Salvarea De La Inec

Salvarea de la înec Înotul mijloc de prevenire a accidentelor prin înec Gravitate unui accident petrecut in apa este, de regula, mare, iar acţiunile legate de salvarea si acordarea primului ajutor sunt complexe si deosebit de importante pentru cei implicaţi direct in problema prevenirii oricărui accident in apa. Înecul este un accident grav, o stare care poate duce la moarte, din cauza astupării cailor respiratorii cu apa sau cu un corp solid. Acest fapt determina asfixierea, prin întreruperea aportului de oxigen si creşterea concentraţiei de dioxid de carbon in sânge. Înecul se poate produce din diferite cauze :  Epuizarea morala – din cauza spaimei caracteristice celor care nu ştiu sa înoate sau nu-si pot aprecia forţele si se avânta prea mult in largul apei;  Epuizarea fizica – datorita efortului depus in timpul înotului;  Starea sincopala - oprirea brusca, reflexa a funcţiilor inimii si respiraţiei cauzate de : criza de epilepsie, angina pectorala, infarct miocardic, traumatisme in diferite regiuni ale corpului ( epigastru, temporala ), crampe musculare;  Pătrunderea apei in fosele nazale si in urechi;  Hidrosuctie – prin simplul contact cu apa, datorita unei sensibilitati crescute a organismului fata de apa ( asemănător electrocutării );  In naufragii, accidente in sporturile nautice sau in sărituri, asociate cu traumatisme grave : fracturi craniene sau ale coloanei vertebrale, lovituri in abdomen, luxaţii ale diferitelor articulaţii, spargerea timpanului etc. Înecul ca accident, poate fi întâlnit atât la cei care nu ştiu sa înoate, cat si la inotatori. Valurile, curenţii, vârtejurile de apa, bancurile de nisip fixe sau deplasabile, apele reci, cu plante acvatice agatatoare, fund stâncos, mâlos, maluri abrupte, nerespectarea semnelor de restricţie (geamanduri ), si a regulamentelor publice, diferitelor accidente ( răsturnarea bărcilor, loviri cu apa in cursul săriturilor etc.), naufragii, constituie condiţii care pot favoriza sau declanşa înecul. Dintre procedeele de inot consideram ca brasul(cu variantele bras pe spate si bras sub apa), craulul( cu variantele “over” si “trudgeon”) si inotul pe spate sunt recomandate pentru interventii in cazurile de salvare. Totodata, totalitatea acestor procedee si forme de inot sunt reunite sub termenul de “inot utilitar”.

1

Pentru prevenirea acestor accidente sunt necesare o serie de masuri organizatorice, precum si respectarea unor reguli importante dintre care:  Cercetare si informarea asupra locului in care vrem sa înotam;  Nu trebuie sa ne îndepărtam de locurile unde putem găsi un refugiu, in cazul in care obosim;  Sa ţinem seama de temperatura apei si de condiţiile de mediu;  Nu trebuie sa înotam cu stomacul încărcat sau când simţim ca suntem obosiţi, bolnavi, avem frisoane sau suntem prea incalziti si transpiraţi;  Nu trebuie sa forţam pe nimeni sa înoate daca nu doreşte;  Daca simţim un pericol care ne afectează direct securitatea plutirii sau înaintării trebuie sa evitam panica;  In situaţia unei scufundări nu trebuie sa ridicam braţele din apa, deoarece se reduce posibilitatea de a înota, iar braţele scoase deasupra apei îngreunează corpul, care ne va scufunda;  In cazul scufundării trebuie sa blocam respiraţia, iar aerul din plămâni va contribui la ascensionarea corpului; in aceasta situaţie miscarile de picioare sunt mai importante decât cele de braţe. Poziţia cea mai indicata in care trebuie sa ajungem este culcat pe spate;  In cazul cârceilor ( crampelor musculare ) care se manifesta dureros este recomandata păstrarea calmului si intervenţia rapida pentru obţinerea stării de relaxare. Daca înecatul trebuie scos din apa, se impune ca salvatorul sa fie un bun inotator, sa aibă curaj, hotărâre, sa aprecieze bine situaţia si posibilitatile de salvare, sa cunoască procedeele de asigurare, imobilizare si aducere la mal. Daca victima ştie sa înoate (se menţine la suprafaţa si conştienta ), salvatorul se apropie încet, menajându-si forţele. Cel care salvează trebuie sa fie conştient ca ajutorul dat victimei, remorcarea si transportul impun respectarea unor cerinţe. Daca victima este calma si ştie sa înoate , salvatorul poate sa-I ofere umerii săi pentru sprijin. Daca e agitata, acesta trebuie sa folosească prizele de salvare. Apropirea de victima se efectuează întotdeauna pe la spate, pentru a nu fi observat. Când este îmbrăcat , se poate tine la suprafaţa, apucându-l de haina sau de guler – braţele salvatorului fiind întinse – pentru a fi departe de victima.

2

Salvarea de la înec constituie o acţiune care urmareste scoaterea victimei din pericolul prin care trece, acordarea primului ajutor si aplicare unor masuri terapeutice eficiente. Toate acţiunile care au drept scop salvarea unui om care se îneacă – având in vedere gravitate situaţiei victimei, trebuie sa se facă rapid, cu mult calm si pricepere, ştiut fiind faptul ca nu se poate readuce la viata un organism care se gaseste in starea de limita extrema “moarte clinica” ( sau aparenta). In cazul in care cel care se îneacă este conştient si ştie sa înoate el poate fi ajutat de pe mal cu anumite indicaţii, cu o prăjina, frânghie, colaci de salvare. In cazul in care victima nu ştie sa înoate sau si-a pierdut cunostinta, este absolut necesara o intervenţie rapida fie prin deplasarea cu o ambarcaţiune , fie înotând. Salvatorul trebuie sa fie inotator foarte bun care sa cunoască pericolele legate de înec, manevrele de salvare. Înainte de a intra in apa, salvatorul trebuie sa se dezbrace de haina si incaltaminte si sa-si descheie gulerul. Este foarte important sa anunţe pe cei aflaţi, eventual in apropiere, pentru a obţine ajutoare. Când victima se afla la suprafaţa, salvatorul se apropie de acesta căutând sa o sustina si sa o aducă la mal; daca victima nu mai iese la suprafaţa atunci prima acţiune va fi plonjarea in adâncime si căutarea ei. Daca înecul se produce la o distanta mare de mal, se indica folosirea unei ambarcaţiuni, aflate, eventual la îndemâna. In toate situaţiile este nevoie de mult calm, hotărâre, sânge rece, tenacitate. Niciodată nu se acţiona in pripa, in panica si disperare. Procesul salvării unui om care se îneacă poate fi impartit in 3 etape: 1. – apropierea de cel care se îneacă; 2. – prinderea victimei si transportarea sa pentru a fi scoasa din apa; 3. – primul ajutor si reanimarea. Apucarea accidentatului : - când victima este cu spatele la salvator : apropierea la cca 1m, prin spate, apucarea bărbiei, culcarea victimei pe spate si pornirea spre mal, cu miscari de picioare, trecerea victimei in sprijin pe piept si sold, mutând palma sub axila; - când victima se afla cu fata la salvator : apucarea inchieturii, răsucirea victimei in culcat pe spate, apucarea bărbiei si trecerea ei in sprijin pe spate si pe sold;

3

- când victima se afla deasupra salvatorului : ridicarea capului peste nivelul apei, mobilizarea corpului in culcat pe spate, apucarea bărbiei, trecerea victimei in sprijin la piept si la sold. Apropirea de cel care se îneacă se poate face cu o barca sau înotând. Salvatorul trebuie sa se deplaseze cat se poate mai repede dar cu mult calm. Cel care se îneacă poate fi la suprafaţa sau la adâncime. In cazul in care se afla la suprafaţa, victima poate fi mai repede reperata iar salvatorul mai uşor sa se deplaseze pentru a o ajuta. Apropierea de cel care se îneacă este bine sa se facă pe la spatele sau, deoarece atunci când victima simte in apropiere un punct de sprijin, cauta sa se agate de el cu toata forta. In cazul in care apropierea nu se poate face pe la spate, salvatorul trebuie sa-l apuce pe înecat de talie, sa-l întoarcă cu spatele si sa-l scoată la suprafaţa cu fata deasupra apei. Daca accidentatul este îmbrăcat, poate fi menţinut la suprafaţa prin apucarea de haina, de preferinţa de guler. Un inotator obosit, care isi păstrează calmul, poate fi susţinut de un inotator care înoată craul sau bras, si-I oferă sprijin umerii săi. Când victima este scufundata sub apa, după ce salvatorul ajunge la locul dispariţiei( care poate fi reperat după bulele de aer care ies la suprafaţa) se va scufunda spre fundul apei. Daca victima nu este găsita imediat , salvatorul va reveni la suprafaţa unde va face o inspiraţie profunda, apoi se scufunda din nou. Intr-o apa curata corpul victimei se poate observa de la 4-5 m ca o pata galbena. Când vizibilitatea este redusa, fundul apei trebuie cercetat cu mâinile. Daca fundul apei este mâlos, salvatorul va cauta sa nu se tulbure apa, calcand uşor sau evitând sa calce. Daca înecatul este găsit cu fata in jos, aproprierea se face dinspre picioare, care trebuiesc depărtate, se apuca corpul pe sub braţe si este ridicat in poziţie verticala printr-o mişcare brusca scotandu-L la suprafaţa apei. Daca înecatul este găsit cu fata in sus, apropierea se face dinspre cap, ridicându-l de umeri si aducându-l in poziţie verticala. Când înecul se produce intr-o apa curgătoare, salvatorul trebuie sa alerge pe mal in sensul curentului si sa sară in apa la vale de cel înecat pentru a-l putea prinde. Pe valurile mari se recomanda înotul sub coamele valului, tinanduse seama de sensul curentului. Valurile reci si repezi sunt periculoase si pentru un salvator încercat. De asemenea este foarte periculos locul unde “se sparg” valurile, de obicei spre mal unde valurile întâlnesc bancurile de nisip. In apa pe care nu o cunoaşte salvatorul va sari cu picioarele înainte. Prizele agresive, disperate, parade :

4

 imbratisarea peste sold. Salvatorul imprima bărbiei si capului victimei o răsucire energica, fara violenta, pentru a-l întoarce pe spate.  Strangularea din fata : folosind priza incrucisata la încheieturile mâinilor, salvatorul se degajează si se rasuceste pana ajunge cu spatele la victima.  Strangularea din spate : salvatorul ridica forţat umerii victimei, apoi ii aplica palmele, I le ridica si se rasuceste ajungând in spatele acestuia.  Imbratisarea peste umeri : salvatorul ridica cotul victimei, fortand răsucirea acesteia cu spatele spre el.  Imbratisarea peste braţe : salvatorul depărtează coatele, fortand victima sa-l apuce peste umeri. Transportul victimei :  Transportul accidentatului conştient : salvatorul culcat pe spate, înaintează cu miscari de picioare, victima fiind apucata de bărbie pentru a-I menţine gura la suprafaţa apei;  Transportul accidentatului agitat : din aceeaşi poziţie salvatorul imobilizează braţele victimei, ducandu-I-le la spate;  Transportul in doi : victima este sprijinita la umeri si cap de unul din salvatori iar al doilea oferă sprijin pentru plutire; miscarile celor doi salvatori nu trebuie sa provoace valuri sau dezechilibrare.  Ieşirea din apa mica : victima este atârnata pe umeri;  Ieşirea din apa adânca : palmele sunt aşezate pe margine, una peste alta. Primul ajutor si reanimarea Daca cel salvat nu si-a pierdut cunostinta trebuie dezbrăcat, şters de apa, îmbrăcat cu haine călduroase si sa I se dea un ceai cald. Când victima si-a pierdut cunostinta se cheamă un medic, iar pana la venirea acestuia se vor lua toate masurile pentru readucerea la viata. Masurile care se iau pentru reanimare trebuie sa fie simple, eficace si efectuate cat se poate de repede. Aceasta urgenta este reclamata de faptul ca marile funcţiuni vitale ( respiraţia si circulaţia ) sunt tulburate, tulburări , ce pot duce la apariţia morţii. Acţiunea respectiva poate fi îndeplinita de un salvator de profesie medie sau orice inotator, sau orice cetatean care cunoaşte toate aspectele importante ale reanimării. După scoaterea înecatului din apa acesta va fi dezbrăcat si se vor curat gura si caile respiratorii superioare de secreţie, vărsaturi, alge etc. aceasta se realizează cu ajutorul degetelor învelite intr-o batista curata sau cu un respirator special. Pentru a se menţine caile respiratorii in timpul curatirii gurii si a cailor respiratori superioare înecatul va fi aşezat cu fata in jos si capul in hiperextensie, folosind un suport special sau cu mijloace improvizate. Mandibula va fi trasa in jos , iar limba scoasa si legata cu o batista; intre dinţi se va pune o bucatica de lemn pentru a menţine gura 5

deschisa. Apoi se va scoate apa din plămâni si din stomac. Aceasta se poate face folosind unul din procedeele :  Se apuca înecatul de picioare ( cu fata spre picioarele salvatorului ) si salvatorul se învârte cu el pe loc.  Salvatorul sta pe un genunchi tinand pe înecat pe coapsa culcat înainte cu fata in jos. In aceasta poziţie îl scutura si îl aseaza uşor pe torace;  Se prind picioarele înecatului pe umerii salvatorului, in aşa fel încât capul si corpul sa atârne sprijinite pe spatele salvatorului. In acest mod salvatorul merge încet cu 60-80 paşi pe minut. După curatirea cailor respiratorii si scoaterea apei din plămâni se trece la efectuarea manevrelor pentru respiraţie artificiala. Aceasta se poate realiza prin mijloace improvizate cat mai aproape de locul accidentului sau cu aparatura adecvata in instituţiile specializate. Metodele de respiraţie artificiala se împart in doua categorii. • Prin acţiune externa – folosind miscari care lărgesc si care micsoreaza cutia toracica pentru a favoriza pătrunderea aerului in plămâni si evacuarea lui. • Prin acţiunea inversa - insuflarea directa a aerului in plămâni, eventual, cu ajutorul unor aparate speciale. Procedeele de respiraţie artificiala prin acţiune externa se pot efectua folosind următoarele metode : Metoda Silvester Înecatul este culcat pe spate cu un sul făcut din imbracaminte sub vârful omoplaţilor. Cel care efectuează manevrele de respiraţie artificiala se aseaza pe genunchi la capul înecatului. Apucandu-I braţele de articulaţia pumnului, salvatorul executa o miscare circulara de extensie, pana când braţele ajung in prelungirea corpului înecatului si lateral de salvator. Prin aceasta mişcare se dilata cutia toracica permitand pătrunderea aerului in plămâni , apoi se duc braţele îndoite pe torace si salvatorul apasă cu corpul sau pe toracele înecatului. Prin aceasta mişcare cutia toracica se comprima, permitand astfel evacuarea aerului din plămâni. Ritmul optim este de 8-10 miscari pe minut. In nici un caz nu est permis efectuarea acestei miscari tinand înecatul in poziţie sezand sau ridicandu-I trunchiul in timpul flectarii braţelor pe torace. Metoda Schaffer Înecatul este culcat cu fata in jos, cu capul răsucit spre stânga si mâinile in dreptul fetei. Cel care executa manevrele de respiraţie sta deasupra înecatului suprizandu-L intre genunchii acestuia. Din aceasta poziţie se executa o compresie asupra toracelui cu mâinile aplicate pe partea posterioara a toracelui in aşa fel încât vârful omoplatului sa fie 6

cuprins intre degetul mare si aratator. Executând aceasta manevra, salvatorul apasă cu toata greutatea sa toracele înecatului, având in acelaşi timp braţele întinse , trunchiul aplecat înainte si genunchii pe sol. Cu ajutorul acestei presiuni se realizează expiraţia. Inspiraţia se `prin revenirea salvatorului cu capul in poziţie verticala si desprinzând uşor, relaxat mâinile de pe toracele victimei in acest fel , toracele spontan revine in poziţie iniţiala datorita elasticitatii sale. Ritmul este de 12-13 miscari pe minut. Se recomanda ca expiraţia sa fie mai lunga, numărându-se 1,2,3, pentru expiraţie si 4,5 pentru inspiraţie. Tehnica respiraţiei gura la gura. După o inspiraţie profunda, salvatorul sufla victimei pana la destinderea toracelui acestuia, strangandu-I in acelaşi timp nasul cu degetele sau cu o penseta speciala. Expiraţia se face pasiv. In gura înecatului si a salvatorului se poate pune o batista sau un tifon. Ritmul manevrei este foarte rapid la început, ajungând apoi la 20 insuflări pe minut. Ca durata manevra se efectuează pana la reabilitarea funcţiilor respiratorii ( uneori după o ora si jumătate si mai mult ), sau pana la apariţia semnelor certe de moarte definitiva. Se poate folosi si un tub cu o capacitate de pana la 500cm, intre gura victimei si a salvatorului. Succesul intervenţiilor pentru salvarea de la înec depinde de următorii factori :  Salvatorul trebuie sa ştie sa înoate bine, sa fie agil si puternic;  Organizarea rapida a operaţiunilor de salvare exclud aventurare in apa a unor oameni care pot deveni la rândul lor victime; sunt necesari 2-3 salvatori;  Echipamentul de salvare trebuie folosit cu promptitudine ( colac, frânghie, barca etc);  Observarea cu precizie a locului unde se produce accidentul, evaluarea rapida a situaţiei, a gradului de pericol, a numărului celor aflaţi in pericol;  La deplasarea prin înot, se disting următoarele momente : - intrare in apa prin săritura, plonjon; - deplasarea; - apropierea de accidentat; - transportul; - acordarea primului ajutor.  Necesitate comunicării cu accidentatul pentru a afla cauzele accidentului si a acorda primul ajutor cat mai prompt.

7

Bibliografie : C.Ciucurel – “Curs înot” M.Olaru – “Înot”, Ed. Sport –Turism. 1982.

8