Proiect Protectia Mediului.docx

Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară ”Ion Ionescu de la Brad” - Iași

POLITICA DE POROTECŢIE A MEDIULUI ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Îndrumător, Şef lucr. dr. Cristina SLABU Studenți, Anca BOSOI Mădălina CIOBĂNICĂ

Cuprins

1. Scurt istoric 2. Situaţia actuală 2.1. Baza legală 2.2. Actorii instituţionali ai politicii de mediu 2.3. Obiectivele politicii de mediu 2.4. Principii 2.5. Programele de Acţiune pentru Mediu 2.6. Instrumente de aplicare a politicii de mediu 2.7. Strategiile politicii de mediu

1. Scurt istoric Politica mediului a fost în anii 1970 și 1980 un domeniu de inovare pentru Uniunea Europeană. Guvernele ,,verzi” și grupurile de propagandă au fost liderii, împingând ,,leneșii” să accepte standarde ale reglementărilor de mediu mai înalte decât cele pe care le-ar fi adoptat la nivel național. În anii 1990 tiparul s-a schimbat. Un climat economic mai puternic și recunoașterea costurilor neanticipate ale protecției mediului înconjurător au condus la o abordare mai prudentă. Politica mediului este astăzi unul din marile domenii politice în care Bruxelles-ul joacă un rol critic. Indiferent dacă unele din statele membre, asemenea Marii Britanii, au făcut clar eforturi foarte mari să se adapteze legilor UE sau dacă altele au jucat în mod tradițional un rol conducător în stabilirea agendei mediului a UE, de exemplu Germania, impactul UE asupra politicii domestice a statelor membre este semnificativ. În timp ce în anii 1970 mulți oficiali vedeau mediul ca pe lucrul cel mai la modă, dar cu cea mai mică legătură cu politica, acum este văzut ca un domeniu important al portofoliului politic al UE. Obținând statutul de privilegiat de politică aparte în mecanismul Uniunii Europene după 1990, protecția mediului dezvoltă consecvent o altă etapă și anume cea a învățării și formării de specialiști care să răspundă rigorilor unui astfel de domeniu. Mediul înconjurător este din ce în ce mai mult parte integrantă în învățământul de bază la toate nivelurile, susținut fiind și de instituțiile Uniunii Europene; Comisia Europeană finanțează, spre exemplu, proiecte de formare, tranining-uri pentru profesorii din învățământul elementar și secundar, dar și alte cursuri tehnice, toate fiind finalizate printr-o activitate practică. Această politică a Comunităţii a fost reglementată în contextul modificărilor aduse Tratatului prin Actul unic european. Includerea ei în sfera preocupărilor comunitare este justificată prin gravitatea şi extensiunea fenomenelor de poluare care ameninţă însăşi existenţa umană, resursele ei vitale şi, de asemenea, în consecinţă, prin necesitatea unor acţiuni convergente, coerente, îndreptate spre oprire, diminuarea şi(sau) înlăturarea

factorilor de risc, cunoscut fiind că, deseori, aceşti factori şi efectele poluante pot să fie universale, fără graniţe. Combaterea acestor pericole comune implică, de aceea, o atitudine comună. Astfel că formularea unei politi unitare care să atragă şi o economisire a resurselor financiare, nu a fost ignorată de Comunitate. Un accent deosebit se remarcă în acestă privinţă odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht, care, deşi reia o parte dintre prevederile precedente, introduce noi aspecte şi soluţii menite să garanteze un nivel ridicat de protecţie a mediului înconjurător în toate acţiunile ce se întreprind. Chiar în preambulul Tratatului de la Maastricht este afirmată hotărârea statelor membre de a promova progresul economic şi social ”în cadrul intensificării protecţiei mediului înconjurător”. În acelaşi timp, art.2 din Tratatul Comunităţii europene stabileşte printre obiectivele Comunităţii şi pe acela de “ a promova un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului”, iar art.3 menţionează, între altele, că acţiunea Comunităţii comportă, de asemenea, “o politică în domeniul mediului înconjurător”. Rezultă că implicaţiile economice şi sociale ale protecţiei mediului sunt obiective fundamentale ce au fost urmărite atunci când s-a procedat la reglementarea materiei. Problemele de protecţie a mediului ar putea să genereze obstacole în domeniul schimburilor intracomunitare sau chiar discriminări, mai ales prin unele norme tehnice pe care unele state membre le-ar putea adopta în această privinţă. Aceste motive au stat la baza necesităţii de armonozare a legislaţiilor naţionale şi la întreprinderea de cercetări comune pentru a proteja mediul. 2. Situaţia actuală 2.1. Baza legală Aparută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalul dat de Clubul de la Roma, privind diminuarea resurselor naturale şi a deteriorării calităţii apei, aerului şi solului. Crearea politicii comunitare de mediu s-a realizat doi ani mai târziu (1972), dezvoltându-se ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa este datorată faptului că politica de mediu a devenit politica orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerate obligatorii pentru celelalte politici comunitare.

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şi contine scopul acestei politici (asigurarea unui înalt nivel de proteţie a mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii.) În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileste modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite statelor membre (SM) adoptarea unor standarde mai stricte. Articolul 95 (o completarea a art. 176) are în vedere armonizarea legislaţiei referitoare la sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele Membre (o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a mediului). Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică orizontală a Uniunii Europene şi subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea politicilor europene sectoriale. Acestor articole li se adaugă peste 200 de directive, regulamente şi decizii adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementari ce au în vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului. Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială se refera la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu (gestiunea deşeurilor, poluarea fonică, calitatea apei, calitatea aerului, schimbări climatice, controlul poluării industriale, protecţia naturii, protectia solului, substanţe chimice, organisme modificate genetic si protecţia civilă – care se regăsesc în planurile de acţiune şi în strategiile elaborate). 2.2. Actorii instituţionali ai politicii de mediu Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori instituţionali implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizaţii industriale, organizaţii nonguvernamentale

şi grupuri de reflexie. Prin diversele atribuţii pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare. Comisia Europeană, DG Mediu. Direcţia Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene şi se reuneşte de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM. Parlamentul European, Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu, format din specialişti şi responsabil pentru iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului. Comitetul economic şi social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea politici de protecţie a mediului ambiant. Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură implicarea autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica urbană şi de energie. Agenţia Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Astfel, activitatea sa constă în: • furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice; • promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei mediului; • sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului. Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele sale asupra situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie a mediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcţie. Odată cu

Agenţia Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de Informare şi Observare pentru Mediu (EIONET), care conectează reţelele naţionale de informare ale SM. Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE: • ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin cooperarea cu Parlamentul European (PE); • pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-decizie cu PE; • decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă, precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

2.3. Obiectivele politicii de mediu Politica în domeniul mediului vizează urmatoarele obiective:  protecția mediului;  ameliorarea calității sale;  protecția sănătății publice;  utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;  promovarea măsurilor la nivel internațional privind rezolvarea problemelor mediului de dimensiuni regionale și mondiale Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor sunt:  dispoziții legislative, în special directive fixând norme de calitate de mediu (niveluri de poluare);  norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de concepție, de exploatare);  norme aplicabile produselor (limite de concentrație sau de emisie pentru un produs dat);  programe de acțiune în favoarea protecției mediului;  programe de ajutor financiar.

2.4. Principii Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces de orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de acţiune: • Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea; • Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să previi decât să combaţi”; • Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită ştiinţific; • Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie; • Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în definirea şi implementarea altor politici comunitare; • Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă. 2.5. Programele de Acţiune pentru Mediu Prima politică de mediu a Comunității Europene a fost lansată în 1972. De atunci comunitatea s-a ocupat de mai multe aspecte și probleme de mediu, precum ploile acide, subțierea stratului de ozon, calitatea aerului, poluarea fonică, deșeuri și poluarea apei. Primele două programe de acţiune pentru mediu, Programul de acțiune pentru mediu1 (1973-1977) şi Progrmul de acțiune pentru mediu 2 (1977-1981) reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a apei şi a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.

Programul de acțiune pentru mediu 3 (1982 -1986) şi Programul de acțiune pentru mediu 4 (1987-1992) reflectă evoluţia politicilor comunitare la acel moment şi dezvoltarea „pieţei interne”, astfel încât obiectivele de mediu să fie corelate cu cele ale pieţei. Abordarea calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi competitiviţăţii economice. În plus, Programul de acțiune pentru mediu 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu şi introduce conceputul „dezvoltării durabile”. Al 5-lea Program de Acţiune pentru Mediu ( 1993 -2000), numit şi „Către o dezvoltare durabilă” a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, în toate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam (1997), când este promovată ca politică transversală. În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă: • menţinerea calităţii generale a vieţii; • menţinerea accesului continuu la rezervele naturale; • evitarea compromiterii pe termen lung a mediului; • înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. Cel de-al şaselea program comunitar de acţiune pentru mediu „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră” acoperă perioada 22 iulie 2002 - 21 iulie 2012. Acest program se inspiră din cel de-al cincilea program de acţiune pentru mediu , care a acoperit perioada 1992-2000, şi din decizia cu privire la revizuirea acestuia. Cel de-al şaselea program de acţiune recunoaşte că schimbările climatice constituie principala provocare pentru următorii zece ani. Obiectivul în acest domeniu este reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră la un nivel care să nu provoace schimbări artificiale ale climatului Pământului. Pe termen scurt, Uniunea Europeană urmăreşte să atingă obiectivele Protocolului de la Kyoto, adică să reducă, până în 2008-2012, emisiile de gaze cu efect de seră cu 8 % faţă de nivelul din 1990. Pe termen mai lung, până în 2020, va fi necesar să se reducă aceste emisii cu 20 până la 40 %, prin intermediul unui acord internaţional eficient. Programul de acţiune prevede adoptarea a şapte strategii tematice privind poluarea atmosferică, mediul marin, utilizarea durabilă a resurselor, prevenirea şi reciclarea deşeurilor, utilizarea durabilă a pesticidelor, protecţia solurilor şi mediul urban

Aceste strategii se bazează mai degrabă pe o abordare globală, în funcţie de temă, decât pe anumiţi poluanţi sau pe anumite tipuri de activitate economică, aşa cum era cazul în trecut. Ele fixează obiective pe termen lung, fondate pe evaluarea problemelor de mediu şi pe căutarea unei sinergii între diferitele strategii şi cu obiectivele Strategiei de la Lisabona privind creşterea şi locurile de muncă. De asemenea, ele oferă ocazia de a simplifica şi de a clarifica legislaţia existentă. În 2007, statele membre au convenit ca 20% din energia electrică folosită de UE va proveni din surse regenerabile și că emisiile de carbon vor fi reduse cu cel puțin 20% până în 2020 în comparație cu nivelul din 1990. Acest lucru include măsuri de scădere a cantității de combustibili utilizate de autoturisme și camioane cu până la 10% și că ele ar trebui să folosească biocombustibili. Aceasta este considerată a fi una dintre cele mai ambițioase acțiuni a unei regiuni industrializate împotriva încălzirii globale.

2.6. Instrumente de aplicare a politicii de mediu Instrumente Legislative Acquis-ul comunitar reprezintă cadrul juridic al politicii de mediu a Uniunii Europene şi este definit ca ansamblul drepturilor şi obligaţiilor statelor membre ale Uniunii Europene şi se constituie din legislaţia primară, reprezentată de tratatele fondatoare şi completările ulterioare, legislaţia secundară, cuprinzând actele juridice ale instituţiilor comunitare (directive, regulamente, decizii, recomandări, avize) şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE. Instrumente Tehnice Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor în privinţa mediului şi cuprind: • Standarde şi limite de emisii cu rolul de a limita poluarea mediului; • Cele mai bune tehnici disponibile (Best Available Techniques - BAT). Acest termen a fost definit în Directiva 96/61/CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, înlocuită de Directiva 2010/75/CE, referindu-se la cel mai eficient şi înaintat stadiu de dezvoltare al tehnicilor speciale fiind în principal utilizate ca bază pentru stabilirea valorilor limită de emisie pentru prevenirea sau reducerea emisiilor şi a efectelor lor asupra mediului. În acest context „cele mai bune” înseamnă tehnicile cele mai eficiente pentru atingerea unui nivel general înalt de protecţie a mediului; cuvântul „tehnici” se referă la tehnologia utilizată şi modalitatea în care

instalaţia este proiectată, construită, întreţinută, exploatată şi scoasă din funcţiune; cuvântul „disponibile” se referă la tehnicile dezvoltate la un nivel care, considerând relaţia costuri/beneficii, permite punerea lor în aplicare în sectorul industrial relevant, în condiţii economice şi tehnice viabile. • Eco-etichetarea are rolul de a diferenţia produsele eco care au impact redus asupra mediului de alte produse de acelaşi tip. Criteriile de etichetare sunt hotărâte şi revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco (European Union Eco-Labelling Board (EUEB)). • Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM cu rolul de a asigura conformitatea cu legislaţia de mediu Uniunii Europene şi aplicarea uniformă a acesteia. Instrumente Financiare Programul LIFE (Financial Instrument for the Environment) a fost creat în 1992 având ca scop contribuirea la implementarea şi dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu.

Programul a cuprins trei faze: LIFE I cu un buget alocat de 400 milioane de euro pentru perioada 1992-1995; LIFE II cu trei componente: LIFE Natura, LIFE Mediu şi LIFE State Terţe având un buget de 450 milioane de euro pentru perioada cuprinsă între 1996-1999; şi, de asemenea, LIFE III cu un buget de 640 milioane de euro pentru perioada 2000-2006. Pentru perioada 2007-2013 a fost adoptat programul LIFE+ cu un buget de 2,143 mld EUR, constituit prin Regulamentul (CE) nr. 614/2007 din 23 mai 2007 privind Instrumentul financiar pentru mediu. Articolul 1 din Regulament prezintă obiectivul general ca reprezentând contribuţia la aplicarea, actualizarea şi dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu comunitare.

2.7. Strategiile politicii de mediu Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarităţii (adică delegarea de responsabilităţi SM, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) şi încearcă înlocuirea abordării verticale tradiţionale, de tip comandă şicontrol, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE.

Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre: 

Dezvoltarea durabilă,



Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului,



Politica Integrată a Produselor (PIP),



Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării,



Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice,



Strategia europeană de mediu şi sănătate. Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 şi a tendinţei inovatoare a PAM 6, care prevede creşterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu şi care promovează acţiunile orizontale şi integrate.

Bibliografie

1. http://www.euobserver.com/ 2. http://www.euractiv.com 3. http://www.gefonline.org 4. http://www.infoeuropa.ro 5. http://www.mappm.ro 6. http://www.mie.ro 7. http://www.un.org/ 8. J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, op.cit., p. 319-325 9. M. Duţu, Dreptul comunitar al mediului, 1997, J. McCornick, Environmental Policy, în Developments in the European Union, p.193-210 10. http://europa.eu 11. http://europa.eu/legislation_summaries/agriculture/environment/l28027_ro.htm 12. http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_mediu.pdf 13. http://www.business24.ro/articole/ue+politici+mediu