Sfantul Silvestru

Sfântul Silvestru1 Vrednici de iubire dreptmăritori şi iubiţi credincioşi ai acestei de Dumnezeu păzită enorie, în această zi, a praznicului bisericii, a pomenirii Părintelui Silvestru, după rânduială dumnezeiască aşezat ca părinte ocrotitor al acestei parohii, Astăzi, la început de an, rugăm pe Bunul Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru, şi în Duhul cel Sfânt de viaţă făcător, să împărtăşim cuvânt, cum zice Psalmistul: “Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31). Să simţim, cu adevărat, lucrarea Duhului Sfânt, care pururea e cu noi, precum a zis Domnul, să ne zidim, şi neîncetat ne înnoim, odată cu înnoirea anului în care acum păşim şi cu pomenirea acestui părinte sfinţit, Silvestru, episcop al Romei celei vechi, numită aşa pentru că de la Constantin cel Mare Constantinopolul a fost numit Roma cea nouă. A fost episcop al Romei în timpul marelui, sfinţitului împărat Constantin. Iubiţilor, în Duhul Sfânt să simţim puterea şi să luăm cuvânt ziditor privind viaţa Părintelui Silvestru. Era fiu al Romei, născut, din părinţi dreptcredincioşi, pe la anii 250-260, în acea vreme în care încă era prigoană asupra Bisericii. Deci înainte de acele decrete, legiuri, date de la Dumnezeu prin oameni pentru sfânta libertate a credinţei. A crescut duhovniceşte pe lângă un preot, Quirinus, care l-a învăţat dreapta credinţă, catehismul, cum am spune noi, Evanghelia, icoana, chipul, taina lui Hristos. Dar, învăţat deopotrivă în ştiinţa pe care o poate da lumea. Niciodată să nu socotim despărţite de Dumnezeu, în orice fel, cunoştinţa şi îndemânarea omenească. Căci “tot darul desăvârşit şi toată darea cea bună de sus coboară”. Să nu trăim niciodată împărţiţi în frânturi, ci în unitate. Cum am învăţat, ieri, de la Sfântul Vasile, care am auzit cum spunea, că partea (fiecare dintre noi e o părticică) îşi află adevărul în întreg. Nimeni nu e doar o aşchie sau o zdreanţă. Nimic altceva decât păcatul nu e profan. – Grâul devine pâine şi pâinea devine trupul Domnului. Sunt profane grâul sau pâinea? Iar bobul de strugure devine sângele Domnului. În toate e Dumnezeu şi nimic nu e fără har. Şi aşa a învăţat de la preotul lui de la Roma. Dar pronia lui Dumnezeu a mai rânduit ceva: a poposit la Roma un om al lui Dumnezeu, Timotei, un preot venit din Antiohia. Antiohia, al treilea oraş ca însemnătate în imperiu în vremea aceea (acum undeva în marginea Turciei, la răsărit, la hotarul cu Siria), unde propovăduise sfântul apostol Pavel, acolo unde, pentru prima oară, cei botezaţi au fost numiţi creştini. De acolo a venit acest Timotei, adânc în sfintele Scripturi, în cuvântul adevărului. Şi l-a primit sfântul Silvestru în casa lui, cum fusese învăţat, să primească pe străini. Şi a predicat un an şi 1 2 ianuarie 2002

jumătate Timotei, cu acest temei din Răsărit, din Antiohia. L-am pomenit, mai zilele trecute, pe sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu (Teoforul), din Antiohia, despre care se spune că a fost copilaşul de pe genunchii Mântuitorului, când a zis: “De nu va veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Osândit să fie mâncat de fiare, la Roma, şi bunii romani încercând să intervină pe lângă împăratul Traian să-i comute pedeapsa, ştiţi, le-a scris: Nu-mi faceţi această nemulţumire! Nu mă nemângâiaţi! “Vreau să fiu grâu măcinat în dinţii fiarelor şi să devin împărtăşanie. Numai aşa voi ajunge la Hristos şi prin Hristos să fiu om”. Acest Timotei ştia despre sfântul Ignatie. Deci Timotei venea cu duhul lui Dumnezeu, care lucrase în sfântul Pavel, apostolul, în sfântul Ignatie, în toţi ce i-au urmat. Şi aşa comunica, mai deprate, şi lui Silvestru, acestui tânăr care ştia să primească, să odihnească, cu adevărat. Iar odihna ştiţi ce înseamnă: sufletul tău atunci e mângâiat deplin, în odihnă. Şi, luând cunoştinţă guvernatorul cetăţii Romei, Tarquinius, de semnele şi minunile săvârşite prin Timotei, îndeosebi, l-a chemat la judecată, la vreme de prigoană şi l-a osândit la moarte. I-a tăiat capul. Iar sfântul Silvestru, noaptea, a luat trupul, moaştele sfântului, le-a aşezat în loc de cuviinţă, iar o credincioasă înstărită a Romei i-a zidit biserică. Dar Tarquinius, aflând că Timotei fusese găzduit în casa lui Silvestru, l-a chemat şi l-a iscodit: “Ce bani a lăsat acest Timotei, şi de unde aveţi voi strânsură de bani să hrăniţi, cum ziceţi voi, pe săraci”. Şi a mărturisit Silvestru: “Avuţia noastră e dreapta credinţă şi noi, cerând, Dumnezeu ne dăruieşte”. Căci de sus vine darul desăvârşit. “Aşa îmi răspunzi tu? Vei fi osândit”. Şi Silvestru i-a spus: “Nu vei apuca nici a doua zi, şi te vei sfârşi”. Şi a poruncit guvernatorul de l-a închis în temniţă. Iar în seara aceea, după ce se hrănise, sărmanul, ospătând mult, i s-a înfipt în gâtlej un os greu de peşte şi n-au izbutit medicii să-l elibereze. Şi a murit. Şi a fost plâns şi jale în familia lui şi spaimă pentru cuvântul spus ca o proorocie de Silvestru. A fost eliberat din temniţă şi mulţi s-au încreştinat, cerând iertare lui Dumnezeu prin Silvestru. Trecând anii şi ajungând la vârsta de 30 de ani, episcopul Romei, Miltiade, l-a sfinţit, l-a hirotonit preot. A săvârşit, odată cu faptele bune, şi semne minunate. Era în jurul cetăţii Romei o peşteră de unde apărea un balaur. Ori de câte ori ieşea şi întâlnea în cale mai ales prunci, ucidea. Şi păgânii din cetate, ori de câte ori îl auzeau pe Silvestru se minunau. “Dacă eşti cu adevărat sfânt, fă ca această făptură bestială să nu mai ucidă, să amuţească”. Şi s-a rugat şi a primit mesaj. A mers la gura peşterii şi a închis peştera. Şi pe veci a fost închisă şi gura fiarei. Trecură anii lumii vechi şi, ajungând la cârmuirea imperiului marele Constantin, s-a dat libertate conştiinţei umane, credinţei, legăturii omului cu Dumnezeu, religiei, cum s-ar spune. Începutul îl făcuse în 311 Galeriu, printr-un decret semnat şi de Constantin şi Liciniu. În

februarie 313 s-a dat cunoscutul de toată lumea Decret de la Milano, al marelui împărat Constantin, semnat şi de Liciniu, din partea Răsăritului. Şi săvârşindu-se din viaţă episcopul Miltiade, poporul dreptcredincios l-a cerut pe Silvestru să devină episcop al Romei. Şi a fost, de la anii 314. Şi, între faptele bune, minunate, în Dumnezeu mărturisite, împreună grăind şi împăratul şi înţelegându-se, din anii 320 a fost rânduită duminica să fie ziua praznicul Bisericii. Oficial, iubiţilor, pentru că duminica, a fost sărbătorită de Biserică din ziua Învierii. Şi cum avem dovada? În Ziua Învierii ucenicii erau adunaţi, şi Hristos a intrat prin uşile încuiate şi, în mijlocul lor, le-a zis: “Pace vouă” şi celelalte, cum citim la Ioan 20 19-26. Iar Toma nu era cu dânşii când Iisus a venit la ucenici. Dar după opt zile, ucenicii erau iarăşi adunaţi, împreună cu Toma, de această dată. De ce după opt zile? Deja duminica intrase, din hotărâre divină, ca zi a învierii, ziua Bisericii. E atât de limpede. Iar în timpul împăratului Constantin a fost numai oficializată în imperiu, în calitatea pe care o avea împăratul, de a da decrete pentru toată împărăţia. După tradiţie, ca sfătuitor, ca părinte duhovnicesc, Sfântul Silvestru a făcut şi alte bunătăţi sfinte. Dar noi ne vom opri acum, în timpul îngăduit de Dumnezeu şi primit de dragostea voastră, mai întâi asupra Sinodului de la Niceea, despre care am luat cunoştinţă mai pe larg în alte cuvinte. La acest sinod, convocat de împărat la anul 325, luminat fiind în înţelepciunea lui de Dumnezeu, episcopul Silvestru, fiind bătrân, a trimis ca delegat pe episcopul Oziu (Ozie) al Cordobei, care era şi sfetnic al împăratului. Atunci s-a întocmit, în Duhul Sfânt, prima parte a Crezului, până la articolul 8. La Sinodul al II-lea ecumenic (381) s-a continuat şi desăvârşit, formulându-se şi următoarele articole, o dată mai mult statornicindu-se credinţa. După cronici, e o mărturie conform căreia, înaintea acestui prim sinod ecumenic, slujitori ai Vechiului Testament, rabini, învăţători, i-au spus Sfintei Elena: Bine a făcut împăratul că a dărâmat capiştile idoleşti, încheind astfel cu păgânătatea. Dar cum să ne închinăm noi lui Iisus, Care a fost răstignit în timpul lui Pilat, după ce a fost vândut de ucenici? Împărăteasa a spus acestea fiului ei, împăratul Constantin. Şi Constantin cel Mare, care văzuse semnul crucii lângă, lângă nimbul Soarelui, cu inscripţia: “Prin acest semn vei învinge” şi, într-adevăr, prin cruce a biruit, a hotărât întrunirea într-un dialog ecumenic la Niceea a 318 de Părinţi, cu martori ai pătimirii: Sf. Nicolae, Spiridon, Pafnutie, Atanasie cel Mare şi alţii. Acolo hotărăşte să aibă loc o întâlnire duhovnicească între cei care slujeau Legea veche (învăţătorii lor) şi episcopii Silvestru şi cei din jurul lui. Asupra acestei întruniri să stăruim câteva minute şi să învăţăm, noi înşine participând în clipa aceasta la acest act de atunci şi pururea, pentru că adevărul Domnului, cuvântul Domnului rămâne în veci. S-au rugat, şi, ca un fel de pregătire a dialogului, au rostit un cuvânt din Psalmi: “Scoală-Te, Dumnezeule, apără pricina Ta” (Ps. 73, 23). Auzind

acest cuvânt, Zamvri, care reprezenta pe slujitorii Legii Vechi, mozaice, a spus: “Acest cuvânt e de la noi, din Vechiul Testament. Voi folosiţi pe cele din Noul Testament!”. Şi a răspuns episcopul Silvestru, în numele celorlalţi, care erau împreună sfătuitori în Duhul Sfânt: “Vechiul Testament în cel nou se deschide, cel nou e tainic cuprins în Vechiul. Hristos a fost vestit din Vechiul Testament şi noi Îl primim, şi totdeauna cuvântul Vechiului Testament e primit în Noul Testament, iar voi nu vreţi să-l primiţi. Şi pentru aceea noi vom lua din gura voastră cuvântul vostru şi cu al vostru cuvânt vă vom răspunde. Căci şi la luptă, când ai luat arma din mâna vrăjmaşului, atunci l-ai şi prins”. Dialectică în taina cuvântului. Şi sporind atunci de aici cuvântul, a rostit Zamvri: “Unul este Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, şi să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”. Era cuvântul acesta a ceea ce se numeşte monoteismul, l-am numi solipsist, adică Dumnezeu închis în El însuşi, tăgăduind Dumnezeul Treime, Dumnezeul iubirii, Dumnezeu – Tatăl Fiului iubirii. Şi au răspuns Silvestru şi episcopii, slujitorii Evangheliei, în cuvinte din Vechiul Testament: “Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a Unsului Său” (Ps. 2, 1-2). Vedeţi, vorbeşte nu numai despre Domnul Dumnezeu, ci şi despre Unsul, Hristosul Lui. Sau, iarăşi: “Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 7). Din veci spune Tatăl către Fiul, adăugând: “Cum l-a zidit şi pe om, «după chipul şi după asemănarea Noastră» – a Treimii Celei de o fiinţă”. Şi împăratul asculta şi aporoba cuvântul. Au răsuns atunci slujitorii Legii vechi: Cum adică: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut?” – astăzi, adică în timp? Şi au zis Părinţii: “Astăzi este numele veşniciei, pentru că ceea ce face Dumnezeu este din veşnicie, este deasupra timpului”. De aceea noi mărturisim: Astăzi e numele timpului lui Dumnezeu; numele timpului făpturii este ieri, azi, mâine, iar al demonului este mâine – să amâni totul pe mâine. Deci în cer trei sunt care mărturisesc: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi împăratul a dat mărturie acestui adevăr. Şi slujitorii Legii vechi au consimţit la taina Dumnezeului iubirii. Şi au întrebat din nou. Dar cum? Iisus Hristos pe care L-a vândut ucenicul şi a fost judecat şi osândit şi răstignit? A răspuns episcopul, tot prin cuvinte din Vechiul Testament: “Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund…” (Isaia 53, 7). Şi a fost zdrobit pentru păcatele noastre, osândit şi răstignit cu cei fără de lege. Şi iarăşi, “împărţit-au hainele Mele loruşi” (Ps. 21, 20) şi “os din osul Lui nu se va frânge” (Ps. 33, 20). Toate acestea privind, contemplând de departe proorocul, profetul, pătimirea Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului, cel care a coborât la noi, luând toate ale noastre, suferinţele noastre. Căci dacă nu simţi că şi în suferinţa ta e Dumnezeu cu tine, cum poţi să suferi, să înduri? Te zdrobeşte. Dar biruieşti şi tu cu Cel care nu poate fi zdrobit, care o biruie şi înviază, biruind păcatul.

Au mai adăugat evreii un cuvânt: Cum spune “Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioară”? Şi cum să se nască Fiul lui Dumnezeu din veci? La care a răspuns: “Precum se naşte cuvântul din minte, aşa S-a născut Dumnezeu-Cuvântul din mintea Tatălui şi din Fecioară”. Cum Adam s-a născut oarecând din pământul curat, feciorelnic, mai înainte de a fi fost pătat de sângele vinovăţiei, tot aşa, Noul Adam – Fiul lui Dumnezeu, Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioara curată Se naşte. Observaţi, imagini, icoane: pământ curat, nealterat, neprihănit de păcat, de sânge, din care l-a zidit Dumnezeu pe Adam, tot aşa Fiul lui Dumnezeu din Fecioara Se va naşte, şi fără de păcat, spre deosebire de noi. Pentru care Psalmistul spune:”Întru fărădelegi m-am zămislit, întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6). Păcatul e aducător de moarte. Orice om va trece prin moarte şi, la învierea de obşte, va învia, dar Fiul lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din pururea Fecioara, fără de păcat întrupându-Se, născându-Se (dar luând păcatul nostru), sfârşeşte în Înviere. Părinţii, fiind atunci părtaşi la dialog, au cerut un ultim cuvânt. Şi a aprobat împăratul. Iată, au zis: Aduceţi aici un bou, şi noi vom dovedi: “Numai un cuvânt vom rosti la urechea lui – numele Dumnezeului nostru, şi va muri”. Era un cuvânt din Legea Veche, neînţeles de ei: Nu poate cineva să rostească numele lui Dumnezeu celui viu şi să vadă faţa Lui şi să nu moară. Una e să înţelegi moartea ca plată a păcatului, alta e moartea în Hristos, biruind moartea. Moartea se trăieşte în două feluri: în păcat (ferească Dumnezeu să o trăiască cineva astfel), şi în Hristos, Care a biruit moartea (ferice de orice botezat, care o trăieşte aşa). Şi aşa a fost: A rostit Zamvri, cu temere, cu spaimă, numele lui Dumnezeu la urechea bolului, şi acesta a căzut mort. Potrivit Legii vechi nu cutezau să numească pe Dumnezeu (de aceea, în Evanghelia de la Matei se vorbeşte de împărăţia cerurilor, nu de împărăţia lui Dumnezeu). Iar Silvestru a spus: “Dacă voi aţi rostit cuvântul morţii, în numele lui Hristos noi rostim cuvântul învierii”. Şi s-a rugat lui Hristos, Biruitorul morţii, şi s-a ridicat făptura, boul a înviat şi a fost mărturie a puterii Celui înviat, mărturie a învierii. Aceasta a fost, după cronici, după mărturiile tradiţiei sfinte, întâlnirea din timpul Părintelui Silvestru, pe care Biserica Răsăriteană îl cinsteşte în chip deosebit, ca şi pe al doilea mare episcop al Romei, Sfântul Grigorie. Sfântul Silvestru a păstorit între 314 şi 336. Episcopul Romei, Grigorie, a alcătuit Litgurghia darurilor mai întâi sfinţite, ce se săvârşeşte în Biserica Ortodoxă totdeauna în zilele Postului Mare. La chivotele cereşti ale lui Petru Rareş şi Ştefan cel Mare (descoperite de domnul Sorin Dumitrescu), sunt zugrăviţi deopotrivă aceşti doi ierarhi – Sf. Silvestru şi Sf. Grigorie Dialogul. Îndeosebi la Voroneţ, străjuind de o parte şi de alta Marea Judecată – judecata obştească. Mărturisim şi avem mângâierea deosebită că biserica noastră are ocrotitor şi rugător pe Sf. Silvestru. Şi aşa ne mângâiem şi zicem: “Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Ps. 67, 36).

Deasupra şi-n adânc e taina Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Şi Preasfânta Treime, în sfatul cel din veci, trimite pe Fiul Cel din veci să ia chip şi faţă omenească. El e unicul Mijlocitor, în Duhul Sfânt, între Tatăl şi lume – fraţii Lui, noi. El, Fiul lui Dumnezeu, care “Fiul Fecioarei Se face”. El e Dumnezeu şi Om, şi în El, într-un om îl vezi pe Dumnezeu şi te înalţi. Dar e o deosebire radicală, adâncă, din veci, între El şi noi. El este Dumnezeu şi Om. Şi, cum au spus Părinţii, unirea lui Dumnezeu cu omul este după ipostas, după persoană, adică. Doar în Hristos persoana este Dumnezeu. În El e unica unire după ipostas între Dumnezeu şi om, cum spune Sfântul Grigorie Palama. Iar sf. Maxim va spune că este un ipostas compus. El este unicul Dumnezeu-Om, prin care ne îndumnezeim şi noi. În noi, ipostasul, persoana, e omul. În Hristos, ipostasul e Dumnezeu. Prin El ne îndumnezeim. De ce am stăruit atât asupra acestui cuvânt, iubiţilor? În puţina mea pricepere, în nemintoşia mea, mi-am zis: Doamne, prin Tine să ne înălţăm. Tu eşti Dumnezeu care a coborât la noi – ca să ne înalţi – într-un om în care e Dumnezeu. Noi ne unim cu Tine, dar Tu eşti altul decât noi. Cu adevărat, Psalmistul a zis: “Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui”. Sfinţii care s-au îndumnezeit – apostolii, profeţii; sfinţii care şi pe oameni îi îndumnezeiesc. Prin ei să ne dai curaj să ne înălţăm, căci la Tine nu îndrăznim, Doamne, căci eşti altul decât noi şi totuşi cu noi. Dar sfântul e mai aproape de noi. De ce? Pentru că un sfânt e ca fiecare dintre noi, dar îndumnezeit. Atunci înţelegem taina sfinţilor şi taina sfinţeniei. Taina sfinţilor ni se dezvăluie aşa: “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Iarăşi, când i se înfăţişa scara lui Iacov, făpturile suind la ierarhia cerească de la cea pământească, după cum tâlcuieşte dumnezeiescul Dionisie. Înţelegem că sfinţi au menirea lor, în calea aceasta către Dumnezeu, căci un sfânt poate spune, ca Psalmistul: “întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”, dar să ajungă să se îndumnezeiască. Înţelegeţi acum ce înseamnă sfinţenia, în adevărul ei adânc, dogmatic? Şi pentru cei care i-au pierdut, care nu o cinstesc pe Maica Domnului, pe apostoli, pe profeţi şi pe Părinţii Bisericii… “Doamne, minunat eşti întru sfinţii Tăi”. Te preamărim pe Tine, Treime, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, şi prin Tine ne înălţăm la Tatăl, cum Tu ai zis: “Cine Mă vede pe Mine Îl vede pe Tatăl”. Şi Duhul Sfânt, căci nimeni nu poate spune “Doamne Iisuse Hristoase”, decât în Duhul Sfânt. Dar Te preamărim şi cu Maica Ta sfântă, aşa cum Te-ai născut din Fecioara curată şi Te preamărim cu Sfinţii Apostoli, şi astăzi cu părintele nostru Silvestru, cu toţi sfinţii, care ne dau curaj, îndemn, ca toţi să ne împărtăşim de sfinţenie şi toţi să mărturisim pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Nedespărţiţi să ne ţină pe toţi în credinţă, adevăr şi dragoste, bucurii şi mântuire. Amin.