Referat Drept Roman.docx

Noțiunea și restricțiile dreptului de proprietate Dintre toate drepturile reale, ce se pot întemia asupra unui lucru și care au un caracter absolut, dreptul care stabilește deplina stăpânire este dreptul de propeietate. Celelalte drepturi reale conferă doare o folosință, într-o anumită direcție. Au un conținut limitat ( uzufructul, servituțile prediale, ipoteca). Dreptul de proprietate stabilește maxima putere ce se poate concepe. Proprietarul face cu lucrul său orice dorește și exclude pe oricine l-ar tulbura în exercițiul acestui drept. Exercițiul integral al dreptului de proprietate, se presupune că proprietarul are toate foloasele ce-i conferă acest drept, aici domnește prezumția libertății dreptului de proprietate de orice sarcini. De aceea, cine afirmă că are drept real asupra unui lucru străin, este obligat să facă dovada. Pe lângă prezumția libertății se mai aplică și principiul elasticității, adică proprietatea grevată de un drept real, care paraliza exercțiu dreptului de proprietate într-o anumita direcție, revine de la sine la plenitudinea conținutului ei, din momentul în care dreptul real s-a stins. Dreptul de proprietate asupra unui imobil nu se mărginește numai la suprfața pământului, ci se întinde și asupra subsolului și asupra coloanei de aer până la care proprietarul are un interes deosebit și justificabil. Deși din definiția proprietății, rezultă că exercițiul acestui drept este nelimitat, totuși din antichitate s-au admis unele restricții la proprietatea imibiliară, pentru a înlesni viața în societate. Aceste restricții se pot grupa din două puncte de vedere: 

Al intereselor vecinilor;



Al interesului public. Toate aceste restricții, au fost numite de unii obligațiuni, de alții servituți legale.

Ambele denumiri sunt inexacte, ele nu au caracterul unei obligații, pentru că nu se stabilesc un raport între persoanele, care sunt proprietare ale fondurilor vecine, ci, peste capul lor, statornicesc o situație juridică între locuri, independent de persoana proprietarilor. Nu sunt nici servituți legale, pentru că aici nu există un praedium dominans și altul serviens ca la servituți.

Repere istorice Dreptul de proprietate, cu restricțiile expuse mai sus, așa cum s-a dezvoltat de la începutul Republicii până la Iustinian, a avut o evoluție în care se poate stabili ca linie despărțitoare legea celor XII table. De la cele XII table incepe perioada istorică. Textul lor face dovada că la mijlocul sec. V î.e.n. exista pe malul tribului proprietatea individuală. Acest drept era întemeiat atunci când aparținea unui cetățean roman, cqnd se aplica la lucruri romane și fusese dobândit prin moduri de achizițiune romane. Încă de la începutul statului, mereu cucerit prin războaie, a trebuit să funcționeze ca mod de câștigare a proprietații și însușirea prăzii de război precum și ocuparea lucrurilor fără stăpân, care ca și alte moduri de naturale de dobândire a pro§rietății nu puteau fi excluse la romani. În asemenea cazuri se dobândeau. Coproprietatea Nu se poate concepe, ca același lucru, să facă în același timp obiectul mai multor drepturi de proprietate deplina; motivul este că acest drept absoarbe toată puterea juridică pe care o persoană o poate avea asupra lucrului său. Astfel, altor concurenți la același drept, nu le mai rămâne nimic. În schimb, drepturile care nu absorb în întregime această putere, pot coexista alături de dreptul de proprietate. Coproprietarii sunt părtași la acelasi drept unic, fiind fiecare îndrituit la o fracțiune precis determinată din dreptul întreg. Fiecare dintre ei beneficiază de fracțiunea proporțională cotei sale, nu pentru că această parte îi este invariabil fixată, ci pentru că rezultă din concurența copărtașilor. Dreptul coproprietarului asupra părții sale, acest drept fiind un fragment de aceeași esență, ca și dreptul de proprietateasupra întregului obiect.