Poe Me

Elena Armenescu

Rosteşte-mă Înveşmântată ca o vestala Învăluită în speranţă Sunt tot acolo, unde m-ai lasat Aştept ca o statuie Să-ţi văd pasul încolţit lângă trepte Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi Te aduc nălucă sub aceeaşi copaci Aerul se tulbură, clipa lovită Aduce zvon de îmbraţişare. Aş zbura... -strigă-mă! Ţi-am spus; şi a răsărit curcubeul lângă suflarea amiezii Tăcerea devenise o dungă subţire printre armonii jefuite de cântec Când eşti departe Rosteşte-mă încet, tandru cu numele meu întreg de zidire Cheamă-mă să te aud! şi ai să vezi cum o petală Îţi va mângâia umărul. Deasupra Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge Când amurgul ţi-aleargă rătăcirile Ducându-te lângă privighetori Departe, în jurul pământului, între nelinişti Rosteşte-mă cu inima uneori!

Elena Armenescu

Contopire În sfera aceea de cristal Ce ne multiplica auzul Ni se înmulţeau ochii, sporea vederea Mâini cu multe degete ne creşteau Pe şolduri, pe coapse Pe spatele gol, arcuit Într-o simfonie adâncă, albastră... Nu ştiam dacă este noapte sau zi Nu ne aminteam punctele cardinale

Flâmande se plimbau pe noi Spirale argintii Ne înconjurau ca nişte liane Înlănţuiau Fiecare braţ, fiecare picior Apoi, ne legau unul de altul În veşnicia unei clipe Spre amintirea unei noi trăiri Pentru că ochiul meu drept şi ochiul tău stâng Erau pereche de când lumea Şi vedeau printre genele înrourate Unde jucau nestingherite curcubee Vedeau... Dinlăuntru spre înafară Cum devenisem o singură cruce Iar inimile, clopote de catedrală.

Orbul (marin sorescu) Uneori noaptea Tîrziu după miezul nopţii Şi numai miercurea Îi revenea vederea. Era ca şi cum Ar fi răsărit brusc o stea Numai şi numai pentru el: O lumină mare, dulce, catifelată, O candelă ca pentru prunci, O lumină cum ar fi aureola din jurul sînului sfînt. O lumină extraordinară! Ştia că nu va dura mult. Şi ca să aibă o mărturie, Lua creta pusă la-ndemînă, Se ducea drept la perete Şi scria pe el: "Văzut". Mergea apoi la uşă şi scria pe ea: "Văzută". La fereastră: "Văzută". Pe cuier: "Văzut". Pe duşumea: "Văzută". Bifa ca la un inventar aprig Obiectele din odaia orbirii sale. Chiar pe mîna în care ţinea de obicei toiagul Cu care pipăia, scrijelea febril: "Azi pe data de cutare am zărit clar Această mînă"

Apoi se culca, ostenit. În zilele următoare Era un orb normla, un orb fericit, Pentru ca toate lucrurile printre care Bîjbîia Le ştia văzute. Şi continua să fie un orb fericit, fericit, Pînă cînd se ştergea creta.

Ana Blandiana

Hotarul Caut începutul răului Cum căutam în copilărie marginile ploii. Alergam din toate puterile să găsesc Locul în care Să mă aşez pe pământ să contemplu De-o parte ploaia, de-o parte neploaia. Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte De a-i descoperi hotarele Şi reîncepea înainte De-a şti până unde-i seninul. Degeaba am crescut. Din toate puterile Alerg şi acum să găsesc locul unde Să mă aşez pe pământ să contemplu Linia care desparte răul de bine. Dar întotdeauna răul încetează-nainte De a-i descoperi hotarul Şi reîncepe-nainte De-a şti până unde e binele. Eu caut începutul răului Pe acest pământ Înnorat şi-nsorit Rând pe rând.