Psihologia Criminalitatii

Cur sul 1 Personalitatea umană Personalitatea = aspecte repetabile, durabile ale comportamentului ce determină diferenţele individuale dintre oameni. Personalitatea = totalitatea psihică, totalitatea sistemelor dinamice ce determină o adaptare unică. Personalitatea = ansamblul deprinderilor ce permit previziuni asupra comportamentului. Personalitatea = un construct cu autoreglaj caracterial prin vectori superiori de tip atitudine valorică stabilă. (P. Neveanu) Faţetele personalităţii umane – Mielu Zlate 1. Personalitatea reală - totalitatea elementelor bio-psiho-soaciale (cum este omul natural) a) intrapersonală b) extrapersonală (atitudini, valori) 2. Personalitatea autoevaluată - ce crede individul despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi în funcţie ce este sau ce a fost individul în funcţie de capacitatea de autocunoaştere a individului 3. Personalitatea ideală - cum şi-ar dori să fie individul, modelul pe care şi-l întruchipează 4. -

Personalitatea percepută imaginea despre alţii în funcţie de care se orientează conduita; se formează prin atribuire; în funcţie de capacitatea de cunoaştere a individului şi de prejudecăţi.

5. Personalitatea proiectată - ce crede individul că gândesc ceilalţi despre el (imaginea de sine atribuită lumii) 6. Personalitatea manifestă - în funcţie de situaţii şi de interioritatea psihică a individului Tipuri de personalitate 1. Personalitate unitară şi armonios dezvoltată 2. Personalitate instabilă 1

3. Personalitate dedublată (duplicitară, mascată) 4. Personalitate accentuată (rigidă, stereotipă) Maturitate psihologică Normalitatea este concomitenţa a 3 aspecte: a) capcitatea de a stăpâni mediul b) capacitatea de a percepe corect lumea şi propria persoană c) unitatea personalităţii Maturitate psihologică = câştigarea treptată de competenţe în fiecare etapă de viaţă. Autoactualizarea = un prag la care motivaţia de creştere (comună oricărei fiinţe vii) este depăşită în cazul omului printr-o metamotivaţie determinată de metatrebuinţe. Autoactualizarea = modul în care s-au integrat, în sensul existenţial al persoanei, valori ideale precum: frumuseţea, perfecţiunea, ordinea, participarea. Indicatorii autoactualizării: -

percepţia clară a realităţii şi acceptarea ambiguităţii vieţii; acceptarea de sine şi a celorlalţi; a privi viaţa cu obiectivitate; a fi independent, fără a fi rebel; a iubi viaţa, a respecta fiinţa; a fi implicat social; a avea un sens filosofic propriu; a avea umor; a nu permite “culturii” să te controleze.

2

Cur sul 2 CRIMA ŞI CURSUL VIEŢII Teoria lui Lewinson privind ciclurile vieţii - Omul se găseşte într-o criză permanentă. 1. Viaţa individului este formată din perioade stabile (6-8 ani9 şi perioade de tranziţie de 4-5 ani) care au rolul de a termina structura existentă şi a iniţia una nouă. 2. Structura vieţii implică 3 componente: a) lumea socio-culturală a individului care cuprinde: - structurile sociale (familia, calsa socială) - evenimentele istorice (prosperitate, decădere economică, războaie etc.) b) participarea la această lume se face prin: - roluri sociale - evenimentele vieţii legate de aceste roluri c) Eul ( ca element central al personalităţii) Cele 5 ere de-a lungul vieţii: 1. 2. 3. 4. 5.

Personalizarea Primii ani ai maturităţii Perioada de mijloc a maturizării Maturitatea târzie Maturitatea foarte târzie

(0 - 22 ani) (17- 45 ani) (40 – 60 ani) (60 – 80 ani) (peste 85 de ani)

Tranziţia din primii ani ai maturităţii (17-22 ani) -

termină structura de viaţă a adolescentului, se modifică relaţia cu familia, cu prietenii, cu instituţiile; explorări şi alegeri iniţiale care fac pasul preliminar în lumea adultului (profesie, căsătorie, loc de muncă) evenimente majore (termină şcoala, plecare de acasă, intrarea la muncă sau la facultate, armată etc.)

Intrarea în lumea adultului (20 – 28 ani) - crearea unei noi structuri de viaţă - pericole Dacă predomină: explorarea = viaţa are un aspect de tranziţie perpetuă 3

structura = apare implicarea matură, fără cunoaşterea suficientă a vieţii, a experienţelor. Tranziţia de la 30 de ani între 28 – 30 ani -

apare tendinţa de a modifica structura creată anterior; accentul este pus pe ajustare şi îmbogăţire; majoritatea oamenilor traversează o criză (schimbare profesională sau divorţ); dacă noile alegeri sunt prost făcute individul va plăti scump în perioada următoare.

Stabilitatea de la 30 – 40 ani - implicare puternică în profesie şi familie; - se accentuează nevoia de stabilitate şi securitate; - sentimentul de bunăstare depinde de propria-i valoare, dar şi a celorlalţi privind progresul său; - majoritatea oamenilor se fixează asupra unui eveniment de care-şi evaluează realizările. Tranziţia de la mijlocul vieţii 40 – 45 ani -

întâlnire între trecut şi viitor care implică o tulburare considerabilă: omul îşi pune întrebările următoare: “Ce am făcut cu viaţa mea?” “Ce am făcut pentru cei din jur?” “ Ce doresc cu adevărat?”

-

sarcina principală a acestor persoane este rezolvarea discrepanţei între “este” şi “trebuie să fie”.

Principalele evenimente: - experienţa declinului personal; - schimbarea relaţiilor cu celelalte generaţii; - evoluţia sau involuţia carierei. Intrarea la perioada de mijloc a maturităţii – apare după 45 – 50 ani -

este o perioadă crucială pentru că apare după înfrângeri care au epuizat resursele interne ale individului. este o perioadă care începe cu un eveniment semnificativ (schimbarea serviciului, divorţ). frecventele realizări, structuri de viaţă, fără legătură cu Eul (cu toate eforturile depuse individul pare fără emoţie interioară şi greu de înţeles). unii indivizi pot transforma această perioadă în cea mai creativă perioadă a vieţii lor.

Concluzii: 1. Stilul relaţionării se stabilizează odată cu trecerea timpului.

4

2. O serie de dimensiuni ale personalităţii se formează în copilărie (6 – 10 ani) şi rămân toată viaţa: - reacţia la stres, dependenţa sau independenţa de familie; - modelul de conduită socială; - calmul sau nervozitatea; - individul construieşte în jurul său o reţea de relaţii sociale de care depinde emoţional. 3. Propriul Eu este văzut ca o sursă de energie în măsura în care individul este implicat în mediu, altfel ambianţa este percepută ca o ameninţare. Cu vârsta creşte preocupările pentru viaţa individului, devine mai puţin dogmatic şi evită contestările. Continuitatea şi stabilitatea persoanei este mai evidentă la persoanele cultivate. Satisfacţia generală a vieţii este legată de relaţii pozitive în primii ani de viaţă. Indivizii se împart în care aleg şi cei care creează medii care să le confirme tendinţele care-i caracterizează (stilul personal este determinat de nevoile, trebuinţele nesatistăcute).

5

Cur sul 3 INSECURITATEA -

-

incertitudinea surselor de pericol; efectul decalajului dintre o aşteptare de protecţie, construită socialmente şi capacităţile efective ale societăţii de a o realiza; când insecuritatea este un sentiment permanent se referă la absenţa resurselor de a face faţă decât la permanenţa situaţiei (resurse = posesia armelor de foc, industria de securitate privată, imobile protejate); criminalitatea nu este o sursă de insecuritate, ci raportul variabil dintre individ şi riscul de a fi victima unui act criminal; instituţiile de menţinere a ordinii publice pot genera insecuritatea (ascultarea telefoanelor).

Procesul social de atribuire a blamului -

furnizează o “ţintă” şi anulează responsabilitatea personală; permit o interpretare plauzibilă a cauzelor insecurităţii; determină atenţia de la cauzele endogene şi structurale; închide dezbaterea asupra cauzelor prin reducerea disonanţei cognitive (căutarea scuzei); permite glisarea de la o atitudine fatalistă la una penalistă; conştientizarea pericolului nu este atribuită blamului în cazul unui cutremur.

Securitatea şi calitatea vieţii presupune: a) gradul de control al indivizilor asupra mediului; b) prezenţa resurselor cognitive (comportamentale) care să anuleze incertitudinea. -

-

e determinată de strategiile cognitive de neutralizare; securitatea se referă la permanenţa unui realităţi fizice şi sociale care nu impune restructurarea continuă a schemelor de gândire şi comportament (geografia securităţii nu se schimbă); securitatea este un raport de putere între indivizi şi instituţii (violenţa în familie, ierarhiile formale din instituţii).

Dimensiunile calităţii vieţii din punct de vedere al securităţii Satisfacerea nevoilor: - adecvat şi în funcţie de condiţiile de viaţă - prin recurgere la metode ilegale în detrimentul securităţii altora Spaţiul de libertate (implică costuri) Sensul dat de individ vieţii sale

6

-

redus doar la familie angajare socială

Capacitatea individului de a fi recunoscut ca o personalitate singulară (poate deveni un obstacol pentru securitate). Sentimentul de apartenenţă: - dacă este nerezonabil poate genera intoleranţă faţă de alţii sau o neîncredere generalizată. Tipuri de riscuri Riscul = probabilitatea ca un eveniment dăunător, aleatoriu şi previzibil să se producă. Delicvenţi = purtător de risc Tipuri de riscuri – în funcţie de prezenţa aspectului relaţional şi al intenţionalităţii: 1. Riscul relaţional-intenţional -

riscul care derivă din exploatarea unui raport de forţă, inerent unei relaţii, formale sau informale; raportul este purtător de risc. Ex.: raporturile asimetrice (profesor-elev) raporturi instituţionalizate (gardian-deţinut) raporturi de dependenţă (soţ-soţie) raporturi închise (material = închisoarea) sau (simbolic = căsătoria)

2. Riscuri nonrelaţional-nonintenţional -

accidentele

3. Riscuri relaţionale-nonintenţionale -

“câmp” de comportamente care “pot” distinge integritatea altora. Ex.: severitatea tatălui, hărţuirea sexuală voalată.

4. Nonrelaţional-intenţional -

intenţiile criminale; raporturile de forţă se constituie doar în momentul realizării crimei.

7

CRIMA ŞI CURSUL VIEŢII Vârsta este o caracteristică demografică şi un statut social care implică: -

un anumit stil de viaţă; un mod distinct de a percepe lumea şi a gândi; un set particular de atitudini, mentalităţi, valori şi norme culturale; schimbă rolurile sociale şi aşteptările culturale faţă de individ.

Vârsta influenţează: -

structura socială; distribuţia, poziţia, rolul şi funcţiile sociale; calitatea resurselor de muncă, configuraţia grupurilor profesionale; consumul populaţiei; structura şi dimensiunile familiei.

Doar maturitatea poate fi recunoscută ca vârstă socială pentru că este definită de roluri semnificative (profesionale şi de familie). Cu cât societăţile sunt mai puţin dezvoltate trecerile la maturitate se face prin ceremonii. Persoanele în vârstă sunt considerate în societăţile puţin dezvoltate un izvor de înţelepciune şi experienţă. Consecinţele îmbătrânirii populaţiei: -

scăderea productivităţii muncii şi a creşterii economice; încetineşte promovarea tinerilor în ierarhia socială; amplificarea inerţiei şi rutinei; scăderea nivelului creativităţii; scăderea natalităţii; creşterea costurilor asistenţei medicale şi dependenţa sporită a costurilor către societate.

Reacţia tinerilor -

devalorizarea bătrânilor; consideră vârstnicii un simbol al rutinei; se simt excluşi de la poziţiile de putere; consideră că doar calităţiile de excepţie pot evita decalificarea.

Reacţia vârstnicilor -

identifică tinereţea cu superficialitatea şi devianţa; consideră că vârsta impune de fapt calităţile indivizilor. 8

Perspective de abordare a vârstelor 1. Vârsta cronologică (durata vieţii de la naştere a individului) -

permite clasificarea indivizilor pentru anumite roluri sociale (dreptul de vot, responsabilitate civilă şi penală, pensionare)

2. Vârsta funcţională -

se bazează pe calităţile şi capacităţile biologice şi psihice ale indivizilor în raportul în care aceştia sunt clasificaţi într-o anumită clasă de vârstă. există un fundament diferit între schimbarea comportamentului apărută din maturizare şi cea apărută din experienţă.

3. Cursul vieţii -

existenţa unui individ de-a lungul unei succesiuni de tranziţii create de societate şi diferenţiate de vârstă; succesiunea rolurilor şi poziţiilor sociale dobândite de un individ de la naştere până la deces.

Diferenţa între grupele de vârstă reflectă schimbările biologice dar şi cele sociale, ele având 3 efecte: -

efecte de vârstă: sunt determinate de ciclurile vieţii, indiferent de timp şi spaţiu; efecte de perioadă: perioada istorică, afectând toţi indivizii dintr-un anumit spaţiu; efecte de cohortă: afectează indivizii care împărtăşesc o experienţă comună.

Evenimente ce influenţează dezvoltarea comportamentului antisocial -

tranziţiile şi momentele decisive din cursul vieţii; momentul şi durata evenimentelor din viaţă; schimbarea domiciliului, căsătoria; contextul naţional, macroevenimente.

Socializarea este de mai multe feluri: a) socializare în copilărie b) socializare în adolescenţă (pregătirea pentru viitoarele roluri de adult). c) socializarea în perioada de maturitate: - trecerea de la idealism la realism; - are la bază învăţarea capacităţii de confruntare cu cerinţele conflictuale; - dezvoltă competenţe pentru roluri specifice. d) factori individuali de risc: - ei amplifică riscul realizării frecvenţei sau persistenţa delicvenţei; - sunt necesare date longitudinale pentru clasificarea acestor factori şi a trăsăturilor carierei criminale. 9

Personalitatea -

comportamentul antisocial este dependent de tendinţa fundamentală a unor oameni de a se comporta în anumite moduri în anumite situaţii; căutarea stimulilor excitanţi; agresivitate; impusivitate. Eysenck: valori (scoruri) mari la extraversie (nevroză, psihotism) vor ieşi delicvenţi. Aceşti itemi măsurau impulsivitatea (a face repede fără a gândi la consecinţe)

Temperamentul -

dezinhibare la vârstă mică, lipsa autocontrolului şi agresivitatea timpurie sunt buni indicatori pentru delicvenţă până la 26 ani.

Empatia -

empatie scăzută este frecvent întâlnită la persoanele delicvente de ambele sexe. programele educative de dezvoltare a empatiei au avut ca rezultat diminuarea delicvenţei.

Empatie cognitivă = a înţelege cum gândeşte o altă persoană; Empatie emoţională = să trăieşti în sentimentul altei persoanei. Alegerea raţională Individul este un procesor de informaţii, al cărui comportament depinde de: - procesele cognitive; - de istoria recompenselor şi pedepselor primite în trecut; Delicvenţă va fi când: -

este un răspuns la oportunităţi specifice; când beneficiile obţinute depăşesc costurile percepute subiectiv.

Impulsivitatea -

cea mai importantă dimensiune a personalităţii, ce prezice delicevenţa; inabilitatea de a planifica şi cedarea în faţa satisfacţiei imediate.

se manifestă prin: -

hiperactivitate; nelinişte; 10

-

neîndemânare; neluarea în calcul a consecinţelor; inabilitate de a planifica viitorul; perspective pe termen scurt; căutări de senzaţii tari; asumare de riscuri; slabă capacitate de a întârzia o satisfacţie.

Teoriile impulsivităţii -

reflectă deficitul funcţiilor executive ale creierului localizat în lobii frontali. slaba excitare corticală produce comportamente impulsive şi de căutare a senzaţiilor tari; undele cerebrale alfa sunt mai scăzute pe EEG; reactivitatea autonomă este mai scăzută (rata bolilor inimii mai scăzută la delicvenţi, pulsul scăzut este un predictor al delicvenţei).

Persoanele comit delicte deoarece: -

au un control scăzut asupra comportamentului lor; au o slabă abilitate de a prevedea rezultatul consecinţelor lor; tendinţa de satisfacere imediată; fiind hiperactivi şi neatenţi la şcoală – insucces şcolar.

Rolul familiei în familia delicventului 1. Paradigma neglijării - lipsa de supraveghere; - lipsa de implicare. 2. Paradigma conflictului - respingerea reciprocă copii-părinţi ca urmare a unei disciplinări nepotrivite (tată vitreg). 3. Paradigma comportamentului deviant şi a valorilor inadecvate ale părinţilor (părinte delicvent) 4. Paradigma destrămării - părinţi bolnavi, familie destrămată. Factori de risc familial, predictori pentru delicvenţă -

supraveghere parentală; tehnici educative neadecvate; delicvenţa părinţilor şi fraţiilor; respingerea copiilor de către părinţi; 11

-

separarea de un părinte; conflict parental; familie numeroasă.

Grupul de prieteni -

grijă părintească ineficace; tulburări de comportament; eşec şcolar şi respingerea faţă de colegi; depresie; implicare în grupul delicvent; delicvenţa. aderarea la grupul de prieteni se face prin selecţie şi influenţă.

Victima şi delicvenţa Victimizarea duce la infracţiune prin 3 mecanisme: - învăţare; - traume – abuzat în copilărie devine abuzator; - retribuţia – se răzbună pe atacator Procesarea informaţiei sociale Delicvenţii: -

dau prioritate primelor impresii; se agaţă de propria lor teorie despre lume; sunt refractari la schimbarea propriilor puncte de vedere; atribuie intenţiilor ostile semne neutre, dau cele mai proaste comportamentului celuilalt; se concentrează pe indicatorii agresivi şi mai puţin pe cei nonagresivi; atribuie lumii ostilitate pentru că au fost agresaţi în copilărie.

Indivizii agresivi tind să creadă că agresiunea: - aduce recompense tangibile; - e un mod legitim de a rezolva problemele; - poate îmbunătăţi reputaţia; - nu produce suferinţă victimelor. Structură socială Există diferenţe între cartiere vecine în funcţie de: -

clase sociale; trăsăturile mediului fizic (străzi); 12

interpretări

-

tipuri de case; niveluri de depravare; numărul părinţilor cu venit nesigur (depresivi); procesele din familie şi mai ales stilurile educative sunt în mare măsură legate de caracteristicile cartierului; caracteristica cartierului generează comportamentul infracţional, mai ales la indivizii vulnerabili.

13

Cur sul 4 DRAMA POLIŢISTULUI 1. Poliţia e instituită pentru menţinerea ordinii publice, a libertăţii, a prosperităţii şi a siguranţei naţionale. 2. Poliţia. Nu se cunoaşte o societate cât de puţin organizată unde să nu existe o putere care să asigure membrilor săi securitatea interioară, reprimând şi prevenind crimele contra persoanei şi proprietăţii şi pe de altă parte să asigure supunerea faţă de reprezentanţii statului şi să aplice prescripţii emise de şefi. Cetăţenii au aşteptări exagerate de la personalul de poliţie. Tipuri de societate Societăţile sunt: -

Integrate Parţial integrate Non-integrate

Societăţile integrate -

Există pace socială (puterea este legitimă în ochii cetăţenilor) şi pace ideologică; Instituţiile transmit acel sistem de valori; Conflictele dintre ei au ceva de pierdut (ei se “bat” pentru a-şi apăra poziţia în cadrul sistemului); Violenţa nu este justificată decât în cazul nebunuor; Legea se aplică sigur şi sever.

Societăţile parţial-integrate -

Aici se regăseşte şi ţara noastră Legitimitatea puterii e amplu împărtăşită; Legile nu sunt criticate ci modul lor de aplicare; Există numeroase subculturi care sunt un teren fertil pentru conflicte; Excluderea socială nu e văzută ca o catastrofă; Există incertitudini privind alegerea valorilor şi normelor; Deţinătorii puterii provin din această societate devizată şi au valori diverse şi uneori cantradictorii; Conflictele sociale sunt frecvente; Certitudinile morale sunt erodate; Toleranţa faţă de devianţă este destul de mare; Utilitatea socială devine criteriu principal de apreciere a persoanelor. 14

Societăţile non-integrate -

Există multiple subculturi cu moravuri foarte variate; Principiile şi valorile unificatoare duc la destrămarea sistemului socio-cultural; Conflictele se substituie reglementărilor stabilite; Legile devin un instrument de opresiune; Structurile nu au ecou în conştiinţa cetăţenilor sau grupurilor; Există o confuzie totală între: delicvenţă, devianţă şi contestare; Toleranţa devine sinonimă cu ipocrizia şi laşitatea.

Poliţia are tendinţa să devină reactivă, adică să-şi schimbe modalitatea de lucru odată cu criteriile de moralitate ale grupurilor. Poliţia are de ales între 2 orientări: -

să devină un serviciu în slujba publicului să facă jocul unei justiţii care ascultă comandă politică.

Modele ale poliţiei 1. Modelul autoritar Când poliţistul asigură în principal siguranţa şi menţinereainstituţiilor, iar preocupările societale sunt slabe (stat poliţienesc) 2. Modelul comunitar Poliţia are puternice preocupări societale (susine şi protejează populaţia) 3. Modelul arbitral Acolo unde există o ruptură între cetăţeni şi elita conducătoare. Unde cererile popuţiaiei şi cererile politice sunt puternice. 4. Modelul minimal În societăţile cu coeziune ridicată şi mecanisme de cotrol social eficace. Drama poliţistului şi nevoia subculturii profesionale -

-

Instituţia poliţiei este dominată de confuzie, provocată de schimbarea frecventă de putere care aduc modificări în definirea obiectivelor forţelor de ordine (mai ales pentru agenţii care lucrează în mod direct cu publicul, cu delicvenţii); Poliţiştii generează o subcultură profesională, fondată pe strategii de apărare care sunt de fapt mijloace de a menţine fronturi etanşe între poliţişti şi societatea înconjurătoare.

Elemente ale subculturii poliţiştilor

15

1. Disimularea (a păstra tăcerea în faţa unui străin, a considera toate informaţiile secrete, a se opune pasiv oricărei iniţiative). 2. Solidaritatea (este generată de contactul cu pericole, de nevoia de “a apăra” un coleg aflat “într-o situaţie dificilă”, de încercarea de a evita anchetele interne şi de a fi loial colegilor. 3. Suspiciunea generalizată (este o tehnică de lucru întâlnită permanent, care ţine de mentalitatea poliţistului, deformare profesională). 4. Viclenia (mint intenţionat pentru “controlul cât mai multor situaţii şi indivizi, tergiversează intervenţia, nu dau toate informaţiile pe care le ştiu). 5. Conservatorismul (manifestat prin suspiciune şi cinism, văd peste tot conspiraţii). Poliţiştii are nevoie de această subcultură pentru că trebuie să facă faţă la presiuni contradictorii. Ei cunosc toate afacerile murdare comise de persoane cunoscute ca “cinstite2. Aceasta este drama poliţistului care se află permanent în roluri contradictorii (între toţi şi pentru toţi). În general poliţia reacţionează diferenţiat: -

dacă un conflict este dezaprobat de majoritatea populaţiei, poliţia se va alia cu aceştia. dacă părţile în conflict sunt de forţă egală, poliţia se va împărţi în cele 2 tabere.

Cea mai rea situaţie este atunci când societatea transmite un dublu mesaj: Spune “da” sau “nu” dar de fapt lasă grupele să-şi rezolve conflictele între ele (e neputincioasă să soluţioneze problema, în această situaţie poliţiştii devin corupţi). Denis Szabo: “Dezintegrarea normativă nu poate fi depăşită prin profesionalism. Poliţia va închide ochii sau va părăsi terenul cu situaţiile nedefinite clar sau atunci când e obligată să intervină în situaţii clare; cel mai frecvent poliţia se va alia cu centrele de putere”. Concluzii 1. În societăţile integrate poliţiştii sunt percepuţi ca orice alţi specialişti, adevăraţi “profesionişti” cu autoritate. 2. În societăţile parţial-integrate poliţistul va fi tentat să intervină concret şi individualizat. 3. În societăţile non-integrate rolul poliţiei este de a uni şi pune ordine, inclusiv de a ameliora condiţiile sociale. PARADOXUL RĂSPUNSULUI POLIŢIENESC Există o contradicţie între discurs şi realitate în ce priveşte rolul şi practicile poliţiei. Paradoxuri 1. Caracterul artificial al opoziţiei prevenire-represiune. O poliţie este preventivă pentru că: respectă libertăţile publice, prevenirea se fondează şi pe teama de pedeapsă, dar politica 16

preventivă poate fi şi represivă (legitimarea oamenilor noaptea, sancţionarea alcoolicilor, prostituţia). O poliţie preventivă poate să legitimeze intervenţia crescândă în viaţa socială (neutralizarea elementelor perturbatoare înainte ca ele să se manifeste). 2. Este paradoxul poliţistului integrat (cunoaşte mediul, culege informaţii, este ajutat de public, răspunde aşteptărilor acestuia) şi separat (se distanţează de mediu pentru a nu deveni “prizonier” pentru a nu fi paralizat de legături apropiate, uşor de corupt, pentru a putea arbitra între confruntări contradictorii. 3. Paradoxul libertăţii: - Poliţia este o instituţie care garantează libertatea individului prin crearea securităţii sociale; - Obişnuinţa de a fi în securitate, a devenit a doua natură a oamenilor: a) ordinea şi securitatea sunt garanţii ale libertăţii; b) poliţia introduce restricţii ale libertăţii în numele asigurării securităţii. Maurice Duverger: (1978) “când oamenii nu mai cred în sistemele de valori, societatea nu se menţine decât prin poliţie”.

17

PERICULOZITATEA DELINCVENŢILOR Criminologie clinică înseamnă abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale cu ajutorul principiilor şi metodelor criminologiilor specializate. Scopul criminologiei clinice este evaluarea delicvenţelor, formularea unei prognoze privind conduita sa individuală. Elaborarea unor măsuri capabile să-l îndepărteze de recidivă. Criminologie clinică a parcurs 4 etape: 1. ştiinţifică 2. penitenciară 3. judiciară 4. legislativă. 1. Etapa ştiinţifică: Lombrozo (1990) a pledat pentru “necesitatea examenului medico-psihologic a criminalului” la Congresul de la Sant Petersburg. R. Galofallo: “Examenul medico-psihologic şi ancheta socială sunt indispensabile”. 2. Etapa penitenciară Argentina (1907) – înfiinţarea Institutului de Criminologie. Brazilia (1930) – înfiinţarea Institutului de Criminologie. Chile (1936) – s-a înfiinţat Institutul de Criminologie în subordinea Direcţiei Generale a Închisorilor. Belgia (1919) – a luat fiinţă laboratorul de Antropologie Penitenciară. Germania (1925) s-a înfiinţat Centrul de Investigaţii Biologice în Bavaria (consiliere, orientare generală a politicii penale); Franţa (1950) – centrul Naţional de orientare şi Clasificare a Condamnaţilor cu pedepse lungi (examinarea - 6 săpt.). Italia (1954) – Centrul de Criminologie Clinică. America (1944) – Centrul de Orientare la Penitenciare. Concluzii -

abordări banale; s-a pledat pentru organizarea adecvată a regimului penitenciar; promovează ideea că studiul personalităţii delincvente trebuie să fie în centrul oricăror instituţii de apărare.

18

3. Etapa judiciară Belgia (1925) – se făcea examen medical, nivelul inteligenţei, trăsături de caracter, vicii, care riscau să nu fie percepute de personalul obişnuit. Franţa (1930) – s-au făcut expertize medico-legale în anexele penitenciarelor. Olanda (1930) – s-a înfiinţat, la Penitenciarul din Utrech, Clinica de de Observaţie. Suedia (1922) s-a înfiinţat Clinia de Psihiatrie Legală la Închisoarea Centrală. SUA (1937) s-a înfiinţat Clinica Presentinţă pentru Comportament. Concluzii -

s-a urmărit ajutarea judecătorului să elaboreze un tratament individual. au formulat reforme legislative pentru a integra examenul medico-psihologic şi social în procedura penală.

4. Etapa legislativă 1951 – ONU a organizat la Bruxelles un ciclu de studiu privind integrarea examenului med.psihologic. În procedura penală (scop principal, metode, organizare). 1960 – în Art. 81 din CPP al Franţei au fost trecute: - tehnica examenului: ancheta socială, examen medical, examen psihiatric., alte examinări utile. - autoritate competentă: să ordone examenul (judecătorul de instrucţie). - câmpul de aplicare: ancheta socială era obligatorie în caz de crimă, iar examenul medico-psihiatric putea fi cerut şi de procuror, inculpat, avocat. - aplicarea: constituirea unui dosar de personalităţi, de către experţi numiţi de judecători. PERICULOZITATEA R. Galofallo a introdus acest concept în 2 etape: -

sub numele de Termibilitate având în vedere doar capacitatea criminală, pericolul “probabil”; adaugă şi adaptarea socială. El defineşte termibilitatea ca fiind “perversitatea constantă şi activă a delincvenţilor precum şi cantitatea de rău pe care o putem aştepta din partea sa, cu alte cuvinte capacitatea sa criminală”.

Posibilităţi de adaptare a delicvenţilor: -

condiţiile de mediu în care se poate presupune că el va înceta să fie periculos.

Combinând capacitatea criminală cu adaptările sociale el găseşte 4 tipuri de delincvenţe: -

capacitate criminală mare-adaptare socială mare (mafioţii); capacitate criminală mare-adaptare socială scăzută (nebunul satului) 19

-

capacitate criminală mică-adaptare socială mare (crime pasionale) capacitate criminală mică-adaptare socială scăzută (găinări, boschetari)

FORMELE PERICULOZITĂŢII a) Starea periculoasă cronică Este o modalitate psihologică şi morală de a fi antisocial, primind ceva stabil permanent; profesionistul (care se mai numesc antisocial organizaţi) şi inadaptaţii (care se mai numesc antisocial inorganizaţi). b) Starea periculoasă iminentă Depăşeşte momentul de criză care precede imediat trecrea la act (ca o stare febrilă). Poate fi o manifestare a liniei generale a conduitei delicventului, criză pasageră. Indicatori pentru starea periculoasă. a) legali, gravitaţia infracţiunilor şi frecvenţa nu relevă întotdeauna periculozitatea; b) indicatori bio-psiho-socali (alcooli, toxicomani) Diagnoza periculozităţii Diagnoza capacităţii criminale -

novicitatea (indiferenţă afectivă, cruzimea) intimidabilitatea (rezultă din comportament) pragul delincvenţial (este determinat de nucleul central al personalităţii) şi are 4 elemente: - labilitate - egocentrism - indiferenţă afectivă - agresivitate

Diagnoza inadaptării sociale -

aptitudini fizice, intelectuale, nevoi instinctuale.

20

Cur sul 5 SUFERINŢA PSIHOSOCIALĂ Costatări: 2001 - locuitorii au semnalat amplificarea disperării şi suferinţelor sociale. 2002 - s-a constituit un comitet de coordonare a reflecţiei şi intervenţiei (medici de sănătate publică şi psihiatrii, asistenţi sociali, psihologi, sociologi, specialişti în prevenirea criminalităţii, educatori, agenţi de dezvoltare a habitatului); - s-a stabilit direcţiile de lucru: - analizarea situaţiilor de viaţă - grupurile de lucru - consiliul local de sănătate mintală 2003 - împărţirea activităţii între diferiţi profesionişti 2004 s-au inventariat problemele: a) probleme semnalate de populaţie: - izolare, violenţă; - boli, depresii, alcoolism, toxicomanii, - creşterea numărului de persoane supraponderale. b) faptul că aceste probleme se manifestă în momente cheie ale vieţii (adolescenţă, când apar schimbări în viaţa persoanei); c) profesioniştii se simţeau izolaţi, deşi aveau şi ei aceleaşi probleme. Obiectivele studiului -

A realiza o viziune comună privind suferinţa psihosocială şi existenţa dificilă; A înţelege suferinţa psihosocială prin intermediul crizelor existenţei; A sensibiliza profesioniştii şi instituţiile pentru a promova munca în reţea.

Metodologie -

s-au ţinut mai multe reuniuni cu responsabilii structurilor de îngrijire şi acţiune socială; s-au identificat persoanele resursă s-a realizat un glosar care a servit ca bază conceptuală şi practică privind:

21

-

sănătatea mintală; suferinţa psihosocială; normal şi patologic; crize existenţiale la diferite vârste; trecerile şi traiectoriile; reprezentările mentale despre suferinţe; practica reţelelor.

s-au înfiinţat 2 grupe de voluntari din reprezentanţi ai unor instituţii publice şi asociative, care au lucrat câte 8 ore pe lună, timp de 4 luni (ianuarie-aprilie 2005); aceste 2 grupuri au discutat probleme privind locurile din oraş unde sunt mai frecvente situaţii de suferinţă psihosocială, avantajele şi dezavantajele muncii în reţea; prezentarea problemelor în septembrie 2004 la primăria oraşului.

Abordarea conceptuală a suferinţei psihosocială Suferinţa psihosocială -

-

este generată de condiţiile relaţionale şi socio-economice actuale, de dificultăţile vieţii, situate într-o zonă între patologic, psihologic şi societal (sentiment de inutilitate, nulitate, lipsa stimei de sine, rupturi succesive, eşecuri personale); un sentiment de devalorizare, de urgenţă, o tristeţe difuză, un sentiment de criză şi de distrugere a stabilităţii, un sentiment de insecuritate şi precaritate, tentative suiccidare.

Sănătate mintală -

nu este doar absenţa maladiilor (“tăcerea organelor”) ci este căutarea unui echilibru constant între diferite componente ale condiţiei umane: - corp - viaţă sentimentală - interiorizarea progresivă a propriei singularităţi; - capacitatea de a crea relaţii (în toate mediile).

-

sănătatea mintală este o ambiţie, un proces care tinde spre echilibru şi coerenţă, între fizic-psihic-social (a fi autonom înseamnă aţi putea administra sentimentele); legăturile sociale permit relaţii echilibrate dar şi rupturi între sine şi ceilalţi;

-

Surse de fragilitate: - căutarea sensului existenţial; - transmisiile simbolice între generaţii de adulţi; - condiţiile de acces pe piaţa muncii, condiţii de muncă contemporane, raporturile între imaginea realităţii Efectele fragilităţii: - abandonarea speranţelor, replierea pe sine, supravalorizarea profesiei sau a familiei, dorinţa de a deveni mai curând decât a avea un viitor;

22

Au apărut boli noi: - atacuri de panică; - stres posttraumatic; - depresii; - addicţii (alcool, droguri, jocuri, shopping, supraalimentaţii); - anxietate generalizată; - patologia excluziunii, conduite de risc. Normal şi patologic -

-

Normalitatea şi patologia diferă de la o epocă la alta. Bolile contemporane relevă mai mult raportul cu socialul decât cu propriul corp; Starea de boală distruge legăturile cu ceilalţi, capacitatea şi rolurile persoanei le afectează identitatea, Uneori boala e trăită ca liberatoare, dacă individul a scăpat de roluri care-i sufocau personalitatea; el regăseşte adevăratul sens al vieţii aflat dincolo de dimensiunea profesională sau socială; Pentru cei cu o maladie gravă sau cronică bola devine o meserie, un element central al vieţii.

Reprezentările -

Reprezentările organizează practicile în domeniul educaţiei, acţiunii sociale şi sănătăţii mintale; Se exprimă în cuvinte (devenind prizonierii stigmatelor folosite); Folosesc termenii de: nebuni, delincvenţi, devianţi, bolnavi, handicapaţi, vagabonzi, dezmoşteniţi, imigranţi; Instituţiile trebuies să-şi clarifice reprezentările despre cei care suferă ca să poată avea raporturi adecvate cu ei.

Criză, structură, traiectorie Criza O schimbare bruscă şi decisivă care generează o dilemă sau este o fază gravă în evoluţia personală (conflict); -

Crizele societale: - ameninţări, nefericire, ignoranţă, anxietate; - copiii îi consideră pe părinţi o generaţie eşuată; - adulţii transmit anxietăţi şi nu suport relaţional;

-

Trecerile (perioade de schimbare) - Generează o stare morală şi socială care dezorganizează echilibrul individului provocând rupturi reale sau simbolice.

23

Expl.:

- un concurs, examen, probă simbolică - pierderea serviciului – vid existenţial; - eşecurile se interiorizează

24

Dezafilierea -

Generează pierderile relaţionale; Fragilizează relaţiile, generează sentimente de izolare (plecarea copiilor, părinţi singuri)

Afilierile -

Organizatori ai poziţiilor sociale pentru că permit legarea de alte persoane şi dau sentimentul de utilitate; “Individul prin afilieri devine purtător de mândrie”

Lucrul în reţea -

Formarea legăturilor şi menţinerea lor creşte stima de sine şi de ceilalţi; În lucrul în reţea este foarte importantă reconsiderarea memoriei colective: (a da valoare la ce au fost înainte cei care acum suferă!)

Inventarul evidenţelor situaţilor care generează suferinţă psihosocială 1. La nivel individual: -

Condiţii de viaţă precare; Situaţiile îngheţate, o suită de rupturi, abandonuri, crize, traumatisme; Conduitele de evitare (pierderea încrederii în ceilalţi) Frica (de orice) Suferinţa membrilor familiei; Singurătatea; Sentimentul de neputinţă; Demotivare.

2. La nivelul relaţiilor sociale: -

Înstrăinarea de ceilalţi; A nu fi validat ca partener; Sentimentul de respingere (a nu fi iubit) Marginalizarea Dificultăţi şcolare, profesionale, familiare; Intoleranţă faţă de anumite grupuri.

3. La nivelul lucrătorilor sociali şi profesioniştilor: -

Decalaj între realitate şi proiectele beneficiarului; Neînţelegerea persoanelor şi situaţiilor în care trăiesc; Dificultatea găsirii soluţiilor adecvate unei persoane sau grup; Singurătatea profesională; Dificultăţi de a lucra cu alţi intervievanţi; Suportul familial şi social de nivel redus; 25

-

Sărăcia legăturilor sociale; Dificultatea de a găsi timp pentru găsirea legăturilor.

Sursele principale ale suferinţei psihosociale: Pentru public: -

izolarea; absenţa legăturilor (individul excesiv). angoasa de performanţă; dificultăţile de comunicare, frustările, absenţa plăcerilor immediate; izolarea părinţilor de copiii lor adolescenţi dar şi între părinţi; noile patologii; alternanţa ordine-dezordine; ignoranţă.

Pentru profesionişti: -

impresia de separare, neputinţă şi izolare; situarea la limita intervenţiilor; timpul insuficient de intervenţie; diferenţe în înţelegerea diferenţelor calificate.

Practicile profesioniste în reţea Clarificări: între parteneriat şi munca în reţea, aspecte instituţionale şi etice. Avantajele muncii în reţea: - construirea reţelelor personale; - economia de timp şi mijloace; - ruperea izolării; - abandonarea complexă a situaţiilor; - evitarea situaţiilor explozive şi a spitalizării lor; - ieşirea din situaţii confuze profesional. Dificultăţile muncii în reţea: - riscul de a prelua puterea; - dificultăţi de protejare a secretului profesional şi al clientului; - poziţia de parentificare sau infantilizare a unor instituţii; - riscul de personalizare afectivă a reţelei; - riscul de clientelism. Propuneri şi perspective -

s-au reţinut ca metode eficiente: munca în grupuri mici, mese rotunde, analizarea elementelor neclare;

26

-

munca în reţea este eficientă doar dacă se stabilesc reguli de funcţionare, se clarifică problema secretelor, necesită un climat şi un contract de încredere, implică voinţa sinceră de schimbare, timp necesar pentru a cunoaşte oamenii şi instituţiile, clarificarea problemelor care nu vor fi abordate.

-

operaţionalizarea reţelei: - educatori specializaţi; - medicul şcolar; - asistentul social; - psihologul şi psihiatrul.

-

s-a dovedit foarte utilă înfiinţarea unui secretariat, susţinerea politică şi financiară; abordarea sănătăţii mintale ca o problemă de sănătate publică.

27

Cur sul 6 PSIHOLOGIA RECIDIVEI Delicvenţa = o viaţă aleasă (Maurice Cusson) Definiţie: Recidiva este o secvenţă premeditată de strategie infracţională adaptabilă într-un mediu social ostil unei reuşite prelungite. Dilema judecătorului: el pedepseşte un vinovat sau îl determină să nu recidiveze. Dilema recidivistului: constă în adaptare bună pe termen scurt dar inadaptare interpersonală pe termen lung. Problema recidivei este un capitol a cercetării asupra carierei criminale. Delincvenţa poate lua forma unui destin care-l absoarbe pe autor, dar unii pot scăpa acestui proces. Denise Szabo: Cauzele persistenţei infracţionale 1. Socializare defectuoasă: Înţelege prin aceasta că oamenii s-au născut într-o zonă “gri”; 2. Inserţia într-un mediu puternic impregnat de valorile criminale care asigură stabilitatea crimei (ghetou etnic, subcultură, gust pentru câştig, lipsă de scrupule, loialitate, bărbăţie); 3. Criminali organizaţi care asigură încurajarea, camuflajul, protecţia şi coeziunea funcţională; 4. Mediul de droguri şi alcool unde oamenii trăiesc din experienţe şi întreţin activităţi predatoare; 5. “Criminalii cu guler alb” care profită de legislaţie, atrag alţi complici şi organizează reţele. Modele de analiză a recidivei Modelul criminologiei clinice -

concepe recidiva ca rezultatul unei predispoziţii individuale de natură compulsivă (constrângere); intensitatea predispoziţiei are rolul central şi poate fi evaluată: - direct, prin măsurarea pulsiunilor deviante sau perverse; - indirect, prin analiza trăsăturilor de personalitate. La acest model tipul ideal de recidivist este psihopatul sau delincventul deficitar afectiv sau cognitiv.

28

Modelul criminologiei penale (ştiinţa pedepselor şi a efectelor lor) -

recidiva este un rezultat determinat de neîncrederea în pedeapsă; acest model consideră invariante predispoziţiile delincvente dar variabile condiţiile în care trecerea la acţiune este sancţionată; uneori sancţiunile penale au efecte perverse, amplificând probabilitatea delincvenţei (pedepse similare poat avea efecte opuse).

Tipuri de recidivă -

naturale – este delincvenţa repetată fără a fi condamnată; recidivă socială – implică o pedeapsă anterioară; recidiva penitenciară – implică o şedere anterioară în penitenciar.

pentru pedepse: -

până la 3 ani s-a considerat că recidiva este mai mare de 50%; între 3-5 ani – recidiva este mai mică de 50%; mai mari de 5 ani – recidiva este sub 20%;

recidiva persistentă (multirecidivismul) – în libertate, tipul ideal de recidivist este cel “rebel”.

Curba renunţării -

s-a constatat că renunţarea este determinată de 3 elemente: efectele graduale ale maturizării; disuasiunea (descurajarea) sancţiunilor primite; dificultăţile intrinseci de a reuşi într-o activitate cu minim de satisfacţii; raritatea ocaziilor infracţionale determinate de măsurile de prevenire a criminalităţii.

S-a constatat că: - 50% din delincvenţi abandonează înainte de a fi arestaţi. - 75% după a doua condamnare; - 87% după a cincea condamnare. Frecvenţa infracţiunilor este determinată de: 1. Câştigul procurat prin delict; 2. Numărul şi vulnerabilitatea ţintelor atractive; 3. Gradul de antagonism între delincvent şi victimă în sensul raportului confruntare / viclenie. Marja de manevră a delincventului este asigurată de intervalul în care victima nu ştie că este păcălită; 4. Gradul dezaprobării morale şi indignării pe care îl suscită infracţiunea; 5. Recidiva şi abandonul se subordonează unei logici a câştigurilor sperate şi nu cele a fricii de pedeapsă.

29

Gacomo Caneppa – în 1974 – a făcut un studiu privind nucleul personalităţii la deţinuţii recidivişti între 18-25 ani. -

4 trăsături la 7,31% din toţi deţinuţii recidivişti; 3 trăsături la 16,24% 2 trăsături la 32,70%; 1 trăsătură la 34,50%; 0 trăsături la 9,10%.

Labilitatea a fost găsită la 65,5%; Agresivitatea la 58,2%; Egocentrism la 38,2%; Indiferenţă afectivă la 16,24%;

Riscul la recidivă -

Abordarea teoretică se face prin 3 teorii: - teoria asociaţiilor diferenţiale; - teoria controlului social; - teoria învăţării sociale.

-

Trecerea la acţiune în cazul recidiviştilor denotă faptul că personalitatea e dominantă în raport cu situaţia de viaţă.

Importanţa riscului de recidivă -

pentru judecător pentru a da o pedeapsă eficientă, utilă pentru personalul din penitenciare pentru a-i ajuta să-i clasifice pe deţinuţi, să-i ajute în momentul eliberării condiţionate din penitenciar; instrumentele de evaluare a riscului cuprin liste întregi de indicatori precum: - istorie infracţională; - educaţie şi experienţă de muncă; - situaţie familială; - situaţie financiară; - locuinţa; - timp liber; - grupul de prieteni; - consum de alcool sau droguri; - echilibru emoţional, atitudini.

Instigatori şi făptuitori Reuşita în delincvenţă depinde de atributele personale şi mai ales de calitatea şi întinderea reţelei de “asocieri diferenţiale” capabile să mobilizeze temporar alţi delincvenţi; Apar 2 categorii: 30

1. Instigatorii (au o vârstă mai mare decât ceilalţi, au experienţă), suscită încredere şi au un rol strategic în alegerea şi coordonarea delictelor; 2. Executanţii puri (execută iniţiativele prietenilor. Mărimea medie a reţelelor de recidivişti este de 6 subiecţi. Reţelele care “inovează” în timpul sau pe parcursul delictelor au câştiguri mai mari. Traiectoria de recidivă este o succesiune de secvenţe de adaptare şi ucenicie. Traiectoriile pot fi de 2 feluri: 1. De la tactici de confruntare la tactici de viclenie şi de piaţă (delicte mai multe dar mai puţin grave); 2. Delicte mai puţine dar câştiguri mai mari: traiectoria devine ascendentă spre vise mai bune (individul devine importator, distribuitor etc.). Soluţii la recidivă tradiţionale: - întărirea represiunii, liminarea şi prevenirea; moderne: - depistarea precoce a delincvenţilor potenţiali înainte de pubertate şi tratarea lor adecvată; - tratarea delincvenţilor minori în instituţii specializate.

31

Cur sul 7 NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂŢII Abordarea lui Emile Durkheim Un fapt social este normal în 2 condiţii: - e observat în toate societăţile de un tip dat; - dacă contribuie la supravieţuirea grupurilor. Clima este normală pentru că este indisociabilă de condiţii necesare funcţionării oricărei societăţi sănătoare: -

apărarea valorilor; variaţiile individuale; un minim de pasticitate pentru a lăsa câmp inovaţiei (rigiditatea socială ar împiedica originalitatea oamenilor); vie reprobare a variaţiilor îndepărtate de valorile apărate.

Infracţiunea are o anume utilitate şi este legată de condiţiile de existenţă. Reacţia la crimă este un semn de sănătate socială. Indiferenţa faţă de deviant semnifică o slăbiciune periculoasă a conştiinţei colective. Teoria “omului normal” De ce nici o societate nu este ferită de omoruri, în ciuda interdicţiilor şi represiunii? -

pentru că derivă din situaţiile vieţii cotidiene, pentru că agresivitatea e o virtualitate a fiinţei uamen care se actualizează contextual şi permite supravieţuirea şi apărarea.

Oamenii omoară pentru bani, onoare, pentru a se răzbuna, din gelozie, aceste scopuri sunt urmărite de toţi oamenii, dar prin alte mijloace. Omorurile obişnuite au cauze banale: - un conflict; - mânia; - interesul de a proteja sau de a câştiga; - un adversar vulnerabil, - prezenţa unei arme. Omorul este normal pentru că omul este conflictual iar conflictele au tendinţa la escoladă. Omul intră în competiţie cu ceilalţi pentru că doreşte mai multă bogăţie, putere, prestigiu, dar omul are şi tendinţa de a şicana (a sâcâi, a căuta subtilităţi).

32

Concluzie: -

banalitatea conflictului şi logica implacabilă a escaladei ne obligă să considerăm violenţa ca normală; barierele sociale ridicate contra criminalităţii nu sunt etanşe, fapt care face ca omul să fie o fiinţă moralmente fragilă; calculul oportunist şi plăcerea imediată îl fac pe om să treacă uşor peste principii şi corectitudinea morală; orice societate emite interdicţii morale şi juridice care transformă comportamentele agresive în acte criminale.

Distincţia normal – patologic -

-

criminalitatea devine patologică când depăşeşte un prag şi afectează calitatea vieţii sociale; cele 4 reguli de a distinge criminalitatea normală de cea patologică: regula proporţiei: pentru a fi considerată anormală starea criminalităţii trebuie să aibă o frecvenţă şi o gravitate relativ ridicată (o creştere bruscă); regula adunării: dacă plângerile sau apelurile victimelor sunt numeroase, atunci criminalitatea este un fapt patologic (prin comitete consultative, asociaţii de protecţie, grupuri de presiune); regula prejudiciului: rata criminalităţii este anormală când insecuritatea care o generează compromite calitatea vieţii sociale şi când determină prejudicii apreciabile; regula totalităţii: aprecierea de normalitate nu poate fi pusă izolând criminalitatea de contextul şi cauzele sale: normalitatea implică o viziune de ansamblu; criminalitatea contemporană este consecinţa negativă a unor evoluţii pozitive (un produs al abundenţei).

Concluzie Este normală o criminalitate pe care cei vizaţi sau interesaţi nu vor să o împirdice sau nu vor să plătească prevenirea ei. Delincvent naţional sau bolnav mintal Delincvenţi se împart în 3 grupe: -

cei normali mintal, cu delicte mici, medii, de ocazie, gulere albe, cu tulburări organice, repercusiuni psihice, (demenţă, traumatisme cerebrale); anormalii, cu tulburări de personalitate – aprox. 50% (conflictuali, rigizi, intoleranţi la frustrare).

O acţiune este raţională când: -

este eficace (permite atingerea scopului); este adoptată (permite atingerea scopului); este adoptată situaţiei immediate (ţine cont de evenimente); 33

- este realizată “cu ştiinţă” pe baza experimentărilor anterioare - mijloacele sunt coerenteîntre ele şi în raport cu scopurile urmărite. Agresiunea sexuală – studiu Există 3 tipuri de violatori: 1. Agresori brutali, excitaţi de violenţă -

umilesc şi fac să sufere victimele dincolo de obţinerea supunerii; plăcerea sexuală este accesorie în comparaţie cu plăcerea de a umili şi a face să sufere; evaluarea falometrică (identificarea stimulilor care provoacă excitarea sexuală).

2. Cei ce folosesc doar violenţa strict necesară pentru a supune victima -

utilizează persuasiunea, iar violenţa încetează după încetarea supunerii; nu se răzbună, ci caută disperat un raport intim cu o femeie.

Strategiile pedofilului deşi pare o infracţiune impulsivă şi iraţională ea este rezultatul unui proce de decizie bine elaborat şi o planificare atentă. 3. Cei cu tulburări de personalitate ( narcisism, intoleranţă la frustrare). -

Concluzii -

non-iraţional înseamnă în domeniul criminalităţii că delincventul nu are o boală mintală aşa de gravă care să-i afecteze discernământul; preferinţele sexuale nu pot fi calificate nici raţionale şi nici iraţionale; raţionalitatea se referă la mijloacele utilizate şi nu la scop în sine; delincvenţii cronici funcţionează raţional pe termen scurt; tulburările nu le sunt afectate la situaţii imediate ci adaptarea la situaţii pe termen lung; delincventul este raţional în sensul eficacităţii, strategiilor şi vicleniei pe termen scurt, dar când trece la act deseori decurge la violenţe intime.

34

17. 12. 2006 Teoria Contrariilor. Exista 3 perechi de stări motivaţionale care sunt modalităţi de interpretare,organizare şi structurare a experienţei. Aceste stări motivaţionale se pot schimba una cu alta ,aceste stări pot fi influenţate doar de: - frustrare - saţietate - situaţii neprevăzute (pericole sau situaţii sociale) Oamenii diferă după: predispoziţia după o anumită stare care va influenţa comportamentul lor; măsura în care obţin uşor satisfacţii în fiecare stare; strategiile de obţinere a satisfacţiei sau de evitare a insatisfacţiei I stare telică stare paratelică telos = sfârşit / scop (greceşte) individul urmăreşte întotdeauna un scop satisfacţia este determinată de realizarea scopului excitaţia este trăită ca anxietate (teama de a nu realiza scopul) o infracţiune va fi comisă pentru un scop important ( „scopul scuză mijloacele”) para = extins / dincolo de ( greceşte) individul este orientat spre activitate, nu spre scopul acesteia satisfacţia vine din plăcerea acţiunii excitaţia redusă este trăită ca plictiseală chiar emoţiile negative sunt plăcute (furie, teamă, groază) o infracţiune va fi comisă pentru că aduce plăcere prin excitaţie ( furt din magazine, incendiere, consum de droguri, supunere la perversiuni, agresiune la un beţiv scandalagiu, suicidul accidental, suporteri sportivi violenţi, delicvenţi adolescenţi, impostori). II starea de dominare starea de compasiune individul luptă pentru putere, pentru deţinerea controlului sau pentru dominare toate tranzacţiile sunt percepute ca acumulări, posesiuni insatisfacţiile provin din sentimentul de neputinţă o infracţiune este comisă pentru ca individul să se simtă puternic, deţinător al controlului ( tâlhărie, escrocherie, furt prin efracţie, şantaj) individul consideră interacţiunile sale dovezi de grija,preocupare,dăruire. satisfacţia provine din sentimentul de a fi plăcut şi apreciat de ceilalţi o infracţiune va fi comisă ca o formă de grijă ( eutanasia, crima pasională, reacţia la lipsa de preocupare a celorlalţi) III starea conformistă starea negativistă individul simte nevoia să se supună unor presiuni 35

plăcerea derivă din supunere o infracţiune va fi comisă conform presiunii exterioare ( membrii mafiei, viol în grup) individul simte nevoia să se opună presiunii din afară plăcerea constă în a încălca regulile, a fi rebel, necooperant o infracţiune va fi comisă din plăcerea de a sfida legea ( vandalism, depăşirea vitezei legale) Psihopatul este caracterizat prin: tendinţa paratelică extremă ( consideră viaţa ca un joc în orice situaţie, urmăreşte nivele anormal de ridicate ale senzaţiei, nu resimte anxietatea pentru că nu urmăreşte scopuri iar consecinţele nu contează pentru el) tendinţa de dominare extremă ( tratează oamenii ca obiecte ce pot fi manipulate în propriul avantaj, urmăreşte să se simtă puternic în relaţiile interumane, este capabil de compasiune, recunoştinţă şi vinovăţie, nu resimte ruşinea şi tânjeşte după putere) tendinţa negativistă extremă (sfidează convenţiile, nesocoteşte legile şi tabuurile, nu se supune nici unei presiuni, actele agresive îl excită oferindu-i satisfacţii, se plictiseşte repede de orice nu este excitant sau riscant, nu are scopuri pe termen lung, este incapabil de iubire, loveşte de dragul de a face ceva interzis) CONCLUZIE: Pentru a înţelege o infracţiune trebuie să ţinem cont de sentimentele individului în timpul comiterii infracţiunii, de semnificaţia ei pentru el. Telic conformist – crimă abominabilă Paratelic negativist – furie fără consecinţe

36

14.01.2007 Trecerea la act Exista trei modele: 1. modelul criminogenezei (De Greff) 2. modelul drift (David Matza) 3. modelul antideterminist (Albert Cohan) 1. Trecerea la act este o reacţie la injustiţia suportată la două tipuri de delincvenţi a. cei care vin în permanenţă în contact cu justiţiaiar maturizarea infracţională le-a afectat evoliţia personalităţii b. cei ce au reacţii paroxistice, accidentele de injustiţie suportată (ex.:oamenii ce nu plătesc niciodata RATB, ostilitate deosebită faţă de această instituţie). Trecerea la act are trei trăsături principale: 1. dezviltarea unui mit devalorizant al victimei (ex.: o persoana ce fură de la o altă persoana ce făcuse „bogăţia printr-un mod necinstit”) 2. contribuţia conştienta a infractorului la construcţia mitului devalorizant, această contribuţie depinde de: atitudinile criminogene, srtuctura eului, maralitatea persoanei. Atitudinea criminogena poate fi o caracteristica a individului sau o perioada în viaţa lui şi generează justificări intracţionale. 3. devalorizarea are un carecter nonspecific putând atinge o gamă largă a vieţii infractorului. 2. Modelul drift sau modelul de derivă (tinerii oscilează o anumită perioadă in viaţa lor între activităţi corecte şi comportamente marginale - depinde dacă vor primi un ajutor de a rămâne intr-o zonă sau alta). Tinerii oscilează intre acţiuni intracţionale şi acţiuni convenţionale şi fixarea lor este realizată in funcţie de tehnicile de neutralizare invăţate. Tehnicile de neutralizare sunt un fel de justificări morale şi ideologice. Există cinci tehnici: 1. negarea responsabilităţii (ex.: nu eu sunt de vine că a lăsat poşeta deschisă) 2. negarea prejudiciului 3. negarea victimei (ii atribuie vina victimei) 4. candamnarea celor cei condamnă 5. apelul la loialitate Infracţiunea este produsul unui alegeri la capătul unui proces de abandon „in derivă” către delincvenţă. Contactul cu polţia şi justiţia prin etichetare ii schimbă imaginea de sine, considerănduse delincvent. Conţinutul noţiunii de drift are trei componente: a. subcultura ce autorizează relaxarea contrângerilor morale (negarea culpabilităţii, nagarea responsabilităţii, sentimentul de injustiţie suportată) b. utilizarea de către delincvenţi a justificărilor legale privind tulburăriule psihice, forţa majoră c. principiile tradiţionale ale delincvenţilor: loialitatea, onoarea, bărbăţia. Trecerea la act presupune voinţă, ce este activată în două moduri: perioada de ucenicie când au loc infracţiuni repetate şi individul are succes tehnic şi susţinere morală disperarea care are locin situaţii neobijnuite iar individul are un sentiment de fatalism (că nu poare controla circumstanţele şi destinul său) 3. Modelul antideterminist 37

Delictul se dezvoltă in timp şi etapizat prin tatonări care nu sunt strict determinate de trecut şi se pot modifica funcţie de autor şi situaţia precriminală Caracteristicile procesului de trecere la act: acţiunea umană nu apare brusc ci are o istorie comportamentele situaţionale au feed-back pentru autor circumstanţele cuprind particularitaţile persoanei şi la e situaţiei in interacţiune etapele delincventului sunt strict ordonate Atitudinile delincventului dupa trecerea la act sunt revelatoare pentru personalitatea sa (permit diagnosticul periculozităţii sale)

38

14.01.2007 Tipologia crimelor Din punct de vedere emoţional există patru tupuri: 1. primitive 2. utilitare 3. pseudojustiţiare 4. crimele organizare 1.Crimele primitive Ernest Selling distinge: reacţiile explozive ce sunt acumulări afective ce duc la relaţii disproporţionate aici de scurt circuit nemotivate (ex.:piromanul, cleptomanul) De asemenea distinge criminali prin: agresivitate, sunt in stare cronica de tensiune, de excitare, explodează la cea mai mică ocazie, frecvent sunt consumatori de alcool reacţii primitive, ei se răzbună sub imperiul furiei sau urii acumulate (ex.:incendiere, asasinat) Individul cu carecter epileptic Caracteristici: - greoi, lent, lipicios (perseverent, aderent), tenace, cu idei fixe, insistent, repetă acelaşi lucru, ranchiunos, nu înţelege esenţa problemei, nu întelege nuanţele, vorbeşte lent, monoton, distinctivitate, dezvoltă stări paranoice (delir de persecuţie), inclinat spre alcool pentru ca este disforic (contrar euforiei) 2. Crima utilitară - subiectul este intr-o situaţie periculoasă din care nu poate să scape decât decurgând la delicte (ocazia e prezentă) - situaţiile pot fi periculoase obiectiv sau subiectiv în fincţie de complexul personalitate-situaţie - de obicei infracţiunea este unică şi indreptată contra unei singure persoane (omorul pentru moştenire, un omor în vederea unei noi căsătorii, delapidatorul, escrocul ce fraudează firma la care lucrează, spargerile de locuinţe, darea sau luarea de mită, etc.) 3. Crima pseudojustiţiară - pare dezinteresată, autorul crede ca va instaura justiţia în relaţiile publice sau private - există intotdeauna un sentiment de răzbunare Forme: 1. amorul pasional rezulta de obicei dintr-un conflict sexual şi are doua faze: a.procesul de reducere – persoana rănită în dragoste revalorizează anumite lucruri (banii cheltuiţi, reputaţia) şi emite revendicări sub eticheta de dreptate sau chiar răzbunare explicită b.faza de dezangajare – este determinată de o ruptură, de o retragere, de un dezinteres al faptuitorului pentru viaţa şi viitorul său. După comiterea faptei el se poate sinucide sau preda poliţiei. Un rol important poate juca o insultă suplimentară din partea victimei sau intenţia unui terţ. 2. omorul ideologic este privit ca o datorie mai ales în perioada de conflicte sociale sau între popoare. 3. delictul profilactic – autorul stie ca face ceva ilegal dar e convins că astfel evită un rău mai mare şi chiar face bine (ex.eutanasia, agresiunea preventivă – care descarcă potenţial agresiv, şantajul inversat – victima şantajeaza autorul) 4. delictul simbolic – cel ce suferă consecinţele ne e legat direct de delincvent ci are o legatură simbolică (ex. el seamană fizic cu cel care-l urăşte) 5.delictul revendicativ autorul se erijează în apărător într-o afacere în care nu e direct implicat (din prietenie, din datorie, din generozitate, în timpul războiului civil) 39

6. delictul liberator sau de aventură – se naşte din insatisfacţia faţă de viaţă, uneori din plictiseală, monotonie, angoasă, sunt comise în bandă, noaptea şi se pot complica cu beţie, scandal, viol, omor, etc. 7. delictul autopunitiv sau ptin sentiment de culpabilizare (Freud – determinarea actului justţiar către sine). Individul se pune în valoare prin astfel de conduite. Este o formă de masochism. 4. Crimele organizate - ocaziile sunt căutate (pregătire, complici, planuri, bază tehnică) - întotdeauna au scop achizitiv Forme: 1.în lumea infractorilor obijnuiţi: spargeri, falsuri, exploaterea viciilor, escroci 2.în afara lumi delincvenţilor obijnuiţi (gulerele albe, fraudele fiscale, corupţia, marii bancheri, etc.) Clasificarea infracţiunilor după numărul de participanţi a.crimele izolate (ideea, pregatirea şi execuţia aparţin unei singure persoane) b.crimele în asocieri, cu complicitate în aval sau amonte (în această categorie intră şi instigatorul chiar dacă el nu participă la infracţiune) Varietăţi: - crimele soţ-soţie, bandele de adolesceţi şi bandele de adulţi (permanente, efemere) c.crimele multimilor – pot fi spontane sau conduse de un lider ce a canalizat violenţa multimilor

40

21.01.2007 Prevenirea criminalităţii Diagnosticul local de securitate (DLS) DLS stabileşte pentru o zonă dată, raportul între nevoile de securitate şi mijloacele şi acţiunile existente pentru ai face faţă. DLS este un instrument care permite formularea strategiei, orientarea strategiei şi întâlnirea parteneriatelor. Nu este o reţetă şi este valabil doar o perioadă de timp. „Oglinda în mişcare” Canada. Permite profesionalizarea domeniului prevenirii. Oferă informaţii în amănunt pentru a putea face comparaţii în timp. FRANŢA – în 1997, Ministerul de Interne a dat o Circulară în care vorbea despre Contractul Local de Securitate (CLS). În 1999 s-a dat o altă Circulară privind înfăţişarea Consiliilor Locale de Securitate şi prevenirea delicvenţei. CLS, orientări principale: prevenirea delicvenţei şi a incivilităţilor; întărirea represiunilor; intervenţii vizibile ale poliţiei şi jandarmeriei (în special lupta contra factorilor favorizanţi ai criminalităţii :droguri, trafic rutier, economie subterană.) DLS - nu e un document public; - cel mai bun diagnostic este realizat de universitari sau de servicii private specializate; - el presupune realizarea unui ghid foarte detaliat; - recomandări: coordonatorul DLS trebuie să fie recrutat dintr-o firmă specializată, el va primi sprijinul profesioniştilor (poliţişti, jandarmi, magistraţi); DLS va fi focalizat pe zonele sensibile, vor fi utilizate chestionare pentru agenţii din prima linie şi pentru populaţie, vor fi făcute reuniuni şi dezbateri în cartierele apropiate. Structura DLS: Capitolul I – Prezentarea socio - demografică a zonei (harta criminalităţii) Capitolul II – Analiza profilului delicvenţei ( ce infracţiune predomină) Capitolul III – Analiza rezultatelor reuniunilor ( percepţiile şi solicitările) Capitolul IV – Recomandări de politici şi acţiuni concrete ANGLIA – 1997s-au cheltuit 50 miliarde lire sterline pentru criminalitate. În 1998 a apărut legea privind criminalitatea şi dezordinea socială. În această lege se vorbeşte despre obligaţiile autorităţilor locale de a colabora cu poliţia şi orice alte autorităţi responsabile pentru a realiza diagnostice ( ONG, magistraţi, cadre didactice din şcoli, medici, comitete de probaţiune, persoane particulare – se încadrează la alte autorităţii responsabile.) Autorităţile locale trebuie să formuleze din 3 în 3 ani o strategie de prevenirea criminalităţii şi incivilităţilor. Cele şapte obiective ale sistemului britanic pentru prevenirea criminalităţii: creşterea performanţelor poliţiei şi parteneriatul pentru reducerea crimelor şi incivilităţilor; reducerea spargerilor de locuinţe şi infracţiuni contra societăţii; lupta contra infracţiunilor comise asupra sau cu ajutorul vehiculelor; tratarea incivilităţilor şi a comportamentelor antisociale; 41

tratarea eficace a delicvenţei minorilor; tratarea eficace a criminalităţii adulţilor; ajutarea şi protecţia victimelor şi a martorilor. O strategie locală de prevenirea criminalităţii cuprinde următoarele: Capitolul I- un studiu privind starea locală de lucruri Capitolul II- analiza rezultatelor acestui studiu Capitolul III- publicarea raportului de către primărie (specific englez) Capitolul IV- consultarea persoanelor şi organizaţiilor din zonă (dezbateri în cadrul unor reuniuni). Recomandări: abordarea domeniilor neglijate în general: violenţa familială, crimele din ură, crimele produse de bolnavi mintali; analiza „zonelor calde”, care deseori au case părăsite, nelocuite; analiza profilului incivilităţilor; analiza situaţiei din teren se face din 2 în 2 ani pentru a se sesiza schimbările dorite; angajarea unui expert consultant în analiza datelor; compararea programelor utilizare şi a eficacităţii lor; „Eficienţă” nu este sinonimă cu „eficacitatea”. Deosebirea o face costul. Costurile cele mai convenabile la eficienţă, iar la eficacitate nu interesează costurile. AUSTRALIA- În 1994 a fost realizată strategia naţională contra criminalităţii. S-a înfiinţat forumul ministerial pentru prevenirea criminalităţii – prevenirea are un rol cheie în întărirea coeziunii sociale şi a comunităţilor. În 1997, primul ministru promovează „Programul Naţional de Prevenirea Criminalităţii”. În 2000, anchetă telefonică pe 7800 de persoane, referitoare la problemele de criminalitate. În 2001, anchetă telefonică pe 11481 persoane ( date despre securitate în diferite locuri pe o scală de la 1 la 10). S-a stabilit o hartă a locurilor sensibile în fiecare oraş. NOUA ZEELANDĂ- În 1994, programul naţional de prevenire, 7 obiective asemănătoare cu cele din Anglia. Priorităţi: violenţa intrafamilială, furtul de/din maşini, crimă organizată, minorii, recidiva, infracţiuni rutiere, drogurile, jocurile. În 1994, în subordinea primului ministru s-a înfiinţat „Unitatea de prevenire a criminalităţii”. În 1994, în subordinea ministrului justiţiei s-a format „Grupul de prevenire al criminalităţii şi justiţiei penale.” În 2000, anchete în diverse oraşe – observarea locurilor sensibile, diagnostic în funcţie de caracteristicile zonei. S-au detaşat 2 probleme: instabilitatea şi violenţa în familie; sinuciderile la bărbaţii tineri cu vârste între 15 şi 24 de ani ( inegalităţi sociale, educative, probleme de sănătate mintală). Pensionarii au oferit date interesante privind rolul mediului fizic în percepţia insecurităţii. Transgresarea legilor este mai probabilă acolo unde se multiplică factorii de risc. CONCLUZIE: Model posibil de DLS: Etape de realizare: I- Organizarea metodologică şi studiul explorator ( constituirea echipei, definirea teritoriului de diagnostic, identificarea persoanelor resursă, observaţii pe teren, studiu documentar, pregătirea instrumentelor de investigaţie – chestionare, ghiduri, fişe de observaţie, fixarea calendarului pentru reuniuni cu locuitorii – crearea unui comitet de pilotaj care va urmării acţiunea de diagnoză.) II- Strângerea şi analiza datelor - 3 luni 4 feluri de date: 42

a) cantitative: statistici ale poliţiei, primăriei, statistici privind incivilităţile şi dezordinea, devianţe subînregistrate ( accidente rutiere, incendiile, prostituţia, consumul de alcool şi droguri), oferta de securitate şi cererea de securitate. b) date calitative: discuţii, directive, semidirective cu specialişti, reuniuni, observaţii de teren. c) inventarierea acţiunilor preventive de securitate si de justiţie existente: prevenirea situaţională, acţiuni în şcoli, ameliorarea cartierelor în dificultate, ajutorarea victimelor, securitatea rutieră, tribunale de minori specializate, medierea, acţiuni pentru diminuarea consumului de alcool sau droguri. d) analiza şi sinteza informaţiilor. Se fac hărţi, grafice, o bancă de date. III- Realizarea diagnosticului durează o lună, care cuprinde: sinteze şi grafice percepţiile populaţiei problemele detectate dificultăţile existente forţele neutilizate IV- Restituirea diagnosticului - 1 lună – a face diagnosticul cunoscut publicului. V- Formularea strategiei şi a planului de acţiune – 1 lună: priorităţi, programe, parteneriate, perspective de viitor. VI- Evaluarea şi urmărirea diagnosticului şi a strategiei.

43

21.01.2007 Psihologia personalităţii criminale. Profilajul Definiţii: Este un procedeu care permite identificarea caracteristicilor psihologice generale ale unui individ pe baza analizei crimei comise. Deducerea ştiinţifică a portretului psiho social a unui individ, plecând de la analiza informaţiilor, privind circumstanţele crimei, scena crimei, dosarul de anchetă. (1998 CIA) „ Tentativa de a deriva ipoteze privind criminalul pe baza analizei scenei crimei, a victimologiei şi a stării actuale a cunoştinţelor despre agresor provenind din cercetări anterioare.” Justificarea interesului pentru profilaj: înţelegerea victimelor şi martorilor o mai bună orientare a anchetelor concentrarea forţelor de intervenţie adaptarea anchetatorului la profilul celui anchetat punerea n relaţie a crimelor în serie şi a dispariţiilor de persoane centralizarea informaţiilor privind diferitele cazuri predicţia rezonabilă a comportamentului (tipul de victimă ales în viitor, momentul şi locul trecerii la act, interogarea suspecţilor, relansarea cazurilor nerezolvate, misiunile de securitate a puterilor publice (pentru a câştiga timp şi a economisi mijloace) Structura Profilajului: profilajul psihologic: prin stagii de audiere se verifică dacă individul corespunde tipologiei stabilite profilajul agresorului: metodă de clasificare empirică pe baza analizei unui mare număr de cazuri profilajul geografic (localizarea agresorului): evaluarea zonelor în care trăieşte, unde lucrează şi riscă să treacă la act după toate probabilităţile analiza morţii echivoce (autopsie psihologică): reconstruirea profilului de personalitate ale persoanei decedate dar cu intenţie cunoscută. profilajul de investigaţie: strategie care permite forţelor de ordine să restrângă câmpul de acţiune şi să emită supoziţii Concluzii: profilajul deduce personalitatea din fapte şi nu invers este un efort sistematic de a valida profilurile derivate din clasificări Domenii de aplicare: identificarea ucigaşilor în serie omoruri crime rituale acte sadice şi perverse droguri incendieri, explozii tortura, barbarie spargeri în serie terorism, luări de ostateci, optimizarea tehnicilor de negociere gestiunea deţinuţilor periculoşi şi a crizelor în penitenciare alcoolici înarmaţi agresiuni asupra copiilor 44

dispariţiile unor persoane hărţuite sexuală, la telefon revendicări, ameninţări, denunţuri escrocherii în cazul blocării unor investigaţii Formarea specialiştilor în profilaj: nu este considerată o profesie, ci o specializare ( Monte „ este o meserie de artizan”) se formează în universităţi sau în şcoli de poliţie, unde cursurile durează cel puţin 4 ani în Europa – „Institut de profilaj şi analiză criminală” la Universitatea Paris II Etapele abordării în profilaj: I Elementele profilajului: - analiza scenei crimei - analiza elementelor criminalistice - analiza profilului victimologic II Clasificarea criminologică tipul autorului ( bărbat, femeie, minor, major) factorii spaţiu/timp (ziua, noaptea) gradul de risc asumat de criminal gradul de risc asumat de victima escalada criminală clasificarea crimei utilizate de alte poliţii cunoaşterea modelelor universale / internaţionale III Evaluarea crimei semnătura psihologică şi modul de operare Semnătura psihologică este un fapt realizat de criminal fără a avea nevoie de el pentru a comite crima. Rămâne mereu acelaşi. Îi satisface fantasmele care dau sens vieţii sale. Se regăseşte în antecedente şi în faptele viitoare. poziţionarea corpului şi punerea în scenă reconstituirea scenariului criminal IV Sinteza personalizată privind profilul criminalului: sexul şi rasa vârsta caracterul situaţia familială relaţii sentimentale viaţa socială puncte forte ale biografiei profilul fizic probabil criminali asemănători cunoscuţi Datele obţinute în profilaj sunt redate în raportul de expertiză.

45