavlov Istoricii psihologiei ruse (dar, în consens, şi cei occidentali) considerǎ cǎ lucrarea lui Pavlov O experienţǎ de 20 de ani (publicatǎ în 1923) reprezintǎ prima bazǎ naturalist-ştiinţificǎ, argumentatǎ experimental, pe care s-a format psihologia modernǎ; de acum, activitatea psihicǎ avea o raportare (sigurǎ) la activitatea nervoasǎ superioarǎ (a emisferelor cerebrale). Ivan P.Pavlov (1849 – 1936) a intrat în ştiinţǎ ca fiziolog al digestiei (factori glandulari şi neuronali), obţinând premiul Nobel pentru medicinǎ în 1904. Atent la controlul condiţiilor de mediu în laboratorul de fiziologie, Pavlov a surprins un fenomen „nefiziologic”: salivarea anticipativǎ. Un montaj-tehnic experimental minuţios, cu tuburi ce colectau saliva glandelor bucale la câine, le-a permis cercetǎtorilor sǎ înregistreze salivarea înainte de administrarea stimulului adecvat (pesmet, praf de carne etc.). Nefiind o excitare localǎ a organului de simţ respectiv, observatorii s-au aflat în faţa unui reglaj de tip anticipativ. Dacǎ acesta nu este de tip fiziologic, înseamnǎ cǎ este de un ordin superior: zgomotul produs de laboranţi, sau vederea lor, a vaselor, a locului, sesizarea timpului, le „anunţa” Subiecţilor apariţia excitanţilor întǎritori şi le provoca salivaţia specificǎ, fǎrǎ ca excitantul specific sǎ fie prezent. În comportamentul actual, contau trecutul, coincidenţele anterioare. Pavlov a fost pasionat nu atât de reflexul condiţionat ca fapt de învǎţǎre sau de psihologie, cât de activitatea cerebralǎ, domeniul cu totul nou la rǎspântia de veacuri XIX – XX. Condiţionarea reflexelor glandulare şi motrice era o metodologie, minuţios elaboratǎ şi, evident, originalǎ, prin care îşi verifica ipoteze despre procese de excitaţie şi inhibiţie, iradierea şi concentrarea lor, funcţia general-mobilizatoare a reflexului (necondiţionat şi condiţionat) de orientare etc. Psihologia occidentalǎ îl plaseazǎ pe Vladimir M.Bechterev (1857 – 1927) în istorie pe un loc privilegiat, al cercetǎtorului atât novator, cât şi umanist: el a studiat reflexul condiţionat motric la om şi animal, în forma asocierii unui şoc electric pe laba câinelui sau pe mâna unei persoane, cu sunetul unei sonerii. Practica lui Pavlov, fost 287

cercetǎtor-medic nutriţionist, de a scoate canale ale glandelor salivare în afara cavitǎţii bucale şi, printr-o capsulare specialǎ, a trimite laborantului, prin tuburi, picǎturile de salivǎ, n-a fost potrivitǎ spiritului „pacifist” al lui Bechterev (şi al psihologilor care au urmat şi au înţeles cǎ „lumea obiectivǎ nu trebuie rǎstignitǎ pe crucea cercetǎrii adevǎrului”). Deci, Pavlov a condiţionat (a pus în contingenţǎ temporarǎ) reacţiile glandulare – salivare, iar Bechterev, înaintea sa, reacţiile motrice. Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) a început sǎ studieze învǎţarea la animale, ca asociaţionist, dar în curând a început sǎ se intereseze de învǎţarea umanǎ şi de aspecte ale psihologiei educaţionale şi sociale. Primul manual şcolar elaborat de un psiholog în sfera învǎţǎmântului clasic a fost Aritmetica lui Thorndike, din 1919. În 1898, la 24 de ani, Thorndike susţine teza de doctorat cu titlul Animal intelligence: an experimental study of the associative processes in animals. Continuând cercetǎrile pe peşti şi antropoide, publicǎ o lucrare mai completǎ în 1911. Istoricii îi analizeazǎ contribuţiile referindu-se la lucrarea din 1949, Selected writings from a connectionist’s psychology. Thorndike apare ca funcţionalist; conexiunea sau legǎtura stimul-rǎspuns este principala preocupare a psihologiei, fie cǎ ea este dictatǎ de situaţia externǎ sau de atitudinile subiectului, cǎ apare izolatǎ sau ca element într-o serie. Clark Hull (1884 – 1952). Printre lucrările sale reprezentative se numără Aptitude testing (1928), Hypnosis and sugestibility (1933); Principles of behavior(1943), Essentials of behavior (1951) şi A behavior system (1952), au avut un efect imens asupra problematicii învǎţǎrii. Între stimul şi reacţie Hull a vǎzut variabile intermediare, condiţii ce au intervenit anterior, cum ar fi numǎrul de încercǎri întǎrite, intensitatea stimulului, forţa motivaţiei exprimatǎ în numǎrul de ore de deprivare (de hranǎ, de exemplu). Un exemplu edificator pentru demersul lui Hull este principiul numit „goal gradient hypothesis” (1932): potenţialul de rǎspuns este în funcţie de distanţa şi timpul ce despart Subiectul de evenimentulîntǎrire. Corolarul este formulat astfel: „Cu cât este mai mare amânarea întǎririi într-un lanţ comportamental dat, cu atât este mai slab potenţialul de reacţie la stimulul respectiv”. 288

B. F. Skinner: Condiţionarea operantǎ sau instrumentalǎ Replicǎ pozitivistǎ la teoriile formale enunţate de Hull, Skinner s-a ridicat din umbra lui Tolman şi Hull în anii ’50, cu o puternicǎ prizǎ la tineret prin profilul sǎu caleidoscopic; cercetǎrile sale experimentale au avut constant un înalt credit şi interes, deoarece a identificat în „regimul de întǎriri” factorul principal de dirijare a comportamentului (principala lui preocupare: dezvoltarea capacitǎţilor umane). Punctul de originalitate majorǎ al gândirii lui B.F.Skinner este conceptul de comportament operant sau emitent, alternativǎ la cel respondent, provocat de un stimul extern. Primul nu are un agent provocator extern, ci este, precum un act de voinţǎ, o manifestare a individualitǎţii pentru propria supravieţuire şi dezvoltare. Într-o cuşcǎ perfect izolatǎ de zgomot, cu condiţii bine determinate de temperaturǎ, luminǎ şi echipament, toate formând ansamblul variabilelor dependente, subiecţii preferaţi ai lui Skinner erau porumbeii şi şobolanii, dar şi oamenii. Reacţiile lor simple ce erau vizate pentru a fi întǎrite erau simpla apǎsare pe o pârghie sau o cheie. Se înregistra frecvenţa cumulativă a reacţiilor spontane în funcţie de recompensarea lor selectivă într-un anumit interval de timp. Replici la adresa asociaţionismului. Principalele atacuri critice au vizat: a) Elementarismul. Disponibilitatea analiticǎ a empiriştilor englezi a fost în spiritul progresist al timpului, cu efecte benefice asupra înţelegerii raportului om-mediu şi a factorilor de progres ai educaţiei. Teoria transferului pe seama elementelor identice, formulatǎ de Thorndike a fost însǎ o provocare pentru un veac. Gestaltismul a fost principala fǎclie a protestului, dar şi teoriile personologice, umaniste, creatologice şi intuiţioniste au insistat pe analiza molarǎ a comportamentului şi, în general, a istoriei personale. b) Hazardul (încercarea şi eroarea), ca mecanism al învǎţǎrii. Acest aspect a fost criticat pentru viciul metodologic de a pune animalul în situaţii problematice stupide (din punctul de vedere al comportamentului sǎu normal). „Puzzle box” nu-i permite Subiectului altceva. c) Legea efectului. Iniţial, acest principiu a fost înţeles ca fiind de ordin mentalist. Thorndike a explicat însǎ cǎ nu este vorba de „dorinţǎ”, de „plǎcere” sau „vrere”, deci nu de afect, ci de efect, cu sensurile sale general-biologice, comportamentale. 289

d) Determinism mecanic. Critica a vizat mai mult marginalizarea valorilor umane. Conexioniştii au rǎspuns cǎ noţiunea de ambient şi întǎrire surprinde toate aspectele personologice, sociale, culturale, morale; mintea şi spiritul omului sunt pǎrţi ale existenţei naturale, efecte şi cauze ale progresului. VIII. STRUCTURALISMUL Structuralismul a fost pregǎtit de Brentano, Fechner şi Helmholtz. Franz Brentano (1838 – 1917), preot catolic şi filosof austriac, la 24 de ani a publicat cartea Psihologia lui Aristotel, iar în 1874 Psihologia din punct de vedere empiric. Gândirea lui Brentano reprezintǎ un punct de cotiturǎ sau un „reper de orientare” în istoria psihologiei: el a înţeles şi a spus lumii cǎ, în timp ce ştiinţele naturii studiazǎ fenomene, psihologia are de-a face cu acte, acţiuni care pornesc de la Subiect, fǎurar care are nevoi, interese, intenţii, scopuri. Psihologia este definitǎ ca ştiinţǎ a actelor psihice. Orice act are un conţinut (un obiect) şi un mod de acţiune cu respectivul conţinut. „Obiectul” şi „acţiunea” sunt de nedespǎrţit într-un act psihic. Gustav Fechner (1801 – 1887). Fondul sǎu conceptual este cel al idealismului obiectiv: el afirma despre conştiinţǎ cǎ este peste tot în univers, corpurile cereşti sunt însufleţite, iar materia nu este decât o umbrǎ a psihismului. Culmea cutezanţei: a vrut sǎ demonstreze aceste idei cu ajutorul matematicii şi al experimentului. În acest timp, E.H.Weber a descoperit un fapt capital: diferenţierea a doi stimuli depinde nu de mǎrimea absolutǎ a fiecǎruia, ci de relaţia dintre excitaţia datǎ şi cea iniţialǎ. Aceastǎ regularitate a verificat-o pe mai multe modalitǎţi senzoriale: musculare, vizuale etc., ajungându-se la conceptul de „prag diferenţial”. Apǎrea un nou domeniu al cunoaşterii, – psihofizica, ştiinţa raporturilor dintre mǎrimile fizice ale excitanţilor şi intensitǎţile sezaţiilor. Una dintre primele realizǎri: intensitatea senzaţiei este direct proporţionalǎ cu logaritmul intensitǎţii excitaţiei; aceasta dovedeşte cǎ existǎ un plan al funcţionalitǎţii, mai larg decât cel al cauzalitǎţii. Aceastǎ lege psihofizicǎ este prezentǎ în lucrarea Elemente de psihofizicǎ (1860). Herman Helmholtz (1821 – 1894) – remarcabil reconstructor al gândirii fiziologice din secolul al XIX-lea. Tehnica sa de mǎsurare a vitezei influxului nervos a fost o inovaţie. El a împǎrtǎşit concepţia lui 290

J.Müller despre energia specificǎ a organelor de simţ, recunoscând senzaţiei rolul de semn sau simbol al lumii externe, iar nu o copie sau o reflectare. Totuşi, viziunea filosoficǎ agnosticǎ nu l-a împiedicat sǎ introducǎ mǎsurǎtori ale percepţiei vizuale şi auditive, devenind astfel întemeietorul psihometriei. Prin opera filosoficǎ contradictorie a lui Helmholtz, psihologia a câştigat în statutul ei (independent faţǎ de fiziologie) şi a progresat în viziunea sa sistemicǎ asupra relaţiei dintre planurile senzorial şi logic. Gândirea psihologică a lui Wilhelm Wundt (1832 – 1920), părintele psihologiei experimentale, fondatorul primului laborator în 1879, la Universitatea din Leipzig. Wundt a înţeles cǎ studiul sufletului înseamnǎ o ştiinţǎ a experienţei şi cǎ instrumentul ei principal este experimentul. Obiectul psihologiei este experienţa imediatǎ şi metoda adecvatǎ este observaţia controlatǎ a conţinuturilor în condiţii experimentale. Programul de cercetări al lui Wundt avea trei obiective: − analizarea proceselor conştiente ca elemente; − descoperirea modurilor în care aceste elemente se leagă unele cu altele în formaţiuni complexe; − determinarea mecanismelor fiziologice ale conexiunilor. Deşi în multe pasaje ale scrierilor sale Wundt a vorbit de elementele mentalului ca despre procese sau „desfăşurări”, structuralismul a fost acuzat de „elementarism static”, ca şi când elementele conştiinţei ar fi similare unor obiecte fizice. Dintre colaboratorii europeni ai lui Wundt, cel care a socotit structuralismul wundtian incomplet a fost Oswald Külpe (1862 – 1915). Prieten şi colaborator, un timp, cu americanul Ed.B.Titchener, Külpe a sesizat că în planul mental sunt elemente identificabile drept „obiecte”, dar sunt şi funcţiuni, ce nu se pretează la conştientizare şi analiză. În această viziune, distincţia act – stări – procese, făcută de Brentano, precum şi conceptul de „experienţă” au fost repere conceptuale pentru „Şcoala de la Würtzburg”, iniţiată de Külpe. Edward Bradford Titchener (1867 – 1927) a văzut unitatea ştiinţelor pe fundament psihologic: universul experienţei umane. După acest criteriu a văzut diferenţa dintre Fizică şi Psihologie în felul cum este orientată experienţa: în afară, asupra obiectelor şi a relaţiilor dintre ele, înăuntru, asupra elementelor experienţei, sau a stărilor de conştiinţă. 291

Structuralismul ca paradigmă Prima problemă ce se pune când discuţi o paradigmă în psihologie este reprezentarea despre obiectul psihologiei. „Platforma” structuraliştilor a fost clar definită sub acest raport: „studiul analitic al psihicului omului adult normal prin metoda introspecţiei”. În această formulare, diferenţele individuale şi disfuncţiile sunt excluse din sfera problematicii psihologice. Postulatele structuralismului n-au avut o formulare controlabilă logic, ci una ce poate fi doar abstrasă: – psihologia se sprijină pe experiment pentru a se elibera de metafizică; – adevărurile sale sunt de ordin empiric; – gândirea şi conştiinţa sunt concepte bazale şi domeniu de studiu experimental; – introspecţia este o metodă validă de studiu, dar are grade diferite de elaborare şi învăţare; – „spiritul” şi „corpul” sunt sisteme paralele, iar legile psihologice trebuie sǎ remarce această distincţie; totuşi conceptul de „experienţă” exprimă un monism, o unitate a celor două roluri. Principiile conexiunii. Conexiunea prin contiguitate a fost considerată primordială. Wundt a recunoscut şi un principiu al sintezei, bazat pe „senzaţia” semnificaţiei elementelor ce intră în structură mai complexă. Principiile selecţiei. Conceptul-cheie în explicarea selecţiei datelor şi experienţelor este atenţia. Titchener distingea trei forme: 1) nativă sau involuntară, în care intensitatea şi calitatea experienţei, în special noutatea, sunt factori de selecţie; 2) voluntară sau secundară; 3) atenţia ca deprindere, deci parţial involuntară. IX. FUNCŢIONALISMUL Funcţionalismul ca sistem a fost fundamentat de cǎtre doi remarcabili profesori universitari din Chicago: John Dewey (18591952) şi J.R.Angell (1859-1949). Ca promotori sunt recunoscuţi R.S.Woodworth (1869-1962) şi H.Carr (1873-1954). William James (1842-1910). Lucrarea sa în două volume The principles of psychology (1890), devenitǎ clasicǎ, a „făcut epocǎ” încǎ înainte de apariţie, fiind publicatǎ pe capitole în diferite periodice. Primele manifestǎri în câmpul psihologiei au avut o tentǎ 292

criticǎ la adresa structuralismului wundtian: îl vedea îngust, artificial, punctiform, reducţionist („ reduce grandoarea psihicului uman la scale numerice”). Cea mai provocatoare distanţare de structuralismul wundtian (promovat în America de fostul doctorand la Leipzig, Ed.B.Titchener, profesor la Universitatea Cornell, care şi impusese termenul „structuralism”) a fost definirea conştiinţei prin 5-6 caracteristici: − este întotdeauna „personalǎ”, în sensul cǎ aparţine unui anumit individ; − se află în continuǎ schimbare, fiind un proces neîntrerupt (stream of consciousness); − judicios continuǎ: în ciuda hiatusurilor, identitatea individualǎ se menţine întotdeauna; − selectivǎ: alege continuu relevanţe; − decurge în forme atât „tranzitive”, cât şi „stabile” (în alţi termeni: forme centrale şi forme marginale); − funcţia majorǎ a conştiinţei este aceea de supravieţuire, de mai bunǎ adaptare, intervenind atunci când problemele sunt noi (în comparaţie cu deprinderile şi obişnuinţele). John Dewey (1859-1952). A fost autorul primului tratat american de psihologie (Psychology, în 1886), depǎşit, în curând, doar peste patru ani, de Principiile lui W.James. Prin publicarea, în 1896, a studiului The reflex arc concept in psychology, Dewey devine fondatorul mişcǎrii funcţionaliste: respinge analiza comportamentului în unitǎţi S-R, ce nu surprinde coordonarea globalǎ a comportamentului în vederea adaptǎrii organismului la o situaţie. Contribuţiile funcţionalismului: − stimularea psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ relativǎ la om şi animale; − promovarea unei metodologii a studiului variabilelor empirice; − instrumentarea conceptualǎ a Etologiei; − formularea unei teorii asupra emoţiilor; − s-a dovedit un sistem deschis la experimentalism, obiectivism, elementarism şi la raportul endogen-exogen.

293

X. BEHAVIORISMUL Cel care a dat denumirea de „behaviorism” noii paradigme a fost John B.Watson (1878-1958). În 1913, apare în „Psychological review” lucrarea polemicǎ Psychology as the behaviorist wiews it. Aici defineşte psihologia ca o ştiinţǎ naturalǎ pur experimentalǎ, ce urmareşte predicţia şi controlul comportamentului. Excluzând introspecţia din aria metodologicǎ, nu recunoaşte nici demarcaţia dintre om şi animal; cât de complexǎ este manifestarea comportamentalǎ a omului, ea aparţine totuşi schemei generale de investigare a comportamentului, astfel încât referirea la conştiinţǎ şi la alte entitǎţi mentaliste devine inutilǎ. În lucrǎri ulterioare, Watson a promovat un reducţionism provocator (de exemplu, afectele reduse la modificǎri vasculare) şi a fǎcut referiri pozitive la reflexologia lui I.P.Pavlov. În Behaviorism (1925) apare preocupat de ambient şi de perfecţionarea fiinţei umane. Behaviorismul ca paradigmǎ 1) Definirea psihologiei ca ştiinţǎ. Dacǎ ne referim la un text de maturitate, The battle of behaviorism, lucrare polemicǎ din 1929, înregistrǎm urmatoarea definiţie: „acel domeniu al ştiinţelor naturii ce se ocupǎ cu comportamentul uman, cu ce face şi ce ştie, atât învǎţat, cât şi neînvǎţat” (pag. 4). „Conştiinţa” şi „viaţa psihicǎ” sunt considerate „pure presupuneri”. Limbajul, pentru alţii şi pentru sine, este un gen de comportament precum baseball-ul. Obiectivele unei asemenea ştiinţe a comportamentului se rezumă la douǎ genuri de predicţii: ştiind stimulul, să prezici răspunsul şi invers. Evident, într-o asemenea largă viziune, stimulul şi rǎspunsul au o nelimitatǎ gamǎ de conotaţii relative la diversitate şi complexitate. 2) Natura datelor. Pentru behaviorişti, datele despre psihic se referǎ la conexiunea stimul-rǎspuns, în toate ariile de raportare a organismului la mediu: chinestezie, verbalizare, reglaj glandular, toate plasate în spaţiu şi timp, exprimate în mǎsuri cantitative. 3) Postulate. Din ampla literaturǎ behavioristǎ pot fi relevate patru postulate: a) în sfera comportamentului animal şi uman existǎ un strict determinism; b) comportamentul se reduce la procese psihomecanice, deci musculare şi glandulare; 294

c) orice comportament, oricât de complex, este analizabil în elemente de răspuns; d) procesul conştiinţei, dacǎ existǎ, nu poate fi studiat ştiinţific. 4) Modul de selectare a datelor. Consecvent unui determinism naturalist, Watson pune în prim-plan învǎţarea şi disponibilitatea ereditarǎ. 5) Principiile conexiunii. Din orgoliu sau dintr-o fixitate conceptualǎ, Watson n-a acceptat principiul întǎririi, descoperit şi formulat de Pavlov, şi nici legea efectului, de la Thorndike. Punând în prim-plan legea exerciţiului (frecvenţa şi recenţa), comportamentele, oricât de complexe ar fi, sunt explicate ca înlǎnţuiri de unitǎţi Stimul – Răspuns. 6) Raportul psihic-corp. În accentele sale extreme, behaviorismul înseamnǎ un monism fizic, în sensul cǎ mentalul nu este decât o expresie a modului în care funcţioneazǎ sistemul nervos; conştiinţa (dacă existǎ) nu are o existenţǎ independentǎ. 7) Programul de cercetări experimentale. Watson s-a remarcat şi a impus paradigma behavioristă experimentând pe animale; sinteza acestor experimente o gǎsim în lucrarea, din 1925, Psychologies of 1925. Ulterior însǎ, studiul comportamentului copiilor în prima lunǎ de viaţǎ şi condiţionarea emoţionalǎ au devenit cercetǎri curente. Prin observaţii zilnice asupra a peste 100 de copii, a identificat un „repertoriu comportamental la naştere”. O concluzie a acestor investigaţii au fost lipsa unei diferenţieri a abilitǎţilor manuale şi câştigarea acesteia pe mǎsura condiţionǎrii sociale. Prin studii longitudinale a demonstrat şi condiţionarea fricii, furiei şi dragostei la copii, respingând astfel concepţia tradiţionalǎ a predeterminǎrii ereditare. Prin situaţii stimulative speciale a educat frica (de exemplu, asociind un zgomot puternic cu un anumit fapt, obiect sau animal), iar prin altele a înlăturat-o (prin asociere cu stimuli pozitivi). XI. GESTALTISMUL Fondatorii gestaltismului. Fenomenul mişcării aparente, ce a dat de gândit psihologilor şi a condus la paradigma gestaltistă, şi-a găsit aplicaţia majoră în cinematografie. Cum se face cǎ succesiunea unor stimuli luminoşi la fante distanţate, la un interval de cca 60 m sec. dă observatorului impresia că lumina se mişcă de la o fantă la alta? Aceastǎ întrebare a constituit obiectul unor îndelungate discuţii între Wertheimer, venit la Institutul de Psihologie din Frankfurt pe Main în 295

1910, şi ceilalţi doi colaboratori, la început subiecţi ai experimentării, W.Kohler şi K.Koffka. Principiile gestaltismului a) Gestaltul-calitate esenţială a câmpului psihologic Se zice că raportarea gestaltiştilor la întreg este dificil de înţeles, deşi aserţiunea „întregul este altceva decât suma părţilor” se găseşte şi la înţeleptul chinez Lao-Tzi, care trăise cu şase secole înaintea erei noastre; simpla afirmaţie a diferenţei dintre suma părţilor şi întreg a fost considerată de B. F. Skinner, în deceniul al patrulea, o pseudoproblemă, deşi gestaltiştii delimitaseră pe baza acestui criteriu „gândirea productivă” şi „rezolvarea prin surprindere a legii de organizare internă” (prin Einsicht). Prin natura intrinsecă a experienţei lor cognitive, oamenii recepţionează şi procesează datele într-un mod structurat, potrivit unor legi ale dependenţei părţii de întreg. Realitatea însăşi are organizare structural-emergentă; exemple: apa, cu calităţile ei surprinzător de diferite faţă de elementele componente (oxigenul şi hidrogenul); structura casei, structurile materialelor şi ale ţesuturilor vii, circuitul electric funcţional etc. (W.Kohler tratează sistematic asemenea exemple în lucrarea Die physichen Gestalten, 1920). b) Raportul psihic-fiziologic Dacă, în Fizică, noţiunea de câmp semnifică un spaţiu definit de mişcarea unor particule (ce poate fi descrisă matematic), în accepţiunea psihologică, realitatea este alta. Să luăm exemplul mai frecvent utilizat al câmpului perceptiv: cămpul semnifică un ansamblu de relaţii antecedent-consecvent, cu o descriere verbală sau matematică, relativ la care comportamentul de orice fel nu depinde punctual de caracteristicile locale ale situaţiei-stimul. Ipoteza unor câmpuri fiziologice a fost admisă de psihologi sub semnul izofuncţionalităţii epistemice: dacă un anumit „model” fiziologic are o înaltă probabilitate de predicţie a comportamentului, atunci el poate fi considerat valabil. Ideea de câmp a captivat pe fiziologi şi i-a făcut să experimenteze interferenţe între forţe electrice, schimbări fiziologice şi percepţie (în special cea vizuală). Dacă în această privinţă datele n-au fost considerate edificatoare, relaţia dintre structurile cerebrale şi experienţă a fost definită sigur ca una de izomorfism. În Gestalt psychology, 1947, W.Köhler afirmă: „Organizarea experenţială în spaţiu este întotdeauna structuralidentică cu organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de bază” (p. 61). 296

c) Atitudinea faţă de experienţa trecută Acest principiu, redat prin sintagma „simultaneitate” (între psihic şi fizic), este cu totul specific şcolii gestaltiste. Fără a nega total rolul experienţei trecute în reactivitatea individului într-o situaţie inedită, valoarea acesteia este diminuată în apariţia noii imagini perceptive sau soluţii; confruntarea concretă cu stimulul sau cu situaţia problematică este atât de hotărâtoare pentru comportamentul adecvat, încât modifică experienţa trecută. Percepţia este influenţată de trei tipuri de variabile: genetice, istorice şi situaţionale. Aceasta nu înseamnă că unele legi de organizare a gestaltului nu pot fi învăţate (cum ar fi principiul proximităţii: elementele apropiate aparţin aceluiaşi obiect). Gestaltiştii sunt preocupaţi de „efectul productiv” al impactului cu prezentul, la care pot contribui şi elemente native şi date ale experienţei trecute, fără însă a fi hotărâtoare. W.Kohler explica aceasta prin figura următoare:

Deşi figura conţine două litere „H”, cu care suntem familiarizaţi, ansamblul nu este perceput ca o completare a acestora, deci ca:

d) Principiile configuraţiilor Enunţate în 1923 de M.Wertheimer ca rezultate experimentale, cu timpul au devenit cunoscute ca „legi de organizare”. Autorii gestaltişti şi-au dat seama de dificultatea înţelegerii formulărilor verbale şi au ilustrat fiecare principiu cu figuri. 1) Proximitatea: elementele dispuse împreună în timp şi spaţiu tind să fie receptate împreună. Figura următoare este percepută ca trei perechi de linii, şi nu altfel: 297

2) Similaritatea: elementele asemănătoare tind să fie percepute împreună într-o aceeaşi structură de lucruri egale. De exemplu, şirul unor cerculeţe dispuse alternativ, mare-mic:

3) Direcţia: tindem să vedem figurile în modul în care elementele sunt orientate ca o curgere continuă. De exemplu:

4) Set-ul obiectiv: dacă se percepe un anumit tip de organizare, se formează o disponibilitate (set) de a vedea la fel şi elementelestimuli ce nu au întocmai aceeaşi dispunere. Vedem alăturat trei seturi de elemente: primul este compus din perechi clar delimitate spaţial; în al doilea, delimitarea este mai estompată, iar în al treilea lipseşte; totuşi,întregul ansamblu tinde să fie perceput cu organizarea primei serii: 5) „Soarta comună”: când elementele unei serii mai mari sunt dispuse altfel, ele tind să fie percepute grupat. Exemplu:

6) Pregnanţa: figurile tind să fie percepute ca „bune”, complete, stabile, în ciuda unor lipsuri. Alăturat vedem „cerc” şi „triunghi”, deşi sunt figuri incomplete: 298

Problematica învăţării Dupa cum reiese din formularea acestor principii, Wertheimer admite prezenţa experienţei trecute (ca set, ca tendinţă sau ca disponibilitate cognitivă); în general însă, gestaltiştii nu pun accentul pe „reproducere”, ci pe „aspectul productiv”, adică pe procesarea cognitivă determinată de „vectorii” situaţiei prezente. Modul de cooperare a celor două grupe de factori, putem spune acum, n-a fost dezvăluit de gestaltişti, dar a făcut obiectul următoarei jumătăti de veac de cercetari în creativitate (inclusiv inventică). Încǎ din cartea Mentality of apes (1925), W. Kohler demonstrează experimental că formarea imaginii perceptive este determinată de calitatea câmpului ca întreg. Rezolvarea unei probleme devine o restructurare a câmpului perceptiv, în sensul unei conpletări pentru ca, în raport cu problema pusă, câmpul să devina semnificativ. Cum configuraţiile „bune” sunt stabile, odată insightul (descoperirea, iluminarea) produs, experienţa câştigată (deci învăţarea) este stabilă. În Productive thinking, M. Wertheimer sugerează metode gestaltiste eficiente în problem solving, abordări în termeni holistici, diminuarea atenţiei pentru detalii, încercări oarbe şi căi înguste de dresaj (în spiritul lui Thorndike). Un moment remarcabil în evoluţia concepţiei gestaltiste îl reprezinta cartea lui K.Duncker On problem solving (1945), o dezvoltare a lucrării cu acelaşi titlu publicată în 1935, în germană Psychological monographs. Aici, tânărul gestaltist (coleg de doctorat cu cunoscutul psiholog român Gh. Zapan) face o delimitare clară între două tipuri de situaţii problematice: „tipul Hume” şi „tipul Gestalt”. Primul se pretează la o rezolvare după suma elementelor, al doilea se rezolvă prin „Einsicht”(engl. „insight”), adică restructurare, surprinderea principiului de organizare holistică; într-un caz, rezolvarea este graduală, metoda încercărilor şi erorilor poate fi adecvată; în celălalt, gânditorul învinge obstacole (cum este fixitatea funcţională), trecerea de la neputinţă la reuşită este bruscă, performanţa este rapidă, procedeul este uşor transferat. 299

Paradigma gestaltistă Obiectul Psihologiei: studiul experienţei imediate a întregului organism. În contrast cu behaviorismul, gestaltiştii s-au ocupat mai mult cu percepţia, şi aceasta din perspectiva condiţiilor situaţiei prezente şi a antecedentului. Postulate. Unul singur este formulat clar: întregul domină părţile şi constituie realitatea primară, „unitatea elementară” de analiză, specifică şi profitabilă pentru psihologie. Mai sunt explicite alte patru postulate secundare: 1) izomorfismul, 2) contemporaneitatea, 3) legile organizării, 4) noncontinuitatea învăţării. Datele analizei ştiinţifice. În aceastǎ privinţǎ se poate observa o apropiere de behaviorişti, care au practicat acceptarea aceluiaşi gen de date privind învǎţarea şi rezolvarea de probleme. Dacǎ behavioriştii au exclus conştiinţa şi introspecţia ca fapt al analizei ştiintifice, ei au acceptat totuşi comportamentul verbal; gestaltiştii au fost mai toleranţi, acceptând relatǎrile subiectului despre ceea ce recepţioneazǎ şi gândeşte. Selecţia şi conexiunea. Problema de studiu pentru gestaltişti a fost nu selecţia elementelor realului, ci structurarea lor: unele elemente devin fond, altele „figurǎ pe fond”. Legile de structurare formulate de M.Wertheimer sunt în fapt reguli de selecţie; alţi gestaltişti au definit unele proprietǎţi ale stimulilor care-i fac „invarianţi” pentru procesarea cognitivǎ. În ceea ce priveşte conexiunea (apariţia formaţiilor complete din elemente simple), trebuie remarcat faptul cǎ principiile de organizare (ale gestalturilor) nu vizeazǎ conexiuni, ci raporturi dinamice dintre antecedent şi consecvent şi raporturi funcţionale (cu efect emergent) dintre componente; principiul izomorfismului, de asemenea, explicǎ aspectul productiv al procesǎrii cognitive, cum vor zice creatologii – „a flexible use of knowledge”. XII. PSIHANALIZA Nici o altă paradigmă nu „a coborât” asupra lumii atât de şocant, ca o bombă; bulversarea mentalităţilor tradiţionale a fost atât de generalizată încât sistemul a fost perceput ca ceva absolut nou. Sigmund Freud a abordat inconştientul ca un teritoriu neexplorat al psihicului, iar nu ca un construct logic necesar în explicarea fenomenelor. Pe măsură ce l-a scrutat, gândirea sa a progresat spre 300

„pattern-uri” mai precise, validate în terapie şi prin acumulare de date empirice. În 1895 a publicat, împreună cu Joseph Breuer (1842-1925), Studii asupra isteriei, ce a marcat începutul psihanalizei, iar în 1900 apare Interpretarea viselor; carte ce l-a consacrat ca psihanalist. Orientat spre dinamica vieţii psihice, Freud identifică energia şi izvorul acesteia (pentru funcţionarea aparatului mental): libido-ul, respectiv, id-ul. Diferitele instincte (din id) presează să se descarce de energia libidinală. Pentru aceasta le trebuie un ţel (în cadrul unei activităţi specifice) şi un obiect ce facilitează descărcarea. Id-ul acţionează conform principiului plăcerii, eliminând energie, dar păstrând încă un nivel satisfăcător. Un alt modul al sistemului psihic este Ego-ul; el funcţionează după legile procesului secundar, adică după principiul realităţii (este un service de evaluare ce selectează acţiunile în mod raţional pentru a minimaliza teama şi a maximiza plăcerea). Inconştientul şi conştientul sunt două sfere ale vieţii psihice în care se derulează, respectiv, procese primare şi procese secundare. De exemplu, ilogismul viselor este caracteristic pentru procesele primare, ca întreg. Superego, al treilea modul al sistemului psihic, funcţionează după legile procesului primar, deci într-un plan necontrolat de conştiinţă. Omul se formează şi acţionează într-o anvelopă socioculturală, cu reguli, imagini, valori, aşteptări, ce-l privesc direct; „stratul” cel mai apropiat al acesteia este constituit de părinţi. Doi vectori pulsionali polarizează comportamentul unei persoane: 1) al vieţii, integrării, continuităţii; 2) al morţii sau dezintegrării. Dacă, pentru cel din urmă, Freud nu i-a rezervat un nume, libido-ul este energia vieţii; ea „se fixează” pe reprezentări ale obiectelor externe; ca un proces de descărcare, numit cathexis, cu adresă dictată de specificitatea instinctelor, dar şi de stadiul dezvoltării individului. Relativ la fenomenul fixării (metafora lui Stendhal, apreciată şi de C. Rădulescu-Motru, era mai fericită: emoţiile se cristalizează în obiect, generând sentimentul iubirii) dezvoltă o teorie a „complexelor”, a cathectării libidoului în obiecte nepermise. Complexul sau conflictul Oedip este cel mai frapant: iubirea timpurie a bǎiatului faţǎ de mamǎ. Dacǎ din preconştient, informaţiile pot fi actualizate cu un efort mai mic, inconştientul necesitǎ o abordare prin mijloace speciale, cum sunt hipnoza, asociaţia liberǎ, visele, erorile involuntare. 301

„Descǎrcarea” pulsiunilor, a dorinţelor de satisfacere este blocatǎ de reglajele şi barajele conştiente, dar se poate regǎsi în diferite produse, printre care simbolistica viselor. Printre experienţele timpurii refulate datoritǎ pedepselor şi represaliilor, primul loc îl ocupǎ cele ce ţin de motivaţia sexualǎ. Cele trei sisteme ale personalităţii; tablou comparativ*. ID EGO SUPEREGO Natura biologică psihologică socială Originea ereditate experienţă cultură Contribuţii instincte Sine conştiinţă Orientare spre trecut prezent trecut Nivelul inconştient conştient şi inconştient inconştient Principiul plăcerii realităţii moralităţii Scopul plăcerea adaptarea reprezentarea binelui şi răului Raţionalitatea iraţional raţional nelogic Realitatea subiectivă obiectivă subiectivă Viziunea psihanaliticǎ asupra obiectului Psihologiei Fǎrǎ a formula definiţii în acest sens, Freud a intenţionat sǎ elaboreze un cadru conceptual sistematic în jurul ideilor de inconştient, rezistenţǎ, transfer, energie instinctualǎ, catharsis, nevrozǎ. O analizǎ a cunoscutelor variante în psihanalizǎ relevǎ patru postulate: a) viaţa psihicǎ se supune unui determinism cert; b) inconştientul joacǎ un rol esenţial în determinarea comportamentului uman; c) factorii hotǎrâtori în explicarea psihicului sunt cei motivaţionali (sau „dinamici”); un gen de motivaţie poate instrumenta mai multe comportamente; acţiunea intenţionatǎ este mai potrivitǎ explicǎrii omului decât conexiunea S – R; d) istoria organismului este de extremǎ importanţǎ în determinarea comportamentului actual. *

După Ch.Potkay, Bem P.Allen, Personality; theory, research, and applications, Brooks/Cole, Puol Co, Monterey, 1986, p.73. 302

Evident, într-un sistem de gândire şi explicaţii atât de amplu cum este psihanaliza, analiştii au identificat şi alte postulate de ordin secundar: trebuinţa sexualǎ este bazalǎ, fiind prioritarǎ pentru biologia organismului; existǎ un conflict bazal între instinctele vieţii şi morţii; comportamentul este manifestarea interacţiunii a trei module: id, ego şi superego; raportul pǎrinţi – copii este hotǎrâtor pentru nevroze; visele, erorile în vorbire şi alte produse ale gândirii au o valoare simbolicǎ relativǎ la experienţa sexualǎ.Aceste postulate sunt identificate de analişti, dar Freud a fost un inductivist, el a pornit de la fapte, pe care le-a extrapolat şi generalizat. Alfred Adler (1870 – 1937), medic vienez, încă de la începutul „întâlnirilor de miercuri” organizate de Freud, din 1902, a devenit un discipol al acestuia. După prima conferinţă a Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, ce a avut loc în 1910, Adler a trecut în dizidenţă pe motiv că maestrul a dat întâietate la preşedinţie lui Jung. La finele anului 1911, el a constituit şcoala rivală cunoscută sub numele de psihologie individuală. Ideea originală (tolerată un timp de către Freud) a fost aceea că teoria şi practica analitică trebuie să aibă drept obiect mecanismele compensatorii; stilul de viaţă al individului este determinat de acestea. Forţa motivaţională, cea mai importantă pentru Adler, este voinţa de putere a omului, sexul fiind doar un simptom. Copilul nu este un mic animal sexual ale cărui dorinţe incestuoase trebuie reprimate, ci un organism mic şi neputincios, ale cărui trebuinţe sunt satisfăcute şi gestionate de către adulţii puternici. Copilul îşi dezvoltă treptat un simţământ al inferiorităţii faţă de aceştia şi tinde spre un statut de independenţă. Astfel, accentul în explicarea psihismului se mută de la instinctele şi energiile biologice la relaţiile sociale instituite în familia în care creşte copilul. Conflictele esenţiale sunt mai curând între individ şi mediu, decât în interiorul individului. Stilul de viaţă este o construcţie psihică determinată de acest raport. Creativ, racordat mereu la un viitor imaginar, omul tinde spre integritate, concentrare, autocontrol conştient. Este o imagine luminoasă, un chip optimist al omului, constructor al stilului propriu de viaţă, preocupat de mediu şi de progres.

303

Carl Jung (1875 – 1961) a abandonat conceptul de libido, în favoarea unei „determinări actuale”, fondând noua şcoală de psihanaliză intitulată psihologie analitică. Respingând cauzalitatea exclusiv în termenii trecutului, Jung pune accent pe prezent (conjunctură şi simultaneitate – principiul sincronicităţii), pe anticiparea viitorului şi creativitate; impulsurile primitive vizează la Jung autorealizarea şi împăcarea cu divinitatea. Dacă Freud a dat prioritate energiei sexuale (conexă diferitelor zone şi stadii – oral, anal, falic, latent, genital), Jung a văzut că este vorba de o energie vitală ce se manifestă în forme ce ţin de momentele importante pentru supravieţuire: hrănire, sex, autorealizare, comportamente arhetipale etc. Astfel, complexul Oedip poate fi întâlnit la copii, dar el nu are o bază exclusiv sexuală, ci emoţional – reflexă, datorată asistenţei funcţional – organice şi afective, prioritar materne. Asimilând concepte şi patternuri cauzale din Fizică, Jung a înţeles posibilitatea schimbărilor şi transferurilor de energie între diferite sisteme psihice. Sub puterea unificatoare a self-ului, inconştientul personal şi complexele sale, cel colectiv şi arhetipurile sale (persona, anima, animus, umbra), acumulează şi fac schimb de energie pentru a realiza gândirea, simţirea afectivitatea şi intuiţia. Eu-l este mentalul conştient în contact cu realitatea, centrul identităţii şi personalităţii (total diferit de ego-ul palid al lui Freud). Teoria lui Jung, cu implicaţiile sale în plan personalistic, metodologic şi terapeutic, s-a dovedit repede în consonanţǎ cu noul spirit sistemic al ştiinţelor. Caracteristicile temperamentale, pregnante în gândirea psihologicǎ cea mai veche, capǎtǎ o fundamentare în conceptul de transfer al energiilor de la un sistem la altul, în ansamblul compus din self, trecut, prezent, viitor şi mediu. Tipurile „introvert” şi „extravert” sunt astǎzi înţelese şi acceptate de psihologi şi nepsiholohogi, ca un spectacol uşor de urmǎrit, dar revelator al unui real hipercomplex, în care un Eu activ stǎpâneşte, controleazǎ şi foloseşte datele experienţei individuale şi colective. Astfel, termenul „psihologie analiticǎ” ce desemneazǎ viziunea lui C.Jung este înscris pe traiectul evoluţiilor gândirii lui W.Wundt, dar vizeazǎ sistemul de conţinuturi şi energii, cu efect net diferenţiator între psihicul uman şi cel animal. Jung l-a descoperit pe om ca moştenitor responsabil: „averea” sa este experienţa umanǎ pǎstratǎ şi purtatǎ de ceea ce Aristotel, cu evidentǎ timiditate, a denumit „spirit”, ca atribut esenţial al transcendenţei. Deşi Jung n-a fost un naturalist ca Aristotel, el a 304

înţeles continuitatea „lumii sufletelor”: „umbra” sa este cel mai vechi arhetip, parte a inconştientului moştenitǎ din arsenalul instinctiv al animalelor, primitiv şi amoral, prin aceasta provocator, puternic, comod, dar hǎrţuitor, al persoanei care trebuie sǎ rǎspundǎ unui spirit al timpului, încorsetat sau acompaniat de norme morale. Cât de diferite ar fi pattern-urile culturale, Jung vede în ele persistenţa unui filon comun: un cerc magic al tensiunilor, mandala sau self-ul, un pressing spontan asupra elementelor experienţiale pentru integrarea lor într-o personalitate ce-şi păstreazǎ identitatea în orice situaţie. În contactul sǎu permanent cu lumea, selful poate avea douǎ tendinţe: o atenţie mai mare pentru ambient (extroversia) sau pentru propria lume interioarǎ (introversia). Tipologia individualǎ se amplificǎ, dacǎ se considerǎ cǎ, asociat celor douǎ tendinţe, patru funcţii pot fi dominante în mǎsuri diferite: gândirea, afectivitatea, sensitivitatea şi intuiţia. Deci, tipologia umanǎ se prezintǎ în termeni de atitudini şi funcţii; persoana, ca identitate, presupune acţiunea acestor factori în armonie. XIII. PSIHOLOGIA UMANISTĂ Toate paradigmele psihologice au vizat omul, folosind modele ale sufletului sǎu ca „telescop” spre formele cele mai depǎrtate de viaţǎ sufleteascǎ; a fost comod, apropiat, s-a putut şi sta de vorbǎ (ce altǎ ştiinţǎ mai are acest privilegiu sǎ întrebe şi sǎ primeascǎ rǎspunsuri de la propriul obiect de studiu?) Carl R.Rogers (1902 – 1987). Principalele sale cǎrţi sunt: Counseling and psychotheraphy, 1942; Client centered theraphy, 1951; On Becoming a person, 1961; Carl Rogers on encounter groups, 1970; Becoming partners: marriage and its alternatives, 1972; Carl Rogers on personal power, 1977; A way of being, 1980; Freedom to learn for the 80’s, 1983. Dacǎ Skinner s-a centrat pe comportament (ca o tranzacţie în monedǎ de recompensǎ şi pedeapsǎ), iar Freud a dat atenţie prioritarǎ forţelor oarbe ale întunericului interior, Rogers se ocupǎ, scoate în prim plan, persoana: cu sufletul ei anticipativ, reflexiv, decentrat, empatic. Intrǎm în viaţǎ ştiind ce ne place şi ce nu, ce este, în general, bun sau rǎu; procesul evaluativ este operativ, firesc, flexibil, dar mai ales spontan, fǎrǎ judecǎţi şi precepte. Este un ghid intern ce funcţioneazǎ 305

în copilǎrie fǎrǎ blocaje, într-o unitate organicǎ cu sinele; la vârsta adultǎ, acest contact natural se pierde, evaluarea devine inflexibilǎ, nesigurǎ, nonconfortabilǎ, bulversatǎ de grija de apǎrare şi, în general, de anxietate. Practic, evaluarea nu mai serveşte pe deplin autorealizarea; Rogers explicǎ acest fenomen prin conceptele urmǎtoare: – Consideraţia pozitivǎ necondiţionatǎ. Dezvoltarea self-ului presupune acceptare şi dragoste; Rogers este convins cǎ aceastǎ nevoie de afecţiune din partea celorlalţi este înnǎscutǎ. De aici derivǎ importanţa hotǎrâtoare a persoanelor care se ocupǎ de viaţa copilului, în special rolul pǎrinţilor. Acest „înalt edificiu” al protecţiei lasǎ însǎ o umbrǎ cu efecte profunde: cum adulţii încep sǎ determine ce este „corect” şi ce este „greşit”, ce este „bine” şi ce este „rǎu”, potenţialul evaluativ al copilului devine din ce în ce mai frânat, rolul sǎu de decizie în materie de experienţǎ internǎ este diminuat. Internalizarea valorilor din cadrul familiei, şcolii, bisericii, statului imprimǎ o rigiditate şi, evident, un gen de alienare a asistǎrii evaluative a comportamentului. Ele sunt totuşi asimilate pentru cǎ sunt privite pozitiv de cǎtre persoanele importante. Exemple de precepte: „supunerea necondiţionatǎ faţǎ de autoritate este un lucru bun”, „a câştiga bani este foarte important”, „a învǎţa la şcoalǎ este bine”, „a învǎţa neorganizat, fǎrǎ scop, este o pierdere de timp”, „erotismul este un lucru rǎu”, „este nepotrivit pentru un bǎrbat sǎ plângǎ” etc. Ca urmare a acestor asimilǎri, se schimbǎ şi procesul realizǎrii imaginii de sine; se folosesc repere de împrumut; disociaţiile între ceea ce Subiectul crede despre sine şi ceea ce cred alţii poate duce la tensiune şi nelinişte. Consideraţia pozitivǎ necondiţionatǎ este un remediu al alienǎrii: persoana vede cǎ propriile-i gânduri şi simţǎminte sunt pozitiv privite de cǎtre ceilalţi, care-l înconjoarǎ, şi mai ales de cei care-i sunt deosebit de apropiaţi. Sinonimele „consideraţiei pozitive necondiţionate” sunt „acceptarea” şi „lauda”. În practica psihoterapeuticǎ, în momentul în care simt cǎ sunt acceptaţi aşa cum sunt, clienţii încep sǎ renunţe la „dispozitivele interne” de apǎrare şi negare, generate de „aprecierile condiţionate” la care au fost supuşi în experienţa anterioarǎ. – Congruenţǎ şi incongruenţǎ – termeni folosiţi de C.Rogers pentru a desemna relaţiile de concordanţǎ, armonie şi, respectiv, discrepanţǎ sau dizarmonie dintre imaginea de sine şi trǎirile intime 306

(organismic experiencing). Starea-ţel în procesul de terapie este atingerea „stǎrii de congruenţǎ”, însemnând integrare, autenticitate, neînstrǎinare, deci o armonie între tendinţa generalǎ de actualizare şi autorealizarea sinelui. – Persoanǎ cu funcţionalitate completǎ – individ ipotetic ce reprezintǎ actualizarea maximǎ a unei fiinţe umane. În viaţa realǎ, funcţionalitatea poate fi descrisǎ doar în termeni relativi. De aceea „funcţionalitatea totalǎ” trebuie privitǎ ca proces, iar nu ca o condiţie staticǎ: un organism ce funcţioneazǎ bine, adaptativ, atât de mobil şi flexibil încât sǎ întâlneascǎ situaţiile noi în modul cel mai eficient şi sǎ aspire spre nivele mai înalte de actualizare; este vorba deci de o mişcare constructivǎ în direcţia dezvoltǎrii şi împlinirii continue. Evident, o asemenea persoanǎ se caracterizeazǎ prin congruenţǎ, armonie între sine şi trǎirea experienţialǎ: de aceasta este conştient, o acceptǎ fǎrǎ s-o nege sau s-o distorsioneze; testeazǎ efectiv realitatea pentru a-şi maximiza satisfacţiile; practicǎ relaţii interpersonale armonioase. Terapia centratǎ pe client Reţinem de la C.Rogers o definiţie a psihoterapiei, formulată în 1959, deci la douǎ decenii de la prima sa carte (Counseling and psychotherapy, 1942): „Psihoterapia este punerea în funcţiune a unei capacitǎţi deja existente într-un individ potenţial competent” (p.221). Eficienţa terapiei este determinatǎ de trei „condiţii atitudinale”: 1) terapeutul sǎ fie în starea de congruenţǎ, de armonie între ceea ce simte şi ceea ce-i transmite clientului; 2) terapeutul practicǎ în raport cu clientul o apreciere pozitivǎ: acesta este „premiat” pentru tot ceea ce este şi ceea ce poate deveni; 3) înţelegerea empaticǎ a clientului: terapeutul simte experienţa internǎ a clientului, intrând şi rǎmânând în lumea lui subiectivǎ, fǎrǎ a se împotmoli în temerile, confuziile şi alte emoţii pe care acesta le trǎieşte. Este o intuire şi împǎrtǎşire a experienţei clientului, în scopul sprijinirii lui sǎ-şi gǎseascǎ perspective clare (diminuarea temerilor de a se exprima, intrarea într-un contact mai apropiat cu propria experienţǎ intimǎ – „organismicǎ”). Prin faptul cǎ terapeutul se simte confortabil şi atras de ceea ce face, el este o persoanǎ cu „funcţionalitate completǎ”, într-un raport real, autentic, firesc. Nu numai verbal, dar şi prin mimicǎ, ton, pauze, acţioneazǎ „nondirectiv” asupra clientului pentru ca acesta sǎ-şi accepte trǎirile profunde, sǎ devinǎ mobil, fluent şi cu o bogǎţie de 307

diferenţieri în reacţii, ceea ce înseamnǎ o recentrare a potenţialitǎţilor lui pe „aici şi acum”. Alţi promotori ai psihologiei umaniste Abraham Maslow (1908 – 1970). Opera lui A.Maslow este o dezvoltare a ideii de „creştere psihologicǎ” şi „afirmare a sinelui”. Cele mai cunoscute lucrǎri ale sale sunt: Motivation and personality (1954 şi 1970); A theory of motivation (1967); The farther searches of human nature (1971). Astǎzi, chiar şi la cursurile de management şi în practica inginerilor se fac trimiteri la „piramida motivelor”, a lui Maslow. Având şapte nivele, baza (dimensiunea cea mai întinsǎ pe care se sprijinǎ celelalte), o constituie „nevoile fiziologice” (foame, sete, sex etc.); urmeazǎ nevoia de securitate (adǎpost, apǎrare de pericole etc.); apoi, palierele trebuinţelor psihologice: nevoia de proprietate, dragoste, acceptare; de stimǎ şi apreciere; cognitive; estetice; autorealizarea sau actualizarea. Vârful piramidei a dat mai mult de gândit lui Maslow, care a elaborat o concepţie a multimotivaţiei: motivaţia pentru valori mai înalte – frumuseţe, ordine, justiţie, perfecţiune, dorinţa de a crea, transcendenţa. Coalescenţa acestora este favorizatǎ de nevoia de autoîmplinire sau autorealizare. Corespunzǎtor trebuinţelor de acest ordin, superior, este comportamentul de vârf („peak experience”), definit prin intensitate, efecte emergente asupra personalitǎţii şi destinului, caracter sacru, deschidere spre infinit, extaz, uimire şi veneraţie. Fǎrǎ a fi interpretate mistic, acest gen de experienţe au momente de revelaţie şi inspiraţie. Erich Fromm (1900 – 1980) este un promotor al psihologiei umaniste prin apelul la capacitǎţile umane ca izvor al sensului vieţii, cât şi prin încǎrcarea tendinţelor inconştiente cu un conţinut raţional, creativ şi pozitiv-afectiv (iubire, altruism, armonie). Lucrǎrile mai importante ale lui Fromm: Escape of freedom (1941); Man for himself (1947); The sane society (1955); The art of loving (1956); The revolution of hope toward a humanized technology (1968). Societatea supertehnicizatǎ şi de consum excesiv are drept efect asupra omului, alienarea: decentrarea de la ideea de existenţǎ la cea de posesie; omul se rupe de sine, dar şi de alţii, se percepe ca un strǎin, se reduce la un „caz” în documentele birocraţiei, un „obiect” în aparatul de producţie, fǎrǎ nici o identitate. Sufletul uman devine divizat funcţional în compartimentele intelectiv şi afectiv, raţiune şi pasiune. 308

Vǎzând în „criza de identitate” (indiferenţa omului faţǎ de el însuşi) expresia dezumanizǎrii, propune totuşi remedii: substituirea eticii „autoritare” cu una „raţionalǎ” şi trecerea de la speranţa iluzorie şi pasivǎ la speranţa activǎ (ca factor creator al vieţii, punerea în act a potenţelor proprii, imprimarea unui sens vieţii). Printre promotorii psihologiei umaniste sunt şi alte nume cunoscute: R. W. Coan, care a publicat în 1974 în Anglia o carte despre „personalitatea optimalǎ” (de succes şi confort, flexibilǎ, integrǎ, cu identitate puternicǎ); Charlotte Bühler (probleme de învǎţare şi dezvoltare). XIV. TRECUT ŞI ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASCĂ În Geneza psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ în România, Marian Bejat identificǎ douǎ faze în devenirea psihologiei ca activitate ştiinţificǎ pe teritoriile româneşti: I. Emanciparea psihologiei de sub influenţa metafizicii spiritualiste. II. Constituirea psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ în România. În prima fazǎ sunt delimitate douǎ perioade: – pânǎ în anul 1860: problemele de psihologie prezente în opere filosofice, antropologice şi fiziologice; – a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, perioada 1860 – 1890, de rezonanţǎ cu mişcarea de idei psihologice din Occident. În a doua fazǎ, se impun analizei istorice: – perioada 1890 – 1920, cu primele laboratoare şi cercetǎri experimentale, cursuri universitare şi personalitǎţi cu operǎ recunoscutǎ (şi valorificatǎ) în Occident; – perioada de dupǎ primul rǎzboi mondial, 1920 – 1930. Psihologia experimentalǎ în România În ţara noastrǎ, primul laborator de psihologie a fost înfiinţat în 1893, la Iaşi, de cǎtre Eduard Gruber, doctor al Universitǎţii din Leipzig (cu o tezǎ asupra luminozitǎţii culorilor, coordonatǎ de W.Wundt). Eduard Gruber deschide, la 21 octombrie 1893, primul curs de Psihologie experimentalǎ din România. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, au apǎrut cǎrţi relevante pentru noul spirit experimental din psihologia europeanǎ: Introducere în psihofizicǎ (1812), de Şt.Michǎilescu; Principii de 309

psihologie (1892), de C. Leonardescu; Problemele psihologiei (1898), de C.Rǎdulescu-Motru. Nicolae Vaschide (1873 – 1907). În iunie 1895 susţine licenţa cu teza Senzaţiile vizuale. Din toamna anului 1895, Vaschide lucreazǎ ca „ataşat” în laboratorul lui Binet (pânǎ în 1899), apoi în alte laboratoare; din 1901 este director adjunct al laboratorului de psihologie patologicǎ, de pe lângǎ Sorbona, condus de Ed.Touluse. Publicǎ împreunǎ cu Binet date de cercetare privind efectul muncii intelectuale asupra presiunii sanguine şi psihologia şcolarului; cu Touluse publicǎ lucrǎri de metodologie (în 1904, o carte la care colaboreazǎ şi H.Piéron: Technique de psychologie experimentale). În cei aproape 12 ani petrecuţi în Franţa, pe lângǎ teza de doctorat, fişa sa bibliograficǎ specificǎ 170 de titluri, printre care 12 cǎrţi. Constantin Rǎdulescu-Motru (1868 – 1957), filosof şi psiholog, a asimilat tehnica psihologiei experimentale la Leipzig, în laboratorul lui Wundt; şi-a extins activitǎţile în laboratoarele de psihologie, învǎţând ulterior de la Charcot, Ribot, Beaunis şi Binet. Lucrarea sa de doctorat cu titlul Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra cauzalitǎţii în naturǎ(1893) este publicatǎ în revista lui Wundt, „Philosophische Studien”, devenind lucrare de referinţǎ. Întors în ţară, C.Rădulescu-Motru ţine primul curs de Psihologie experimentală la Bucureşti, intitulat Elemente de psihologie experimentală. În 1906 obţine fonduri pentru înfiinţarea primului laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti. Crezul ştiinţific al profesorului C. Rǎdulescu-Motru au fost determinismul şi monismul. Piatra de încercare a vocaţiei sale a fost explicarea personalitǎţii şi a abordat-o chiar cu riscul finalismului. El însuşi a comentat deseori tentaţia psihologului de a face metafizicǎ, astfel cǎ psihologii pot aprecia mai mult frumuseţea decât robusteţea teoriei personalismului energetic (cartea cu acest titlu a apǎrut în 1927). Ca evoluţionist, nu s-a ferit de a defini o continuitate a energiei fizice cu energia spiritualǎ ( „ puterea sufleteascǎ”). Vede personalitatea ca o direcţie în care au evoluat formele de energie naturalǎ: „…natura produce personalitatea sufleteascǎ aşa cum produce cristalizarea mineralelor şi cum se produce ereditatea formelor organice” (p.115). Fundamentarea ştiinţific-experimentală a Psihologiei a creat un pol de interes academic, atracţie pentru o nouă carieră. Dupǎ audierea cursului de psihologie al lui Rǎdulescu-Motru, Dimitrie C.Nǎdejde îşi 310

ia o licenţǎ strǎlucitǎ cu teza Valoarea vieţii ca problemǎ psihologicǎ (1898). Peste câţiva ani va fi profesor alǎturi de C.Rǎdulescu-Motru şi M.Dragomirescu, dar îşi întrerupe activitatea pentru studii în Germania; la Universitatea din München studiazǎ cu Th.Lipps, cu I.Ranke şi cu Güttler. Teza de doctorat condusǎ de Th.Lipps a avut titlul Eseu asupra teoriei biologice a plǎcerii şi durerii şi a fost deosebit de apreciatǎ, publicatǎ în germanǎ şi francezǎ. În „The american journal of Psychology” nr.3/1908, lucrarea este atent şi elogios recenzatǎ, calificatǎ drept „prima încercare serioasǎ de a învinge în mod critic teoria finalistǎ a plǎcerii şi durerii, un serviciu real adus psihologiei ştiinţifice” (p.408). Psihologul român respinge schema „plǎcut = normal, util; neplǎcut = anormal, dǎunǎtor”, argumentând inconsistenţa acesteia (de exemplu, alcoolul şi tutunul sunt consumate din plǎcere, dar sunt dǎunǎtoare). De asemenea, trateazǎ într-un mod nou raportul organic – stare sufleteascǎ în materie de afectivitate; starea organicǎ apare doar ca un factor, iar acţiunea sa este mediatǎ de stǎrile şi cerinţele sufleteşti. Problema are o valoare ştiinţificǎ majorǎ, date fiind controversele din epocǎ relative la teoria perifericǎ a emoţiilor, formulatǎ în paralel de W.James şi de profesorul olandez de anatomie patologicǎ Carl-Georg Lange (1834 – 1900). Trei domenii conexe în sprijinul dezvoltǎrii psihologiei româneşti: fiziologia, neurologia şi endocrinologia România a intrat în secolul al XX-lea cu mari aspiraţii în toate domeniile: socio-naţional, economic, ştiinţific. În favoarea dezvoltǎrii ştiinţelor, în ţarǎ apar „şcoli ştiinţifice” de prestigiu european: bacteriologie, chimie, fizicǎ, medicinǎ, construcţii, sociologie. Thoma Ionescu era un chirurg al lumii (a introdus tehnica anesteziei centrale); pe biroul lui Victor Babeş erau buletine de analizǎ ce soseau cu serviciile aviatice; Ioan Cantacuzino şi Gheorghe Marinescu erau solicitaţi frecvent de centrele universitare celebre ale lumii. a) Institutul internaţional de fiziologie experimentalǎ de la Boulogne sur Seine, lângǎ Paris, fusese frecventat de C. Rǎdulescu-Motru şi N.Vaschide; în 1902 îl are ca director adjunct pe Ion Atanasiu (1896 – 1926), absolvent al Facultǎţii de medicinǎ veterinarǎ din Bucureşti, cu studii de fiziologie la Paris şi Bonn. Concepţia sa ştiinţificǎ este axatǎ pe înţelegerea sistemului nervos ca sistem ce realizeazǎ interacţiunea organismului cu mediul, funcţie realizatǎ la toate nivelurile, de la instinctiv la intelectiv, prin reflexe; principiul 311

asociaţiei stǎ la baza dezvoltǎrii şi funcţionǎrii întregii vieţi psihice (în „Convorbiri literare”, 4/1902). Interesul lui Atanasiu pentru psihologie a fost constant, profund, înalt apreciativ. Înainte de toate, el vedea unitatea fizic-psihic ca un principiu al determinismului şi o condiţie a progresului psihologiei; aduce argumentul cǎ în funcţionarea organelor de simţ este vorba de „excitanţi specifici” şi organe adaptate, iar nu de „energii specifice” care „filtreazǎ” şi contorsioneazǎ realitatea. Despre lumea externǎ avem „imagini reprezentative”, ce rǎspund direct cauzelor din mediu care le-au provocat, şi „imagini simbolice”, purtate de cuvinte, fǎrǎ prezenţa imediatǎ a obiectelor de referinţǎ. b) Gheorghe Marinescu (1863 – 1938), om de ştiinţă format „la bazǎ” în ţarǎ (student la Medicinǎ în Bucureşti şi cercetǎtor în laboratorul lui V.Babeş de anatomie patologicǎ şi bacteriologicǎ). Lucrarea sa, devenitǎ clasicǎ, La cellule nerveuse, este prefaţatǎ elogios de Ramon y Cajal. Din 1900, Gh.Marinescu începe sǎ se ocupe în mod special de problemele limbajului, scrisului, sensibilitǎţii, sugestiei, nevrozelor. Psihoterapia capǎtǎ un caracter concret, operabil în baza principiului integrǎrii corticale a tuturor funcţiilor neuronale. Materialul experimental lǎsat de Ed.Gruber, dupǎ moartea sa neaşteptatǎ, este valorificat de Gh.Marinescu în 1911, în lucrarea Studii asupra audiţiunii colorate. c) C. I. Parhon (1874 – 1970), personalitate de vârf a ştiinţei endocrinologice mondiale, cu o operǎ ştiinţificǎ masivǎ şi inovatoare. Pe fondul problematicii neurologice, descoperǎ factorii endocrini şi, în decursul unui deceniu, în colaborare cu M.Goldstein, elaboreazǎ şi publicǎ primul Tratat de endocrinologie din lume (1908). În 1910 elaboreazǎ un studiu (de 452 de pagini) asupra rolului glandelor endocrine în patologia mentalǎ. Rezultatele studiilor sale sunt comunicate la congrese internaţionale; în 1943, în „Analele de psihologie” publicǎ sinteza Rolul hormonilor în viaţa psihicǎ. Interesantǎ este viziunea marelui cercetǎtor fiziolog asupra psihologiei: o considerǎ un capitol al biologiei, deoarece are la bazǎ funcţionarea creierului şi a glandelor endocrine. De exemplu, emotivitatea este activatǎ de excesul de secreţie tiroidianǎ şi slǎbitǎ, pânǎ la apatie, de deficitul acesteia; în ultimul caz, slǎbesc şi memoria şi învǎţarea (constituirea asociaţiilor), efortul voluntar şi, în general, tonusul psihic. 312

Începuturile psihologiei sociale Reţinem observaţia pertinentǎ a lui Marian Bejat cǎ la rǎspântie de veacuri XIX şi XX, conceptul de ştiinţǎ psihologicǎ se identificǎ cu cel de psihologie experimentalǎ. Set-ul permisiv al acceptǎrii metodelor ştiinţelor naturii era însǎ întâmpinat aversiv de factorii genezei şi funcţionǎrii psihicului uman, social prin excelenţǎ. În cartea psihologicǎ de cǎpǎtâi Problemele psihologiei (C.Rǎdulescu-Motru, 1898), similarǎ poate cǎrţii americane a lui James Principles of psychology (1890), se afirmǎ explicit importanţa factorilor sociali, complementari celor biologici în explicarea psihicului uman. Dimitrie Drǎghicescu (1875 – 1945) a instituit un sistem conceptual în domeniul psihologiei sociale. În 1903, Drǎghicescu publicǎ o carte de sociologie: Le problème du determinisme social. Determinisme biologique et determinisme social (Paris, Ed.de la Grande France). Se deplaseazǎ la Berlin pentru un semestru şi în anul urmǎtor îşi susţine la Paris teza de doctorat Du rôle de l’individu dans le determinisme social, pe care o şi publicǎ la F.Alcan. Reîntors în ţarǎ, Drǎghicescu elaboreazǎ în francezǎ zeci de studii şi tratate (sociologie, moralǎ, alcoolism, liberalism, etnografie, religie, biografii psihosociale etc.) Scrisǎ şi editatǎ în limba francezǎ, opera lui Drǎghicescu a fost asimilatǎ şi apreciatǎ de mentalitatea europeanǎ. Primul institut de cercetǎri psihologice în România În 1919 ia fiinţǎ Universitatea din Cluj, un simbol al întregii ţǎri, al speranţei în propǎşirea spiritului cultural românesc. Printre cadrele universitare detaşate la Cluj pentru a realiza aceastǎ operǎ a fost şi Florian Ştefǎnescu-Goangǎ, numit şeful catedrei de psihologie. Imediat, profesorul a înaintat un memoriu ministrului Instrucţiunii publice în care solicita alocarea unui fond extraordinar pentru înfiinţarea Institutului de psihologie al Universitǎţii din Cluj. Acest fond a fost ordonanţat pe 26 martie 1921. Într-un spirit experimental evident analog celui practicat de Ebbinghaus, teza de doctorat a lui Fl.Ştefǎnescu-Goangǎ opereazǎ o disociere a culorilor principale (din spectrul cromatic) de figurile, formele şi semnificaţiile corpurilor (cum se prezintǎ ele de obicei în percepţie) pentru a studia efectul specific al culorilor asupra stǎrii afective a persoanei; odatǎ înlǎturatǎ componenta asociativǎ perturbatoare (din punctul de vedere al ipotezei cercetǎrii), prin 313

urmǎrirea modificǎrilor respiraţiei, a circulaţiei sanguine etc. s-a reuşit determinarea obiectivǎ a tonalitǎţii afective proprii celor şapte culori şi celei purpurii. Fl.Ştefǎnescu-Goangǎ a iniţiat serviciile de psihologie aplicatǎ de la calea feratǎ, armatǎ, poştǎ, instituţiile juridice şi de reeducare, sǎnǎtate, muncǎ, educaţie specialǎ şi educaţie diferenţiatǎ, orientatǎ spre excelenţǎ. (Relativ la acest ultim aspect, în 1929 şi 1933 a publicat Selecţiunea capacitǎţilor şi orientarea profesionalǎ). Raportul ereditate – învǎţare – dezvoltare este o tratare deosebit de valoroasǎ, instructivǎ şi astǎzi. Dezvoltarea creativitǎţii reprezintǎ o anticipare magistralǎ a mişcǎrii creatologice care se va declanşa în lume peste un deceniu. Institutul de Psihologie al Academiei Române a fost înfiinţat la 1 octombrie 1956. În perioada postbelicǎ, cercetare în domeniu se fǎcuse de cǎtre un colectiv în cadrul Institutului de istorie şi filosofie, care din 1953 trecuse ca o Secţie de psihologie la Institutul de fiziologie normalǎ şi patologicǎ al Academiei. Primul director al noului institut a fost Mihai Ralea, şeful catedrei de psihologie a Universitǎţii din Bucureşti, care din 1938 venise de la Iaşi; de altfel, cele douǎ unitǎţi au funcţionat în acelaşi spaţiu şi aproape cu acelaşi personal. Prestigiul şi titlurile publice ale profesorului Ralea, fervent critic al „curentelor occidentale”, au favorizat dezvoltarea continuǎ a institutului sub raport numeric (s-a pornit cu 25 de cercetǎtori şi în 15 ani numǎrul lor s-a dublat), al potenţialului de cercetare (tematicǎ, înzestrare, specializǎri prin doctorat), al relaţiilor ştiinţifice şi contractuale în ţarǎ şi strǎinǎtate; volumul bibliotecii a ajuns la 25.600 de volume în 1975. Din 1955, apare Revista de psihologie (patru numere pe an); redacţia ei a trecut la Institut, iar din 1964 a început sǎ fie editatǎ Revue roumaine de sciences sociales – serie de psychologie (douǎ numere pe an). Aceasta din urmǎ a prilejuit schimbul internaţional de idei, cǎrţi şi reviste cu peste 35 de ţǎri. Din 1958 pânǎ în 1968, director adjunct al Institutului a fost Alexandru Roşca, profesor universitar la Cluj. Deşi planurile de cercetare şi rezultatele aveau o clarǎ orientare spre practica socialǎ şi economicǎ, din iulie 1970, Institutul de psihologie este trecut sub egida Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, înfiinţatǎ în acelaşi an; dupǎ cinci ani, Institutul este unificat cu Institutul de Ştiinţe 314

Pedagogice (formând Institutul de Cercetǎri Pedagogice şi Psihologice), devenind institut departamental pe lângǎ Ministerul Educaţiei şi Învǎţǎmântului. Cele douǎ schimbǎri au avut resorturi ideologice şi au „prilejuit” scoaterea din cercetare a unor specialişti remarcabili, ca Traian Herseni, C.I.Botez, Marian Bejat, Maria Mamali, Ileana Bǎrbat. În luna aprilie 1982, Institutul de cercetǎri pedagogice şi psihologice a fost desfiinţat prin hotǎrâre politicǎ, axatǎ pe o înscenare cu elemente inventate şi motivaţii ideologice. Din 1990, Institutul de Psihologie funcţioneazǎ din nou sub egida Academiei Române. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Grigore Nicola, Istoria psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. A. Adler, Cunoaşterea omului, Editura IRI, Bucureşti, 1996. 3. G. Berkeley, Principiile cunoaşterii omeneşti, Editura Agora, Iaşi, 1995. 4. Şt. Odobleja, Psihologia consonantistǎ (traducere), Editura Academiei, Bucureşti, 1984. 5. M. Ralea, C. Botez, Istoria psihologiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1958. 6. C. Rǎdulescu-Motru, Personalismul energetic, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1927.

315

PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI Prof.univ.dr. NICOLAE RADU SEMESTRUL II OBIECTIVE Sinteza de faţă urmăreşte familiarizarea studenţilor cu problemele fundamentale ale domeniului. Este o sinteză în general, dar şi una a „momentului”, de aceea, în cuprinsul ei ne propunem să schiţăm contribuţiile majore în domeniul învăţării şcolare: „Întemeietori”, „Continuatori”, „Specificul Psihologiei educaţiei”, „Intelectul specific şi problema constituirii anticipate a intelectului dezirabil”. Odată însuşite aceste obiective generale din Sinteză, cursul poate fi parcurs mai uşor. Introducere A înţelege astăzi psihologia educaţiei înseamnă a parcurge istoria ei (de la pedagogia pedagogică, la didactica intelectului), aşa cum apare mai ales din perspectiva aplicaţiilor ei practice. Este un drum lung, care nu poate fi scurtat rezonabil decât prin analiza primelor şi ultimelor verigi ale lanţului şi prin rezumarea drumului parcurs. Vom începe cu prima verigă: pedagogia psihologică, vom continua cu enunţarea momentelor parcurse, pentru a încheia cu punctul final la care s-a ajuns. Până în decembrie 1989, aşa cum pedagogia era formată din două părţi principale: Didactica (care se ocupa cu problemele instruirii din perspectivă pedagogică) şi Teoria Educaţiei (care se ocupa cu problemele educaţiei, din aceeaşi perspectivă), exista şi o psihologie pedagogică, formată tot din două părţi: Psihologia Instrucţiei şi Psihologia Educaţiei. Ea studia acelaşi domeniu ca şi pedagogia, dar din perspectivă psihologică. Din motivele de mai sus, o psihologie a educaţiei, independentă de psihologia pedagogică (deci nu ca parte a ei), nu avea nici un rost şi ea nici nu a fost elaborată. Se preda psihologia pedagogică, cu ambele componente: instrucţie şi educaţie, în calitate de capitole mari sau părţi esenţiale ale ei. Situaţia s-a schimbat brusc, o dată cu ordinul Ministerului Educaţiei Naţionale nr.3345/25.02.1999, cu privire la pregătirea iniţială psihopedagogică a viitorilor profesori şi institutori. Ordinul a 316

luat prin surprindere „frontul” pedagogic şi psihologic, deoarece Psihologia Educaţiei apărea ca un obiect de învăţământ distinct, astfel: Psihologia Educaţiei: an I, semestrul II; două ore curs; o oră seminar pe săptămână; examen pe semestrul II. În acest caz, Psihologia Educaţiei nu mai era înţeleasă ca „parte” a Psihologiei Pedagogice, ci pur şi simplu ca denumire a psihologiei pedagogice în limba engleză. Era vorba de traducerea exactă în limba română a ştiinţei denumită în engleză „Educational Psychology” (Psihologia Educaţiei). Într-adevăr, în Occident (în SUA în primul rând), se preda un obiect de învăţământ denumit „Psihologia educaţiei”, iar în Răsărit (în ţările comuniste), se preda psihologie pedagogică, domeniul de preocupări rămânând acelaşi: copilul în context şcolar, instruirea şi formarea lui. Dar, Ordinul MEN nr. 3345 nu schimba pur şi simplu denumirea unui obiect de învăţământ, occidentalizând-o (făcea şi aşa ceva), ci propunea o altfel de psihologie pedagogică, una care să se ocupe de problemele şcolii, sub denumirea de psihologie a educaţiei, care evoluase „rupt” de psihologia pedagogică existentă la noi şi care acumulase multe informaţii diferite şi deosebit de valoroase. Încurcătura produsă nu venea, deci, de la domeniul studiat, el rămânea acelaşi, ci de la faptul că Psihologia Pedagogică şi Psihologia Educaţiei (în înţelesul ei occidental), acumulaseră nu numai informaţii comune, ci şi unele foarte diferite. De unde nevoia de a le trata în paralel şi de a încerca sinteza lor. Şi mai apărea o problemă dificilă. Psihologia Pedagogică apăruse în paralel cu Pedagogia Experimentală încă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, şi nu numai în Rusia, ci şi în Germania şi alte ţări europene. De aici nevoia altor precizări. Pedagogia se desprinsese de filosofia speculativă, chiar cu J. Fr. Herbart, iar ca urmare, acumulase informaţii psihologice importante despre funcţionarea intelectului infantil şi uman în general, devenind o Pedagogie Psihologică în două variante: filosofică (speculativă) şi experimentală, ambele devenind o realitate a progresului în sfera educaţiei, de unde şi nevoia de a începe cursul de psihologie a educaţiei chiar cu izvoarele, deci cu „Pedagogia Psihologică” şi abia apoi cu „Psihologia Pedagogică” şi „Psihologia educaţiei”, ca momente distincte ale unei sinteze posibile. Evoluţia în aceste direcţii distincte ale cercetării domeniului este reală, chiar dacă „amestecul” apare destul de frecvent la nivelul metaanalizei. 317

Oricum, un capitol al cursului nostru va trebui să trateze cu atenţie Pedagogia Psihologică, în diferitele ei ipostaze în timp şi spaţiu, apoi Psihologia Pedagogică în varianta ei sovietică, mai ales, deoarece ea a acumulat informaţii importante în domeniul instrucţiei şi educaţiei. Într-un capitol diferit va trebui să analizăm apoi Psihologia Educaţiei, deoarece şi aceasta a acumulat informaţii importante în aceleaşi domenii. Mai mult, fondurile uriaşe puse la dispoziţia cercetării psihologice în SUA (în comparaţie chiar cu ţările din Europa Occidentală) au permis acumularea de date care au impus Psihologia Educaţiei din SUA întregii lumi. A fost justificat Ordinul MEN nr. 3345 din 1999, dar el a luat cu adevărat prin surprindere frontul pedagogic şi psihologic. Lucrările de care dispunem rămân tributare vechiului mod de gândire, cel mai recent exemplu fiind Dicţionarul de psihologie (coord. Ursula Şchiopu, 1997), în care Psihologia Educaţiei nici nu figurează, în ciuda faptului că la elaborarea lui au contribuit unii dintre cei mai importanţi „psihologi” ai momentului, pentru a nu mai vorbi de dicţionarele mai vechi ale „Estului comunist”. Dar, cum mai putem trece azi peste faptul că de psihologia educaţiei ţin studiul naturii gândirii în diferite domenii (specificul ei), modul în care trebuie structurate informaţiile, proiectarea anticipată a obiectivelor curriculare sub raportul capacităţilor intelectuale ce urmează a se forma, evaluarea lor riguroasă etc. Dificultăţi şi mai mari apar în ceea ce priveşte ierarhizarea contribuţiilor. În ţările foste comuniste, amestecul dintre ideologie şi ştiinţă a încurcat serios ierarhia valorilor, inclusiv în domeniul care ne preocupă, propulsând în vârf oameni care nu aveau nici o legătură cu psihologia, ci doar cu poziţia de putere în structura socială. Şi nu este vorba numai de „conducători” din „sfera de vârf”, ci şi de „nomenclaturişti” mai „mărunţi”, de „aparatcici”, care au dominat administrativ ministere şi edituri, institute de cercetări, facultăţi şi catedre, care s-au străduit să reeşaloneze valorile în domeniu, după interese mai vechi şi mai noi. Ignorarea specialiştilor din „exteriorul sistemului” (din ţările capitaliste), ca şi a celor din „interiorul” lui („marginalii”), ori preluarea lor arbitrară sau deformată vor rămâne realităţi istorice imposibil de ocolit multă vreme de aici înainte. Aşa se şi explică dominarea unor nume într-un interval de timp în care poziţia lor socială a fost puternică şi intrarea lor ulterioară în anonimat. 318

Cu toate acestea, o psihologie a educaţiei, concepută ca o succesiune de momente evolutive esenţiale, este posibilă şi necesară, mai ales dacă intenţia este dublată de nevoia unor clarificări majore pentru tinerele generaţii de studenţi, care vor fi implicaţi semnificativ în modernizarea învăţământului românesc în viitor. I. ÎNTEMEIETORII Pedagogia psihologică. Orice fel de educaţie porneşte de la o concepţie implicită sau explicită despre copil, despre psihologia lui şi despre metodele de învăţare. Baza unei astfel de concepţii este, de regulă, dublă: experienţa acumulată în practică (prin observaţie, constatări etc.) şi speculaţia teoretică, şi ea legată de practică, dar nu întotdeauna vizibil. Aşa se face că, mult înainte de secolul XX şi de orice cercetare experimentală riguroasă, apar numeroase descrieri de copii în literatură (Ch. Dickens, F. M. Dostoievski etc.), iar în ştiinţă lucrări de genul Sufletul copilului (Die Seele des Kinders, W. Preyer, 1882). După 1815 apare în unele şcoli un „paidometru”, de fapt, un registru în care sunt trecute observaţii sistematice despre rezultatele obţinute de diferite şcoli. De altfel, prima şcoală experimentală apare în 1773 la Londra, deschisă de David Williams, sub influenţa filosofiei luminilor şi a lui J. J. Rousseau. După A. Leon (Introduction a l`histoire des faits educatifs, Paris, PUF, 1980), începutul Pedagogiei Experimentale trebuie situat în perioada Revoluţiei franceze (1789) (Apud G. de Laudsheere, op. cit., p. 42). I. Kant scrisese un Tratat de pedagogie (1803), în care milita şi el pentru şcoli experimentale. În sfârşit, J. Fr. Herbart scrisese, chiar înainte de a-i urma lui I. Kant la catedra de filosofie, o monografie asupra psihologiei matematicilor. „Dincolo”, peste Ocean, în SUA, încă din 1855 (până în 1882) apare „American Journal of Education”, care-şi propunea să publice idei pedagogice venind din lumea întreagă. Aici, în SUA, Horace Man va fundamenta evaluarea şcolară (pe baze empirice, fireşte). Din 1842, el cere conducerii întreprinderilor să compare productivitatea muncii după gradul de şcolarizare al angajaţilor. Aşadar, pedagogie bazată pe filosofie, dar şi pe cercetare empirică a faptelor. E. Durkheim este poate gânditorul care a înţeles cel mai bine amestecul de speculaţie şi empiric specific începuturilor pedagogiei, faptul că strădania de a înţelege „obiectul educaţiei” era firească. Între 319

multele lui studii pe teme educative, amintim: Pedagogia lui Rousseau (La pédagogie de Rousseau, 1919), Copilăria (Enfance) şi, fireşte, Educaţie şi sociologie, apărută în limba română încă din 1930. Dar filosoful şi gânditorul tipic pentru acest amestec de filosofie şi experienţă practică, cel care a influenţat cel mai mult învăţământul european este J. Fr. Herbart. De aceea l-am şi ales ca gânditor reprezentativ pentru „Pedagogia Psihologică”, caracterizată prin amestec de speculaţie şi experienţă, dar şi prin diferenţierea acestor două componente, căci Pedagogia Psihologică este una concomitent filosofică şi experimentală, mai exact experienţială, deoarece ideea experimentală era incomplet tradusă în practică, îi lipsea rigoarea specifică a ceea ce numim azi experiment. 1. Momentul Johann Friedrich Herbart. Pedagogia secolului XIX, secolul în care a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare, era normativă, ceea ce înseamnă câteva lucruri precise: – o pedagogie care nu se ocupa de subiectul educaţiei, de şcolar, chiar dacă „normativul” îl privea direct, datorită regulilor de instruire pe care le formula; – o pedagogie a profesorului, elaborată dinspre el şi proiectată spre copil; – o pedagogie generală, fără capitole speciale privind psihologia copilului, teoriile învăţării, integrarea socială, comportamentul de grup etc. Izvorul acestei pedagogii este cultura germană, iar fondatorul ei este J.Fr. Herbart (1776-1841), care va domina gândirea pegagogică mult peste începutul secolului XX, cu toate inovaţiile şi schimbările suportate de domeniu. Herbart a avut numeroşi urmaşi, mai importanţi fiind: W. Rein (1847-1929) şi T. Ziller, care a fost chiar elev al lui Herbart. Rein scrie un Tratat enciclopedic de pedagogie (Enciclopädisches Handbuch der Pädagogik), în 10 volume, care a răspândit concepţia pedagogică a lui Herbart în lume. El urmăreşte acelaşi lucru prin formarea a peste 2000 de specialişti negermani şi, fireşte, a numeroşi specialişti germani. Herbartienii vor avea o influenţă deosebită în Franţa, dar şi în S.U.A. Şi totuşi, pedagogia herbartiană este una psihologică. Ea nu tratează despre copil, dar îl presupune; nu formulează teorii ale învăţării, dar le aplică implicit. Sursa de informare era bogată, chiar dacă insuficient de precisă: experienţa empirică, psihologoia dezvoltată în 320

cadrul filosofiei, psihologia cuprinsă în operele literare, contribuţiile lui Comenius şi Pestalozzi etc. Chiar treptele formale ale lui Herbart presupun elaborări psihologice implicite deosebit de subtile: redeşteptarea vechilor cunoştinţe în cadrul lecţiilor de predare a noilor cunoştinţe, predarea cunoştinţelor noi în secvenţe scurte, eşalonate, evidenţierea ideilor principale, aplicaţiile practice sunt cerinţe care ne duc cu gândul la teoria asimilării formulate mai târziu de J. Piaget, sau a „paşilor mici” elaborată de B.F. Skinner. În sfârşit, pedagogia de model herbartian cuprinde capitole sau subcapitole de psihologie înglobate şi subordonate ansamblului pedagogiei. Pedagogia psihologică nu a putut fi decât o psihologie presupusă sau elaborată dinspre pedagogie, nu pentru că sistematizarea nu ar fi fost dorită, ci pentru simplul motiv că psihologia a apărut ca ştiinţă mai târziu, iar conţinutul ei nu s-a dovedit semnificativ pentru practică decât foarte târziu, o dată cu progresele în psihologia învăţării (începând cu Skinner mai ales), cu dezvoltarea testelor psihologice (L.S. Terman etc), cu cercetările privind psihologia copilului etc. Abia aceste realizări vor permite elaborarea unei psihologii pedagogice dinspre psihologie. Dar până atunci va mai trece timp şi pedagogia psihologică va evolua pe cont propriu multă vreme. 2. Momentul Ernst Meumann. În sânul pedagogiei psihologice clasice, începând cu primii ani ai secolului XX, îşi face apariţia şi o pedagogie psihologică nouă, cu izvoarele tot în Germania, dar cu numeroşi reprezentanţi şi în alte ţări. În rândul lor trebuie trecuţi mai ales E. Meumann (1862-1915) şi W.A. Lay (1862-1926) etc. Cu aceştia, pedagogia încetează să mai fie speculativă (adesea în sensul bun al cuvântului) şi devine experimentală sau experienţială, deoarece nu putea fi vorba încă de experimente riguroase la început. De data aceasta, copilul apare adesea în centrul preocupărilor specialiştilor (caracteristici de vârstă, specificul dezvoltării etc.). Meumann este întemeietorul pedagogiei experimentale, dar acest lucru se poate spune, la fel de bine, şi despre Lay, sau despre A. Binet (în Franţa), S. Hall şi J. Dewey (în S.U.A.), P.P. Blonski (în Rusia) etc. 3. Momentul Wilhelm August Lay. Wilhelm August Lay (18621926) este o altă figură interesantă şi importantă a pedagogiei psihologice. Acesta publică încă în 1903 o Didactică experimentală şi o Pedagogie experimentală, la trei ani după cea a lui Meumann (1908). 321

Lay îl depăşeşte pe Meumann în multe privinţe, în primul rând în ceea ce priveşte trecerea în practica şcolară a concepţiei sale. El este, de fapt, întemeietorul „Şcolii acţiunii” şi, cu aceasta, abaterea de la linia tradiţională este majoră, fie că este vorba de scolastică, fie că este vorba de şcolile de tip herbartian. „Şcoala acţiunii” aparţine curentului „Şcolii active”, care a dat prin Georg Kerschensteiner o „Şcoală a muncii” în Germania, prin A.S. Makarenko şi alţii o şcoală legată de „munca productivă”, prin J. Dewey şi alţii o şcoală în care se învaţă făcând (learning by doing) în SUA etc. Toate aceste şcoli pun accentul pe „a face”, „a acţiona”, „a munci”, deci a învăţa altfel. Modelajul, îngrijirea plantelor, a animalelor etc. devin componente ale instruirii. Proiecţia psihologică a acestei concepţii este limpede formulată de Lay: percepţia, prelucrarea şi acţiunea sau exprimarea a ceea ce s-a însuşit. Treapta ultimă – acţiunea – este cea mai importană, de unde şi denumirea concepţiei sale: „Şcoala acţiunii”. Această schemă de învăţare se va dovedi valabilă până azi în variante diferite. Evoluţia nu se va produce la nivelul „schemei”, ci al conţinutului şi modului de legare între „verigi”. Aceeaşi „triadă” a învăţării o vom întâlni la Jean Piaget (asimilare-interiorizare-acomodare), la P.I. Galperin (teoria acţiunilor mintale), la cognitivişti (asimilare la schemă – structura schemei – comportamentele inteligente ale omului realizate pe baza inteligenţei artificiale). II. CONTINUATORII Diversitatea pedagogiei psihologice şi apariţia psihologiei pedagogice. Pedagogia psihologică herbartiană sau cea gândită de E. Meumann erau departe de a satisface cerinţele de instrucţie şi educaţie ale secolului XX, iar presiunea puternică în această direcţie duce la o adevărată explozie a încercărilor. Între contribuţiile remarcabile menţionăm pe cele legate de „Şcoala activă”, de elaborarea incipientă a unei „ştiinţe a copilului”, denumită pedologie, pedagogia ideologică, teoria curriculum-ului. În cadrul psihologiei pedagogice, contribuţiile sunt şi mai spectaculoase. Se conturează deplin o adevărată teorie şi practică a testelor, a căror aplicare cuprinde treptat toate sferele sociale, inclusiv şcoala: teste de memorie, de aptitudini, de inteligenţă, de personalitate, de evaluare a randamentului şcolar. Psihologia copilului cunoaşte mari contribuţii, la fel ca teoriile învăţării. Câteva culturi aduc 322

o contribuţie remarcabilă în aceste privinţe: cea rusă şi sovietică, cea germană, franceză şi americană (SUA). III. MOMENTE ESENŢIALE PARCURSE 1. Momentul Lev Semionovici Vâgotski. L.S. Vâgotski (18961934) consideră că „istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare reprezintă un domeniu al psihologiei cu desăvârşire necercetat” (L. S. Vâgotski, Opere psihologice alese, vol. I, EDP, Bucureşti, 1971). Lipseşte o teorie pe care să se bazeze aceste cercetări şi lipsesc metodele (să ne amintim mereu că W. Wundt nici nu considera aceste funcţii ca putând fi cercetate altfel decât culturologic). De aceea, spunea L. S. Vâgotski, trebuie pornit de la „clarificarea noţiunilor fundamentale, de la formularea problemelor de bază, de la fixarea sarcinilor cercetării” (L. S. Vâgotski, op.cit., p. 12). La vremea respectivă, datele adunate în domeniul psihologiei erau încadrate într-o concepţie „nefondată”, care concepea funcţiile psihice superioare ca procese şi structuri naturale, nu istorice, social-istorice. Consecinţele sunt, constată Vâgotski, că apar „numeroase cercetări particulare şi monografii valoroase consacrate anumitor laturi, probleme şi momente ale dezvoltării funcţiilor psihice superioare ale copilului, limbajul şi desenul copilului, însuşirea cititului şi scrisului, logica şi concepţia despre lume a copilului, dezvoltarea reprezentărilor şi a operaţiilor numerice, chiar psihologia algebrei şi a formării noţiunilor”. (L.S. Vâgotski, op. cit., p.13). Aceste cercetări, observă L. S. Vâgotski, sunt elaborate sub aspectul lor natural, al proceselor naturale. Funcţiile psihice superioare, formele superioare de comportament rămân în afara preocupărilor cercetării. Întregul, structura se pierd astfel, totul se reduce la studiul aspectelor elementare ale proceselor. Acest lucru nu a permis înţelegerea dezvoltării copilului. S-a putut constata, de exemplu, faptul că noţiunile abstracte se cristalizează în jurul vârstei de 14 ani, dar nu şi cum şi de ce tocmai la această vârstă. Se cristalizează şi atât, aşa cum dinţii se înlocuiesc la 7 ani. Organicul şi culturalul apar astfel nedistinct, ca şi când ar fi vorba de aceeaşi serie de fenomene. L.S. Vâgotski mai constată şi faptul că, în cercetarea empirică (inclusiv în cea de tip behaviorist), funcţiile psihice superioare se descompun în primare şi elementare, efortul este de a se ajunge la elementele primare, 323

combinarea lor dându-le pe cele complexe. Se încearcă astfel „un tablou atomist grandios al spiritului uman dezmembrat”. Pentru L. S. Vâgotski, şi psihologia veche, şi cea nouă sunt, în fond, psihologii ale proceselor elementare. Aşa se face, îşi continuă L.S. Vâgotski demonstraţia, că psihologia apare în două etaje distincte: memoria mecanică – memoria logică, atenţia involuntară – atenţia voluntară, imaginaţia reproductivă – imaginaţia creatoare, gândirea în imagini – gândirea prin noţiuni, sentimente inferioare – sentimente superioare. Psihologia copilului se ocupă (în cercetare) cu primul etaj, psihologia generală, cu al doilea. Cele două psihologii se rup astfel. Istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare, sau istoria dezvoltării culturale a copilului, nu este încă scrisă. Este vorba despre dualismul inferior/superior, ruptura lor, etajarea ca explicaţie. Se ajunge astfel la o psihologie fiziologică şi la una descriptivă (sau interpretativă a spiritului: Dilthey, Münsterberg, Husserl etc.). În concepţia lui L.S. Vâgotski, funcţiile psihice superioare – cele care îl interesează – se împart în două grupuri: 1. Procesele însuşirii mijloacelor exterioare ale dezvoltării culturale şi ale gândirii: limba, scrierea, socotitul, desenul. 2. Procesele dezvoltării funcţiilor psihice superioare, denumite în psihologia tradiţională atenţie voluntară, memorie logică, formarea noţiunilor etc. Evident, unele funcţii biologice ale creierului au rămas aceleaşi la om şi la animal. Dar toate? Cultura nu introduce şi alte funcţii în afara reflexelor şi a instinctelor? Acestea sunt funcţii şi structuri superioare: unele ţin de toţi oamenii unei anumite culturi (intelect de epocă, intelect de clasă etc.), altele de domenii ale culturii (intelect logico-matematic, artistic etc.), iar o a treia categorie de un obiect limitat sau o parte a lui (intelect specific). Azi ne apare limpede faptul că reflexele şi instinctele, inconştientul şi conştientul nu explică nimic din psihologia istorică, din funcţiile psihice superioare, chiar dacă efortul de a explica totul prin reflexe condiţionate mai domina încă psihologia comunistă şi la începutul anilor '50, de exemplu, în România. Prin L. S. Vâgotski, psihologia pedagogică a generat o direcţie de cercetare deosebit de productivă. Linia culturală de gândire a proceselor psihice superioare era corectă şi fecundă, capabilă să adune împreună realizările „Şcolii active”, ale reflexologiei şi behaviorismului. 324

Procesele psihice superioare apăreau ca produse ale contactului cu „obiectele culturale” specifice fiecărei epoci. În această direcţie s-a înaintat în psihologia lumii până la „tehnologiile didactice”, la teoria obiectivelor şi la intelectul specific. Dar, spre acelaşi ţel, se înainta şi din alte direcţii, şi anume dinspre psihologia empirică. L. S. Vâgotski nu a avut urmaşi în sensul propriu al cuvântului. Pentru multă vreme, L. S. Vâgotski a devenit un obiect al referirilor critice şi al respingerii şi, „ca oricare gânditor idealist", stigmatizat în epocă. De fapt, L. S. Vâgotski a fost preluat parţial şi denaturat de urmaşii lui direcţi. 2. Momentul Serghei Leonidovici Rubinstein. Cu S.L. Rubinstein (1889-1960), psihologia sovietică capătă nuanţe ideologice mult mai puternice decât la Vâgotski. „Uneltele sociale”, care vor forma „funcţii noi”, „structuri mentale”, „procese psihice superioare”, sunt concepte utilizate de Vâgotski pentru a arăta că procesele psihice superioare se prezintă iniţial sub forma unor „obiecte culturale”, care cuprind în ele, pe lângă ceea ce vedem (limbă etc.), şi o psihologie culturală implicită, pe care copilul o creează, o reface în activitatea de învăţare. S.L. Rubinstein îşi va asuma sarcina de a demonstra în plan filosofic acest lucru. În studiul Principiul determinismului şi teoria psihologică a gândirii, el rezumă ceea ce expusese pe larg în cartea Despre gândire şi căile cercetării ei (1958), studiu în care, de fapt, reia părţi din cartea amintită, pe care le consideră reprezentative pentru contribuţia lui în psihologie (studiul a fost publicat la sfârşitul vieţii, în anul 1959). Această contribuţie constă în respingerea behaviorismului în forma lui psihologică, adică a relaţiei stimul-reacţie (determinism mecanicist), „concepţie care a suferit un incontestabil eşec”. Acestei concepţii S. L. Rubinstein îi opune o întreagă teorie, expusă pe larg în Existenţă şi conştiinţă („Condiţiile externe acţionează întotdeauna prin intermediul celor interne”). În fiziologie, expresia acestui mod de gândire este teoria lui Secenov-Pavlov despre reflexe. Aceeaşi concepţie este transferată şi în psihologie. „În psihologie, spune S. L. Rubinstein, expresia specială a acestui principiu al determinismului este teoria lui Secenov-Pavlov despre reflexe (tocmai în aceasta rezidă, pentru noi, în primul rând, importanţa ei principală)” (p.143). În treacăt fie spus, această observaţie era greşită. Lucrări de genul celor scrise de Hilgard şi Bower au aşezat definitiv în aceeaşi ordine de gândire reflexul condiţionat şi condiţionarea operantă. 325

S. L. Rubinstein făcea, în acest caz, o simplă concesie ideologiei comuniste, în variantă rusească, care avea o componentă naţională extrem de agresivă, cum se poate lesne constata în multe alte lucrări şi nu numai de psihologie (polemici degenerate, sofisme impuse ideologic, protocronisme inventate etc.). Scopul acestui gen de abordare era sublinierea continuă a faptului că „de pe poziţiile principiului materialist-dialectic al determinismului se deschide calea rezolvării problemelor teoretice fundamentale ale psihologiei…” (p.143). „Determinarea problemelor psihice”, oricât ar fi fost subliniată, nu se opunea, în esenţă, concepţiei lui Vâgotski. Concepţia culturologică a acestuia susţinea acelaşi lucru şi mai la obiect decât speculaţiile lui Rubinstein de genul „ceea ce este fundamental în gândire, în cunoaştere este interacţiunea subiectului gânditor cu obiectul cunoscut” (p.145). Combaterea de pe această poziţie a gestaltismului este, desigur, cu totul superficială. Nici Koffka, nici Wertheimer şi nici alţi gestaltişti nu susţinuseră niciodată contrariul. „Reformularea problemei”, în procesul rezolvării, presupune, de fapt, tocmai această interacţiune. Urmează reluarea gândirii lui L.S. Vâgotski, fără referiri exprese la „izvor”. „Specificul gândirii umane îşi găseşte aici expresia în faptul că ea este interacţiunea omului care gândeşte, nu numai cu realitatea percepută nemijlocit, senzorial, ci şi cu un sistem de cunoştinţe elaborat de societate şi obiectivat în cuvânt, o comunicare a omului cu omenirea” (p.146). Şi S.L. Rubinstein susţine că „acţiunile copilului cu obiectele, care reproduc procedeele socialmente elaborate de a opera cu ele, se conformează proprietăţilor obiectelor şi servesc la cunoaşterea acestora” (p.146). S.L. Rubinstein devine cu adevărat creator atunci când afirmă: „Aşadar, nu numai dezvoltarea gândirii individului este determinată social, ci şi procesul funcţionării ei; întregul proces al gândirii este o operare cu cunoştinţe social elaborate” (p. 146). Definirea gândirii la S.L. Rubinstein conţine totuşi elemente remarcabile. Ea nu este numai rezolvare de probleme, ci şi punere sau formulare de probleme, reconstituirea realului reflectat, reflectarea dependenţelor cauzale, formare şi utilizare de concepte, structura şi dinamica cunoştinţelor. Obiectul de cercetare în cazul gândirii îl constituie procesualitatea, gândirea ca activitate, ca proces, operaţiile care o compun (analiza, sinteza etc.). Analiza este un act de gândire: „Anumite acte de gândire (analiza etc.) se descompun după obiectele asupra cărora se orientează sau după rezultatele la care ne conduc” (p.148). Şi, mai departe: 326

„Trecerea de la o verigă a procesului de gândire (de la o operaţie de gândire) la alta se desfăşoară când procesul de gândire (să zicem analiza) trece de la un obiect la altul…” (p. 148). Gândirea are verigi, deci, operaţiile gândirii sunt aceste verigi, denumite şi „acte de gândire”. Concluzia este neaşteptată: „Aşadar, două principii fundamentale determină modul în care abordăm problema gândirii; primul este principiul materialist-dialectic al determinismului (şi teoria despre reflexe, care este expresia sa specială); cel de-al doilea se referă la faptul că obiectul de bază al investigaţiei psihologice este procesul de gândire.” (p.148). Desigur, „condiţiile exterioare nu acţionează ca impuls exterior, care determină nemijlocit, mecanic rezultatele activităţii de gândire, ci mijlocit, prin condiţiile interioare ale acestei activităţi, în expresia lor fiziologică şi psihologică.”. S. L. Rubinstein revine la definirea gândirii, a procesului de gândire: „Procesul de gândire este analiză şi sinteză (în conexiunea şi în determinarea lor), abstracţiune şi generalizare”. 3. Momentul Alexei Nikolaevici Leontiev. Prin L.S. Vâgotski şi S.L. Rubinstein, psihologia sovietică s-a întors spre filosofie în moduri diferite. A.N. Leontiev a făcut acelaşi drum, în felul lui. Teza de pornire este că influenţa condiţiilor social-istorice stă la baza comportării şi conştiinţei omului. Faptul acesta era, desigur, recunoscut, în diverse variante, de diferite curente psihologice. A .N. Leontiev vorbeşte de evoluţionismul pozitivist al lui H. Spencer (Principii fundamentale, Moscova, 1867, şi Elemente de psihologie, 1898). Pe linia combativ agresivă a lui L. S. Rubinstein, A. N. Leontiev formulează concluzia: „Nici materialismul mecanicist, nici idealismul nu sunt în stare să orienteze investigaţia psihologică în aşa fel încât să poată fi creată o ştiinţă unică despre viaţa psihică a omului. Această sarcină poate fi rezolvată numai pe baza unei concepţii filosofice asupra lumii, care extinde explicaţia ştiinţifică materialistă atât la fenomenele naturii, cât şi la fenomenele sociale. Iar singura concepţie despre lume de acest fel este materialismul dialectic” (p.9). Şi mai departe: „Din primele zile ale existenţei sale, psihologia sovietică şi-a asumat sarcina de a dezvolta psihologia pe baza materialismului dialectic, pe baza marxismului” (p.9). Aici A. N. Leontiev îl citează pe A. A. Smirnov, care face o istorie a dezvoltării psihologiei sovietice în ultimii 40 de ani, publicată în anul 1957. 327

L. S. Vâgotski este primul, arată A.N. Leontiev, care a deschis „o nouă etapă” în problema determinării social-istorice a psihicului uman în psihologia sovietică, iar această teză trebuie să devină „principiul conducător în construirea psihologiei” (p.9). L. S. Vâgotski, în interpretarea lui A.N. Leontiev, a emis două ipoteze fundamentale: ipoteza caracterului mediat al funcţiilor psihice umane şi ipoteza provenienţei proceselor intelectuale interioare din activităţi iniţial exterioare. În anii ’30, apare tendinţa de a analiza, pe baza pavlovismului, procesele psihice inferioare şi pe baza marxismului pe cele superioare. Se reia, oarecum caricatural, după o jumătate de secol, „problema lui Wundt” – experimentalistul şi culturologul. A.N. Leontiev va aduce în psihologie un mod de gândire, mai exact va da relevanţă unui mod de gândire, cunoscut astfel: organismele dispun de comportamente ereditare, înnăscute (reflex necondiţionat, instinct) şi de comportamente dobândite (reflexele condiţionate şi dezvoltările permise de acestea). Apoi, face deosebire între comportamentul de specie şi cel diferenţial, în cadrul speciei, între indivizi care îi aparţin. Relaţia înnăscut – dobândit devine centrală în psihologie. Pavlov dorise o listă a comportamentelor înnăscute la care să se adaoge cele dobândite. Căile preformate care asigurau funcţionarea reflexelor necondiţionate, a instinctelor, aparţineau subcortexului, cortexul rămânând, în mod esenţial, o zonă liberă pentru formarea unor legături condiţionate noi, determinate de condiţiile exterioare în care îşi ducea animalul viaţa. La om, această zonă are o dezvoltare deosebită şi o calitate superioară celei animale. Ea poate realiza reflexe condiţionate, ca forme de învăţare ontogenică, dar şi structuri psihice superioare, în funcţie de condiţiile de învăţare solicitate de mediu. De aici şi până la „teoria obiectivelor” din curriculumul modern nu era decât un pas, iar al doilea ar fi fost chiar curriculumul sau intelectul specific fiecărui domeniu de instruire. Aceşti paşi puteau fi făcuţi în anii ’30 sau ’40, dar nu au fost făcuţi nici în anii ’80. Iar când au fost făcuţi, cauza nu a fost dezvoltarea proprie, ci importul de idei din civilizaţia occidentală, care se dovedise mai eficientă şi în sfera instruirii. Întoarcerea spre trecut nu este însă inutilă. Dimpotrivă, abia înţelesul şi geneza funcţiilor psihice superioare permit înţelegerea deplină a teoriei obiectivelor. Căci, aceste funcţii superioare, aceste structuri sunt cu adevărat culturale şi istorice. Şi aceasta pentru simplul 328

motiv că fiecare cultură şi epocă istorică asigură conţinutul a ceea ce urmează a se însuşi (mereu altul, în funcţie de evoluţia fiecărei societăţi şi a fiecărei ştiinţe). Din perspectivă psihologică, acest conţinut este şi o „ psihologie obiectivată” pe care o preia, prin efort propriu, fiecare individ. Teoria „organelor funcţionale” rămâne marea contribuţie a lui A.N. Leontiev la psihologie, în general, şi la cea pedagogică, în special. Ea este valabilă şi azi, fiind deosebit de productivă în contextul oricărui sistem curricular de modernizare a învăţământului. 4. Trecerea la practică: momentul P. I. Galperin. Fundamentarea teoretică a unei noi psihologii a luat foarte mult timp şi, practic, nu s-a încheiat niciodată în cultura comunistă. Dar era limpede faptul că începând chiar cu L. S. Vâgotski se putea trece la practică, o practică nouă, diferită de cea gândită cândva de Comenius sau Herbart. În această privinţă, presiunea era mare şi ea venea nu atât din interior, căci mimarea cercetării ştiinţifice era o tehnică bine pusă la punct, inclusiv în România (cine are curiozitatea să compare planurile de cercetare ştiinţifică ale Institutului de Psihologie al Academiei R.S.R., ale Institutului de Ştiinţe Pedagogice şi ale catedrelor de profil, cu rezultatele practice ale cercetării este uluit de gradul de ficţiune în care alunecase cercetarea în domeniile amintite), cât din exterior. Se făceau progrese în cercetarea şcolară (pe care le vom analiza în capitolul următor) şi trebuia făcut ceva. Mai ales P. I. Galperin este omul care încearcă această trecere la practică prin „teoria acţiunilor mintale” (P. I. Galperin, Dezvoltarea cercetărilor asupra formării acţiunilor intelectuale, în: Psihologia în U.R.S.S., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 279). P.I. Galperin începe prin a spune că „Studiul procesului formării acţiunilor intelectuale, iar apoi, pe baza acestora, a celorlalte procese psihice, a început relativ recent. Dezvoltarea psihologiei sovietice a dus treptat la aceasta, pe căi diferite” (P. I. Galperin, op. cit., p. 279). Era adevărată şi o altă observaţie emisă de Galperin, şi anume că, în gândirea pedagogică şi psihologică mondială, problema fusese abordată mai de mult, după cum am văzut (de către W.A. Lay – „Şcoala acţiunii”, Kerschensteiner – „Şcoala muncii”, Dewey – „learning by doing” etc., ca să nu mai vorbim şi de alţi reprezentanţi ai „Şcolii active”). Psihologia sovietică a trebuit să aştepte conturarea „căilor” care au permis elaborarea teoriei acţiunilor mintale (intelectuale). Dintre „căile diferite” la care se referă P. I. Galperin, „cea mai importantă…a constat în dezvoltarea problemelor teoretice 329

ale psihologiei – linie principală a psihologiei sovietice, corespunzător necesităţii istorice de a restructura stiinţa psihologiei pe baza concepţiei materialiste, în forma ei ştiinţifică cea mai evoluată, adică pe baza materialismului dialectic şi istoric (s.n.). Fără această restructurare nu s-ar fi putut conta pe o reuşită temeinică a cercetărilor concrete, lucru atestat în mod elocvent de istoria psihologiei burgheze” (P. I. Galperin, op. cit., p. 279). Mai limpede nici că se poate. Psihologia burgheză nu putea avea reuşite concrete, deoarece nu avea la bază materialismul dialectic şi istoric. Nu conta faptul că această psihologie burgheză dăduse deja prima didactică psihologică (a lui Hans Aebli) şi pe cea de-a doua, denumită „învăţare programată” (legată de numele lui B.F. Skinner). Reuşitele acestea, ca să nu mai vorbim de altele, erau deplin conturate când P. I. Galperin şi-a scris studiul la care ne referim: „Ştiinţa psihologiei în U.R.S.S.” (Psihologhiceskaia nauca v S.S.S.R, Moskva, 1959–1960). În timp ce alţii cercetau şi mergeau înainte, psihologia comunistă „restructura”. Efortul de construire a unei psihologii ideologice era pe cât de cronofag, pe atât de inutil, dar efortul a fost dus până la capăt, având ca efect final, în România, distrugerea parţială chiar a domeniului, iar în Rusia, desincronizarea profundă de progresele „altora” în domeniul psihologiei. A doua cale, dar nu cea mai importantă, a fost, recunoaşte Galperin, teoria lui L.S. Vâgotski. P.I. Galperin era, desigur, un ideolog în psihologie, ca şi Vâgotski, Rubinstein sau Leontiev, dar unul mai zelos decât aceştia, căci el îi reproşează lui Vâgotski faptul că „nu şi-a pus problema conţinutului concret al activităţii psihice. Atenţia îndreptată exclusiv spre mediere, spre utilizarea uneltelor şi insuficienta luare în considerare a naturii şi organizării sociale a muncii l-au făcut să supraaprecieze elementul tehnic al activităţii umane, ceea ce a avut drept consecinţă diversele sale devieri de la concepţia marxistă asupra muncii şi asupra societăţii…noţiunea a devenit pentru Vâgotski cheia înţelegerii structurii conştiinţei, iar dezvoltarea noţiunilor a ajuns veriga conducătoare a evoluţiei psihicului” (P. I. Galperin, op. cit., p.280). „Intelectualismul” apare ca eroarea capitală a lui L. S. Vâgotski, care îl plasa în plin idealism pe acesta şi în afara gândirii psihologice marxiste. Este ca şi când ai reproşa unui antropolog că nu se ocupă cu teoria învăţării, ca şi când ai reproşa logicii aristotelice că nu se ocupă cu formarea gândirii copilului. De altfel, chiar observaţia privind locul 330

socialului în dezvoltarea gândirii era un abuz de interpretare. În anul 1996 a apărut o lucrare semnificativă pentru psihologia secolului XX: The social genesis of thought (Anastasia Tryphorne and Jaques Voneche – eds, – Psychology Press), adică geneza socială a gândirii, în care se vorbeşte despre J. Piaget şi L.S. Vâgotski, numiţi „figuri pivotante" ale psihologiei mondiale. Şi mai departe: „Ambii ajung la concluzii similare, şi anume: cunoştinţele sunt construite în contextul unor activităţi materiale concrete şi în context social”. Prin P. I. Galperin mai ales, L.S. Vâgotski a fost victimizat, după modelele vremii, întocmai ca şi Celpanov, din nevoia negării psihologiei occidentale, căci L. S. Vâgotski criticase diferite curente psihologice, dar nu negase niciodată „psihologia capitalistă” şi nu şi-a imaginat- o ca fiind un fel de alchimie a cunoaşterii psihologiei umane. Dar, în fond, ce aduce nou P.I. Galperin în psihologia pedagogică prin critica lui L.S. Vâgotski? Faptul că „nu noţiunea oferă cheia pentru înţelegerea psihicului, ci activitatea cu sens” (P. I. Galperin, op.cit., p. 281). Sarcina pe care şi-a luat-o Galperin era analiza noţiunii de activitate, atât de cunoscută lui J. Dewey, Éd. Claparede, W. A. Lay, G. Kerschensteiner etc. El o interpretează încercând să creeze „un spaţiu” nou psihologic între conceptul clasic de activitate şi conceptele de acţiune şi de operaţie elaborate de J. Piaget. P. I. Galperin, ca un strălucit reprezentant al psihologiei ideologice, îi ignoră pe primul (J. Piaget) şi îl expediază pe al doilea (L. S. Vâgotski), printr-o formulă specifică ideologiei vremii, catalogându-l ca idealist. Şi astfel, „teoria acţiunilor mintale” capătă un loc central în psihologia pedagogică bazată pe ideologie. Teoria acţiunilor mintale (intelectuale) a apărut, arată mai departe în studiul citat Galperin, ca o ultimă etapă a evoluţiei psihologiei sovietice (de fapt „ideologice”). O primă fază a constituit-o respingerea idealismului subiectiv, pornind de la curentele biologizante (reactologia, reflexologia, behaviorismul, chiar psihanaliza). Urmează faza următoare (sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30), dominată de Vâgotski, şi, în sfârşit, ultima fază, dominată de „teoria acţiunii”, elaborată chiar de P. I. Galperin, în forma ei deplină, la ea contribuind şi A. N. Leontiev şi S. L. Rubinstein. Efortul de a dezvolta o psihologie sovietică, diferită de cea occidentală, este, de fapt, pe cât de steril, pe atât de amplu, iar P.I. Galperin reprezintă una din culmile acestei direcţii de evoluţie a psihologiei pedagogice. Contribuţiile la psihologia pedagogică vor fi rezumate de P.I Galperin astfel: eficienţa activităţii 331

exterioare determină eficienţa activităţii psihice; acţiunile mintale sunt forme prescurtate ale celor exterioare. O sarcină poate fi accesibilă copilului la trei niveluri: în operarea practică cu obiecte, în acţiunea cu glas tare (verbalizată) sau în gând (ca acţiune interiorizată). Reduse astfel şi „filosofate”, tezele acestea nu ne spun nimic mai mult decât bunul simţ pe baza căruia crease, la vremea lui, I.A. Komenski, dar şi Pedagogia psihologică, „Şcoala activă” etc. Pe baza unei astfel de concepţii nu se putea înainta prea mult în practică şi, de altfel, nici nu s-a înaintat. IV. DE LA PSIHOLOGIA PEDAGOGICĂ LA PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI Trecerea de la Psihologia pedagogică la Psihologia educaţiei s-a făcut în România, cum am mai spus-o chiar în Introducere, prin Ordinul MEN nr. 3345/25.02.1999 cu privire la pregătirea iniţială psihopedagogică şi metodică a studenţilor viitori profesori. Aşa s-a schimbat Psihologia pedagogică în Psihologia educaţiei în învăţământul superior românesc. Firesc era să se explice nu numai raţiunea schimbării, dar şi noul conţinut al programei. Nu s-a dat nici o explicaţie. Cauza era simplă: pentru mulţi era doar o schimbare de terminologie, generată de alinierea noastră la Occident, unde se utiliza această denumire, Psihologia educaţiei fiind o simplă traducere a formulării din limba engleză „Educational Psychology”. Reţinerea MEN, a Universităţii Bucureşti şi a CNEAA mai avea însă şi o altă explicaţie: nu era limpede faptul dacă nu cumva schimbarea denumirii, respectiv trecerea de la Psihologia pedagogică la Psihologia educaţiei, avea şi alte consecinţe. Şi avea. Într-adevăr, cele două formulări semnificau practic acelaşi lucru: psihologie aplicată la domeniul pedagogic. Problema era alta: oricât de echivalente ar fi fost cele două formulări, sub raport istoric, trecerea de la una la alta însemna un lucru foarte important, şi anume renunţarea la contribuţia exclusiv comunistă (rusească mai ales) şi preluarea celei anglo-americane. Psihologia educaţiei era, de fapt, o trecere de la Psihologia pedagogică sovietică la Psihologia pedagogică elaborată mai ales în SUA şi care obişnuia să se numească Psihologia educaţiei. Cele două formulări ascundeau de fapt două tipuri de acumulări în acelaşi domeniu: acumulările ruseşti, la care ne-am referit deja, şi cele din SUA, mai ales, 332

la care urmează să ne referim. Acestea din urmă erau mai bogate, mai complexe şi mai semnificative, dar fuseseră practic excluse din gândirea psihologică comunistă, când nu fuseseră păstrate doar ca referire critică. Psihologia pedagogică americană (Psihologia educaţiei) se constituise, în mod natural, într-o variantă liberă de orice constrângere ideologică şi politică, ea neavând de luptat cu nici o restricţie. Iată de ce Psihologia educaţiei obligă la alt tip de abordare, la care nu se gândiseră cei care propuseseră schimbarea prin Ordinul MEN nr. 3345. Din acest motiv, va trebui să ne adaptăm expunerea la noile condiţii, create peste noapte, printr-o măsură strict administrativ-politică. Dificultatea problemei este nu numai ştiinţifică, ci şi umană. Majoritatea specialiştilor în Psihologia pedagogică de la noi cunoşteau, cel mult, varianta sovietică şi cu totul superficial pe cea occidentală (mai ales din cauza lipsei de documentaţie, dar şi din cauza politicii de respingere a tot ceea ce venea „de dincolo”, „de la ceilalţi”, din Occident, „a barierelor mentale”). Şi încă o observaţie: posturile de conducere în învăţământ şi cercetare erau ocupate de oameni care se formaseră („îmbătrâniseră”) în vechiul regim, iar reacomodarea cu Occidentul, după o jumătate de secol, nu mai era posibilă peste noapte. Pe de altă parte, Psihologia pedagogică, aşa cum am văzut în capitolul precedent, nu era deloc ignorabilă, lipsită total de valoare, „simplă ideologie” etc. Meritele ei au fost reale şi noi le-am redat succint şi, fireşte, incomplet. Numai pe această bază putea deveni deplin utilă şi analiza „celeilalte” contribuţii, sintetizată sub denumirea de Psihologia educaţiei. Trebuia început chiar cu „delimitările”. Ceea ce am şi făcut. Delimitarea domeniului Psihologia educaţiei. În Dicţionarul de psihologie al lui P. Popescu-Neveanu, apărut în 1978, termenul „Psihologia educaţiei” nu exista. În Dicţionarul pedagogic al lui I. A. Kairov termenul există, dar cu sensul de parte a Psihologiei pedagogice, alături de Psihologia instrucţiei. Unul dintre primele manuale de Psihologie pedagogică publicat la noi, rezultatul colaborării colectivelor de psihologie de la Universitatea Babeş–Bolyay din ClujNapoca şi de la Universitatea Al. Ioan Cuza din Iaşi, la care s-a adăugat contribuţia A. Tucicov–Bogdan de la Universitatea din Bucureşti, consideră că „temele Psihologiei pedagogice pot fi împărţite în două mari grupe”… „problemele psihologice ale procesului de instrucţie…. la care se adaugă problemele psihologice ale educaţiei tinerei generaţii” A. Chircev, V. Pavelcu, Al. Roşca, B. Zorgo (şi alţii), Psihologie pedagogică, E.D.P., Bucureşti, 1962). 333

Aşa cum pedagogia se împărţea în două părţi esenţiale: didactica şi teoria educaţiei, psihologia pedagogică nu putea să se împartă decât tot în două părţi: psihologia pedagogică a instruirii (a învăţării) şi psihologia pedagogică a educaţiei sau, mai simplu: pedagogia instruirii şi pedagogia educaţiei. Exact acelaşi înţeles îl are psihologia educaţiei şi în cultura americană (Carter V.. Good (ed.), Dictionary of Education, McGraw, New York Company, 1959, p. 427). În linii mari, deci, constatăm că obiectul celor două discipline este acelaşi, nu însă şi problemele tratate. (În pedagogia românească, lui Şt. Bîrsănescu îi revine meritul de a fi clarificat deplin relaţia dintre psihologia pedagogică şi psihologia şcolarului. El vorbeşte de psihologia educaţiei sau psihologia pedagogică - vezi Şt. Bîrsănescu, op. cit., p. 79). „Diferenţierea lor nu ţine de domeniul de care se ocupă”, ci de modul în care o face fiecare. În Occident, intelectul a fost cercetat intens, inclusiv prin teste (interzise în fosta URSS), ceea ce a permis nu numai aplicaţii practice mai eficiente, ci şi extinderea, cu mult, a ariei cercetărilor. Astfel că azi nici nu se mai pune problema abordării tuturor problemelor, ci a selecţiei lor în funcţie de spaţiul acordat cursului de „Psihologia educaţiei” şi de „perspectiva autorului sau autorilor” care îl elaborează. Altfel spus, din pricina exploziei preocupărilor în sfera educaţiei, nici un curs nu mai poate aborda toate tendinţele. Întotdeauna se precedează prin eliminare, reţinându-se ceea ce un autor sau altul consideră că este esenţial. Astfel, Donald Ross Green, profesor asociat la Universitatea Emory, tratează în cadrul „Psihologiei educaţiei” următoarele teme: „Studiul psihologic al învăţării şcolare”, „abilităţile şi învăţarea şcolară”, „profesorii”, „elevii”, „transferul”, „legea efectului”, „motivaţia”, „metodele de instruire”, „educaţia şi schimbarea atitudinală” etc., cu o bibliografie din care nu lipsesc autori ce tratează: psihologia învăţării, procesul educaţiei, psihologia diferenţială, învăţarea şi capacităţile umane, intelectul. El face referiri la un număr de Psihologii ale educaţiei, începând cu cea a lui J. S. Cronbach (1963) şi continuând cu cele semnate de J. F. McDonald (1959) şi E. L. Thorndike (1913). E. Stones, de la Universitatea din Birmingam, în Introducere în Psihologia educaţiei, tratează, în 409 pagini, următoarele teme: „bazele învăţării”, „introducere în problemele învăţării”, „mecanismele învăţării”, „învăţarea şi limba”, „învăţarea şi formarea conceptelor”, „învăţarea în şcoală”, „instruirea programată”. Dar şi probleme speciale, 334

legate de procesul de instruire: „examinarea şi testele”, „inteligenţa şi testarea inteligenţei”, „psihologia socială în şcoală” etc. (E. Stones, An Introduction to Educational Psychology ,Methuen, London, 1966). Acelaşi E. Stones, într-o altă lucrare de Psihologia educaţiei (de fapt o culegere de texte elaborate de un mare număr de specialişti între care notăm: E. Sapir, A. R. Luria, L. S. Vâgotski, J. Piaget, R. M. Gagné, E. R. Hilgard, J. S. Bruner, D. N. Bogiavlenski şi N. A. Mencinskaia, B. F. Skinner, A. N. Leontiev şi P. I. Galperin, R. Glaser etc.), schimbă tematica şi tratează: „gândirea, limba şi învăţarea, teoria învăţării şi practica instruirii”, „aplicaţii la problemele instruirii şcolare”, „învăţarea programată”, „eşecul în învăţare”, „evaluarea învăţării” etc. (E. Stones, coord., Readings in Educational Psychology, Methuen, London, 1970). O lucrare de sinteză şi de prestigiu, datorită colaborării unui număr mare de psihologi de seamă (P. E. Vernon, H. J. Butcher, H. J. Eysenk etc.), editată de W. D. Wall şi V. P. Varma, în 1972, se ocupă cu analiza unor teme de genul: conceptele de aptitudine şi capacitate, dezvoltarea operaţiilor gândirii, personalitatea şi învăţarea etc. (W. D. Wall, V. P. Varma, Advances in Educational Psychology, University of London Press, 1972). Noi înşine a trebuit să optăm pentru un curs care selectează din ceea ce există doar ceea ce considerăm că este util contextului nostru cultural postcomunist. Axa lui principală va fi deschiderea spre practica şcolară a „Psihologiei educaţiei”, pornind de la sinteza „Psihologiei pedagogice”, aşa cum a fost ea înţeleasă în perioada comunistă, cu „Psihologia educaţiei”, elaborată în Occident (mai ales în SUA). În cadrul Psihologiei educaţiei au apărut primele didactici psihologice. Precursori sunt: S.L. Pressey, H. Aebli şi alţii. Cea mai importantă contribuţie a fost adusă de B.F. Skinner sub denumirea de „învăţare programată”. Aceasta din urmă conţine în germene toate capitolele din curriculum-ul modern, adică: obiective operaţionale, conţinuturi detaliate în secvenţe, evaluarea capabilă să dea indicii precise despre atingerea obiectivelor. În acest capitol s-a urmărit drumul parcurs de psihologie până la didactica psihologică, în general. Pasul următor va continua în direcţia elaborării didacticii intelectului specific, adică până la a preciza ce capacităţi intelectuale ar trebui însuşite în „paşii skinnerieni” sau în secvenţele curriculare. Dar începutul a fost făcut. B.F.Skinner nu va ezita să spună în 1968: 335

„Puţini oameni dintre cei care ar dori astăzi să amelioreze educaţia aşteaptă ajutor de la «metodologia» pedagogilor. Eşecurile din trecut arată însă că nu este absolut zadarnic să-i înveţi pe profesori meseria lor, ci numai că acest lucru nu a fost făcut bine” (B. F. Skinner, Revoluţia ştiinţifică a învăţământului,E.D.P., Bucureşti, 1971, p. 213). V. INTELECTUL SPECIFIC ŞI PROBLEMA CONSTRUIRII ANTICIPATE A INTELECTULUI DEZIRABIL Didactica psihologică este parte a psihologiei educaţiei, deoarece, în formă deplin conturată, a apărut în cadrul concepţiei despre învăţare pedagogică în SUA, adică în acea ţară în care chiar termenii de pedagogie sau psihologie apar rar şi sunt înţeleşi cu dificultate. Didactica psihologică a lui B.F. Skinner se va numi învăţare programată, ceea ce, în ordinea psihologiei educaţiei, era cu totul firesc. Cu o remarcă, esenţială: învăţământul programat era o didactică psihologică riguroasă, în măsura în care se referea la modul de a gândi experimental predarea oricărui obiect de învăţământ. Dar şi o didactică psihologică aplicată, deoarece se referea la un anumit obiect de învăţământ sau, mai simplu, o didactică specială, diferită de metodică prin rigoare experimentală. Este motivul pentru care, intrând în şcoală, didactica psihologică va genera un adevărat conflict cu vechea pedagogie şi cu metodica – atât de departe de ideea tehnologiilor didactice experimentale. În ţara noastră, acest conflict apare chiar de la început. Anii ’60 l-au cunoscut din plin, iar anii ’70 ai secolului XX au sfârşit prin a consfinţi eliminarea gândirii didactice riguroase; de altfel, psihologia în întregime va sfârşi prin a fi eliminată din sfera cercetării, la început prin unirea fostului Institut de psihologie al Academiei Române cu Institutul de Ştiinţe Pedagogice şi apoi prin desfiinţarea totală a noii instituţii la începutul anilor ’80, din motive ideologice. Cercetătorii au fost trimişi – ca pedeapsă – pe posturi de muncitori necalificaţi în diferite domenii (nu s-au putut salva nici cei cu statute politice mai înalte, şi acestora li s-a schimbat profesia devenind marginali în diferite domenii). Revenind la conflictul dintre didactica psihologică aplicată, didactica diferitelor domenii sau tehnologiile didactice şi metodica diferitelor obiecte de învăţământ, ar mai trebui făcute câteva precizări. Este adevărat că didactica psihologică (în varianta aplicată) priveşte un anumit obiect de învăţământ, ca şi metodica, dar în vreme ce prima 336

este experimentală, cealaltă este empirică, redusă la acumularea experienţei practice. Faptul că este experimentală oferă didacticii psihologice aplicate o superioritate incontestabilă de la început, căci acest fapt asigură progresul instruirii controlat şi continuu. Spre deosebire de psihologia pedagogică, disciplină care nu s-a dovedit capabilă să fie o alternativă eficientă la metodica actuală, psihologia educaţiei, prin didactica psihologică şi prin didactica fiecărui obiect de învăţământ, a creat premisele subordonării experienţei empirice (concentrată în metodici) şi chiar integrării ei în ştiinţă, adică în psihologia educaţiei. Abia acum, în acest context, cuceririle anterioare ale psihologiei încep să capete o importanţă deosebită. Programările skinneriene porneau de la obiective, dar aceste obiective cuprindeau inevitabil două componente: informaţii şi aspecte formative – capacităţi ale intelectului. În felul acesta, istoria intelectului, cercetarea lui prin teste, intelectul specific fiecărui domeniu etc. devin componente fireşti ale psihologiei educaţiei. O istorie a intelectului uman devine astfel necesară. 1. Scurtă istorie a intelectului uman. L.S. Hearnshaw (The concepts of aptitude and capacity,în: W. D. Wall and V. P. Varma (şi alţii), Advances in Educational Psychology, University of London Press, 1972, p. 21) face o istorie a intelectului începând cu Aristotel, iar concluziile la care ajunge merită toată atenţia. Omul deplin era cel ce reuşea să-şi realizeze potenţele sau puterile spirituale, în primul rând în sfera raţiunii, esenţa omului fiind raţionalitatea. Dar, istoria continuă, cultura greacă este preluată de romani. Potenţele de care vorbea Aristotel (potenţe sau puteri) devin facultăţi la Cicero (facultas = putinţă, uşurinţă, putere). Suetonius vorbeşte chiar de facultas dicendi (uşurinţa la vorbă). Cam acelaşi înţeles îl are şi cuvântul intelligentia (pricepere, înţelegere), intelligere plus quam ceteros (a înţelege mai mult decât alţii). Cuvântul intelect provine din intellectus, care la Seneca are şi sensul de inteligenţă, minte. La Quintilian intelectus e utilizat şi cu sensul de înţeles: Intellectu carere (a fi lipsit de înţeles). Am insistat asupra „momentului latin” al evoluţiei vocabularului psihologic mult mai mult decât o face Hearnshaw, deoarece apare limpede lipsa de precizie a termenilor. „Potenţele” de care vorbeşte Aristotel, sunt traduse pur şi simplu de Cicero prin cuvântul facultas, 337

la Suetonius sensul cuvântului facultas se amplifică printr-unul nou – „uşurinţa” de a face ceva, adică aptitudine în limbaj modern (înţelesul acesta îl găsim şi la Cicero). Facultas are acelaşi sens ca şi intelligentia, dar şi ca intellectus. Scolastica medievală aduce o contribuţie importantă la clarificarea conceptelor legate de viaţa spirituală a omului. Toma d’Aquino va relua conceptul aristotelic de potenţă sau putere a sufletului într-o traducere directă (potentiae animae, şi nu facultas ca Cicero). Aquino vorbeşte despre unitatea spiritului (sufletului), dar şi de ansamblul potenţelor umane pe care acesta le unifică şi le domină. Spiritul este, desigur, unul, dar potenţele mai multe. Unificarea şi dominarea lor presupun organizare şi ierarhie, ceea ce este un alt mod de a exprima ceea ce Spearman va numi mai târziu factorul G, reprezentând o energie mentală generală, şi factorul S, implicat în activităţi specifice, particulare. Teoria bifactorială a lui Spearman (factorii G şi S) pare, într-adevăr, conturată pe deplin în gândirea scolastică. Tot în ordine istorică, concepţia despre intelect a scolasticilor a pătruns în culturile vernaculare (locale) prin preoţi, care aparţineau nu numai catolicismului universal, ci şi culturilor specifice în care ei slujeau. Din acest motiv, terminologia „explodează” şi devine de uz curent în cele mai diferite contexte. Cuvinte ca faculté, ability, capacité, vermögen, fähigkeit, abilità etc. vor fi termenii întâlniţi curent în cele mai diferite culturi europene cu acelaşi înţeles. Dar, dacă nu prea ştim ce sunt conceptele amintite, comportamentele pe care le generează sunt însă „la vedere” şi, în principiu, măsurabile. Aceste „măsuri” urmăresc, fireşte, scopuri practice, în două feluri: prin referiri la factorul G, cercetat de Spearman, sau la anumiţi factori specifici – factorul S. Analiza acestei probleme ar presupune un spaţiu mult prea mare şi ne-ar îndepărta puţin de la intenţiile cursului de faţă. Vom face doar câteva remarci: natura intelectului uman este socială, cum au demonstrat-o L.S.Vâgotski şi, după el, mulţi alţi gânditori, inclusiv oamenii de ştiinţă preocupaţi de antropologia culturală (Ruth Benedict, M. Mead etc.), de psihologia istorică (Fr. Braudel etc.) sau de istoria socială a vârstelor (N. Radu). Există un individ care gândeşte, dar şi o societate care gândeşte (thinking society), gândirea individuală este un reflex al celei sociale, chiar dacă, în altă perspectivă, societatea care gândeşte este formată 338

inevitabil din indivizii care gândesc. Din acest motiv, gândirea apare adesea ca un construct cultural (faptul este evident în gramatică, matematică, logică). Cercetarea prin teste a intelectului s-a dovedit utilă în întreprinderi, în armată şi în şcoală, încât negarea „măsurii” şi a utilităţii ei practice este o eroare pe care a comis-o psihologia comunistă în general, iar cea pedagogică nu a făcut excepţie. Cercetările de didactică psihologică – mai recente – au dus la progrese importante în cunoaşterea intelectului specific fiecărui domeniu, fiecărei profesii etc., iar faptul acesta are o importanţă majoră pentru învăţământ. Vom reda sintetic conţinutul acestei teorii: 1. Există un intelect general (nespecific) al omului, al tuturor oamenilor, cel ce asigură comunicarea raţională dintre oameni. El a fost cercetat, sub diferite aspecte, de Spearman, Binet, Cattel etc. Intelectul general (nespecific) este „trunchiul comun” al intelectului tuturor oamenilor. El este generat de intelectul obiectivat al înaintaşilor în diferite produse culturale (termenul cultură este luat în sens general, de opus naturii). În acest sens, fiecare obiect cultural este o componentă a întregii psihologii materializate în produsele culturii pe care „urmaşii” o preiau de la „înaintaşi” la modul cel mai general. Această preluare la nivel general face posibilă comunicarea între toţi oamenii – o comunicare deplină la nivelul nevoilor obişnuite ale oamenilor trăitori în aceeaşi epocă istorică. 2. Există şi un intelect specific, cel care se adaugă celui general (nespecific) şi care exprimă faptul că grupuri diferite de oameni s-au specializat în anumite domenii (în şcoală le corespund obiectele de învăţământ). Intelectul specific a ajuns atât de evident azi din pricina împingerii la extrem a specializărilor. Problema aceasta nu exista în societatea tribală, nici în cea sclavagistă, dar azi, specializarea merge până la vocabular specific, până la metalimbaj. La intelectul specific s-a ajuns printr-un proces îndelungat de evoluţie culturală, care a produs modele diferite de gândire evidente azi, mai ales în relaţia „experţi şi novici”. Legat de acest proces special de transmitere, se pune problema trecerii de la formarea spontană la conştientizarea specificului acestui intelect şi trecerea lui în teoria învăţării şi în programe didactice. 339

3. Orice intelect – general sau specific – se formează prin învăţare, prin interiorizarea experienţei mentale existente în societate. Dar în vreme ce intelectul general se formează, în mare măsură, spontan, cel special se formează numai prin şcolarizare îndelungată. Din acest punct de vedere, fiecare domeniu: matematică, logică, filosofie, gramatică, limba maternă etc. constituie un intelect specific obiectivat şi şcoala are ca sarcină interiorizarea lui. Face acest lucru cât poate, se înţelege. Pe unii copii îi duce până la stadiul de expert, pe alţii îi lasă „pe drum”. 4. În măsura în care un ciclu şcolar devine „de masă”, el adaugă la intelectul general importante elemente care aparţinuseră cândva numai intelectului specific. Aşa, de exemplu, problemele de istorie (ale ţării proprii şi ale lumii) nu făceau altădată parte din experienţa intelectuală a tuturor. Abia în vremea noastră şi doar în anumite ţări, această experienţă este comună oamenilor care au încheiat ciclul primar. Se înţelege faptul că generalizarea ciclului gimnazial (şi a celui liceal) a îmbogăţit mult intelectul general, lăsând pe seama celui specific alte etaje ale evoluţiei cunoaşterii mai înalte. 5. Vechile teorii ale învăţării şi didactica nu s-au preocupat sistematic de „interiorizarea intelectului”, de trecerea de la intelectul obiectivat la cel reflectat. Nici intelectul general şi nici cel specific nu au fost în atenţia teoriilor clasice ale învăţării decât cu totul episodic. Descoperirile realizate de I.P. Pavlov, B.F. Skinner, J. Piaget etc. nu aveau în vedere „didactica” decât accidental. Scopul lor era punerea în evidenţă a „mecanismelor generale ale învăţării” şi multe din realizările gânditorilor amintiţi sunt cu totul de excepţie. Aşa, de exemplu, reflexul condiţionat al lui I.P.Pavlov reprezintă şi „cel mai simplu fapt de învăţare”, unul din cele fundamentale, dar ceea ce a urmărit prin el I.P. Pavlov nu a fost elaborarea unei didactici noi, ci pătrunderea în „tainele activităţii nervoase superioare”. Ca instrument de cercetare, reflexul condiţionat a generat o ştiinţă – A.N.S. (Activitatea nervoasă superioară), şi nu o didactică. 6. Teoriile clasice ale învăţării rămân un prim nivel de elaborare a teoriilor învăţării în general. Ele vor continua să fie dezvoltate, cu un dublu scop. Cel iniţial – cunoaşterea prin ele a modului de funcţionare a creierului. Dar şi cu un al doilea: acela de a descoperi noi mecanisme fundamentale de învăţare, utile pentru o didactică a viitorului. 340

Al doilea aspect a apărut ca vital pentru cunoaşterea posibilităţilor în general ale creierului, deoarece epoca post-industrială vine şi cu masive cerinţe noi şi cu situaţii imprevizibile. De aici, nevoia de a exploata resurse necunoscute ale creierului. Ipoteza existenţei lor este cu totul justificată. În fond, creierul este produsul evoluţiei universului, psihologia umană pe care o „fixează” este doar un produs istoric, al istoriei omului (de câteva zeci de mii de ani, în forme cunoscute şi semnificative pentru istorie). Îmbinarea potenţelor cosmice, a potenţelor „hardului biologic”, la care s-a ajuns printr-o evoluţie incomparabil mai lungă decât cea a culturii umane, cu softuri didactice sofisticate rămâne o mare problemă a teoriilor învăţării şi a devenit azi complet deschisă. 7. Dacă există un intelect specific, apărut ca urmare a unui drum lung de evoluţie a ştiinţelor, se justifică încercarea de a elabora o nouă generaţie de teorii ale învăţării. a. O primă regulă a oricărei teorii a învăţării intelectului specific ar fi formarea corectă a conceptelor respective, proprii fiecărui domeniu. Regula formării conceptelor ţine de teoria învăţării intelectului specific şi aici îi este locul chiar dacă preocuparea se justifică şi în cadrul psihologiei generale. Realizarea sarcinii de a învăţa corect conceptele specifice presupune un algoritm, adică paşi necesari şi acceptabili pentru a ajunge la scopul propus. Se înţelege faptul că aceşti paşi (care formează algoritmul) trebuie să ţină seama de o serie de cerinţe ale specificului gândirii copilului, de faptul că el vine adesea pentru prima oară în contact cu unele informaţii şi deci nu are unde integra „noul”, de faptul că trebuie să se înveţe, odată cu conceptele, structura în care ele trebuie să se lege. b. A doua regulă a oricărei teorii a învăţării intelectului specific este construirea cu ajutorul conceptelor învăţate a însăşi structurii intelectului specific, a „organului funcţional”, cum ar fi zis A.N. Leontiev. În absenţa intenţiei formative a structurii intelectului specific, chiar dacă se vor însuşi conceptele, ele vor funcţiona izolat. În cel mai bun caz, vom avea tabloul unui comportament mental de genul celui cunoscut în învăţarea limbii străine. Individul cunoaşte cuvinte, dar nu poate vorbi, cel mult traduce. Adevărul este că în cazul unor obiecte ca: gramatica, matematica, limbile străine (şi altele) ne confruntăm mereu cu tabloul următor: concepte izolate, însuşite, eventual, bine, dar departe de a fi integrate în structura conceptuală a domeniului. 341

Se înţelege faptul că, dacă o structură conceptuală nu este formată, ea trebuie să constituie o preocupare a învăţării cu fiecare concept. Cu totul alta este situaţia când această structură este interiorizată deja. În acest al doilea caz, noul concept se integrează uşor în structura existentă, oferind valenţele proprii şi legându-se cu cele compatibile ale altor structuri. c. O structură de intelect specific nu funcţionează niciodată într-un vid psihologic. Existenţa lui nu numai că nu anihilează pe cel general (intelectul general), dar chiar îl potenţează pe diferite căi: ridicarea nivelului inteligenţei generale, preluarea unor modele de gândire superioare şi transferarea lor la nivelul intelectual general, amplificarea logică şi informaţională a intelectului general până la nivelul la care grupuri mari de indivizi încep să capete caracteristici intelectuale comune noi. Invers: intelectul general ajută formarea şi integrarea intelectului specific oferindu-i operaţii ale gândirii sau capacităţii nespecifice (analiza, comparaţia, abstractizarea etc.), care se aplică domeniului ce generează intelectul specific şi care ajută mult la însuşirea lui. Pentru a se putea realiza transferul de la intelectul general la cel specific şi invers este nevoie de antrenamente speciale care fac parte integrantă din teoria învăţării intelectului specific. d. Învăţarea intelectului specific presupune însuşirea de informaţii specifice, interiorizarea unor concepte specifice, organizarea lor într-o structură şi integrarea acesteia în intelectul general. Dar, mai presupune ceva: abordarea instrumentală a concretului, a problemelor de specialitate, în primul rând. De fapt, intelectul uman nu vine nud în faţa unei sarcini, fie ea şi întâmplătoare. El vine cu instrumente mentale, de fapt cu structuri care stochează numeroase modele de rezolvare a acestora, sau utile pentru a construi noi modele şi structuri. 2. De la intelectul specific la problema construirii intelectului dezirabil anticipat. Problema „construirii” unui intelect pornind de la ipoteze cu totul noi a apărut în ultimele decenii şi ea a fost analizată pe larg de Mircea Radu într-o lucrare specială (Mircea Radu, Nicolae Radu, Reciclarea gândirii, Ed. Sigma, Bucureşti, 1991). Se porneşte de la constatarea făcută, de Eckart Scheerer, că ştiinţa cogniţiei, în varianta ei modernă, îşi are începuturile în SUA şi este încă în curs de instituţionalizare. Termenul „construirea intelectului”, chiar în cadrul intelectului specific unui anumit domeniu, ne pune în faţa unei 342

probleme didactice complet noi şi nebănuite. Se înţelege faptul că de la teoria generală a intelectului, cu care nu este mare lucru de făcut în învăţarea modernă a unui anumit obiect de învăţământ (şi a unei ştiinţe), şi până la o teorie a intelectului specific unui domeniu, distanţa este mare şi esenţială pentru psihologia educaţiei şi teoria curriculum-ului, dar de la teoria intelectului specific unui anumit domeniu şi până la variantele dezirabile şi posibile, deoarece experţii fiecărui domeniu diferă ca variantă de gândire între ei (uneori foarte mult), distanţa este la fel de mare. Dar, o distanţă şi mai mare este între varianta dezirabilă şi intelectul specific „de dincolo” de experţi, în ideea anticipării unor evoluţii şi a grăbirii lor prin construirea cu anticipaţie a intelectului specific util unor dezvoltări certe ale unui anumit domeniu. Modalităţile practice de lucru nu le vom aborda. Ne mărginim să mai facem doar câteva precizări. De la intelectul specific la cel construit ca variantă a acestuia şi, mai departe, la cel „de dincolo de experţi”, adică la cel care anticipează o anumită dezvoltare, distanţa este mare. În analiza acestei probleme depăşim psihologia cognitivă (nu şi pe cea a educaţiei) în direcţia a ceea ce în SUA se cheamă cognitive-science (ştiinţa cogniţiei), care este studiul principiilor pe baza cărora entităţile inteligente interacţionează cu mediul lor. Specificitatea mediului poate fi şi virtuală, anticipată, de unde şi posibilitatea unei teorii a „intelectului anticipat”. Ştiinţa cogniţiei, în acest înţeles, apare pentru Scheerer (profesor de psihologia cogniţiei şi director la Institutul de ştiinţa cogniţiei al Universităţii din Oldenburg – Germania) ca nouă. Termenul a fost introdus de Longuet – Higgins în 1973, în 1977 apare Cognitive – Science, în anii ’80 se dau primele definiţii, după care dezvoltările sunt explozive; în cadrul lor un loc central îl ocupă descrierea capacităţilor mintale: structuri, funcţii, conţinut, caracteristica proceselor mintale din sistemele vii. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Nicolae Radu, Laura Goran, Angela Ionescu, Diana Vasile, Psihologia educaţiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. H. Aebli, Didactica psihologică, Bucureşti, 1973. 3. J. Fr. Herbart, Prelegeri pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976. 343

4. G. de Landsheere, Istoria universală a pedagogiei experimentale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 5. M. Radu, , N. Radu, Reciclarea gândirii, Editura Sigma, Bucureşti, 1991. 6. N. Radu, Învăţare şi gândire, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 7. N. Radu, Gramatica –ghid didactic pentru clasele a II-a şi a III-a, Editura Sigma, Bucureşti, 1994. 8. N. Radu, M. Singer, Matematică – ghid pentru clasa I, Editura Sigma, Bucureşti, 1993. 9. B.F. Skinner, Revoluţia ştiinţifică a învăţământului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.

344

SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE Lector univ. drd. Dan ROŞCA SEMESTRUL II OBIECTIVE Disciplina îşi propune să formeze studenţilor abilităţi în ceea ce priveşte analiza fenomenelor demografice, pe cât posibil în conexiune cu principalele fenomene extrademografice. De asemenea, ne aşteptăm ca, în urma parcurgerii acestui material, studenţii, viitori teoreticieni şi practicieni ai ştiinţelor sociale, să aibă capacitatea de a desprinde concluzii şi de a propune măsuri legate de o eventuală politică demografică pentru România şi utilizabile de către factorii decidenţi. Cursul urmăreşte să furnizeze un set coerent de informaţii privind: populaţia ca subsistem al sistemului social global; principalele variabile şi fenomene demografice şi modalităţile de analiză şi măsurare a acestora; caracteristicile semnificative ale stării şi mişcării populaţiei la nivel intern şi internaţional. I. DEMOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă: demos (δηµος) – popor, populaţie şi graphe (γραϕω) – a desemna, a scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea populaţiei. Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că aceasta este o ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le studiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizarea geografică, strutura după diferite caracteristici demografice şi socioeconomice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor) după care se produc fenomenele demografice. Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere metode cantitative/statistice, modele şi metode matematice. Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat de sub „tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă. Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care o regăsim şi sub următoarele denumiri: demografie pură; demografie formală; analiză demografică) şi una mai largă (întâlnită şi sub termi345

nologia: demografie socială; studiu al populaţiei). În sens îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază, cu metode statistico-matematice, populaţiile umane, concentrându-şi atenţia asupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în plus, mobilitatea socială, structura socio-economică a populaţiei şi factorii socio-economici care influenţează fenomenele demografice, precum şi raportul reciproc dintre populaţie şi economie. Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată de către demograful şi statisticianul francez Achille Guillard (1790-1876), în lucrarea Elements de statistique humaine ou démographie comparée (Paris, 1855). Acesta spunea: „Demografia descrie masele cu ajutorul numerelor şi după sfera pe care ele o acoperă… Ea are principiile sale proprii ca orice altă ştiinţă născută din observaţii pozitive, principii ce se sprijină exclusiv pe legea numerelor mari sau pe calculul probabilităţilor.” Termenul demografie a fost propus de către demograful francez Émile Levasseur (1829-1911), în 1878, la cel de-al doilea Congres Internaţional de Igienă şi Demografie, pentru a înlocui denumirile de statistică, fizică socială, teoria populaţiei ş.a. Lucrările Congresului Internaţional de Igienă şi Demografie de la Geneva (1882), publicate în 1883, includ pentru prima dată oficial conceptul de demografie. Demografia ca ştiinţă, însă, s-a născut cu mult mai înainte. Istoricii demografiei sunt de acord că întemeietorul („părintele”) acestei disciplinei este britanicul John Graunt (1620-1674), fondator, împreună cu William Petty (1623-1687), al şcolii de aritmetică politică. La Londra, în 1662, Graunt a elaborat celebra lucrare Natural and political observations made upon the bills of mortality chiefly with reference to the government, religion, trade, growth, air, diseases etc. of the City of London (Observaţii naturale şi politice făcute pe baza listelor de mortalitate, în special cu referire la guvernare, religie, comerţ, creştere, aer, boli etc. din oraşul Londra). Lucrarea mai sus amintită marchează constituirea demografiei ca ştiinţă, datorită analizei ştiinţifice, de mare ingeniozitate, pa care o întreprinde autorul şi care-i permite să stabilească regularităţi şi legităţi în producerea unor fenomene demografice (de exemplu, mortalitatea), să folosească metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza unui material statistic relativ redus, să poată intui caracterul dual – biologic şi social – al fenomenelor demografice. 346

În concepţia demografilor români din anii ’80 ai secolului XX (Vladimir Trebici ş.a.), populaţia este un sistem ale cărui stări sunt definite nu numai de parametrii demografici (natalitate, mortalitate), ci şi de cei sociali, educaţionali, economici, sanitari. În baza teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy), populaţia poate fi reprezentată ca sistem demografic relativ autonom. Distingem, pe de o parte, populaţia de tip închis, iar pe de alta, cea de tip deschis. Ca populaţie de tip închis, intrările sunt reprezentate de naşteri (N), iar ieşirile de decese (M). La populaţia de tip deschis, sistemul demografic al populaţiei are drept intrări naşterile (N) şi imigrările (I), iar ca ieşiri, decesele (M) şi emigrările (E). Potrivit sistemului şi caracteristicilor sale, populaţia nu se confundă cu suma subsistemelor sale sau a persoanelor care o compun; întregul este mai important decât părţile, deoarece intervin structurile, conexiunile şi funcţionarea sistemului. Indiferent cum privim populaţia ( închisă sau deschisă), ea nu este izolată, ci se află într-o permanentă interacţiune cu „mediul”, cu celelalte sisteme. Constatările în legătură cu populaţia ca sistem demografic şi populaţia în raport cu alte sisteme sunt importante pentru definirea demografiei şi delimitarea obiectului său de studiu. II. RĂSPÂNDIREA POPULAŢIEI PE TERRA Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, o dată cu dispariţia vechilor primate, la sfârşitul oligocenului şi începutul miocenului, acum aproximativ 24 de milioane de ani, au trăit hominidele primitive Kenyapithecus africanus şi Dryopitecii, urmate de specia Ramapithecus (cu 14 milioane de ani în urmă). Din aceste din urmă hominide s-au dezvoltat strămoşii comuni ai Australopitecilor şi ai genului Homo, care au trăit în urmă cu mai bine de 5 milioane de ani. Homo erectus a evoluat în intervalul 2,5 milioane de ani – 100 000 de ani; din acesta s-au desprins pitecantropul (omul de Jawa), atlantropul (în nordul Africii), heidelbergensis (Germania) şi Sinathropus pekinesis. Homo sapiens a fost atestat de către cercetători ca vieţuind acum aproximativ 250 000 de ani. El a fost considerat a fi „omul raţional” şi cel mai vechi reprezentant al omului actual. Continuând să progresăm 347

pe această scară a evoluţiei, precizăm apariţia, în urmă cu 150 000 – 35 000 de ani, a lui Homo neanderthalensis, în Europa, Asia şi Africa, având trăsături şi îndemânări superioare predecesorilor săi. Anumite studii susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual (Homo sapiens sapiens), în timp ce altele conchid înlocuirea lui neanderthalensis cu tipul Cromagnon, reprezentat de oameni cu înfăţişarea fizică actuală din Europa, Africa şi China. Majoritatea paleontologilor precizează că locul antropogenezei este în Africa; există şi opinia că acest loc ar aparţine Asiei şi Africii în acelaşi timp. Cert este, însă, faptul că „locul originar” corespunde zonei calde euro-asi-africane. Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă terestră s-a derulat lent, începând de acum 1,5 – 2 milioane de ani, în condiţii de mediu şi de existenţă extrem de diferite, ceea ce a avut o puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale, comportamentale, asupra ocupaţiilor şi nivelului de trai. Se estimează că evoluţia biologică a omului s-a desăvârşit în urmă cu 100 000 de ani şi că Homo sapiens s-a afirmat cu aproximativ 50 000 de ani în urmă ca specie (umană) unică. În ceea ce priveşte adaptarea activă a omului la mediu, menţionăm că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins, omul fiind singura fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile naturale cele mai diverse, de la clima ecuatorială la cea polară, de la mediile cele mai comode până la cele mai incomode. Putem vorbi, în acest sens, de prezenţa temporară a omului în spaţiile inospitaliere sau de putinţa de supunere a legilor naturii, exemple semnificative fiind Groenlanda şi Svalbarg. Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice, economice şi culturale. Cele peste 200 de entităţi statale cunosc o mare variaţie a numărului de locuitori, începând cu China (peste 1,2 miliarde locuitori) şi ajungând la microstatele de numai câteva sute sau mii de locuitori. La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma 5.759.276.000 de locuitori, iar la 11 iulie acelaşi an erau înregistraţi 5.785.335.142 de locuitori (un plus de peste 26 milioane locuitori). În 1998, Terra contoriza 5.929.839.000 de locuitori, din care 4.748.310.000 (80%) trăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate. Expresia răspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu o constituie densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populaţiei în raport cu suprafaţa, determinată ca raport între numărul populaţiei (P) la un 348

moment oarecare şi suprafaţa teritoriului (S) locuit de aceasta. Valoarea raportului se exprimă în număr de locuitori pe km.² Formula de calcul: d=P/S III. NUMĂRUL POPULAŢIEI Cu determinarea numărului sau mărimii populaţiei totale începe orice studiu demografic sistematic: numărul populaţiei României, numărul populaţiei unui judeţ sau numărul populaţiei mondiale. În primul rând, distingem numărul înregistrat al populaţiei şi numărul calculat al acesteia. Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat nemijlocit cu prilejul recensământului populaţiei sau al altor operaţii statistice similare, reprezentând populaţia la momentul critic al înregistrării, ca număr fizic. Numărul calculat al populaţiei este numărul acesteia determinat pentru o dată sau pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există informaţii, prin diferite metode de calcul, simple metode de extrapolare a numărului total al populaţiei. Să adoptăm următoarele notaţii: P0 şi P1 – numărul populaţiei la două date diferite; N(0,1) – numărul născuţilor vii în intervalul 0,1; M(0,1) – numărul decedaţilor în intervalul 0,1; I(0,1) – numărul imigranţilor (intraţilor) în populaţia respectivă în intervalul 0,1; E(0,1) – numărul emigranţilor (plecaţilor) din populaţia respectivă în intervalul 0,1 ∆n – sporul (excedentul) natural, determinat ca diferenţă N(0,1) - M(0,1); ∆m – sporul (excedentul) migratoriu, determinat ca diferenţă I(0,1) E(0,1). În cazul acesta, pentru o populaţie de tip închis (fără să fie afectată de migraţie), există egalitatea: P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) = P0 + ∆n Pentru o populaţie de tip deschis (cu luarea în calcul a migraţiei), egalitatea se prezintă astfel: P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) + (I(0,1) – E(0,1)) = P0 + ∆n + ∆m Numărul populaţiei determinat în acest fel este un număr estimat: la 1 iulie sau la 1 ianuarie al anului respectiv. Cel determinat la 1 iulie serveşte, aşa cum am menţionat, ca număr mediu anual. 349

Recensământul populaţiei furnizează date cu privire la starea populaţiei, şi anume: numărul acesteia, repartizarea ei geografică, distribuţia după diferite caracteristici demografice şi socio-economice. Definiţie: Prin recensământ al populaţiei înţelegem o observare statistică, de obicei exhaustivă, având drept obiectiv înregistrarea populaţiei la un moment dat, împreună cu o serie de caracteristici demografice şi socio-economice (domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă, cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă etc.), organizată în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a populaţiei. Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele trăsături: − sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensămintele fiscale, înregistrările administrative etc.; − sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret); − se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se exercită suveranitatea statului respectiv; − au caracter de universalitate, în sensul că ele cuprind întreaga populaţie aflată sub jurisdicţia statului (indiferent dacă, în momentul efectuării recensământului, se aflau în interiorul graniţelor naţionale sau în străinătate); − înregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie obiectul recensământului; − operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp pentru întreaga populaţie (principiul simultaneităţii); − informaţiile se obţin direct de la populaţie; − metodologia de înregistrare şi programa de observare au un caracter unitar pentru întreg teritoriul recenzat; − unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de recensământ este familia sau gospodăria; − datele obţinute în urma efectuării recensământului trebuie prelucrate detaliat, pentru a servi organizării şi conducerii economiei sau altor scopuri. Tipuri de recensământ: − recensământ general: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a întregii populaţii a unei ţări; − recensământ parţial: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a unei părţi din populaţie; 350

− recensământ experimental (de probă): operaţie statistică ce „simulează” recensământul, efectuată cu o fracţie foarte scăzută de sondaj, având drept scop să verifice organizarea şi metodologia recensământului. Pentru buna desfăşurare a unui recensământ, o atenţie deosebită trebuie acordată momentului critic al recensământului. Prin moment critic înţelegem ziua, socotită la ora 0, la care se referă toate datele ce se înregistrează cu ocazia recensământului. Este condiţia simultaneităţii recensământului, importantă pentru asigurarea cuprinderii integrale a populaţiei recenzate şi a comparabilităţii. Momentul critic al recensământului nu este identic cu data sau perioada de înregistrare. Pentru ţara noastră, perioada de înregistrare durează, în general, 7 – 10 zile. În scopul utilizării eficiente a perioadei de înregistrare, este recomandabil ca recenzorul să recunoască, în prealabil, sectorul de recensământ care i-a fost încredinţat, identificând pe teren obiectivele pe care va trebui să le viziteze în cursul desfăşurării recensământului. Recenzorul poate, chiar, să stea de vorbă cu populaţia din sector asupra modalităţii de înregistrare. Recensămintele populaţiei se efectuează utilizând metoda interogării, care cunoaşte două forme: interogare orală şi autoînregistrare. Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate în momentul critic al recensământului, distingem: − populaţia stabilă a localităţii (Pst); − populaţia prezentă în localitate (Pp). La rândul lor, cele două tipuri se subdivid, în funcţie de domiciliul stabil. Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea persoanelor care îşi au domiciliul stabil în acea localitate. La momentul critic al recensământului, populaţia stabilă a localităţii se poate afla în următoarele situaţii: − este prezentă la domiciliul stabil, alcătuind categoria de populaţie stabilă prezentă; − absentează de la domiciliul stabil, fiind prezentă în clădiri de locuit (locuinţe) din alte localităţi, constituind categoria de populaţie stabilă absentă temporar (At); − absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în clădiri de locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb de noapte, în mijloace de transport etc.), alcătuind categoria de 351

populaţie stabilă absentă întâmplător. Această ultimă categorie se asimilează celei de populaţie stabilă prezentă. Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea persoanelor care, în momentul critic al recensământului, se aflau în clădiri de locuit (locuinţe) din localitatea respectivă. În funcţie de domiciliul stabil, populaţia prezentă dintr-o localitate se subdivide în următoarele categorii: – populaţia stabilă prezentă, formată din totalitatea persoanelor care întrunesc concomitent două condiţii: au domiciliul stabil în acea localitate, iar în momentul critic al recensământului se aflau prezente la acest domiciliu; – populaţia temporar prezentă (Pt), alcătuită din totalitatea persoanelor care, în momentul critic, se aflau în locuinţe situate în localitatea respectivă, dar care aveau domiciliul stabil în alte localităţi. Aşadar, din punctul de vedere al unei localităţi « A » în care se desfăşoară operaţiile de recenzare, distingem trei tipuri de populaţie: stabilă prezentă; temporar prezentă; temporar absentă. Pornind de la aceste tipuri de populaţie, demografii propun următoarele relaţii matematice: − Pst = Pp – Pt + At − Pp = Pst + Pt – At Modalităţi de verificare a gradului de acoperire în cazul recensămintelor O primă asemenea modalitate o reprezintă repetarea recensământului. Este foarte rar utilizată din cauza costurilor foarte ridicate. A fost folosită în Rusia o dată, acum mai bine de 70 de ani. Este, de altfel, singurul caz cunoscut în istoria modernă a efectuării recensămintelor. O altă modalitate uzitată o constituie calcularea populaţiei aşteptate pentru momentul recensământului şi compararea cu rezultatele obţinute la recensământ. Cu cât valorile obţinute în urma acestor două proceduri sunt mai apropiate, cu atât mai mulţumiţi ne putem declara în ceea ce priveşte operaţia de recenzare. Analiza consistenţei interne a rezultatelor unui recensământ constituie un procedeu mai frecvent folosit în practica demografică. Evoluţia componentelor demografice este, mai ales pe termen scurt, dominată de inerţie demografică, ceea ce face ca modificarea structurii pe sexe şi pe vârste a unei populaţii să aibă loc foarte lent. Astfel, 352

structura pe sexe şi pe vârste la un anumit moment dat nu ar trebui să fie sensibil diferită de cea de la recensământul anterior. Putem întâlni şi procedura de comparare a rezultatelor recensământului cu agregate independente (informaţii privind anumite segmente ale populaţiei, culese în alte scopuri decât cele demografice). În fine, putem vorbi şi de efectuarea unor anchete post-recensământ pe bază de eşantionare. Acurateţea datelor unui recensământ nu este niciodată maximă. Întâlnim fie subînregistrări (cel mai frecvent), fie supraînregistrări. Acestea nu reprezintă probleme deosebite decât atunci când sunt excesive, existând riscul ca „imaginile” obţinute să fie serios distorsionate. Principalele neajunsuri ale unui recensământ: – este foarte costisitor; – se efectuează la intervale mari de timp. Din aceste cauze, un recensământ nu satisface nevoia de date curente, de informaţii demografice curente sau pentru o perioadă trecută neacoperită, de informaţii pentru o perioadă viitoare de timp. În aceste condiţii, putem apela la estimările de populaţie ori la proiecţiile de populaţie. Estimările reprezintă încercările de stabilire, prin calculare, a numărului şi compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezente sau viitoare, altele decât cele acoperite de un recensământ. Estimările sunt necesare, prioritar, pentru satisfacerea nevoilor de informaţii demografice curente. Din punct de vedere al momentului pentru care se fac estimările, distingem: – estimări interrecensăminte. Acestea sunt estimări efectuate pentru un moment plasat între două recensăminte succesive şi care iau în considerare cifrele furnizate de cele două recensăminte şi, eventual, de recensăminte mai vechi, dar în nici un caz cifrele rezultate ale unor recensăminte ulterioare; – estimări postrecensământ. Estimările de acest tip sunt efectuate pentru un moment (trecut sau prezent) ulterior unui recensământ şi care iau în considerare rezultatele recensământului anterior şi, eventual, ale unor recensăminte mai vechi; – proiecţiile de populaţie. Acestea constituie o categorie aparte de estimări, realizate pentru un moment plasat în viitor. Le vom discuta în următoarea secţiune a acestei teme. 353

Din punct de vedere al populaţiei estimate, distingem: – estimări ale populaţiei totale; – estimări ale unor grupe specifice de populaţie. De regulă, prin populaţie totală înţelegem populaţia naţională. Subgrupele specifice de populaţie sunt cele stabilite, identificate pe baza anumitor trăsături, caracteristici (sexul, starea civilă, rezidenţa etc.). Orice estimare de populaţie se efectuează în baza unor date demografice. Acestea sunt de două feluri: – date directe: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o finalitate explicit demografică şi care, pe de altă parte, se referă (de regulă) la întreaga populaţie; – date indirecte: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o altă finalitate decât cea explicit şi predominant demografică şi care, pe de altă parte, se referă la anumite grupe specifice de populaţie. Demografii au elaborat unele principii (e drept, exclusiv generale şi care comportă numeroase excepţii) ce stau la baza estimărilor de populaţie. a) De regulă, estimările efectuate pe populaţia naţională sunt mai uşor de făcut şi mai demne de încredere decât cele efectuate pe subarii ale întregului naţional. b) Sunt de preferat a se folosi datele directe (când nu au deficienţe) în estimări, acestea caracterizându-se printr-un grad relativ ridicat de acurateţe şi completitudine. Când datele disponibile au anumite deficienţe în privinţa acurateţii şi completitudinii, este recomandată, cu prioritate, utilizarea datelor care au cea mai mare acurateţe şi completitudine, indiferent că ele sunt date directe sau indirecte. c) Rezultatele unei estimări, acurateţea unei estimări sunt verificate şi validate prin comparaţie cu rezultatele unei estimări independente, care să utilizeze informaţii diferite şi, eventual, metode de estimare diferite. Dacă rezultatele a două estimări independente se apropie foarte mult, atunci acest lucru contribuie la confirmarea reciprocă a celor două estimări. Dacă rezultatele diferă foarte mult, atunci îndoiala cade asupra ambelor estimări. Se apreciază că estimarea cea mai de încredere este aceea dată de media aritmetică a rezultatelor mai multor estimări independente. Urmând să definim proiecţiile de populaţie, vom spune că acestea reprezintă încercări de a stabili care va fi numărul populaţiei în viitor, 354

în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit curs ipotetic de evoluţie. În practica demografică întâlnim două categorii de proiecţii ale populaţiei, şi anume: – proiecţii realiste: acestea sunt proiecţiile care, în opinia celui ce le face, au cele mai mari şanse să se confirme; – proiecţii analitice: acele proiecţii care încearcă să identifice consecinţele viitoare asupra numărului populaţiei ale anumitor evoluţii ale natalităţii şi mortalităţii, indiferent dacă aceste evoluţii au sau nu vreo şansă să se confirme. Principalii factori de care depinde acurateţea unei proiecţii sunt următorii: – corectitudinea ipotezelor privind evoluţiile viitoare ale natalităţii şi mortalităţii; – orizontul de timp pentru care se construieşte proiecţia. În legătură cu cel de-al doilea factor (orizontul de timp), întâlnim, în studiile demografice de specialitate, proiecţii de populaţie pe termen scurt (5-10 ani), proiecţii pe termen mediu (10-20 ani) şi proiecţii pe termen lung (peste 20 ani). Acurateţea unei proiecţii de populaţie, şansele de confirmare ale acesteia sunt direct proporţionale cu gradul de corectitudine a ipotezelor şi invers proporţionale cu orizontul de timp al respectivei proiecţii. Orice proiecţie necesită anumite revizuiri ulterioare, impuse de gradul de abatere a evoluţiilor demografice reale faţă de cele proiectate. Dacă abaterile sunt mici, atunci revizuirile nu reprezintă decât simple ajustări ale proiecţiilor iniţiale. În cazul opus, revizuirea poate merge până la modificarea ipotezelor de bază ale unei proiecţii. IV. STRUCTURA POPULAŢIEI DUPĂ CARACTERISTICI DEMOGRAFICE Sexul şi vârsta reprezintă două dintre caracteristicile demografice de bază în analiza structurii populaţiei. Necesitatea cunoaşterii structurii populaţiei după sex şi vârstă este uşor de intuit, dată fiind importanţa acestor caracteristici în definirea rolului şi locului fiecărei persoane în procesul reproducerii populaţiei, al activităţii economice şi, în general, al organizării sociale. Se poate aprecia că nu există sector de activitate care să nu fie interesat în cunoaşterea efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex. 355

Structura populaţiei după sex reprezintă o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativă sex în două subpopulaţii: masculină şi feminină. Se recomandă ca această repartiţie a populaţiei să fie combinată cu aceea în funcţie de vârstă. Prezintă importanţă cunoaşterea ponderii femeilor şi a ponderii bărbaţilor într-o populaţie oarecare nu numai la nivelul cel mai general, ci şi pe vârste sau grupe de vârstă. Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei repartiţii sunt următorii: a) Raportul de masculinitate; raportul de feminitate Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul bărbaţilor şi numărul femeilor, calculat după formula: b = (Pm/Pf)·100, unde Pf – nr. femeilor, Pb – nr. bărbaţilor, b – raportul de masculinitate. Cu alte cuvinte, acest raport ne indică numărul de bărbaţi ce revin la 100 de femei, fie pe întreaga populaţie, fie pe vârste sau grupe de vârstă. La naştere, raportul de masculinitate este supraunitar, la 100 de persoane de sex feminin născându-se, în medie, 105-106 persoane de sex masculin. În timp, acest raport se modifică, devenind subunitar. În jurul vârstei de 40 de ani, într-o populaţie, ponderea celor două sexe se egalizează (100 de bărbaţi ce revin la 100 femei). După vârsta de 70 de ani, raportul între efectivul populaţiei masculine şi cel al populaţiei feminine este de 1 la 2 (50 bărbaţi revin la 100 femei). Per ansamblu (la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100 de femei (în majoritatea statelor). În mod analog, se determină raportul de feminitate, acesta semnificând numărul de femei ce revin la 100 de bărbaţi. În acest caz, formula de calcul va fi: f = (Pf/Pm)·100, unde f – raportul de feminitate. b)Proporţia bărbaţilor; proporţia femeilor Proporţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între numărul bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte, desemnează numărul de bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se calculează potrivit formulei: pb = (Pm/P)·100, unde Pm – nr. bărbaţilor, P – efectivul mediu al populaţiei totale, pb – proporţia bărbaţilor. În mod similar, se determină şi proporţia femeilor în totalul populaţiei (numărul de femei ce revin la 100 de persoane, într-o populaţie dată), relaţia matematică fiind: pf = (Pf/P)·100, pf reprezentând proporţia populaţiei de sex feminin în totalul populaţiei. 356

Structura populaţiei după vârstă desemnează o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) cantitativă continuă vârstă. În mod obişnuit, populaţia se distribuie pe ani de vârstă, născuţii vii dintr-un an se distribuie pe luni, iar pentru calculele demografice cu caracter mai general se folosesc intervalele cincinale: 0-4; 5-9; 10-14; …; 95-99; +100. În funcţie de tipul de analiză care ne interesează, putem opta pentru una sau alta din variantele de distribuire a vârstelor. Cea mai generală împărţire este: 0-19 ani (populaţia tânără); 20-64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia vârstnică). Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de o gamă de metode şi procedee proprii. Cel mai important instrument de analiză a structurii după vârstă îl constituie aşa-numita piramidă a vârstelor. Piramida vârstelor desemnează o reprezentare grafică specială a repartiţiei populaţiei pe vârste, constând din două histograme, una pentru populaţia ordonatelor ca bază (numărul populaţiei de fiecare vârstă sau grupă de masculină) şi una pentru cea feminină (dispuse pe axa vârstă) şi pe axa absciselor, perpendicular (valorile vârstei). Pe verticală întâlnim vârsta populaţiei, de la 0 ani (baza piramidei) la 100 (vârful acesteia). În stânga este reprezentată populaţia masculină, iar în dreapta, cea feminină. Piramida este un instrument fundamental în analiza structurii populaţiei pe sexe şi vârste, cu o deosebită importanţă descriptivă şi analitică. Ea ne arată proporţiile dintre efectivele pe sexe, vârste şi grupe de vârstă, oglindind, astfel, „istoria” unei populaţii. Cu ajutorul ei putem aprecia efectele unor fenomene ca: deficitul de naşteri din timpul războaielor, pierderile datorate războaielor, consecinţele proceselor de îmbătrânire demografică, de reîntinerire demografică, migratorii. Ne sunt înfăţişate cu claritate surplusul şi minusul de populaţie masculină şi feminină la anumite vârste. Forma ei la un moment dat este rezultatul evoluţiei de lungă durată a variabilelor demografice ce afectează numărul populaţiei (natalitate, mortalitate, migraţie). Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizei aşa-numitului proces de îmbătrânire demografică a populaţiei. Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemnează un proces demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei vârstnice, combinată cu scăderea proporţiei populaţiei tinere; de obicei, proporţia populaţiei adulte rămâne vreme îndelungată neschimbată. 357

Întrucât procesul de îmbătrânire demografică este reversibil, vom discuta acum despre ceea ce, în demografie, poartă numele de reîntinerire demografică a populaţiei. Prin reîntinerire demografică înţelegem un proces demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei tinere, ca urmare a ridicării şi menţinerii fertilităţii la un nivel relativ ridicat. Se apreciază că o populaţie în cadrul căreia efectivul grupei de 65 ani şi peste deţine mai puţin de 7% din total poate fi considerată tânără din punct de vedere demografic. În situaţia în care ponderea vârstnicilor variază între 7-12%, populaţia respectivă se află în plin proces de îmbătrânire demografică, iar în cazul în care depăşeşte 12 procente, vorbim de o populaţie îmbătrânită demografic. Structura populaţiei după starea civilă reprezintă o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica stare civilă sau stare matrimonială, înţeleasă ca stare a unei persoane în raport cu evenimentul demografic căsătorie. În fapt, stabilirea structurii populaţiei după starea civilă constă în determinarea greutăţii specifice a populaţiei necăsătorite, căsătorite, divorţate sau văduve, în totalul populaţiei. Demografic, starea civilă a populaţiei se împarte în: necăsătorit, căsătorit, văduv, divorţat. Informaţiile ce ne interesează se obţin, în mod obişnuit, cu prilejul recensămintelor. V. NATALITATEA, FERTILITATEA, NUPŢIALITATEA, DIVORŢIALITATEA POPULAŢIEI Natalitatea populaţiei este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie oarecare. Matematic, cel mai des, natalitatea este măsurată pe baza raportului dintre masa născuţilor vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al populaţiei colectivităţii respective. În continuare, ne vom referi la principalii indicatori statistici de măsurare a natalităţii. Rata brută (generală) a natalităţii Reprezintă un indicator ce desemnează raportul între numărul total al născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) şi numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula: RBN= (N/P)·1000, unde N – născuţii vii, P – efectivul mediu al populaţiei, RBN – rata brută (generală) de natalitate. Cu alte cuvinte, RBN desemnează numărul de născuţi vii ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. 358

Rata totală a natalităţii Este un indicator rezultat din raportarea numărului total al naşterilor (născuţii vii şi născuţii morţi) dintr-o perioadă (un an, de regulă) la numărul (mediu al) populaţiei totale. Se calculează după formula: RTN= [(Nv+Nm)/P]·1000, unde Nv – efectivul născuţilor vii, Nm – născuţii morţi, P – efectivul mediu al populaţiei, RTN – rata totală a natalităţii. Astfel, putem spune că RTN desemnează numărul total de născuţi ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie feminină de vârstă fertilă (15-49 ani). Cifric, măsurarea fertilităţii, la modul cel mai general, se face raportând masa născuţilor vii dintr-o colectivitate la populaţia feminină de vârstă fertilă aparţinând respectivei colectivităţi. Principalii indicatori statistico-demografici folosiţi în măsurarea fertilităţii vor fi prezentaţi în cele ce urmează. Rata generală a fertilităţii Această rată reprezintă un indicator obţinut din raportarea numărului născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) la numărul mediu al populaţiei feminine de vârstă fertilă. Se calculează după formula: f (sau RGF) = (N/F15-49)·1 000, unde F15-49 – totalul femeilor de vârstă fertilă, N – suma născuţilor vii, f – rata generală a fertilităţii. Rata de fertilitate pe vârste Aceasta desemnează un indicator rezultat din raportarea numărului de născuţi vii de către femeile de o anumită vârstă (grupă de vârstă) la numărul mediu al femeilor de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Se calculează după formula: fx = (Nx/ Fx)·1 000, unde x reprezintă vârsta, Fx – totalul femeilor de o anumită vârstă x, Nx – efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă x, fx – rata specifică a fertilităţii pe vârste. Aşadar, efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă este în funcţie de intensitatea fertilităţii specifice şi de numărul populaţiei feminine corespunzător vârstei respective. Este important să ne referim, în analiza fertilităţii, şi la indicele sintetic (conjectural) al fertilităţii (rata totală a fertilităţii). Acesta desemnează numărul mediu de copii pe care i-ar putea naşte o femeie care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Se determină ca sumă a ratelor specifice de fertilitate după vârstă dintr-un an: 359

D50 = f15+f16+…+f49, unde f15 – fertilitatea totală (specifică) a femeilor în vârstă de 15 ani, D50 – indicele sintetic al fertilităţii (descendenţa finală a unei femei în întreaga sa perioadă fertilă). Nivelul minim al acestui indice, dacă dorim să avem o înlocuire a generaţiilor pentru o populaţie (ţară), este de 2.1 copii/femeie. Valoarea acestuia era, în 1995, pentru ţara noastră de 1.4 (copii/femeie). Pe glob, în acelaşi an, valoarea (media) indicelui sintetic al fertilităţii era de 3.1. În acest context, dosebit de importantă este cunoaşterea indicelui brut de reproducere (Ratei brute de reproducere). Acest indice se obţine prin înmulţirea dintre indicele sintetic al fertilităţii şi proporţia fetelor la naştere (proporţia fetelor la naştere= raportul între numărul născuţilor vii de sex feminin şi numărul total al născuţilor vii; cu alte cuvinte, numărul de nou-născute ce revin la 100 de nou-născuţi – fete şi băieţi). Proporţia fetelor la naştere prezintă o valoare constantă – 0.488. Modalitatea de calcul este: [100/(100+105 sau 106)]. Proporţia aceasta se notează cu k. Aşadar, RBR (rata brută de reproducere) = k· D50. Cu alte cuvinte, rata brută de reproducere desemnează numărul mediu de fete pe care le-ar putea naşte o femeie care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Menţionăm, în acest punct al analizei, existenţa şi a ratei nete de reproducere, reprezentând numărul mediu de fete născute de o femeie în decursul perioadei sale fertile, calculat prin luarea în considerare a efectului mortalităţii. Recapitulând: nivelul necesar al fertilităţii pentru înlocuirea exactă (simplă) a generaţiilor este de 2.14 copii/femeie, respectiv 1.04 fete/ femeie. Prin nupţialitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic „căsătorie” în sânul unei populaţii. Iată, în cele ce urmează, care sunt principalii indicatori demografici cu ajutorul cărora se măsoară nupţialitatea. Rata brută de nupţialitate Aceasta reprezintă raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate într-o perioadă (de obicei, un an), într-o populaţie şi numărul mediu al populaţiei respective. Formula de calcul este: c = (C/P)·1 000, unde C – totalul căsătoriilor, P – efectivul mediu al populaţiei, c – rata brută de nupţialitate. Altfel spus, c desemnează numărul de căsătorii ce revin la 1 000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. 360

Rata de nupţialitate pe sexe Este o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea numărului căsătoriilor la numărul populaţiei nupţiabile de sexul respectiv. Formulele matematice de calcul ale acestei rate sunt următoarele: cm= (C/Pm)·1 000, respectiv cf= (C/Pf)·1 000, unde C – numărul total al căsătoriilor, Pm – efectivul populaţiei masculine, Pf – efectivul populaţiei feminine, cm; cf – ratele de nupţialitate pe sexe. Rata de nupţialitate pe vârste Este, de asemenea, o rată specifică de nupţialitate calculată prin raportarea numărului persoanelor căsătorite de vârstă x la numărul populaţiei nupţiabile de vârstă x. Se calculează după formula: cx= (Cx/Px)· 1 000, unde Cx – efectivul persoanelor căsătorite în vârstă de x ani, Px – suma nupţiabililor ce au vârsta de x ani, cx – rata de nupţialitate pe vârste. Divorţialitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) divorţurilor într-o populaţie oarecare (de regulă, populaţia naţională). Iată care sunt principalele modalităţi de analiză ale acestui fenomen: Rata brută de divorţialitate Desemnează raportul dintre numărul de divorţuri ce au loc într-o perioadă (un an, de obicei), într-o populaţie, şi efectivul mediu al populaţiei respective. Se calculează după formula: d = (D/P)·1 000, unde D – suma divorţurilor, P – numărul mediu al populaţiei, d – rata brută de divorţialitate; altfel spus, aflăm în acest mod câte divorţuri survin, la 1 000 de persoane, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Rata de divorţialitate pe sexe (şi pe vârste) Desemnează intensitatea divorţialităţii stabilită pe subcolectivităţi, grupate după sex (şi după vârstă). Astfel, putem afla, de exemplu, care este intensitatea divorţurilor pentru bărbaţii de 47 de ani. Rata de divorţialitate a populaţiei căsătorite Este un indicator specific de divorţialitate, obţinut din raportarea numărului de divorţuri la numărul populaţiei căsătorite existente, după formula: dc= (D/C)·1000, unde D – totalul divorţurilor, C – efectivul populaţiei căsătorite, dc – rata specifică. Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la constituirea condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de reproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limitele aceleiaşi perioade de timp, rata nupţialităţii nete (rata netă de nupţialitate), ca diferenţă între rata brută de nupţialitate şi rata brută 361

de divorţialitate. Formula de calcul este: cnet = c-d = [(C-D)/P]·1000 (explicarea simbolurilor folosite se regăseşte în formulele descrise mai sus). VI. MORTALITATEA POPULAŢIEI Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic deces într-o populaţie oarecare. Cantitativ, de regulă, mortalitatea este măsurată pe baza raportului dintre numărul deceselor dintr-o colectivitate şi efectivul (mediu) al populaţiei colectivităţii respective. Dintre factorii mai importanţi ce influenţează mortalitatea, amintim: nivelul de trai; nivelul material şi cultural; eficienţa activităţii sanitare; starea de sănătate a populaţiei; morbiditatea (frecvenţa sau ntensitatea îmbolnăvirilor într-o populaţie); războaiele; calamităţile naturale. Să ne referim, în cele ce urmează, la principalele modalităţi de analiză a mortalităţii. Rata brută (generală) a mortalităţii Această rată defineşte un indicator ce rezultă din raportarea numărului total de decese dintr-o perioadă (un an, de regulă) la efectivul mediu al populaţiei, în perioada analizată, într-o colectivitate oarecare. Se calculează după formula: RBM = (M/P)·1000, unde M – suma deceselor, P – numărul mediu al populaţiei, RBM – rata brută a mortalităţii. Altfel spus, această rată a mortalităţii exprimă numărul de decese ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Rata de mortalitate pe sexe Determinarea intensităţii mortalităţii specifice pe sexe se face prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor de sex masculin, respectiv feminin, într-o anumită perioadă de timp, la efectivul (mediu al) persoanelor aparţinând sexului respectiv: mm=(Mm/Pm)·1000mf = (Mf/Pf)·1000, unde Pf – numărul femeilor, Pm – numărul bărbaţilor, Mm – numărul deceselor înregistrate în rândul bărbaţilor, Mf – numărul deceselor înregistrate în rândul femeilor, mm – rata mortalităţii bărbaţilor, mf – rata mortalităţii femeilor. Rata de mortalitate pe vârste Este un indicator rezultat din raportarea numărului de decese la o anumită vârstă (grupă de vârstă), într-o anumită perioadă de timp 362

(un an, de obicei), dintr-o colectivitate oarecare la efectivul populaţiei de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Formula matematică de calcul a acestei rate este: mx=(Mx/Px)·1000, unde Mx – efectivul deceselor în rândul populaţiei de vârstă x, Px – numărul populaţiei în vârstă de x ani, mx – rata specifică a mortalităţii pe vârste. Se calculează, astfel, numărul de decese la 1000 de locuitori care împliniseră vârsta x în cursul anului calendaristic în care s-a efectuat observarea fenomenului. Rata de mortalitate pe cauze de deces Rata de mortalitate la care ne referim este un indicator de frecvenţă a deceselor provocate de o anumită cauză, într-o populaţie. Se calculează raportând numărul deceselor determinate de cauza respectivă la numărul mediu al populaţiei; cifra rezultată se înmulţeşte cu 100 (rezultând rata în procente): mc = (Mc/P)· 100, unde c – cauza de deces. Exprimarea ratei în procente se justifică prin numărul redus de decese în cazul anumitor cauze, fapt care ar imprima o valoare nesemnificativă intensităţii exprimate în promile. Dacă dorim să asigurăm comparabilitatea cu rata generală a mortalităţii, putem exprima ratele de mortalitate pe cauze de deces şi în promile. Calculul ratei poate surprinde, şi este de dorit a se face, variabila vârstă. Astfel, vom putea vorbi de mortalitatea la vârsta x, survenită ca urmare a cauzei c. Se cuvine să discutăm, în contextul analizei generale a mortalităţii, despre speranţa de viaţă pentru o populaţie. Cel mai important concept în cadrul analizei este cel de speranţă medie de viaţă la naştere (la 0 ani). În limbaj curent denumită durată medie a vieţii sau viaţă medie, speranţa de viaţă la naştere reprezintă numărul mediu de ani pe care l-ar trăi o persoană (dintr-o cohortă ipotetică), născută în anul de referinţă, şi care ar fi afectată, la fiecare vârstă, de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia dată, la momentul analizei. Alături de speranţa medie de viaţă, în studiile analitice demografice întâlnim şi noţiunea de speranţă de viaţă la vârsta x, care defineşte numărul mediu de ani pe care i-ar mai putea trăi o persoană în vârstă de x ani, în condiţiile în care ar fi afectată, la fiecare vârstă (începând cu x, x+1,…), de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia dată, la momentul analizei. La ora actuală, speranţa de viaţă la naştere, pentru ambele sexe, este de 63.2 ani, la nivel mondial, dar diferă de la 74.1 ani pentru regiunile dezvoltate la 61.8 ani pentru cele mai puţin dezvoltate. 363

Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă este mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an, numită mortalitate infantilă. Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvenţa) deceselor infantile (sub 1 an) în sânul unei populaţii. Unul dintre indicatorii cei mai folosiţi în analiza mortalităţii infantile este rata mortalităţii infantile. Această rată rezultă din raportarea numărului deceselor infantile (sub 1 an) dintr-o perioadă (un an, de regulă) la naşterile vii din aceeaşi perioadă. Se calculează după formula: m0 = (M0/N)·1000, unde M0 – suma deceselor înregistrate la copiii în vârstă de până la 1 an, N – numărul născuţilor vii, m0 – rata mortalităţii infantile. Altfel spus, rata mortalităţii infantile ne indică numărul de decese infantile ce revin la 1 000 de nou-născuţi, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Această rată estimează probabilitatea de deces la vârsta de 0 ani. În primele zile şi săptămâni, mortalitatea infantilă este deosebit de puternică; treptat, intensitatea scade, astfel încât, spre sfârşitul primului an de viaţă, ea este de câteva ori mai mică decât în primele zile. În aceste condiţii, se pune problema găsirii unor metode de calcul mai precise decât cea a ratei generale a mortalităţii infantile. Astfel, un loc aparte, prin importanţa pe care o prezintă, revine analizei mortalităţii infantile pe grupe de vârstă şi pe cauze de deces. Rata mortalităţii neonatale Rata exprimă intensitatea deceselor în prima lună de viaţă. Este un indicator rezultat în urma raportării masei deceselor din prima lună de viaţă la efectivul născuţilor vii (în întregul an) dintr-o populaţie oarecare. Formula de calcul: m0-29zile = (M0-29zile/N)·1000. Această rată se subîmparte în alte două rate: Rata mortalităţii( neonatale) precoce Aceasta ne oferă o imagine asupra intensităţii deceselor în primele 7 zile (prima săptămână) de la naştere. Formula de calcul este: mo-6zile = (M0-6 zile/N)·1000. Rata exprimă numărul de decese infantile ce survin în prima săptămână de la naştere, într-o populaţie oarecare, la 1 000 de născuţi vii. Rata mortalităţii( neonatale) tardive Această rată specifică ne prezintă câţi dintre nou-născuţii în intervalul 7-29 de zile de la naştere mor, prin raportare la 1 000 de născuţi vii, într-un an calendaristic. Formula de calcul este: m7-29zile = (M7-29zile/N)•1 000. 364

Rata mortalităţii postneonatale În fine, această rată exprimă intensitatea deceselor ce survin în intervalul de la o lună de la naştere până la un an. Se măsoară potrivit formulei: m 30-364zile = (M30-364zile/N) · 1000. Aşa cum am mai menţionat, interesează şi analiza mortalităţii infantile din punct de vedere al cauzelor de deces. Cauzele de deces la vârsta de 0 ani se pot grupa în două mari categorii: cauze de natură endogenă şi cauze de natură exogenă. După cum sugerează denumirea, cauzele de deces de natură endogenă sunt afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte de naştere, în mediul intrauterin, sau sunt o consecinţă a procesului naşterii propriu-zise. În rândul cauzelor de deces de natură endogenă se cuprind anomaliile congenitale şi afecţiunile perinatale. Restul cauzelor care provoacă decesele la vârsta de 0 ani sunt de natură exogenă şi reprezintă o consecinţă a contactului noului-născut cu mediul extern (accidente, intoxicaţii alimentare, viroze, traumatisme, boli infecţioase etc.). Corespunzător acestor cauze de deces, vom întâlni: − rata mortalităţii infantile prin cauze de natură endogenă; − rata mortalităţii infantile prin cauze de natură exogenă; − rata mortalităţii infantile prin cauza x de deces. VII. MIŞCAREA MIGRATORIE A POPULAŢIEI Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea naturală şi mişcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi administrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare a intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma imigrărilor şi emigrărilor. Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare). În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta, inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului. Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii geografice (spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a domiciliului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine definite. 365

În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi: – migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări, între unităţile teritorial-administrative; – migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări. În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de plecare (origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare: – imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I); – emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E). Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi emigrante. Relaţia matematică de calcul este: Mb = I+E, unde Mb – migraţia brută. Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre numărul intrărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Formula de calcul este următoarea: ∆m = I-E, unde ∆m – sporul migratoriu. Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică luarea în discuţie a două concepte: cel de imigraţie netă şi cel de emigraţie netă. Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate (emigrate). Matematic, acest aspect se reprezintă prin următoarea inegalitate: I>E, ceea ce implică I-E>0, deci ∆m>0. În cazul imigraţiei nete, după cum putem observa, sporul migratoriu al populaţiei este pozitiv. Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care numărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor sosite (imigrate). În acest caz, inegalitatea devine: E>I, adică I-E<0, deci ∆m<0. Cu alte cuvinte, emigraţia netă presupune un spor migratoriu al populaţiei negativ. Migraţia netă (sporul migratoriu) este cea de-a doua componentă a mişcării totale a unei populaţii (a creşterii demografice). Alături de sporul migratoriu, întâlnim sporul natural (considerat a fi prima componentă a creşterii demografice). Acesta din urmă reflectă diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi cel al totalului deceselor, într-o 366

populaţie, într-un an calendaristic, potrivit formulei: ∆n = N-M, unde ∆n – sporul natural. Creşterea totală a populaţiei (sporul total al populaţiei) se compune din suma sporului natural şi a celui migratoriu. Simbolizarea matematică este următoarea: ∆t = ∆n + ∆m, unde ∆t – creşterea totală a populaţiei. Modalităţi de analiză a migraţiei Rata de migrare (rata brută de migrare) Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului migratoriu, rata brută de migrare este un indicator ce măsoară intensitatea migraţiei totale prin raportarea volumului migraţiei la numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula: migb = [(I+E)/P]· 1 000. Această rată măsoară intensitatea migraţiei la 1 000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie. Rata de imigrare Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea volumului numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula: imig = (I/P)·1 000. Calculul ne relevă numărul de persoane imigrante ce revin la 1 000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie. Rata de emigrare Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior discutată, cea de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării, prin raportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la efectivul mediu al unei populaţii. Se calculează după formula: emig = (E/P)· 1 000. Avem, astfel, imaginea numărului de emigranţi la 1 000 de persoane, într-un an calendaristic, într-o populaţie oarecare. Rata migraţiei nete Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator care măsoară intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului migratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Formula de calcul a acestei rate este: mign = [(I-E)/P]·1 000. Cauze ale migraţiei O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului. Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin dezvoltate. 367

În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa migraţiei. În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat dispersarea industriilor, ceea ce reclamă forţă de muncă şi antrenează o parte a populaţiei în fluxul mgratoriu. Transportul maritim şi, într-o măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale. De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de motive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze accidentale şi actuale. Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina imigrări şi emigrări masive şi bruşte. Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri, forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, de exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, la fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală. Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie ecologică. Aceasta presupune deplasări de populaţie din zonele afectate de trnsformări ale mediului natural sau antropic spre alte regiuni. Astfel, Mexico-City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de afectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare a populaţiei. Consecinţe (efecte) ale migraţiilor O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general de vârstă tânără, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor, o scădere a natalităţii, o îmbătrânire demografică. Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia poate, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor rămaşi acasă bunuri materiale şi bani. Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în ambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii contribuie la completarea necesarului forţei de muncă; în schimb, în epoci de recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind cei mai expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de resurse. Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative referitoare la migraţie. 368

Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migranţilor în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne, accentul cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană şi la munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se acordă contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult diferite. VIII. POPULAŢIE-RESURSE-MEDIU ÎNCONJURĂTOR Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planul reproducerii umane. Acest fapt porneşte de la ideea că resursele formează baza existenţei populaţiei, în funcţie de care se asigură un anumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii. Raţia totală de calorii, respectiv media necesară, pentru oamenii care duc o viaţă normală şi sănătoasă, activă este apreciată la circa 3 200 de calorii/zi pentru un bărbat şi 2 300 pentru o femeie. Acest necesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatură, natura fizică sau sedentară a activităţii desfăşurate. În acest sens, diferenţierile teritoriale, după datele F.A.O., arată că 10-15% din populaţia mondială (peste 500 de milioane de locuitori) este subnutrită. Insuficienţa proteinelor, mai ales, a celor de origine animală şi a altor substanţe (vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţia zilnică este de aproximativ 80 gr., cauzează subnutriţia. Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul, întrucât stă la baza relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind, în acelaşi timp, şi cea mai importantă „capacitate de susţinere” pentru agricultură. Suprafaţa uscatului terestru este de 137 793 000 km.², din care numai 10-10.8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de 1.4 miliarde ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţa cultivată ar putea fi extinsă la 2.4-2.9 miliarde ha., fără a afecta echilibrul ecologic. Se apreciază, de asemenea, că, din întreaga suprafaţă a uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha., sunt „terenuri de rezervă”, ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul unei tehnici superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar putea fi de 6-7 ori mai mare decât în prezent. În aceste condiţii, Pământul ar putea hrăni o populaţie de 15-20 de miliarde de locuitori. Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în creştere se adânceşte în condiţiile în care cele mai mari debite sau cantităţi de apă sunt repartizate acolo unde populaţia este mai rară şi spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centală, 369

Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de locuitori, în anul 2 015, cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare persoană va fi de 4 760 m.cubi/an, în timp ce necesarul pentru o persoană variază între 900 şi 1 400 m.cubi/an. Teritorial, apar, însă, mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La ora actuală, peste 1.3 miliarde de locuitori nu au acces la apă potabilă; aproape 1.8 miliarde de locuitori nu au acces la avantajele serviciilor de apă purificată; în jur de 200 milioane de persoane contractează, anual, boli de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor, anual, ca urmare a maladiilor hidrice. Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multe din ele s-au împuţinat, existând resurse şi rezerve sigure pentru intervale scurte (10-50 de ani, după media consumului unor ţări). De asemenea, consumul de energie se află în continuă creştere, pentru aceasta fiind antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale, petrol etc. La toate aceste probleme trebuie să răspundă politicile demosocio-economice ale fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină cont de recomandările desprinse în urma ultimelor Conferinţe Mondiale ale Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune în domeniul Populaţiei. IX. TEORII DESPRE POPULAŢIE Teoria despre populaţie are ca obiect studiul şi explicarea evoluţiei fenomenelor demografice, prin condiţionarea lor de către factorii economici, sociali, culturali, biologici etc., precum şi punerea în evidenţă a consecinţelor şi implicaţiilor pe care le generează fenomenele demografice în evoluţia lor. În linii foarte generale, teoriile despre populaţie se pot reduce la două tipuri fundamentale: teorii ce consideră creşterea populaţiei ca factor al creşterii economice şi teorii ce consideră creşterea populaţiei ca obstacol al creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai. Teoriile despre populaţie inspiră, la rândul lor, politicile populaţiei sau politicile demografice. Principala teorie clasică asupra populaţiei o constituie malthusianismul (Thomas Malthus, 1766 – 1834, economist şi teolog britanic). Potrivit acesteia, populaţia ar creşte în progresie geometrică, în timp 370

ce masa mijloacelor de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică. Dezechilibrul creat ar face necesară intervenţia obstacolelor represive (obstacole ce se opun creşterii populaţiei şi o readuc în echilibru cu masa mijloacelor de subzistenţă: foamete, epidemii şi războaie). De asemenea, Malthus pune accent şi pe aşa-numitele obstacole preventive, ce pot frâna creşterea naturală a populaţiei. Principalul astfel de obstacol îl reprezintă „reţinerea morală”, concretizată fie în amânarea şi, chiar, suprimarea căsătoriei, fie în abstinenţa practicată în timpul căsătoriei. Teoria malthusiană a generat numeroase polemici şi critici, în principal invocându-se faptul că economistul englez a ignorat determinarea social-istorică a sărăciei şi a mişcării populaţiei, acordând un prea exagerat rol factorilor naturali. Dintre teoriile cu cea mai mare răspândire astăzi (în ultimele decenii), menţionăm: teoria tranziţiei demografice, teoria optimului demografic şi teoria populaţiei staţionare. Teoria optimului demografic pune în acord, cu ajutorul unor strategii de lungă durată, optimizarea creşterii economice cu un număr „optim” al populaţiei. Populaţia optimă reprezintă acel număr al persoanelor socotit optim pentru o ţară, în raport cu suprafaţa respectivei ţări, cu resursele existente, cu gradul ei de dezvoltare. Teoria populaţiei staţionare reprezintă o variantă a celei anterior menţionate. Această teorie mai poartă numele de teoria ritmului zero de creştere a populaţiei. Tranziţia demografică cuprinde cinci faze. În esenţă, principala trăsătură o constituie scăderea mortalităţii, urmată de scăderea natalităţii. În intervalul ce separă scăderea mortalităţii de începutul scăderii natalităţii are loc o creştere rapidă a populaţiei, însă de scurtă durată. X. POLITICI DEMOGRAFICE Politica demografică reprezintă un sistem de măsuri luate cu scopul de a influenţa variabilele demografice în sensul pe care statul îl consideră dezirabil, pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung, pentru societatea globală, în conformitate cu interesele globale ale acesteia, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi ale cuplului. Datorită priorităţii acordate fertilităţii şi familiei, politicile demografice sunt împărţite, cel mai frecvent, în (pro)nataliste (de încurajare a natalităţii) şi antinataliste (de reducere a nivelului natalităţii); ultimele sunt denumite şi malthusiene. Desigur, pot exista şi 371

politici neutre în raport cu fenomenele demografice, obiectivul fiind populaţia staţionară, sau „cu ritm zero de creştere”. Ţările cu politici de limitare a naşterilor au în plan, ca pas foarte important, informarea populaţiei, inducând motivaţia pentru o familie de dimensiuni reduse şi punând la dispoziţia populaţiei diverse mijloace contraceptive moderne. Ţările cu politici (pro)nataliste folosesc mijloace incitative, mai ales de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cu copii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări de impozite etc. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Dan Roşca, Introducere în sociologia populaţiei şi demografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. 2. Traian Rotariu, Demografie şi sociologia populaţiei, Editura Polirom, 2003.

372

STATISTICA ŞI APLICAŢIILE EI ÎN SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE Prof. univ. dr. Petruş ALEXANDRESCU SEMESTRUL II OBIECTIVE Principalele obiective ale disciplinei sunt pregătirea şi familiarizarea studenţilor cu metodele statistice cele mai importante utilizate în cercetările concrete din domeniul ştiinţelor sociale; formarea unei gândiri statistice. Statistica socială se ocupă cu gruparea, analiza şi interpretarea datelor referitoare la un fenomen social. Totodată, se are în vedere şi efectuarea unor previziuni privind producerea fenomenului în viitor. Analiza statistică a unui fenomen comportă două etape: – Statistica descriptivă, care înseamnă procesul de culegere a datelor asupra unui fenomen şi înregistrarea acestora. – Statistica matematică, care se ocupă cu gruparea datelor, analiza şi interpretarea lor în vederea unor predicţii asupra comportării în viitor a fenomenului. Prin populaţie statistică vom înţelege orice mulţime care formează obiectul de studiu al analizei statistice. Exemple de populaţii statistice: populaţia şcolară, populaţia adultă (de peste 18 ani) etc. Elementele unei populaţii statistice se numesc unităţi statistice, iar însuşirea comună a tuturor elementelor statistice se va numi caracteristică. O analiză statistică a unui fenomen social se efectuează după una sau mai multe caracteristici care pot pune în lumină aspectele relevante ale fenomenului luat în studiu. Exemple: 1. Dacă ne interesează rezultatele obţinute de studenţii unei facultăţi, atunci mulţimea tuturor studenţilor formează populaţia statistică. Fiecare student al facultăţii respective va fi o unitate statistică, iar notele obţinute la examen vor constitui caracteristica studiată. 2. Dacă în studiu avem în vedere numărul locuitorilor fiecărei localităţi din ţară la o anumită dată, atunci mulţimea localităţilor 373

constituie populaţia statistică, fiecare localitate devine o unitate statistică, iar numărul locuitorilor la data respectivă a fiecărei localităţi devine caracteristica studiată. O caracteristică ce se poate măsura se va numi caracteristică cantitativă. În caz contrar, caracteristica se va numi calitativă. Caracteristicile din exemplele anterioare sunt cantitative. Alte exemple de caracteristici cantitative sunt: vârsta, salariul lunar, venitul obţinut etc. Exemple de caracteristici calitative: sexul, profesia, culoarea ochilor etc. Unele caracteristici pot lua numai valori întregi (numărul de locuitori ai unui oraş, numărul pensionarilor dintr-o localitate, numărul firmelor etc.). Aceste caracteristici se vor numi discrete. O caracteristică ce poate lua orice valoare, număr real, dintr-un interval finit sau infinit, se numeşte continuă. Astfel de caracteristici pot fi: greutatea fiecărui individ al unei populaţii statistice, înălţimea indivizilor unei populaţii etc. I. GRUPAREA DATELOR Să presupunem că s-au înregistrat notele obţinute de studenţii anului II la examenul de statistică socială. Rezultatele sunt prezentate grupat astfel: Nota Nr.stud.

1 0

2 1

3 2

4 5

5 10

6 25

7 31

8 25

9 15

10 6

Din aceste date putem trage unele concluzii privind nivelul de pregătire şi de prezentare la examen al studenţilor. Analiza statistică a unui fenomen, în raport cu o singură caracteristică, conduce la prezentarea unei serii de perechi de valori, pe care o vom numi serie statistică. În cazul caracteristicilor calitative, prima valoare a perechii din seria statistică nu mai este numerică. Să luăm drept exemplu distribuţia după caracteristica sex a unei populaţii statistice: Sex Nr.unit.statistice 374

Masculin 86

Feminin 94

Total 180

De asemenea, distribuţia după caracteristica grupe de vârstă a unei populaţii active în câmpul muncii ar genera o serie statistică a cărei primă valoare este cuprinsă între 18 şi 62 ani. Vârsta Nr.unit.statistice

18 19 20 ................................62 ......................................................

Din motive practice se pot face grupări pe intervale mai mari ale vârstei subiecţilor, de exemplu din 5 în 5 ani sau din 10 în 10 ani, astfel: Grupe de vârstă

18 20

- 21 30

- 31 40

- 41 50

- 51 60

- 61 62

Nr.unit.statistice II. FRECVENŢĂ ABSOLUTĂ. FRECVENŢĂ RELATIVĂ. FRECVENŢE CUMULATE Numim frecvenţă absolută a unei valori a caracteristicii numărul de unităţi ale populaţiei statistice corespunzătoare acelei valori. De exemplu, în tabelul distribuţiei după caracteristica sex, valoarea 86 reprezintă numărul persoanelor masculine sau frecvenţa absolută respectivă. Analog, 94 reprezintă frecvenţa absolută sau numărul persoanelor de sex feminin. Suma frecvenţelor absolute ale tuturor valorilor caracteristicii este egală cu totalul populaţiei statistice. Numim frecvenţă relativă a unei valori m a caracteristicii raportul dintre frecvenţa absolută a valorii respective m a caracteristicii şi totalul populaţiei statistice. Vom scrie: f= unde:

m n

f – frecvenţa valorii respective a caracteristicii; m – frecvenţa absolută a acestei valori; n – totalul populaţiei statistice. Revenind la exemplul anterior, frecvenţele relative vor fi: f1 = 86 =0,48 sau 48% 180 375

f2 = 94 =0,52 sau 52% 180 Tabelul respectiv devine:

 Masculin Feminin    0 , 48 0 , 52  

Seria statistică asociată unei caracteristici statistice se poate asocia cu distribuţia unei variabile aleatoare, care, reamintim, este un tabel de forma:

 x1   p1

x2 p2

... xn   ... pn 

în care x1, x2,.............xn sunt valorile aleatoare corespunzătoare cu probabilităţile p1, p2,.........pn. Evident, p1 + p2 +.........+ pn = 1 De multe ori, putem folosi termenul de variabilă statistică în loc de caracteristică. Numim frecvenţă absolută cumulată a unei valori x a variabilei statistice, suma frecvenţelor absolute ale tuturor valorilor variabilei care apar până la valoarea x, inclusiv. III. REPREZENTAREA GRAFICĂ A SERIILOR STATISTICE Să considerăm distribuţia investiţiilor în câteva sectoare ale economiei naţionale: Sectorul Investiţii procentuale A.................................................…5,5% B...................................................14,5% C...................................................20% D...................................................25% E...................................................35% ____________________________ Total investiţii 100%

376

25% 35%

20%

5.50% 14.50%

Reprezentarea grafică corespunzătoare poartă denumirea de diagramă. Seriile cu caracteristică cantitativă se reprezintă grafic în raport cu un sistem de axe. Astfel, distribuţia de mai sus poate fi reprezentată grafic în mai multe feluri: a) Reprezentarea prin batoane 35 30 25 20 15 10 5 0 A

B

C

D

E

F

377

b) Reprezentarea prin histograme 35 30 25 20 15 10 5 0 1

2

3

4

5

6

c) Reprezentarea prin poligonul frecvenţelor În cazul reprezentărilor spaţiale se utilizează cartodiagramele. Diagramele în cerc sau dreptunghiulare se mai numesc diagrame de structură. Histogramele se utilizează în cazul seriilor cu intervale egale. Ulterior se poate construi poligonul frecvenţelor. Dacă unim punctele poligonului de frecvenţă printr-o curbă oarecare, obţinem curba frecvenţelor sau curba de distribuţie. IV. FORMA DISTRIBUŢIILOR CU O CARACTERISTICĂ 1. Distribuţii simetrice. Se prezintă sub forma unui clopot. Cele mai răspândite distribuţii simetrice sunt distribuţiile normale, care urmează legea normală de probabilitate studiată de Laplace şi K.J. Gauss.

378

2. Distribuţii uşor asimetrice. 3. Distribuţii pronunţat asimetrice. 4. Distribuţii în formă de J. 5. Distribuţii în formă de U.

V. ELEMENTE CARACTERISTICE ALE UNEI SERII STATISTICE Vom numi valoare centrală a unei clase de variaţie media aritmetică a extremităţilor acestei clase. Modul sau dominanta unei serii statistice este valoarea caracteristicii corespunzătoare celei mai mari frecvenţe. Mediana unei serii este un număr x cu proprietatea că există atâtea unităţi statistice corespunzătoare valorilor mai mici decât x, cât şi cele corespunzătoare valorilor mai mari decât x. Media aritmetică. Dacă x1, x2,.....xn sunt n valori, atunci media aritmetică a lor este:

x1 + x2 + ... + xn n

În cazul distribuţiei variabilei x: Valori Frecvenţe

x1 y1

x2..........................................xn y2..........................................yn

379

Valoarea medie a variabilei respective este:

x=

x1 y1 + x2 y 2 + ... + xn y n y1 + y 2 + ... + y n

dacă N = y1 + y2 +.............yn este totalul populaţiei, atunci:

x = x1 f1 + x2 f 2 + ... + xn f n yi unde f i = , i = 1, 2, … , n. N

VI. DISPERSIA Fiind date n valori x1, x2,........xn cu media acestor valori, mărimea:

σ2 =

x , numim dispersia

1 n ( xi − x ) 2 ∑ n i =1

iar mărimea σ = σ se numeşte abaterea medie pătratică. Abaterea medie pătratică indică gradul de împrăştiere a valorilor în jurul mediei aritmetice. Din inegalitatea lui Cebâşov rezultă că în intervalul 2

[ x − 2σ , x + 2σ ]

se află mai mult de 3/4 din numărul abaterilor. VII. VARIABILE ALEATOARE O variabilă aleatoare este un tabel de forma:

x X :  1  p1

x2 ... p2 ...

xn   pn 

unde xi sunt valorile pe care le poate lua variabila x cu probabilităţile pi. În plus, este îndeplinită conotaţia: p1 + p2 + ......pn = 1 380

Pot exista variabile aleatoare diferite cu aceeaşi distribuţie. Operaţii cu variabile aleatoare Dacă

y Y :  1  q1

y2 q2

 x x2 ... xm   X :  1  p1 p2 ... pm  ... y n   şi a ∈ R o constantă, ... qn 

,

atunci se definesc

v.a. următoare:

 ax ax2 ... axn   ; aX :  1 p p ... p 2 n   1  a + x1 a + x2 ... a + xn   a + X :  p p ... p 2 n   1  x + y1 X + Y :  1  p11

;

x2 + y 2 ... xm + y n   p12 ... pmn 

unde pij este probabilitatea realizării simultane a evenimentelor X = xi , Y = y j

x y XY :  1 1  p11

x2 y 2 ... xm y n   p12 ... pmn 

unde pij este definit ca mai sus. Variabile aleatoare independente V.a. X şi Y sunt independente dacă evenimentele X = xi şi Y = yj sunt independente pentru toate cuplurile i şi j. Putem scrie: pij = P( X = xi , Y = yj ) = P ((X = xi) ∩ (Y = yj) ) = P(X = xi)P(Y = yj) = piqj

381

Valoarea medie a unei v.a. Valoarea medie a v.a. X este: M(X) = m = x = p1x1 + p2x2 + … + pnxn Numim moment de ordin k al v.a. X, valoarea medie a v.a. Xk: Mk(X) = M(Xk) = p1x1k + … + pnxnk Variabila X-M(X) se numeşte abaterea de la medie a v.a. X Cel mai bun indicator al împrăştierii unei v.a. este dat de expresia: M[(X-m)2] Care este un moment centrat de ordinul al doilea numit dispersia v.a. X

σ 2 = D2(X)= M[(X-m)2] , m = M(X) σ = σ 2 = D(X) = M ( X 2 ) − M 2 ( X ) se numeşte abatere medie pătratică. Inegalitatea lui Cebâşev: P(|X-m| < ε) ≥ 1 -

σ2 ε2

Unde m = M(X), iar σ2 este dispersia v.a. X Covarianţa a 2 v.a. X şi Y este coeficientul

µ XY = M [( X − X )(Y − Y )] = M ( XY ) − M ( X ) ⋅ M (Y ) Coeficientul de corelaţie a 2 v.a. X şi Y este

ρ XY =

µ XY M ( XY ) − M ( X ) ⋅ M (Y ) = σ XσY M ( X 2 ) − M 2 ( X ) ⋅ M (Y 2 ) − M 2 (Y )

Proprietăţi: 1) -1 ≤ ρXY ≤ 1 2) Dacă ρ = ± 1 între v.a. X şi Y există o dependenţă lineară. Astfel: y - M(Y) =

382

σY σX

( X - M(X)) , (cazul ρ = 1)

y - M(Y) = -

σY σX

( X - M(X)) , (cazul ρ = -1)

3) Dacă v.a. X şi Y sunt independente, atunci ρXY = 0 Coeficientul de variaţie (sau de împrăştiere) V=

σX

M (X ) VIII. CORELAŢIA RANGURILOR

Fie n unităţi statistice A1, A2, … , An fiecare fiind definită prin 2 caracteristici: (x1, y1) , (x2, y2) , … , (xn, yn) Ne punem problema existenţei unei corelaţii între aceste caracteristici. Coeficientul de corelaţie a rangurilor al lui Spearman:

ρ =1−

6∑ d i2

n(n 2 − 1)

,

(n > 1)

Proprietăţi: -1 ≤ ρ ≤ 1 Coeficientul de corelaţie a rangurilor al lui Kendall

r=

2( P − Q ) n(n − 1)

unde P este un indicator al concordanţei pozitive, iar Q un indicator al concordanţei negative Coeficienţi de corelaţie parţială şi multiplă Dacă

x  y  z  X :  i  , Y :  i  , Z :  i   pi   qi   ri 

sunt 3 v.a. şi m11=M(x-

m1)2 ; m12 = M(x-m1)(y-m2) , m22=M(x-m2)2

383

atunci

ρ12 =

m12 m11m22

este coeficientul de corelaţie parţială între variabilele X şi Y. În mod analog se defineşte ρ23 şi ρ31 Corelaţia dintre variabila X şi grupul Y şi Z se stabileşte de către coeficientul de corelaţie multiplu:

ρ1.23 = 1 −

unde

iar

M m11M 11

 m11  M =  m21 m  31

M ij

m13   m23  m33 

m12 m22 m32

este minorul elementului mij din |M|

În mod analog,

ρ 2.31 = 1 −

M m22 M 22

ρ 3.12 = 1 −

M m33 M 33

şi

Coeficientul multiplu între variabilele Xi şi grupul (X1, … , Xi-1, Xi+1, … , Xn) este dat de formula:

ρ i;1, 2,...,i −1,i +1,...,n = 1 −

384

M mii M ii

IX. ANALIZA DE REGRESIE Fie o distribuţie teoretică discretă de 2 variabile bidimensionale, X şi Y de repartiţii

a  X :  i   pi 

,

bj  Y :   qj 

şi P(X=ai , Y=bj) Se pune problema determinării parametrilor α şi β astfel încât: M(Y-αX-β)2 = min sau n

n

∑∑ pij (b j − αai − β ) 2 = minim i =1 j =1

Analiza de regresie rezolvă această problemă a minimizării sau a găsirii dreptelor de cea mai bună aproximare, obţinându-se dreptele de regresie:

σX σY σ y - M(Y) = ρ Y σX

y - M(Y) = ρ

( X - M(X)) şi ( X - M(X))

cu centrul de greutate: (M(X), M(Y)) X. ANALIZĂ CAUZALĂ Termeni echivalenţi: „path analysis”, „cauzal analysis”, „analiză de dependenţă”. Problema care se pune este determinarea relaţiilor într-un ansamblu de variabile în contextul unei structuri cauzale. Numim variabilă orice criteriu de clasificare fie că este vorba de o însuşire dichotomică (sexul), de ordin (nivelul de şcolarizare) sau variabilă cantitativă (precum venitul). Metodele mai importante aparţin lui Simon, H. Blalock şi R. Boudon. 385

Metodele se bazează pe observaţia coeficienţilor de corelaţie lineară între variabile care au la bază tehnicile clasice ale analizei de regresie. XI. MODELUL RECURSIV (M. SIMON, H. BLALOCK, R. BOUDON, DUNCAN ŞI ALKER) Ipoteze: I. Relaţiile sunt lineare. Orice variabilă a graficului este exprimată ca funcţie lineară de una sau mai multe variabile. Ex. x2=a12x1+e2

x2

x1

x1

x3

e2

x2

x4 x4=a24x2+a34x3+e4 II. Nu există efect de interacţiune. III. Reziduurile ei nu sunt corelate între ele. x1 x3

Sistemul de ecuaţii ataşat grafului orientat alăturat: x2=a12x1+e2 x3=a23x2+e3 x4=a14x4+a24x2+a34x3+e4

x2 x4

386

XII. EŞANTIONAREA Eşantionarea reprezintă acel procedeu statistic prin care se prelevă un lot al populaţiei statistice intrate în studiu, numit eşantion, şi ale cărei caracteristici pot fi extinse, prin interferenţă statistică, la întreaga populaţie statistică, numită adesea şi universul de eşantionare. Principiul de bază al eşantionării este ca fiecare element al colectivităţii statistice să aibă şanse reale, nenule, de apariţie în lotul de selecţie numit eşantion. Reprezentativitatea eşantionului este capacitatea acestuia de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din universul de eşantionare. Gradul de reprezentativitate este măsurat de 2 indicatori: d – eroarea maximă, care exprimă diferenţa cea mai mare pe care o aceptăm între o valoare v* din eşantion şi v- valoarea corespunzătoare populaţiei; P – nivelul de încredere, care arată ce şanse sunt ca eroarea reală comisă să nu depăşească eroarea maximă admisă (v* - d, v* + d) – interval de încredere. Gradul de reprezentativitate al unui eşantion depinde de: caracteristicile populaţiei; mărimea eşantionului; procedurta de eşantionare folosită. Tehnici de eşantionare: Eşantionare aleatoare (probabilistică); nealeatoare. Tipuri de eşantionare: Eşantionarea simplă aleatoare; Eşantionarea prin stratificare; Eşantionarea multistadială; Eşantionarea pe cote; Eşantionarea fixă (panel). Tipuri de erori: de eşantionare; de observare. Organizarea unui sondaj statistic. Dosarul unui sondaj. 387

Construirea unei baze de sondaj. Construirea unui model de eşantion noţional. Teste de semnificaţie: testul mi – frecvenţe teoretice; hi – frecvenţe experimentale. Grade de libertate, prag de semnificaţie. Interpretare. Ipoteza nulă. XIII. CHESTIONARUL PSIHOSOCIOLOGIC Tipuri de întrebări: după conţinut: - factuale, de opinie, de cunoaştere; după forma de înregistrare a răspunsurilor: - închise, deschise, întrebări cu posibilităţi multiple de răspuns. Analiza scalară (de ierarhizare) Tipuri de scale: scale nominale; scale ordinale; scale cu intervale; scale proporţionale. Analiza non –răspunsurilor Analiza metodelor bazate pe ierarhii. Paradoxul lui Condorcet. Indicatorii de agregare. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. P. Alexandrescu, Introducere în statistica socială, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004. 2. S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice – Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 3. C. A. Moser, Metode de anchetă în investigaţia fenomenelor sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1967. 4. T. Rotariu, P. Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997. 5. D. Sandu, Statistica în ştiinţele sociale, Universitatea Bucureşti, 1992. 388