Economie Socială: Curs Universitar Pentru Studenții Programului De Masterat “managementul Administrației Publice”,

Economie socială Curs universitar pentru studenții programului de masterat “Managementul administrației publice”,

Titular: Dorin Vaculovschi Dr. în economie, conferențiar universitar ASEM 2018

Bibliografie:                  

Г. Слезингер «Социальная экономика», - М. 2001. D. Varjan „Economie și politici sociale”, www.ase.ro Barr N. „The Economics of the Welfare State”, Stanford University Press 1998. Jozeph Stiglits “Economics of the public sector” M. MGU. 1997 Л. Якобсон “Экономика общественного сектора. Основы теории государственных финансов”, M. МГУ, 1995. P.Dj. Ehrenberg, P.S. Smith. “Contemporary labour economics”,- M.,1996. Г. Меликьян, Р. Колосова “Экономика труда и социально-трудовые отношения”,- M. МГУ., 1997. S. Fischer, R. Dornbusch “Economics”,- M. 1997. G. Becker “Capitalul uman”,- București, 1998. Poenaru Maria, Politică socială și indicatori sociali, Ed. ALL, București 1998. Raportul Național al Dezvoltării Umane din Republica Moldova, PNUD, 1997 - 20011. Mărginean I, 2000 – Economia Politicilor Sociale – Editura Ars Docendi, București Pop L. M. (coord.) – 2002 - Dicționar de Politici Sociale, Editura Expert, București Atkinson, Tony – Cantillon, B. – Marlier, E. – Nolan, B. : Social Indicators: The EU and Social Inclusion. Oxford: Oxford University Press, 2002. Popescu, L. (2004), Protecția socială în Uniunea Europeană. Ed. a II a , Cluj: PUC, (capitolul 1). Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, București: Editura Expert. Zamfir, Elena – Zamfir, Cătălin (eds.): Politici sociale. România în context european. București: Alternative, 1995. Zamfir, Cătălin, Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvoltarea socială, Ed. Polirom, Iași, 2006;

Tema 1: Introducere în economia socială 1.

Obiectul de studiu al economiei sociale

2.

Considerente metodologice

3.

Evoluția conceptului de economie socială

4.

Limitele (dimensiunea economiei sociale)

5.

Economie socială versurs politici sociale

1. Obiectul de studiu al economiei sociale 

Economia socială este o abordare a economiei din perspectiva finalității sale sociale, iar scopul acesteia este să asigure o existență demnă, onorabilă, pentru om, a cărui existență trebuie permanent să se situeze la standardele de normalitate.



Obiectul de studiu al Economiei sociale este tocmai studiul normalității și a modului cum se asigură aceasta, cum se asumă progresele economiei pentru toți membrii societății apți de muncă și încadrați ca atare, neîncadrați, tineri sau vârstnici, bolnavi sau sănătoși.



Economia socială include activitățile specifice menite să satisfacă exigențele stării de normalitate ale oamenilor ca ființe care au o mulțime de probleme. Aceste activități specifice fac parte din economie și se interferează cu toate componentele sale.

1. Obiectul de studiu al economiei sociale Sursele ideologice ale economiei sociale ideile socialismului, (Claude Henri de Saint Simon si Charles Fourier, Robert Owen) – propuneau în locul revoluției sociale, transformarea evoluționistă a comunităților locale, a statelor și în final a lumii întregi într-o vasta „ Republica cooperatista”. Aceasta se putea realiza prin ajutor mutual, autoorganizare a societății, prin diverse forme de cooperative, de asociații sociale etc., care ar fi putut îndeplini, pe baza voluntara, toate funcțiile îndeplinite mai înainte de organele de stat pentru ca in final, sa-l înlocuiască pe acesta din urma.

1. Obiectul de studiu al economiei sociale 

liberalismul - societatea in ansamblul său nu exista ca entitate distincta, ea nu este decât o adunare de simpli indivizi legați de o vasta legătura și relații diverse. Bunul suprem al umanității este deplina autonomie a tuturor indivizilor și dreptul lor de a-și satisface interesul personal, și îndeosebi de a se îmbogăți. Deoarece o societate nu exista ca atare nu exista nici „bine social general” în raporturile dintre indivizi, iar profitul economic joaca rolul cheie. Primele bănci cooperatiste (și mai târziu alte tipuri de cooperative ) pe care lea fondat in Germania s-au consacrat să ajute, nu grupurile sociale cele mai sărace, ci pe cei care posedă deja ceva: producătorii mici si mijlocii, artizanii si fermierii cu averi medii. Potrivit conceptelor liberale, apărându-i în dezvoltarea comercială individuală, ce contribuiau la crearea de locuri de munca și de bunăstarea generală și, cu aceeași ocazie, s-a îmbunătățit și soarta celor mai săraci.

1. Obiectul de studiu al economiei sociale 

solidaritatea creștină - societatea umana este o comunitate reala de indivizi care combină aspectele fizice și spirituale ale ființelor umane, și este legată prin diverse obligații naturale. Familiile sunt unitățile fundamentale ale structurii sociale, rolul cheie în organizarea socială îl joaca divizarea muncii. Acest lucru poate fi atins prin „corporații” diverse, adică mici grupuri bazate pe solidaritatea creștină si care permit inserția sociala și economică a indivizilor și a familiilor în curentul dominant al societății. Cooperativele sunt una din formele unor asemenea corporații.

1. Obiectul de studiu al economiei sociale 

Organizațiile Economiei Sociale sunt actori economici si sociali activi în toate sectoarele care se caracterizează in principal prin scopurile si prin forma lor specifica de antreprenoriat. Economia sociala include organizații cum sunt cooperativele, mutualele, asociațiile si fundațiile. Aceste întreprinderi sunt deosebit de active in anumite domenii cum ar fi protecția sociala, serviciile sociale, sănătatea, băncile, asigurările, producția agricola, serviciile de Proximitate, educație si formare, cultura, sport si activități recreative.”

(Definiția CEP – CMAF Conferința Europeana Permanenta a Cooperativelor, Mutualităților, Asociațiilor si Fundațiilor este singurul Comitet din Europa care regrupează si are autoritate asupra principalelor categorii de actori ai Economiei Sociale)

1. Obiectul de studiu al economiei sociale Economia socială:  Se bazează pe principiile solidarității si a implicării individuale in procesul cetățeniei active;  Generează slujbe de buna calitate și un nivel de viața mai bun;  Oferă un cadru care sa permită apariția unor noi întreprinderi și noi forme de munca;  Joacă un rol important în dezvoltarea locala și coeziune sociala;  Este responsabilă social;  Este un factor de democrație;  Contribuie la stabilitatea și pluralismul piețelor economice;  Este formatoare de noi mentalități care sa contribuie la atingerea unei conștiințe sociale de ordin superior;  Corespunde priorităților Uniunii Europene și ale obiectivelor strategice: coeziune socială, ocupare deplină, lupta împotriva sărăciei, democrație participativă, o mai buna guvernare, dezvoltare durabilă.

1. Obiectul de studiu al economiei sociale

1. Obiectul de studiu al economiei sociale Caracteristicile distinctive ale întreprinderilor economiei sociale: Supremația individului si a obiectivelor sociale în fața capitalului; Calitatea de membru voluntară și deschisă; Controlul democratic exercitat de către membri;

Combinarea intereselor membrilor, utilizatorilor si/sau interesul general; Apărarea și aplicarea principiului solidarității si responsabilității; Management autonom și independent față de autoritățile publice; Surplusul este utilizat pentru a contribui la obiectivele de dezvoltare durabila, servicii de interes pentru membri sau servicii de interes general.

1. Obiectul de studiu al economiei sociale Activitățile specifice întreprinderilor economiei sociale: Asigura realizarea infrastructurii și a serviciilor necesare pentru a face mai ușor pentru alții sa înființeze întreprinderi mici sau sa înceapă proiecte generatoare de venit pentru comunitățile locale; Asigura servicii comunitare și comerciale care sa satisfacă necesitățile locale cele mai importante si mai urgente; Se angajează în activitățile de comerț din care sectorul privat s-a retras ca urmare a faptului ca nu era destul de profitabil; Acționează sa furnizeze unele dintre serviciile care în trecut erau asigurate de sectorul public, lupta mai degrabă pentru o comunitarizare a serviciilor publice decât pentru o privatizare a acestora; Acționează intens pentru a crea locuri de munca mai ales pentru persoanele care sunt slab calificate sau pentru persoanele cu handicap; Folosește resursele umane disponibile pe plan local pentru a dezvolta proiecte locale.

1. Obiectul de studiu al economiei sociale

În 1995, Comisia europeana a recunoscut ca 50% din populația diferitelor state membre ale Uniunii Europene era angajata, într-o forma sau alta, in Economia Sociala.

1. Obiectul de studiu al economiei sociale Organizații care fac parte din economia socială: societăți în beneficiul comunitații - society for the benefit of the community societăți amicale - friendly society societăți reciproce, comune - mutual society societăți de consum pentru vânzare cu amânuntul - consumer retail society cooperative de producție - workers co-operative, industrial productive co-operative cooperative comunitare - community co-operative întreprinderi comunitare - community enterprise cooperative de vecinătate - neighbourhood co-operative afaceri comunitare - community business întreprinderi din al treilea sector - third sector enterprise trusturi comunitare - community trust afaceri sociale - social business

1. Obiectul de studiu al economiei sociale Organizații care fac parte din economia socială: trusturi pentru dezvoltare comunitara - community development trust asociații pentru dezvoltare comunitara - community development association trust de dezvoltare locala - local development trust companii comunitare - community company corporații de dezvoltare comunitara - community development corporation corporații in beneficiul comunității - community benefit corporation întreprinderi sociale - social enterprise firme sociale - social firm întreprinderi voluntare - voluntary enterprise housing co-operative community housing association community housing trust uniuni de credit - credit union inițiative financiare pentru dezvoltare comunitara - community development finance initiative

1. Obiectul de studiu al economiei sociale Principiile de responsabilitate socială ale întreprinderilor economiei sociale: într-un nivel mai înalt al satisfacției consumatorului dar si al loialității lui  o reputație mai buna a societății, a mărcii si a produsului

 angajați mai motivați, care dau un randament mai mare  legături mai bune cu comunitatea locala si cu autoritățile publice  o reducere a costurilor.

2. Considerente metodologice 

Abordarea pozitivă tinde să explice realitatea economică prin observații și analize pasive, fără a interveni în realitatea economică dată și fără a formula careva propuneri de schimbare a acesteia.



Abordarea normativă se axează pe enunțul „ce și cum trebuie să fie”.

2. Considerente metodologice 

Principiul de constrângere reiese din legea rarității, lege economică generală, formulată de clasicii economiei politice. Potrivit acestei legi, resursele sunt rare, și dacă acestea au fost utilizate pentru satisfacerea unei nevoi, ele nu pot fi îndreptate spre satisfacerea altei nevoi. Astfel, dacă o resursă umană a fost utilizată pentru construcția drumurilor, ea nu poate fi utilizată pentru prestarea serviciilor educaționale.

2. Considerente metodologice 

Principiul de raționalitate presupune că toți subiecții dintr-o economie au un comportament rațional, potrivit căruia ei tind să-și maximizeze utilitatea și să-și minimizeze costurile. Orice individ dorește să obțină un efect mai mare cu un efort mai mic. În acest caz, atât utilitatea cât și costurile au un conținut mai larg decât abordarea lor tradițională monetară, iar maximizarea profitului întreprinderii sau a salariului lucrătorului sunt doar cazuri particulare de maximizare a utilității. Un individ poate obține o utilitate și în rezultatul unor activități filantropice sau a unor activități determinate de pasiunile lui (jocul în șah, sportul, pescuitul, turismul etc.) care nu se înscriu în logica economica și nu pot fi cuantificate din punct de vedere monetar. De asemenea, unii întreprinzători consideră că, angajând în cadrul întreprinderii lor persoane pe care nu le agreează (de ex. femei, negri sau reprezentanți ai altor naționalități), chiar și în cazul când aceste persoane dispun de calificarea și capacitatea de muncă necesară, ei suportă anumite costuri suplimentare care nu pot fi măsurate în unități economice.

2. Considerente metodologice 

Decizia economică optimă a oricărui individ sau agent economic rezultată dintr-o alegere liberă reprezintă rezultatul combinării principiilor de constrângere și raționalitate. Iar analiza comparativă a efectelor (câștigurilor) și a eforturilor (costurilor) din cadrul oricărui fenomen, proces, activități etc. reprezintă caracteristica de bază a metodei economice care deosebește știința economică de alte științe socio-umane care pot avea același obiect de studiu.



Reieșind din considerentul, că orice individ își are propriul sistem de apreciere a utilităților, care deseori nu se supune unor evaluări monetare, decizia economică individuală poartă un caracter subiectiv. Acest enunț are o importanță deosebită în analiza cererii și ofertei individuale de muncă, or decizia de a presta sau de a nu presta servicii de muncă pe piața muncii este determinată nu numai de nivelul salariului, dar și de o serie de factori neeconomici.

2. Considerente metodologice Economia socială utilizează mai multe metode și instrumente de cercetare împrumutate:



Fizico-matematice. Prin intermediul metodelor fizico-matematice realitatea economică este privită ca un fenomen fizic, încercând să se descopere legi și principii similare celor fizice, exprimate prin diverse formule sau modele matematice.



Biologo-organiciste. Metodele și instrumentele biologo-organiciste caută să analizeze realitatea economică în contextul legilor vieții organice. Această concepție este mai nuanțată, mai puțin rigidă, ea reușind să scoată omul din ecuațiile matematice.



Psihosociologice. Metodele și instrumentele psihosociologice se deosebesc de celelalte prin faptul că privesc omul concomitent și ca obiect și ca subiect al realității economice, el fiind atât observator, cât și observat.

2. Considerente metodologice Instrumentele procesului de cercetare și analiză utilizate de economia socială: 

principiul “ceteris paribus” – pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a logicii, conform căruia interpretarea fenomenului se face prin neglijarea acelor elemente și factori care sunt variabile și nu au o legătură directă cu evoluția fenomenului. De regulă, sunt considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic.



abstracția științifică – este o altă componentă a metodologiei economiei. Caracterul complex al economiei și posibilitățile limitate ale fiecărui cercetător fac necesară înaintarea în trepte pe drumul dificil al cercetării.

2. Considerente metodologice 

unitatea dintre analiză și sinteză – Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului sau fenomenului cercetat în elementele sale componente și cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părți necesare ale întregului. Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne și desemnarea acestuia printr-un simbol.



unitatea dintre metoda istorică și cea logică de analiză economică – Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea și fixarea faptelor și evenimentelor, așa cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esențial și constituie verigi obiectiv necesare.

2. Considerente metodologice 

unitatea analizei cantitative și calitative – Pornindu-se de la premisa că realitatea însăși se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să țină seama de conexiunile dintre actele și faptele economice (aspectul calitativ al analizei). În măsura în care sunt cunoscute legile de mișcare a economiei, analiza cantitativă este calea de aflare a sensului și intensității acestei mișcări.



modelarea matematică – (reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfășurare a procesului și fenomenului real) constituie o treaptă importantă în indicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unității analizei calitative și cantitative

3. Evoluția conceptului de economie socială •

Adam Smith

•

Revoluția marginală

•

Instituționalismul

•

Revoluția Keynesiană

•

Concepția statului bunăstării

•

Teoria capitalului uman

•

Conceptul de calitate a vieții

•

Conceptul de dezvoltare umană

•

Statul social European

3. Limitele (dimensiunea economiei sociale)

1 Материальнопроизводственная сфера

Экономическая среда

4 Рынок труда 7 Человеческий капитал

Социальная сфера

6 Виртуальный сектор 2 Финансовый рынок

5 Реальный сектор 3 Товарный рынок

3. Limitele (dimensiunea economiei sociale) Ramurile sferei sociale Ocrotirea sănătății Educația știința și tehnologia Cultura mass-media, sport, turism

Activitatea reală Servicii medicale Servicii educaționale Inovații Dezvoltarea fizică și spirituală a populației

Servicii sociale, comerț, alimentația publică

Prestarea serviciilor sociale

Servicii comunale

Asigurarea cu spațiu locativ și cu o calitate a locuirii adecvată Servicii de transport Acordarea asistenței sociale persoanelor vulnerabile Colectarea cotizațiilor de asigurare și efectuarea plăților curente Cotizații pentru pensii și plata pensiilor

Transportul de pasageri Asistența socială Asigurările sociale

Asigurarea cu pensii Condițiile de muncă și protecția muncii

Profilactica riscurilor accidentelor de muncă și a condițiilor nocive de muncă

Ordinea publică

Măsuri de asigurare a ordinii publice

3. Limitele (dimensiunea economiei sociale) Экономическая география

Демография

Социальная экология

Политология Прогностика

Экономическая теория

Экономика и управление народным хозяйством

Социология Социальная экономика

Социальная защита и страхование

Теория управления Теория организаци и

Экономика и управление социальной сферой

Экономика труда

Управление социальнотрудовыми системами

4. Economie socială versurs politici sociale Politica socială reprezintă 

intervenția statului în configurația proceselor sociale caracteristice unei anume colectivități, în scopul modificării lor intr-o direcție considerate de către actorii politici a fi dezirabila. Se încearcă astfel prin mecanisme proprii de distribuire si redistribuire a resurselor existente in comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări colective.



modificarea caracteristicilor vieții sociale



egalizarea oportunităților vieții sociale Actorii implicați în promovarea obiectivelor politicii sociale Sectorul public (Statul) Sectorul privat (organizațiile, întreprinderile, companiile etc.) Societatea civilă (organizațiile non-guvernamentale) Populația (prin activități de voluntariat)

   

4. Economie socială versurs politici sociale Obiectivele politicilor sociale 

promovarea unor bunuri publice (apărare, securitate, infrastructura urbanistica, sănătate, educație, cultura, știința),





Bunurile publice reprezintă acele bunuri care se caracterizează prin proprietățile de non-excludere și non-rivalitate. Non-excluderea reprezintă situația în care nu există nici o posibilitate de excludere a consumatorului indiferent dacă acesta a plătit sau nu pentru consumul bunului dat. Non-rivalitatea reprezintă situația în care creșterea numărului de utilizatori a unui bun nu conduce la reducerea utilității individuale a fiecăruia.

protecție sau securitate sociala (a segmentelor populației care dintr-un motiv sau altul, sunt în dificultate. Aceasta se realizează prin sistemul asigurărilor sociale si sistemul asistenței sociale),



dezvoltare sociala (politica socială formulează obiective de asigurare a unor condiții sociale care sunt considerate a fi importante global pentru colectivitate în procesul de dezvoltare a științei, educației, culturii, responsabilității umane etc.)



În circuitul științific se mai utilizează conceptele de capital social și investiții în capital social, dezvoltare umană, coeziune socială

Tema 2. Reperele economiei sociale UE 1.

Cadrul legal al politicilor sociale din cadrul UE

2.

Politici sociale UE - concepte de bază

3.

Actori instituționali ai politicii sociale in UE

4.

Repere de bază ale politici sociale UE expuse în Strategia de la Lisabona

5.



Agenda politicii sociale



Priorități ale politicii sociale



Direcții de acțiune ale politicii sociale

Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale

1. Cadrul legal al politicilor sociale din cadrul UE

Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează in acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială.

1. Cadrul legal al politicilor sociale din cadrul UE Principalele acte legislative Tratatul de Roma (1957) - pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulație a muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, in contextul creării pieței comune. Se creează Fondul Social European, instrumentul de finanțare a politicii sociale și cel mai vechi dintre fondurile structurale.

Actul Unic European (The Single European Act) (1986) - conține directive privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, introduce dialogul social și conceptul de coeziune economică și socială Carta Socială (1989) - stabilește drepturile sociale fundamentale și, odată cu acestea, direcțiile de acțiune ale politicii sociale

1. Cadrul legal al politicilor sociale din cadrul UE 

Tratatul de la Maastricht (1990, ratificat in 1992) - stabilește ca unul din obiectivele Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea intre femei și bărbați [...] creșterea standardelor de viață și a calității vieții...”



Protocolul Social (Social Policy Protocol) (1991) - stabilește obiectivele politicii sociale (prefigurate de Carta Socială): promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor umane, etc.



Cartea Verde (Green Paper) 1993 - deschide procesul de discuție asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar



Cartea Albă (White Paper) (1994) - stabilește prioritățile politicii sociale pană in anul 2000.

1. Cadrul legal al politicilor sociale din cadrul UE 

Principalele acte legislative (continuare)



Tratatul de la Amsterdam (1997, ratificat in 1999) - este abrogat Protocolul Social, este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement) și este integrat un nou articol in Tratatul UE, privind ocuparea forței de muncă și cunoscut ca Titlul VIII



Strategia de la Lisabona (Lisbon Strategy) (2000) - prin care este stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere. A fost adoptată și Agenda Politicii Sociale, ce preia acele obiective specifice și elemente ale strategiei ce țin de politica socială și le convertește intr-un program de acțiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale



Consiliul European de la Nisa, Decembrie 2000 - a fost aprobată Agenda Socială Europeană până în 2005, obiectivul incluziunii sociale a devenit parte integrantă al planurilor naționale anti-sărăcie.

1. Cadrul legal al politicilor sociale din cadrul UE 

Summit-ul de la Laeken (13–15 decembrie 2001) - au fost analizate progresele realizate în sensul atingerii obiectivului strategic fixat la Lisabona De asemenea, s-a accentuat și necesitatea utilizării indicatorilor structurali pentru evaluarea progreselor și pentru concertarea acțiunilor de întreprins (indicatorii Laeken).



În anul 2008, UE a lansat Agenda Socială (revizuită în 2006) care în prezent este pe deplin coerentă și consolidează obiectivele prevăzute în Strategia de la Lisabona, specificând noi măsuri pentru atingerea acestora. Astfel, accentul de la nivel de societate s-a deplasat la nivel individual, adică spre abilitarea indivizilor de a-și realiza propriul potențial, concomitent susținându-i pe cei care nu pot face acest lucru. Agenda Socială reînnoită este construită în baza a trei principii: (i) oportunități; (ii) acces și (iii) solidaritate.



În noiembrie 2008 Parlamentul European și Consiliul European au decis ca anul 2010 să fie declarat „Anul european privind combaterea sărăciei și excluziunii sociale (2010)”.

1. Cadrul legal al politicilor sociale din cadrul UE 

Baza legală a politicii sociale a fost stabilită prin Tratatul de la Roma (Tratatul Comunității Europene, 1957, și reînnoit), întărită prin Actul Unic European (1986/1987) și consolidată prin Tratatul de la Maastricht (1992) și Tratatul de la Amsterdam (Tratatul Uniunii Europene 1997). Tratatul de la Roma reflectă momentul de început al politicii sociale prin câteva articole referitoare la libera circulație a muncitorilor și a libertății de stabilire a acestora, in contextul creării pieței comune. Actul Unic European a completat această linie prin o serie de articole referitoare la sănătatea și siguranța la locul de muncă, dialogul cu partenerii sociali și coeziunea economică și socială. In momentul de față, cadrul legal general al politicii sociale este dat de Articolele 2 și 13 ale Tratatului CE și Articolul 2 al Tratatului UE, care continuă inițiativele anterioare prin adăugarea de prevederi referitoare la combaterea discriminării (de gen, a discriminării rasiale, etnice, religioase, bazate pe disabilități, vârstă sau orientare sexuală).

1. Cadrul legal al politicilor sociale din cadrul UE 



Astfel, Articolul 2 al Tratatului CE prevede - alături de o dezvoltare economică armonioasă, echilibrată și durabilă – „ un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea intre femei și bărbați [...] creșterea standardelor de viață și a calității vieții...”, in timp ce Articolul 13 se referă la adoptarea de măsuri adecvate pentru „ combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială, religie sau convingeri religioase, dizabilități, varstă sau orientare sexuală”. Tot in Tratatul CE , politica socială este adresată distinct in Titlul VIII (Articolele 125130) – referitor la ocuparea forței de muncă și Titlul XI (Articolele 136-145) – ce se referă explicit la politica socială, educație, formare profesională și tineret. Articolul 2 al Tratatului UE - stabilind obiectivele Uniunii Europene - preia aceste reglementări și menționează promovarea progresului economic și social printr-un nivel ridicat al ocupării forței de muncă, întărirea drepturilor și intereselor indivizilor (prin introducerea cetățeniei europene) și libera circulație a persoanelor. Alături de aceste prevederi juridice stau o serie de directive și reglementări privind Fondul Social European (FSE), condițiile de muncă, ocuparea forței de muncă și șomajul, securitatea socială.

Principalele valori europene expuse în Carta Socială - 1989 

libera circulație a muncitorilor,



angajarea și salarizarea,



îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, protecția socială,



libertatea de asociere și negocierea colectivă,



formarea profesională,



tratamentul egal al bărbaților și femeilor,



protecția sănătății și siguranța la locul de muncă,



protecția copiilor, adolescenților, persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap,



informarea, participarea și consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct

Obiectivele de bază expuse Cartea Verde (Green Paper) - 1993 

prioritățile comune tuturor SM în domeniile pieței muncii, formării profesionale și protecției sociale;



îmbunătățirea situației ocupării forței de muncă;



accelerarea progresului în crearea unui sistem de producție bazat pe calitate;



stimularea solidarității și integrării sociale;



lupta împotriva sărăciei și excluderii sociale;



piața unică și libera circulație a persoanelor;



promovarea egalității de șanse pentru bărbați și femei;



sprijinirea dialogului social;



coeziunea economică și socială;

Obiectivele de bază expuse în Cartea Albă - 1994 

Cartea Albă stabilește liniile de acțiune ale politicii sociale comunitare pană in anul 2000 (când vor fi retrasate in Agenda Politicii Sociale)



Conform acesteia, principala prioritate a fost stabilită ca fiind crearea de noi locuri de muncă, strâns corelată cu formarea unei forțe de muncă educate, încurajarea unor standarde ridicate de muncă și crearea unei piețe europene a muncii – ce constituie prioritățile imediat următoare. Alături de acestea stau crearea de oportunități egale pentru femei și bărbați,



politica și protecția socială, sănătatea publică, parteneriatele sociale, cooperarea internațională și eficacitatea implementării legislației europene.

Obiectivul central al Strategiei de la Lisabona -2000

"cea mai competitivă și dinamică economie din lume, capabilă în asigurarea a unei creșteri economice durabile, care este în stare să creeze mai multe și mai bune locuri de muncă și un grad mai înalt al coeziunii sociale..."

Elementele constitutive ale strategiei de la Lisabona. Politici, instrumente și măsuri concrete. Politici

Instrumente

Măsuri concrete

Ocuparea forței de muncă

Strategia Europeană de ocupare a forței de muncă: Raport Comun cu privire la ocuparea forței de muncă. Linii Directoare și Recomandări pentru statele membre. Politici de ocupare a forței de muncă.

Servicii de ocupare a forței de muncă mai bune. Adaptabilitate combinată cu siguranță. Egalitate de șanse. Îmbătrânire activă.

Protecție socială

Obiective comune pentru acordarea pensiilor. Abordare integrată în vederea acordării unor pensii sigure și durabile.

Soluții la problema îmbătrânirii populației.

Incluziune socială

Obiective comune. Program de Acțiune Comunitar pentru combaterea discriminării. Strategia-cadru cu privire la egalitatea de gen.

Măsuri punctuale pentru Planurile Naționale de Acțiune.

Obiective comune de politică socială aprobate la Consiliul European de la Nisa, Decembrie 2000: 

promovarea accesului tuturor pe piața forței de muncă și a accesului la resurse, drepturi, bunuri și servicii;



prevenirea excluziunii sociale;



acțiuni în sprijinul celor mai vulnerabili;



mobilizarea tuturor celor implicați (stakeholders): instituții europene, guverne naționale, societatea civilă (organizații non-guvernamentale), agenții private de servicii sociale, beneficiarii serviciilor sociale, persoane aflate la nevoie.

2. Politici sociale UE - concepte de bază 

Statul social european – construcție politică specifică societății moderne, statul social de tip european este produsul instituționalizat rezultat din acțiunea complexă a factorilor de natură geopolitică, tehno-economică, demografică și socială asupra culturii actorilor politici și economici:elite, partide, organizații patronale, sindicate, mișcări sociale și organizații internaționale paneuropene. Concepțiile ideologice dominante referitoare la ierarhia valorilor politice și la rolul statului, comunităților și al indivizilor în reglementarea problemelor economico-sociale au evoluat în permanență, astfel încât legitimitatea diferitelor tipuri de politici sociale europene variază în funcție de contextul cultural-național și istoric. Modelul social european este unul dintre pilonii unei strategii integrate mai vaste, ale cărei baze s-au pus încă de la Lisabona.

2. Politici sociale UE - concepte de bază 

Incluziunea socială reprezintă un proces care asigură peroanelor expuse riscului sărăciei și a excluziunii sociale oportunitățile și resursele necesare pentru o participare deplină la viața economică, socială și culturală din societate, și care le-ar asigura un nivel de trai considerat decent în societatea în care trăiesc. Acest fapt le va asigura și o mai mare participare la procesele de luare a deciziilor care afectează viețile lor, precum și accesul la drepturile lor fundamentale.

2. Politici sociale UE - concepte de bază 

Coeziunea socială reprezintă un liant al vieții unei societăți bazat pe o serie de factori care îi determină pe membrii acesteia să conviețuiască împreună. Aceasta presupune responsabilitatea tuturor membrilor unei societăți pentru bunăstarea socială, dezvoltarea relațiilor de încredere și parteneriat bazate pe egalitatea în drepturi, demnitatea umană, autonomia personală etc. Strategia Europeană pentru Coeziune Socială definește coeziunea socială ca „capacitatea societății de a asigura bunăstarea tuturor membrilor săi prin reducerea disparităților și evitarea polarizării și marginalizarea oamenilor”. Potrivit Strategiei, „Bunăstarea presupune nu numai non-discriminarea și respectarea drepturilor omului, dar și: 

respectarea demnității fiecărei persoane, precum și recunoașterea abilităților și contribuția lor la societate, respectând pe deplin diversitatea culturilor, opiniilor și credințelor religioase;



libertatea fiecărui individ de a-și controla dezvoltarea personală pe tot parcursul vieții lor;



posibilitatea fiecărei persoane de a participa în mod activ la viața societății în calitate de membru cu drepturi depline".

2. Politici sociale UE - concepte de bază 

Metoda Deschisă de Coordonare, presupune că statele membre, se obligă în baza obiectivelor generale să contribuie la "Realizarea unui impact decisiv asupra eradicării sărăciei și a excluziunii sociale, până în 2010". În același timp, prin intermediul acesteia, se oferă o autonomie largă în selectarea căilor și a mijloacelor de a atinge obiectivele stabilite la nivel comunitar, de asemenea, și a priorităților pe care țările intenționează să-și concentreze eforturile. Prioritățile naționale și modalitățile de atingere a acestora sunt definite în planurile naționale de acțiuni, adoptate de către fiecare țară în parte. Comisia Europeană încurajează toate statele membre la schimb de experiență cu privire la progresul în domenii politice specifice, precum și în selectarea celor mai bune practici în domeniul lor de monitorizare și evaluare. Pentru a susține schimbul de experiențe, se efectuează revizuiri periodice și evaluări ale politicilor care includ evaluarea reciprocă prin rapoarte anuale privind incluziunea socială.

2. Politici sociale UE - concepte de bază 

Acestea sunt rezumate în documente de lucru elaborate de către CE, precum și numeroase programe transnaționale și de cooperare, finanțate de către CE. Trei domenii politice asigură cadrul MDC ca proces: 

Eradicarea sărăciei și a excluziunii sociale;



Pensii viabile și adecvate;



Sănătate și îngrijire pe termen lung, accesibilă, calitativă și durabilă.[

Metoda Deschisă de Coordonare (MDC) pentru combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale – câteva remarci: 

Dacă o politică monetară comună și trecerea la o monedă unică a fost posibilă (tratatul de la Maastricht, 1992), atunci de ce nu ar fi posibilă și o politică comună de combatere a sărăciei? (remarca lui Vanderbroucke, ministrul Belgian al Securității Sociale, 1999)



Întocmirea MDC a urmat în mare măsură modelul Strategiei Europene pentru Ocuparea Forței de Muncă (European Employment Strategy); obiectivele acesteia din urmă pentru anul 2010 sunt: o rată de ocupare de 70%; o rată de ocupare în rândul femeilor de 60%; o rată de ocupare de 50% în rândul celor peste 50 de ani; Accentul pus pe creșterea productivității muncii, caracterul inclusiv și integrat al pieței forței de muncă, prestații sociale pentru cei care muncesc (trecerea de la welfare la workfare).

Metoda Deschisă de Coordonare (MDC) pentru combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale – câteva remarci: 

Obiectivul MDC pentru 2010: înjumătățirea ratei de sărăcie în UE, de la 18% în 2000 la 9%. Rata de sărăcie se referă la deprivarea financiară, măsurată la nivel de gospodărie relativ la pragul de 60% din venitul median pe gospodărie într-o anumită țară.



Combaterea sărăciei în rândul copiilor: în Irlanda, Regatul Unit, Germania și Austria rata de sărăcie în rândul copiilor este cu 20% mai mare decât rata de sărăcie la nivel de populație, în Franța, cu 10% mai mare; ratele de sărăcie în rândul copiilor sunt mai scăzute decât cele în rândul adulților doar în țările nordice (scandinave);



EUROSTAT – se ocupă cu redactarea statisticilor la nivelul UE, principala sursă de dată: European Household Panel Survey (ancheta panel a gospodăriilor din UE);



EUROMOD – se ocupă cu evaluarea impactului măsurilor pe baza MDC

Componentele coeziunii sociale Aspectele realității sociale Calitatea vieții (bunăstarea generală)

Mediul de viață (responsabilitatea reciprocă a participanților)

Nivelul de realizare

Aspectele cheie ale coeziunii sociale

La nivel de societate

Nonviolența în soluționarea conflictelor, pacea

La nivel individual interindividual

Bunăstarea cetățeanului: - egalitatea în realizarea drepturilor/interzicerea discriminării; - demnitatea/aprecierea; - autonomia/dezvoltarea personală; - participarea/îndeplinirea obligațiilor cetățenilor

și

Condițiile generale ale responsabilității reciproce a participanților pentru bunăstarea generală

Scopul general al bunăstării: caracterul universal și inseparabilitatea drepturilor umane și dezvoltării stabile Metodele responsabilității reciproce: conștiința civică, abordarea asociativă și competențele democratice Economia întru bunăstarea individuală și colectivă (compatibilitatea obiectivelor și dezvoltării economice și coeziunii sociale)

Componetele de bază ale vieții (integritate)

Legături

Legături pe verticală (altele decât tradițiile și/sau sistemele economice și instituționale)

Încredere

Măsurarea triplă a încrederii: - încrederea în sine și în relațiile interpersonale; - încrederea în instituții, ONG-uri, întreprinderi; - încrederea în viitor

Cunoștințe colective și simțul apartenenței

Cunoștințe generale și conștiința civică colectivă, sentimentul de apartenență multiplă, care presupune dreptul la diferențieri, interdependență și responsabilitate reciprocă.

Valori

Valori civice: - sentimentul justiției și binelui comun; - sentimentul de solidaritate și responsabilitate socială; - toleranța/interesul față de diferențieri/sinceritate

Sentimente

Satisfacerea aspirației oamenilor la o viață autonomă onorabilă

3. Actori instituționali ai politicii sociale în UE 

Comisia Europeană - este direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicilor sociale, prin Direcția Generală(DG) Probleme Sociale și Ocupare a Forței de Muncă.3 Rolul său este de a iniția si definitiva noi acte legislative in domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. In activitatea sa, DG colaborează cu DG Mediu și DG Dezvoltare Regională.



Parlamentul European - este implicat in procesul decizional prin Comitetul pentru Ocupare și probleme sociale4, ale cărui responsabilități au in vedere diverse aspecte ce țin de politica de ocupare a forței de muncă și de politica socială.



Consiliul UE - este echivalentul unui consiliu de miniștri la nivel european și se reunește de câteva ori pe an , in scopul coordonării politicilor sociale ale SM.

3. Actori instituționali ai politicii sociale în UE 

Comitetul Economic și Social (CES) are rol consultativ in procesul de decizie și emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene, care au insă numai caracter informativ. CES constituie legătura cu societatea civilă, in cadrul său fiind reprezentate diverse organizații economice și sociale de pe teritoriul SM.



Comitetul de Ocupare (a forței de muncă) - a fost înființat in anul 2000 (înlocuind Comitetul pentru Ocupare și Piața muncii), are rol consultativ și este activ implicat in dezvoltarea Strategiei europene de angajare a forței de muncă (European Employment Strategy), precum și in promovarea coordonării intre SM in privința politicilor ce țin de ocuparea și de piața forței de muncă.



Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei, cu sediul la Viena - a fost înființat in 1997 (începându-și activitatea in 1998) și sprijină procesul decizional prin furnizarea de date și informații referitoare la situația rasismului, xenofobiei, islamofobiei și anti-semitismului la nivel comunitar, precum și elaborarea de studii și strategii de acțiune in acest domeniu.

3. Actori instituționali ai politicii sociale în UE 

Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă a fost înființată in 1975 și are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată in două direcții: (1) managementul cercetării și (2) informare și comunicare. De asemenea, Fundația sprijină procesul decizional prin furnizarea de date privind îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă la nivel european.



Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate la Locul de Muncă , cu sediul la Bilbao - a fost înființată in 1996, in scopul de a colecta, disemina și facilita schimbul de informații și bune practici in domeniu. Rolul său in procesul decizional constă in furnizarea de date privind sănătatea și securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate propunerile și inițiativele Comisiei Europene in această direcție.

3. Actori instituționali ai politicii sociale în UE 

Alături de aceste organisme comunitare, un rol important in trasarea cadrului politicii sociale îl au partenerii sociali, reprezentați de Confederația Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE7) și Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP). Aceștia sunt implicați in procesul de dialog social și reprezintă angajații, patronatul și sectorul profesiilor liberale.

4. Repere de bază ale politici sociale

UE expuse în Strategia de la Lisabona. Agenda politicii sociale Agenda Politicii Sociale este documentul programatic și cadrul de implementare al politicii sociale comunitare in perioada 2000-2005 și a fost adoptată în anul 2000, ca rezultat al “Strategie de la Lisabona” - elaborată in anul 2000, in cursul președinției portugheze. Strategia prezintă obiectivul pe 10 ani (2010) al UE - de transformare a economiei comunitare in cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere - și descrie strategia elaborată pentru realizarea acestuia, ce reflectă aproape toate activitățile economice, sociale și de mediu ale UE. Altfel spus, obiectivul Uniunii pentru următoarea decadă este de a crește performanța economică, de a crea mai multe locuri de muncă (și mai bune) și de a folosi la maxim posibilitățile oferite de o societate bazată pe cunoaștere („knowledge-based society”).

4. Repere de bază ale politici sociale UE expuse în Strategia de la Lisabona. 

Agenda Politicii Sociale preia acele obiective și elemente ale strategiei ce țin de politica socială și le convertește într-un program de acțiune pe 5 ani, ce constituie cadrul politicii sociale actuale și care are drept principiu de bază întărirea rolului politicii sociale ca factor productiv. În plus, Agenda reflectă transformarea și trecerea acestei politici de la o abordare bazată pe minimizarea consecințelor sociale negative (apărute odată cu schimbarea structurală) la una centrată pe calitate și având in vedere „modernizarea sistemului social și investiția in oameni”, care integrează politica socială cu politica economică și politica de ocupare a forței de muncă.

4. Repere de bază ale politici sociale UE expuse în Strategia de la Lisabona. Priorități ale politicii sociale pentru perioada 2000-2005 gradul ridicat de ocupare al forței de muncă

– are in vedere crearea și promovarea de noi locuri de

muncă;

calitatea muncii

– se referă la locuri de muncă mai bune și la moduri mai echilibrate de combinare a vieții

profesionale cu viața personală, ceea ce implică existența unor politici de angajare mai bune, salarii rezonabile și o organizare a muncii adaptată atât nevoilor companiilor cat și nevoilor indivizilor;

calitatea politicii sociale propriu-zise

– implică un grad ridicat de protecție socială, existența unor

servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul Uniunii și accesibile tuturor, crearea de oportunități reale pentru toți indivizii și garantarea drepturilor fundamentale și a celor sociale – aspecte ce joacă un rol esențial in atingerea obiectivului pe zece ani al politicii sociale, prin îmbinarea productivității cu satisfacția personal-profesională;

calitatea relațiilor industriale

– are in vedere adaptarea cu succes la schimbările industriale și reflectă

impactul „cunoașterii” – adică al noilor tehnologii și al cercetării – în progresul economic. Aceste priorități reflectă nevoile cu care se confruntă la ora actuală societatea europeană și se constituie ca puncte de referință ale noii politici sociale, fiind secondate de instrumente și direcții de acțiune special adoptate in vederea realizării lor.

4. Repere de bază ale politici sociale UE expuse în Strategia de la Lisabona. Direcții de acțiune ale politicii sociale 

Prioritatea 1: - gradul ridicat de ocupare al forței de muncă și calitatea muncii - țin de dinamica pieței muncii și de sfera profesională, ele sunt tratate împreună și dispun de direcții comune de acțiune ce au in vedere: 

crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune - cu scopul de a crește rata generală de ocupare pană la 70% și rata de ocupare în rândul femeilor pană la 60%;



anticiparea și managementul schimbării

- precum și adaptarea la noul mediu de lucru

(reprezentat de o societate bazată pe cunoaștere și pe dezvoltare tehnologică) – prin informarea corespunzătoare și eficientă atât a angajatorilor cat și a angajaților in vederea ponderării flexibilității și siguranței unui loc de muncă;



exploatarea oportunităților - oferite de o societate bazată pe cunoaștere – prin promovarea învățării continue, a promovării de noi forme de organizare a muncii și creșterea șanselor de angajare a persoanelor cu handicap;



promovarea mobilității forței de muncă

- prin implementarea liberei circulații a forței de

muncă și eliminarea obstacolelor geografice, prin dezvoltarea de mecanisme ce facilitează mobilitatea (inclusiv noile tehnologii);

4. Repere de bază ale politici sociale UE expuse în Strategia de la Lisabona. 

Prioritatea 2: - îmbunătățirea calității politicii sociale - ca atare este reprezentată de măsuri ce au vedere diverse domenii ale vieții sociale și este strâns corelată cu modul in care aceasta interferează cu viața profesională. Direcțiile de acțiune adoptate pentru adresarea acestei nevoi sunt: 

modernizarea și îmbunătățirea protecției sociale

- astfel încât să asigure indivizilor

un venit sigur, să se realizeze securizarea pensiilor și crearea unor sisteme de pensii durabile, să ducă la dezvoltarea unui sistem de sănătate performant;



promovarea incluziunii sociale

- ce are ca obiectiv prevenirea și eradicarea sărăciei,

precum și promovarea participării tuturor in viața economică și socială;



promovarea egalității de gen

- prin promovarea participării femeilor la viața economică,

științifică, socială, politică și civică;



întărirea drepturilor fundamentale și combaterea discriminării - prin asigurarea dezvoltării și respectării drepturilor sociale fundamentale.

4. Repere de bază ale politici sociale UE expuse în Strategia de la Lisabona. 

Promovarea calității in relațiile industriale - este poate domeniul prioritar cu cel mai ridicat caracter de noutate și are in vedere întărirea dialogului social, promovarea competitivității și a solidarității la acest nivel. Acestor direcții de acțiune ce corespund unor priorități specifice se adaugă alte două linii de dezvoltare a politicii sociale, ce corespund dimensiunii extra-comunitare a acesteia: pregătirea in vederea extinderii UE și promovarea cooperării internaționale.

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale 

Strategia europeană de ocupare a forței de muncă - a fost adoptată odată cu introducerea, în Tratatul de la Amsterdam (1997), a capitolului referitor la ocuparea forței de muncă (Titlul VIII). Strategia are drept scop combaterea șomajului la nivelul UE și a fost concepută ca instrument principal de trasare și coordonare a priorităților comunitare în această direcție, priorități ce vor fi adresate de fiecare SM în parte. Astfel spus, rolul acestei strategii este de a coordona, la nivel comunitar, politicile de ocupare ale SM. Inițial elaborată ca strategie de cinci ani, aceasta a fost supusă unei evaluări intermediare in 2000 și unei evaluări a impactului in 2002. In funcție de prioritățile identificate, strategia este structurată pe patru piloni, fiecare reprezentând un domeniu de acțiune a cărui dezvoltare contribuie la o mai bună ocupare a forței de muncă la nivel comunitar:

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale Strategia europeană de ocupare a forței de muncă (continuare) 

1) angajabilitatea – ce reprezintă o nouă cultură in sfera ocupării forței de muncă și se referă la abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea șomajului in randul tinerilor și la combaterea șomajului pe termen lung;



2) antreprenoriatul – ce promovează crearea de noi locuri de muncă prin incurajarea dezvoltării locale;



3) adaptabilitatea – ce are in vedere modernizarea organizării muncii și promovarea contractelor de muncă flexibile;



4) asigurarea de șanse egale – se referă in special la adoptarea de măsuri speciale pentru femei, in scopul reconcilierii vieții profesionale cu viața personală.

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale Strategia europeană de ocupare a forței de muncă (continuare) Modul de funcționare a strategiei este structurat pe mai multe etape, după cum urmează: 

1) stabilirea unor „Direcții in ocuparea forței de muncă” (Employment Guidelines), document elaborat anual și avand la bază o propunere a Comisiei Europene ce este discutată și aprobată de Consiliul European (Consiliul de Miniștri);



2) elaborarea unor „Planuri naționale de acțiune”(National Action Plans) de fiecare SM in parte, ce descriu modul de aplicare a elementelor documentului anterior la nivelul SM respectiv;



3) elaborarea, de către Comisie și Consiliu, a unui „Raport comun asupra ocupării” (Joint Employment Report) ce are la bază planurile naționale de acțiune;



4) trasarea de recomandări specifice pentru fiecare SM (recomandări ale Consiliului, pe baza propunerilor Comisiei).

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale Strategia europeană de ocupare a forței de muncă (continuare) Metoda pe baza căreia se desfășoară acest proces de coordonare a politicilor de ocupare a forței de muncă este o metodă inițiată in cadrul Strategiei de ocupare și cunoscută ca „metoda deschisă de coordonare”. Principiile ce susțin această metodă sunt: 

principiul subsidiarității, ce constă in stabilirea/împărțirea responsabilității intre nivelul comunitar și cel național prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar și responsabilizarea SM in privința implementării măsurilor de acțiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel național;



principiul convergenței, ce constă in urmărirea obiectivelor comune prin acțiuni corelate;



managementul pe bază de obiective, ce se referă la monitorizarea și evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate SM;



monitorizarea pe țară, ce constă in elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul și identifică posibilele bune practici la nivel de SM;



abordarea integrată,

ce presupune extinderea Direcțiilor politicilor pieței muncii in sfera altor

politici (sociale, educaționale, antreprenoriale, regionale și de impozitare).

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale 

Dialogul social – inițiat in 1985, promovat in 1986 (prin Actul Unic European) și consolidat în 1998 - este unul din elementele cheie ale modelului social european și joacă un rol important în cadrul Strategiei europene de angajare a forței de muncă. Dialogul social reprezintă o procedură de consultare la nivel comunitar, in care sunt implicați diverși parteneri sociali, pe de o parte, și Comisia Europeană, pe de altă parte. Partenerii sociali implicați , așa cum am arătat anterior, sunt: Confederația Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) și Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP), reprezentând angajații, patronatul și sectorul profesiilor liberale. In timp, dialogul social s-a dovedit a fi o procedură eficientă de găsire a soluțiilor comune in dezvoltarea politicilor sociale, având ca rezultat un număr de opinii comune și de acorduri colective (4) intre partenerii sociali și Comisia Europeană. Opiniile sunt expresii formale ale rezultatului dialogului social, ce nu impun obligații asupra părților implicate ci reprezintă numai o poziție comună, de compromis, asupra unui aspect problematic.

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale 

Pană acum au fost adoptate 15 astfel de opinii comune. Spre deosebire de acestea, acordurile colective au caracterului unui angajament asumat de comun acord de către părțile interesate și reprezintă o modalitate de a conveni asupra unei soluții ce rezolvă o problemă comună. Acordurile realizate pană in prezent se referă la: 

concediul parental (1996) – prevede posibilitatea lucrătorilor de a primi concediu parental după nașterea copilului și expirarea concediului de maternitate;



munca cu jumătate de normă (1997) – permite lucrătorilor să își adapteze orarul de muncă;



contractele pe termen limitat (1999) – permite angajatorului să folosească mai multe contracte pe timp limitat pentru același muncitor;



organizarea timpului de lucru al personalului de pe mare (1999) – ce stabilește organizarea timpului de lucru și alternarea orelor de lucru cu cele de odihnă.

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale Dialogul social (continuare) Toate aceste acorduri au fost transformate in directive. Un aspect particular al dialogului social este dialogul sectorial, ce reprezintă derularea unor procese de negociere și consultare la nivel descentralizat și având ca rezultat încheierea unor acorduri cadru (o soluție de compromis intre opinii comune și acorduri colective). Caracterul acestor acorduri nu este unul obligatoriu, ci voluntar, care exprimă dorința părților implicate de a avea cadre comune de acțiune într-o anumită direcție. Un exemplu de astfel de acord este cel încheiat intre CEEP și ETUC (1990) in domeniile transportului și distribuției energiei. Dialogul sectorial se dovedește a fi un mod eficient de intervenție la acest nivel și asigură dimensiunea orizontală a procesului de consultare și negociere, ceea ce nu face decât să vină in întâmpinarea noilor tendințe de dezvoltare a politicilor europene, bazate pe voluntariat. Dialogul social este un element esențial al modelului social european, dar nu numai. Implicarea și consultarea partenerilor sociali in procesul de decizie a dobândit din ce in ce mai multă importanță in dezvoltarea politicilor comunitare, iar pentru țările in curs de aderare crearea structurilor de dialog este un aspect necesar al acestui proces.

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale 

Fondul Social European (FSE), înființat prin Tratatul de la Roma, reprezintă principalul instrument financiar al politicii sociale europene și este unul din fondurile structurale ale politicii regionale. In particular, FSE constituie instrumentul de implementare a Strategiei europene de ocupare și finanțează trei tipuri de acțiuni: formarea profesională, reconversia profesională și măsuri ce duc la crearea de locuri de muncă. In urma procesului de reformă prin care au trecut fondurile structurale in 1999, prioritățile de acțiune s-au schimbat iar pentru perioada 20002006 FSE va sprijini măsurile de combatere a șomajului, de dezvoltare a resurselor umane și integrare pe piața muncii cuprinse in Strategia de ocupare. Astfel, prioritățile tematice pentru perioada 2000-2006 sunt grupate in două categorii: (a) adaptarea la noua economie manifestă in cadrul dialogului social și (b) promovarea strategiilor locale de ocupare (a forței de muncă) și inovare. Pentru prima categorie, au fost stabile 5 astfel de teme:

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale Fondul Social European (FSE) (continuare): anticiparea schimbării economice și sociale; utilizarea instrumentelor informatice in cadrul dialogului social; noi abordări in direcția dezvoltării responsabilității sociale corporative19; modernizarea organizării muncii; promovarea învățării continue.



Pentru promovarea strategiilor locale (categoria b), prioritățile tematice sunt date de: analizarea situațiilor existente la nivel local privind ocuparea forței de muncă; dezvoltarea de parteneriate locale, cu actori relevanți din diferite sectoare;

studii și cercetări relevante pentru pregătirea strategiilor locale de ocupare; dezvoltarea și implementare de strategii locale; monitorizare și evaluare; schimbul și diseminarea de informații, dezvoltarea de rețele.

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale Fondul Social European (FSE), (continuare) După cum se poate observa, aceste priorități reiau prioritățile Agendei Politicii Sociale și ale Strategiei de ocupare și le translează la nivel practic. Finanțarea prin FSE este susținută și de programul comunitar EQUAL, care susține acțiuni ce promovează egalitatea de șanse și lupta împotriva discriminării, alături de un set de Acțiuni inovatoare ce promovează noi abordări privind formarea profesională și adaptarea industrială (și cunoscute ca măsuri ale „Articolului 6”).

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale 

Metode și strategii adiacente. Această categorie a modalităților de implementare a politicii sociale cuprinde crearea unui cadru legislativ comun tuturor statelor membre, accentuarea unei anumite priorități in mai multe direcții de acțiune (cum este cazul egalității de gen) și utilizarea de analize politice și cercetări. O importanță specială este acordată acestora din urmă prin înființarea a trei organisme separate ce monitorizează evoluția și implementarea politicii sociale: Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei21 (Viena), Fundația Europeană pentru Imbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă22 (Dublin) și Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate la Locul de Muncă (Bilbao).

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale 

Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei a fost înființat in 1997 (începându-și activitatea in 1998) și are drept scop furnizarea de date și informații referitoare la situația rasismului, xenofobiei, islamofobiei și anti-semitismului la nivel comunitar, precum și elaborarea de studii și strategii de acțiune in acest domeniu. De asemenea, Centrul diseminează informații și exemple de bune practici prin rețeaua sa RAXEN (Rețeaua Europeană de Informații privind Rasismul și Xenofobia)24, ce are puncte naționale de colectare și diseminare a informației in fiecare SM.



Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă a fost înființată in 1975 pentru a contribui la planificarea și crearea unor condiții mai bune de viață și de muncă la nivelul UE. Activitățile sale se desfășoară in parteneriat cu guvernele, organizațiile patronale, sindicatele și Comisia Europeană, fiind orientate in două direcții: (1) managementul cercetării și (2) informare și comunicare. De asemenea, organizația dispune de o rețea de 25 Centre Naționale de Legătură ce funcționează ca sisteme de comunicare și fac legătura cu nivelele naționale.

5. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale 

Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate la Locul de Muncă a fost înființată in 1996, în scopul de a colecta, disemina și facilita schimbul de informații economice, tehnice și științifice privind îmbunătățirea condițiilor de muncă, precum și bune practici de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.

Tema 3: Bunăstarea societății 1.

Noțiune de bunăstare a societății

2.

Cum se măsoară bunăstarea?

3.

Procesele de redistribuire

4.

Costurile redistribuirii

5.

Echitate versus eficiență

6.

Concepția statului bunăstării

1. Noțiune de bunăstare a societății Concepte de bază:



Bunăstare - Situație materială bună, prosperă; prosperitate. (DEX)



Bunăstare socială (colectivă) – asigurarea întregii colectivități cu bunurile și serviciile necesare realizării unui mod de viață considerat a fi normal (decent) la nivelul respectivei colectivități în funcție de condițiile socio-culturale, climatice, de mediu, economice etc. existente. Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate – toți membrii colectivității trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri și servicii considerat a fi decent, minim.



Bunăstarea socială (colectivă) reprezintă o măsură agregată a bunăstărilor individuale a membrilor societății. Totodată, funcția bunăstării sociale nu constă doar în maximizarea potențialului economic al societății. Aceasta se realizează în funcție de principiile de echitate socială care predomină în societate. Principiile echității sociale capătă un rol hotărâtor procesul schimbărilor economice legate de distribuire și redistribuire.

1. Noțiune de bunăstare a societății Concepte de bază (continuare) :

Standard de viață – o stare a aspirațiilor colectivității modelate în mod special de disponibilitățile interne dar și de cele externe, de sistemul de valori al acesteia. Asupra standardului de viață acționează doi factori: 

Noile bunuri și servicii inventate



Inexistența resurselor

Economia bunăstării este acel subdomeniu al economiei care analizează efectele unor schimbări economice ale bunăstării, ca de exemplu: 

modelele comportamentale ale indivizilor, familiilor sau gospodăriilor, determinate de schimbări ale funcțiilor de utilitate;



criteriile de eficiență a schimbărilor ce afectează bunăstarea individuală sau socială;



modurile în care distribuirea veniturilor afectează bunăstarea socială;



analize de cost-beneficiu a diferitelor activități care implică externalități.

1. Noțiune de bunăstare a societății 

Există mai multe viziuni ideologice privind rolul sectorului public în asigurarea echității sociale în producerea bunăstării:



Viziunea utilitaristă – funcția bunăstării sociale este privită ca o sumă a unor funcții individuale de utilitate. Conform acestei poziții bunăstarea în societate se formează din bunăstările indivizilor, iar statul trebuie să aibă grijă de maximizarea rezultatului sumar. O astfel de poziție justifică redistribuirea doar în limite foarte restrânse.



Viziunea libertarianistă – Din punctul de vedere al libertarianiștilor, statul trebuie să contribuie numai la astfel de schimbări, care corespund optimului Pareto. O redistribuire forțată nu este admisibilă. Pentru libertarianiști le este caracteristic un individualism care exclude posibilitatea sumării utilităților individuale.

1. Noțiune de bunăstare a societății 

Viziunea egalitaristă – reprezintă o concepție care preconizează împărțirea egală a bunurilor, indiferent de aportul individual la producerea lor, nivelarea, egalizarea retribuirii muncii, a trebuințelor și consumului personal al membrilor societății. Egalitarismul este legat de ideile colectivismului. Din acest punct de vedere, bunăstarea societății nu este doar o valoare agregată a funcțiilor bunăstării, și nici suma utilităților individuale. Bunăstarea socială este ceva mai presus decât interesele individuale ale indivizilor și corespunde intereselor supreme ale societății privit ca un organism integru în care indivizii joacă rolul de membri. Iar coeziunea și solidaritatea nu sunt compatibile cu noțiunea de diferențiere a veniturilor.



Viziunea rawlsiană -

2. Cum se măsoară bunăstarea ? 

Unii autori măsoară bunăstarea cu ajutorul conceptului de utilitate. Această abordare se regăsește în literatura de specialitate sub denumirea de „welfarism”. Această perspectivă își propune convertirea monetară, în afara veniturilor individului, a tuturor activităților întreprinse de acesta: producția individuală destinată consumului propriu (autoconsum), activitățile de menaj, timpul liber Astfel se obține o măsură a utilității monetare „complete”.



Unii autori reduc măsurarea bunăstării la veniturile monetare. Această abordare este cunoscută sub numele de „non-welfarism” și este cel mai frecvent utilizată. Bunăstarea este redusă astfel, la o măsură de cumpărare.



Potrivit lui SEN bunăstarea trebuie privită ca o măsură a „capabilităților” de bază a indivizilor întro societate. Aceste capabilități se referă la posibilitatea indivizilor, de a realiza un nivel minim de „funcționalitate socială”. Funcționalitățile sociale pot varia „de la cele mai elementare, ca de exemplu, cele fizice, de a fi bine hrănit, adecvat îmbrăcat și de a dispune de o locuință adecvată, la realizări sociale mai complexe, ca de exemplu a lua parte la viața comunității, etc. Avantajele unei astfel de „măsuri” este faptul că ea pune în evidență unele disfuncționalități „de bază”, ca de exemplu analfabetismul și bolile etc.

2. Cum se măsoară bunăstarea ? 

O altă problemă în măsurarea monetară a bunăstării ar fi și dilema: ce măsoară mai bune nivelul de trai consumul sau venitul? Majoritatea economiștilor sunt de părerea că venitul reprezintă o măsură „mai slabă” a bunăstării decât consumul. Consumul individului este considerat a fi mai stabil în timp decât venitul, astfel că în cazul unor fluctuații mai puțin semnificative ale venitului, individul are tendința de a-și menține același patern al consumului.

2. Cum se măsoară bunăstarea ?               

Principalii indicatori statistici ai bunăstării: Indicatori macroeconomici Indicatori demografici Familii și gospodării casnice Sănătate Accesul la servicii de sănătate Învățământ Accesul la servicii de învățământ Ocuparea forței de muncă Veniturile populației Consumul populației Securitatea alimentară Indicatori de protecție socială Infrastructura și accesul la serviciile comunale Starea ecologică și sanitar-epidemiologică Indicatori antropologici.

2. Cum se măsoară bunăstarea ? Principalele surse de informație statistică: 

Recensământul Populației și Statistica Stării Civile



Analiza Bugetelor Gospodăriilor Casnice



Ancheta forței de muncă



Informații furnizate de către ministere departamente și organizații nonguvernamentale



Studii statistice speciale. Etc.

3. Procesele de redistribuire 

Bunăstarea socială este indispensabil legată de echitatea socială care se prezintă ca una din principalele funcții ale sectorului public. Echitatea socială se asigură prin procesele de redistribuire pe care sectorul public le realizează prin politica de redistribuire.



Principala problemă a procesului de redistribuire constă în faptul că atât colectivitățile mari, diferite după cultura lor, tradițiile și religiile lor, cât și indivizi în parte au imagini diferite privind echitatea. Diversitatea viziunilor vis-a-vis de echitate, conduc inevitabil la conflicte de valori și de interese, pe care știința economică nu este în stare să le rezolve. Totodată, în promovarea unei politici de redistribuire, sectorul public trebuie să analizeze foarte atent premisele și consecințele proceselor de redistribuire, pentru înțelegerea cât mai aprofundată a logicii comportamentului agenților economici, inclusiv și a statului, privind redistribuirea. Un rol important în elaborarea politicii de redistribuire îl joacă determinarea zonei de compromis ale intereselor de conflict, precum și a frontierelor ei.

3. Procesele de redistribuire 

Politica de redistribuire realizată de sectorul public se face, de regulă, prin constrângere. Această realocare forțată a resurselor, conduce la schimbări esențiale în bunăstarea indivizilor Asigurând anumite privilegii unor grupuri sociale, redistribuirea inevitabil va afecta interesele altor grupuri sociale.



Redistribuirea se efectuează prin intermediul plăților de transfer. Plățile de transfer reprezintă trecerea gratuită a unei părți de venit sau de avuție de la un individ sau organizație la altul. În calitate de plată de transfer pot fi îndemnizațiile plătite grupurilor social-vulnerabile. Plățile de transfer pot fi atât benevole cât și forțate prin intermediul politicilor promovate de stat.



Procesele de redistribuire nu se limitează doar la redistribuirea resurselor bănești. Redistribuite pot fi bunurile economice, serviciile, chiar și posibilitățile economice, prin intermediul politicilor de salarizare, a prețurilor, comerțului exterior etc. În rezultat unii membri ai societății capătă privilegii, în timp ce pentru alții posibilitățile de obținere a veniturilor se îngustează.

3. Procesele de redistribuire 

Procesele de redistribuire au un caracter universal. Deci, când aceleași acțiuni ale statului conduc la creșterea bunăstării unui individ și scăderea bunăstării altuia putem vorbi despre o redistribuire, cu toate că această redistribuire nu este întotdeauna forțată. De exemplu, o redistribuire poate avea loc și în procesul de producere a bunurilor publice, dacă eforturile colective nu sunt distribuite în conformitate cu cererile individuale ale beneficiarilor față de aceste bunuri. Astfel, ridicând cheltuielile pentru apărare, statul afectează interesele celor care consideră că potențialul militar este destul de mare. O altă sursă care generează un proces de redistribuire sunt externalitățile, care însoțesc producerea unor bunuri publice.

4. Costurile redistribuirii 

Procesele de redistribuire necesită anumite cheltuieli. Totodată, procesele de redistribuire afectează eficiența alocării resurselor, precum și motivarea activității economice. Astfel, redistribuirea este nedorită din punct de vedere economic, cu toate că ea poate fi justificată din punct de vedere etic. Iar creșterea amplorii proceselor de redistribuire poate compromite însăși mecanismul economic.



Totodată nu se poate afirma că procesele de redistribuire în orice situații influențează negativ creșterea producției. Totul depinde de situația concretă. Astfel, efecte esențiale pozitive de redistribuire pot avea loc în urma privatizării, politicii anti-monopol, de stimulare a cererii efective etc.

4. Costurile redistribuirii Principalele costuri ale proceselor de redistribuire sunt: Costurile de tranzacție – costurile de deservire a procesului de redistribuire (de ex. finanțarea organelor fiscale, ministerelor etc.). Se consideră o redistribuire eficientă dacă costurile de tranzacție sunt minime. Demotivarea contribuabililor de a depune un efort suplimentar în creșterea bunăstării lor, minimizându-și astfel contribuția sa la procesele de redistribuire. Demotivarea beneficiarilor de a depăși situația vulnerabilă în care ei se află generând astfel o situație de „parazitism social.” Anume analizând aceste componente indivizii își determină atitudinea lor față de intențiile statului privind procesul de redistribuire. Deci, o redistribuire va avea succes dacă va corespunde următoarelor criterii: 

alocarea eficientă a resurselor,



asigurarea unei echități sociale conform normelor existente în societatea dată,



minimizarea costurilor de tranzacție

5. Concepția statului bunăstării Premisele apariției statului bunăstării Principiile societății tradiționale 

Principiul efortului individual pentru producerea bunăstării persoane



Sprijinire pe forțele proprii



Solidaritate intergenerațională



Apariția statului bunăstării este indispensabil legată de constituirea societății industriale

5. Concepția statului bunăstării Principiile societății industriale Maximizare Sincronizare

Specializare Standardizare Concentrare 

A. Toffler “Al treilea val”

5. Concepția statului bunăstării Premisele apariției statului bunăstării Factorii care au condus la constituirea statului bunăstării             

Extinderea sistemelor salariale Nuclearizarea familiei Urbanizarea Creșterea duratei vieții Avansul tehnicilor medicale Necesitatea colectivității în educație Risc generalizat (de masă) Creșterea potențialului economic al societăților Creșterea standardului de viață Efectul democrației Efectul clasei muncitoare Riscul conflictelor sociale Riscul proceselor sociale negative

5. Concepția statului bunăstării Definirea Statului Bunăstării 

Statul bunăstării (Welfare State) - se referă la un mod de organizare a statului care urmărește bunăstarea cetățenilor săi.



“Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică și administrație) în efortul de a modifica jocul forțelor de piață în cel puțin trei direcții: 

garantarea unui venit minim indivizilor și familiilor, independent de valoarea de piață a muncii sau a proprietății lor;



prin limitarea insecurității pe calea sprijinirii indivizilor și familiilor pentru a face față anumitor „contingențe sociale” (de ex. boală, bătrânețe, șomaj) care altfel ar conduce la crize personale sau familiale;



garantând tuturor cetățenilor, fără deosebire de status și clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961)

5. Concepția statului bunăstării Asigurare Socială și Servicii Aliate. Raportul lui Sir William Beveridge prezentat Parlamentului la Ordinea Maiestății Sale, Noiembrie 1942 Trei Principii de Bază ale Recomandărilor: 

Primul principiu constă în faptul că orice propunere din viitor, în timp ce trebuie să folosească întreaga experiență din trecut, nu trebuie să fie constrânsă de interese sectoriale atunci când încearcă să obțină această experiență. Acum, când războiul înlătură granițele de orice fel, există oportunitatea de a utiliza experiența pe un teren curat. Într-un moment revoluționar din istoria lumii este timpul de a face revoluții, nu de a cârpi lucrurile.



Al doilea principiu constă în tratarea organizării asigurărilor sociale doar ca una din componentele unei politici integrale (comprehensive) a progresului social. Dezvoltat în întregime, asigurarea socială este un atac asupra Nevoii (Want). Dar Nevoia este doar unul din cei cinci giganți întâlniți în calea reconstrucției și într-un fel poate cel mai ușor de atacat. Ceilalți sunt Boala (Disease), Ignoranța (Ignorance), Mizeria și insalubritatea (Squalor) și Lenea (Idleness).

5. Concepția statului bunăstării 

Al treilea principiu afirmă că securitatea socială trebuie realizată prin colaborarea dintre stat și individ. Statul trebuie să asigure securitate pentru servicii și contribuții. În organizarea securității, statul nu trebuie să descurajeze inițiativa, oportunitatea, responsabilitatea; atunci când stabilește minimul național, trebuie să lase loc și să încurajeze acțiunea voluntară a fiecărui individ în scopul de a asigura mai mult decât acel minim atât pentru sine cât și pentru familia sa.

5. Concepția statului bunăstării Modele ale statului bunastarii

Statul capitalist – veniturile primare reprezintă baza bunăstării individuale. Din veniturile primare statul extrage prin politica fiscală veniturile sale pe care le va folosi pentru finanțarea activităților sale de susținere directa sau indirecta a bunăstării colective. Statul realizează o redistribuite a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurări sociale, sprijin social universal, asistență socială.

Statul socialist - sursa pentru asigurarea bunăstării individuale – veniturile primare. Generalizarea sursei salariale, veniturile din profit eliminate, veniturile din proprietate marginalizate. Munca salarială generalizata (obligatorie). Prin urmare, ajutorul de șomaj exclus. Pensie asigurata. Politica salarială orientată spre promovarea egalității. Generalizarea sistemului de asigurări sociale. Gamă largă de beneficii sociale familiale, redistribuire după nevoi. Sistem fiscal asemănător cu cel al tarilor cu economie de piață. Educație si asistentă medicala gratuita pentru toți la care se adaugă și alte gratuități și forme de sprijin: burse, tabere etc. Nevoia de asistență socială bazată pe testarea mijloacelor individuale era foarte redusa.

5. Concepția statului bunăstării Alte clasificări ale statului bunăstării R. Titmus (1974):



modelul politicilor sociale reziduale - pornește de la ideea că statul trebuie să intervină pentru asigurarea protecției sociale a cetățenilor doar în cazul în care piața si familia sunt neputincioase, iar intervenția să fie doar temporară.



modelul realizare–performanță industrială – consideră că nevoile sociale trebuie să fie satisfăcute în funcție de merit, performanțe în munca și productivitate. Instituțiile bunăstării sunt private ca având un rol complementar economiei.



Modelul redistributiv instituțional în care bunăstarea sociala este privită ca o instituție ce are drept scop asigurarea unor servicii sociale pornind de la principii universaliste si în funcție de nevoi. G. Therborn



nivelul drepturilor sociale.



orientarea spre piața muncii și ocuparea totală a forței de muncă.

5. Concepția statului bunăstării

Drepturi sociale Mari Preocupare pentru ocuparea deplină a forței de muncă

Reduse

Mare

Statele bunăstării puternic intervenționiste (Suedia, Norvegia, Austria)

Statele bunăstării restrânse dar orientate spre șomaj (Elveția și Japonia

mică

Statele bunăstării compensatoare slabe (Belgia, Danemarca, Olanda)

Statele bunăstării restrânse, orientate spre piață (Australia, Canada, SUA, Marea Britanie, Noua Zeelandă)

5. Concepția statului bunăstării Alte clasificări ale statului bunăstării Esping-Andersen statul bunăstării liberal – axat pe mecanismele de piață. Gradul de decomodificare redus, ajutoare modeste. Statul încurajează sistemul particular (SUA Canada , Austria) statul bunăstării conservativ-corporatist. Preocuparea liberala privind eficiența pieței nu este importantă. Asigurările private si bunăstarea ocupaționala reduse, Biserica (catolica) rol important. Principiul subsidiarității. (Austria, Franța, Germania, Italia) statul bunăstării social-democrat. Servicii sociale universaliste. Rolul statului pe piață este foarte mare, nivel de taxe ridicat. beneficiile din programe sociale determinate de venituri. Statul este principalul furnizor de bunăstare sociala (Suedia Norvegia)

5. Concepția statului bunăstării Mishra 1990 Regimul neconservator – guvernare de dreapta. A abandonat atât preocuparea pentru “șomajul 0” cât și pentru prevenirea sărăciei. Sindicatele sunt slabe. Aceste regimuri au favorizat dualizarea societății, divizarea ei în săraci și bogați. S-a realizat o creștere economica apreciabila, stabilitatea prețurilor. (SUA, Marea Britanie). Regimul social-corporatist: ocuparea totala a forței de munca, servicii sociale universaliste si menținerea unui nivel minim de trai (Suedia Austria).

5. Concepția statului bunăstării Tipuri de state ale bunăstării în Europa Tipul/ caracteristici

Scandinav

Bismarckian

Anglo-saxon

Latin

1. Tipuri ale regimurilor

Modern

Instituțional

Rezidual

Rudimentar (semiinstituționalizat)

2. Caracteristici

Ocupare totală a forței de muncă Statul bunăstării în primul rând ca furnizor de locuri de muncă și în ultimul rând “Compensator”

“creștere totală” Statul bunăstării compensator în primul rând și angajator în ultimă instanță

“creștere totală” Statul bunăstării compensator în ultimul rând și puternic susținător al ocupării forței de muncă prin intermediul pieței muncii

“vine din urmă” Statul bunăstării ca o promisiune semiinstituționalizată

3. Dreptul la

muncă”(susținut prin instituționalizarea conceptului de cetățenie socială)

Securitate socială (susținut prin instituționalizarea conceptului de cetățenie socială)

Transferuri de venituri (fără să fie instituționalizate)

Muncă și bunăstare (proclamat independent doar parțial)

4. Dezvoltarea privind veniturile de bază (minime)

Managerială, dar poate îmbunătăți “Compararea veniturilor”

Poate radicaliza cumva “desprinderea” muncii de venituri

Poate susține dezvoltarea sistemului normal de bunăstare

Poate susține dezvoltarea sistemului normal de bunăstare

5. Concepția statului bunăstării Principalele caracteristici distinctive ale sistemului de protecție socială specific economiei socialiste

politica de folosire integrală a forței de muncă care presupunea obligativitatea fiecărui membru al societății apt de muncă să presteze servicii de muncă. Politica dată asigura, de asemenea, dreptul fiecăruia la muncă și eradicarea completă a șomajului; asigurarea unei bunăstări colective relativ omogene, pe următoarele coordonate: 

o eradicare completă a sărăciei prin asigurarea fiecărui membru al societății a unui nivel minim de viață.



promovarea unei bunăstări colective relativ omogene cu inegalități socialeconomice menținute între limite acceptabile;



o politică activă de compensare a dezechlibrelor dintre nevoi și resurse prin beneficii sociale acordate, de regulă, grupurilor social-vulnerabile care au necesități net superioare veniturilor obținute;



o politică activă de asigurare a membrilor societății cu spațiu locativ.

5. Concepția statului bunăstării Principalele caracteristici distinctive ale sistemului de protecție socială specific economiei socialiste (continuare) lipsa unui sistem de ajutor social bazat pe testarea mijloacelor. Or, un asemenea sistem nu părea a fi necesar în contextul de ansamblu al politicii sociale socialiste;

întreprinderea juca un rol deosebit de important în furnizarea bunăstării. Beneficiile oferite de întreprindere – locuință, bilete de tratament, suport financiar în situații excepționale – erau bazate pe mecanisme proprii de testare a nevoilor și a resurselor. În plus, ele erau frecvent condiționate de atitudinea față de muncă, fiind un instrument important de motivare; atenție specială acordată copiilor. Beneficiile sociale oferite pentru copii erau, de regulă extrem de variate și generoase; Preferință puternică pentru servicii sociale în raport cu transferurile directe în bani.

Tema 4: Rolul sectorului public în economia modernă de piață 1.

Noțiune de sector public într-o economie.

2.

Dimensiunea sectorului public în economia de piață.

3.

Funcțiile și activitățile de bază ale sectorului public

4.

Organizațiile necomerciale

5.

Eșecurile pieței

6.



Limitarea mediului concurențial



Asimetria informațională



Externalitățile

Sectorul public al economiei în condițiile tranziției economice

1. Noțiune de sector public într-o economie. Lumea economică contemporană este o lume a economiilor mixte. Totalitatea mărfurilor și serviciilor sunt produse de: firmele private; organizațiile necomerciale; sectorul public. Majoritatea mărfurilor și serviciilor este produsă de firmele private care urmăresc scopul de maximizare a profitului. Organizațiile necomerciale, se implică în acele activități care urmăresc scopuri economice, dar preponderent sociale, ecologice etc. Maximizarea profitului nu este un scop al organizațiilor necomerciale. Sectorul public intervine în activitatea economică prin producerea și prestarea bunurilor publice, fie prin reglementarea activității întreprinderilor private și a organizațiilor necomerciale (NGO) care nu sunt finanțate din bugetul statului. Această intervenție are loc prin intermediul cadrului instituțional-legislativ, al politicilor fiscale, bugetare sau monetare.

1. Noțiune de sector public într-o economie. 

Economia sectorului public reprezintă totalitatea resurselor economice care se află în proprietatea statului. Resursele de care dispune statul sunt nu numai organizațiile și instituțiile ce se află în proprietatea lui, dar și veniturile și cheltuielile bugetului de stat. Într-o economie modernă mixtă, anume sistemul fiscal și cheltuielile publice determină în cea mai mare măsură fața sectorului public.



Într-o economie de piață sectorul public activează de rând cu alți agenți economici, aflându-se în competiție cu aceștia. Astfel se explică logica comportamentului economic al sectorului public în producerea bunurilor publice, precum și procesul de transformare a preferințelor indivizilor în scopuri ale sectorului public și modul de realizare a acestor scopuri din punct de vedere a principiilor de raționalitate și eficiență.



Spre deosebire de agenții economici privați statul are anumite priorități. Într-o economie de piață toate tranzacțiile au loc în mod benevol. Statul și instituțiile lui, însă, au dreptul la o constrângere legală autorizată de legislația în vigoare.

2. Dimensiunea sectorului public în economia de piață. 

Resursele cu care statul participă în viața economică sunt, pe de o parte proprietatea de stat, iar pe de altă parte, veniturile și cheltuielile bugetului de stat. Dacă în primul caz este vorba de un stoc de resurse, în al doilea caz este vorba de un flux.



Dimensiunea sectorului public ca indicator de flux reprezintă ponderea cheltuielilor bugetare în totalul Produsului Intern Brut.



Dimensiunea sectorului public ca indicator de stoc reprezintă ponderea bunurilor din proprietatea de stat în totalul patrimoniului țării



În țările dezvoltate sectorul public ocupă un rol important. Ponderea lui în PIB oscilează între 30% și 60% în funcție de specificul teritorial, cultural, structura economiei naționale, și alți factori. Dacă în anii 70 în aceste țări se observa o tendință de creștere a rolului sectorului public în viața economică, mai târziu această tendință de creștere s-a oprit, iar în unele țări rolul statului a început să se reducă. Aceasta este determinată de schimbarea situației economice existente din aceste țări, precum de schimbarea doctrinei economice dominante, ce stă la baza elaborării politicii economice a statului.

3. Funcțiile și activitățile de bază ale sectorului public   

Funcțiile de bază ale sectorului public: Alocarea eficientă a resurselor Asigurarea echității sociale prin procesele de redistribuire Producerea și prestarea bunurilor publice

     

Principalele activități ale sectorului public: Activitatea legislativă Reglementarea economică Subvenționarea producției Producerea și prestarea bunurilor publice Programe de protecție socială Activități pe piețele financiare

4. Organizațiile necomerciale 

Organizațiile necomerciale sunt acele instituții care în activitatea lor nu urmăresc scopuri economice, de maximizare a profitului, dar scopuri sociale, culturale, politice, ecologice etc. Organizațiile necomerciale pot fi instituții de învățământ, centre de cercetare științifică, instituții ale ocrotirii sănătății, organizații de caritate, fundații, instituții religioase etc.



Toate acestea, fiind agenți ai unei economii de piață se ocupă de veniturile sale, însă interesele lor de bază sunt orientate spre realizarea cât mai eficientă a misiunii lor sociale. În acest context, interesele economice ale organizațiilor necomerciale sunt limitate în mod conștient de anumite bariere, iar elaborarea strategiei lor și controlul activității o fac acei care în cea mai mică măsură pot beneficia de un eventual profit și sunt cointeresați, în primul rând, de realizarea cât mai eficientă a misiunii lor sociale.



Organizațiile necomerciale activează, de regulă în zonele de eșec al pieței.

4. Organizațiile necomerciale 

Organizațiile necomerciale nu se află în componența sectorului public. Cu toate acestea ele au relații cu sectorul public cu mult mai strânse decât firmele private, deoarece atât instituțiile de stat cât și organizațiile necomerciale servesc drept instrumente de depășire a eșecurilor pieței. Sectorul public funcționează în principal prin intermediul organizațiilor necomerciale, iar uneori acestea în mai multe domenii sunt concurenții cei mai apropiați ai statului.

5. Eșecurile pieței 

Îmbunătățirea Pareto este o astfel de schimbare în activitatea economică în cadrul căreia crește bunăstarea unuia dintre indivizi, cu condiția că în acest caz nu s-a redus bunăstarea altora. Orice îmbunătățire Pareto este binevenită dacă în rezultatul ei a avut loc o creștere a eficienței în alocarea resurselor. Optimul-Pareto are loc atunci când nu mai există nici un schimb care l-ar face pe cel puțin un individ mai bine situat față de celălalt fără a-l face pe celălalt mai rău situat. Astfel, optimul-Pareto corespunde intereselor tuturor, dacă condițiile de distribuire a resurselor sunt stabilite și vor fi modificate decât cu consimțământul fiecăruia dintre indivizi. În ceea ce privește redistribuirea, ea presupune îmbunătățirea situației economice a unor indivizi pe contul altora ceea ce poate provoca un conflict al intereselor. Efectuând o redistribuire, statul, în mod inevitabil, se solidarizează cu parte a societății în detrimentul altuia. Redistribuirea poate avea loc din considerente de ordin cultural, social sau etic, conținutul cărora se schimbă odată cu dezvoltarea societății și care joacă rolul de restricții în luarea deciziilor economice.

5. Eșecurile pieței 

Eșecurile pieței sunt acele situații în funcționarea economiei în care acțiunea liberă a forțelor economice nu asigură optimul Pareto. Sectorul public are menirea de a funcționa numai în zonele de eșec al piețelor.



Tipul de intervenție a statului trebuie să corespundă întocmai caracterului eșecului. În acest context eșecurile pieței trebuie să coreleze cu eșecurile statului.



Eșecurile pieței pot apare în urma: 

limitării concurenței



externalităților



informației incomplete.

6. Sectorul public al economiei în condițiile tranziției economice 

În cadrul economiei centralizate sectorul public se prezenta ca o forță integratoare și principalul sau chiar unicul sector al ei. Această situație presupunea cu totul alte funcții, scopuri și abordări ale activității economice a sectorului public.



În condițiile economiei de piață sectorul public este o parte componentă a sistemului economiei de piață.



Formarea unui sector public într-o formă adecvată economiei de piață nu poate fi compatibilă cu păstrarea structurilor și a filozofiei de funcționare dintr-o economie planificat-centralizată.



În acest context, în perioada de tranziție sectorul public al economiei trebuie să se formeze, în fond, din nou, ceea ce, evident, nu exclude utilizarea resurselor și a personalului deja existente, precum și a experienței acumulate.



Ponderea sectorului public într-o economie în tranziție este destul de mare. Ea trebuie să se reducă odată cu promovarea reformelor și consolidarea raporturilor de piață. Însă această reducere trebuie să aibă loc nu atât în urma unor schimbări structurale, cât pe contul dezvoltării sectorului privat.

6. Sectorul public al economiei în condițiile tranziției economice 

O premisă de bază în formarea sectorului public este privatizarea. Se are în vedere nu numai procesul juridic de trecere a drepturilor de proprietate din mâinile statului în mâinile persoanelor private, ci și reorientarea activității întreprinderilor de la îndeplinirea și supraîndeplinirea planurilor de producție impuse de stat spre interesele proprii și conjunctura pieței. În rezultat, statul devine un contraagent al unor instituții independente (întreprinderile și ONG). Iar scopurile și interesele pe care statul și le va determina în noile condiții economice se vor concretiza, în special, în politica fiscală și finanțele publice care vor deveni în perspectivă instrumentele de bază de intervenție în viața economică. Neizolându-se de rezolvarea problemelor sociale, statul în mod cardinal își schimbă limitele de răspundere și metodele de acțiune.



Prima etapă a perioadei de tranziție se caracterizează printr-un declin economic, printr-o necesitate arzătoare în promovarea unei politici de stabilizare macroeconomică, precum și a unei politici sociale activă. Toate acestea conduc inevitabil la dezechilibrarea bugetului de stat. În acest context apare necesitatea de elaborare a unei noi concepții a finanțelor publice în scopul de optimizării cheltuielilor publice și a impozitelor.

Tema 5: Bunurile publice 1.

Noțiune de bunuri publice

2.

Problema supraaglomerării și teoria cluburilor

3.

Cererea de bunuri publice

4.

Problema “călătorului clandestin” sau a “epurașului”

5.

Statul ca furnizor de bunuri economice

6.

Bunurile sociale în condițiile perioadei de tranziție

1. Noțiune de bunuri publice 

Producerea bunurilor și serviciilor publice reprezintă una din cele mai importante activități economice ale sectorului public, iar ponderea cheltuielilor sectorului public destinate producerii bunurilor publice este cea mai mare în totalul cheltuielilor publice. În același context veniturile și cheltuielile sectorului public sunt orientate spre satisfacerea cât mai deplină a necesităților indivizilor în bunuri publice.



De exemplu, una din principalele funcții ale statului este asigurarea securității. Dacă indivizii și-ar fi asigurat securitatea de sinestătător, s-ar fi produs un eșec al pieței cu externalități pozitive extrem de mari. Securitatea statului precum și alte astfel de bunuri sunt considerate bunuri publice.



Bunurile publice pot fi atât bunuri materiale, cât și servicii. De cele mai dese ori ele sunt concretizate în servicii și nu se aseamănă cu mărfurile obișnuite. Cu toate acestea, bunurile publice sunt bunuri economice reale, deoarece ele posedă, pe de o parte o anumită utilitate, iar pe de altă parte, pentru producerea și prestarea lor sunt necesare anumite cheltuieli.

1. Noțiune de bunuri publice 

Bunurile publice sunt acele bunuri care se caracterizează prin două proprietăți principale:



Non-rivalitatea - creșterea numărului de utilizatori ai bunului dat nu conduce la scăderea utilității individuale a fiecăruia din utilizatori;



Non-excluderea - limitarea accesului utilizatorilor la aceste bunuri este practic imposibilă;



Bunurile ce nu posedă aceste proprietăți sunt considerate bunuri private.

1. Noțiune de bunuri publice 

Non-rivalitatea este, în fond, cazul extrem al externalității pozitive. Practic întreaga populație a țării se folosește de sistemul de securitate împotriva incendiilor, împotriva agresiunii militare etc. Creșterea numărului utilizatorilor acestor servicii nu necesită numaidecât o mărire a cantității lor. Astfel, cheltuielile marginale pentru prestarea bunului social unui individ sunt egale cu zero, iar creșterea numărului utilizatorilor reprezintă o îmbunătățire Pareto. Prin consecință, principiul de non-rivalitate specific bunurilor publice poate conduce la unele fenomene nespecifice economiei de piață: dacă un individ dorește să utilizeze un bun public și nu este gata să plătească pentru acesta, el poate să-l utilizeze în mod gratuit.



Non-excluderea reprezintă situația în care producătorul nu are posibilitatea de a presta bunul său numai acelor consumatori care plătesc pentru el. Orice sancționare a răuplatnicilor poate afecta și consumatorii conștienți, iar îmbunătățirea Pareto nu se va realiza, deoarece producătorul de bunuri publice nu-și poate delimita relațiile sale cu fiecare din consumatori în parte.

1. Noțiune de bunuri publice 

Bunurile care posedă proprietatea de non-excludere se deosebesc în mod radical de celelalte bunuri consumate de indivizi în comun. Consumul în comun poate avea loc, de exemplu, când pasagerii călătoresc împreună în autobus sau în tren, când spectatorii privesc același spectacol la teatru etc. În aceste cazuri principiul de non-excludere nu se respectă, deoarece fiecare din utilizatorii bunului dat intră în contact direct cu producătorul, încheind astfel o tranzacție individuală prin procurarea unui bilet.



În același timp, în anumite cazuri, în prestarea bunurilor consumate în comun poate să nu funcționeze nici principiul de non-rivalitate. De exemplu, utilitatea consumatorilor este mai mare în cazul când ei călătoresc într-un autobus semigol decât într-un autobus arhiplin. Într-un anumit moment apariția unui consumator suplimentar conduce la scăderea utilității individuale pentru toți utilizatorii. Prin urmare principiul de non-rivalitate nu mai funcționează.



Pentru astfel de bunuri ca activitatea legislativă, sau reglementarea traficului rutier, nu poate fi vorba doar de o utilizare a bunului în comun. Aceste bunuri sunt utile indivizilor doar în cazul când ele sunt utilizate în același timp și de alți consumatori. În caz contrar utilitatea lor ar fi nulă.

1. Noțiune de bunuri publice 

Proprietățile de non-rivalitate și non-excludere ale bunurilor sociale se intercondiționează reciproc. Toate bunurile ce se caracterizează prin non-excludere, posedă în același timp și proprietatea de non-rivalitate. În caz contrar acestea ar fi fost bunuri consumul cărora ar fi fost determinat de decizia individuală a fiecăruia (private). Cu cât este mai accentuat principiul de non-rivalitate, cu atât este mai posibilă nonexcluderea.



În realitate, doar puține bunuri se bucură de principiul de non-rivalitate, precum legislația, apărarea națională, securitatea civilă etc. pentru care utilitatea lor crește doar în condițiile consumului colectiv. Orice limitare a accesului către aceste bunuri poate fi efectuată numai pentru grupuri sociale întregi (fenomenul discriminării).



Pentru celelalte bunuri atât principiul de non-rivalitate cât și principiul de non-excludere acționează doar în anumite zone concrete.

1. Noțiune de bunuri publice 

Acele bunuri care posedă un grad înalt de non-rivalitate și non-excludere se numesc bunuri publice pure. Acele bunuri pentru care una din proprietățile menționate se manifestă într-o formă mai moderată, se numesc bunuri publice mixte. Între aceste categorii de bunuri este foarte dificil de tras o linie de demarcație. Cu toate acestea, diferența dintre ele este destul de mare.



Unele bunuri publice sunt accesibile întregii națiuni, pe când alte bunuri publice sunt consumate doar de locuitorii unei localități. Aceste bunuri se numesc bunuri locale. Bunurile publice mixte care sunt utilizate doar de un grup mic de indivizi se numesc bunuri colective (ex. Cluburile private, terenuri sporitve, bibliotecile studențești etc.). Pentru aceste bunuri zona de acțiune a principiilor de non-rivalitate și non-excludere sunt extrem de înguste.

1. Noțiune de bunuri publice

2. Problema supraaglomerării și teoria cluburilor 

Utilitatea individuală bunurilor utilizate în comun depinde de numărul utilizatorilor. Atunci când este depășită frontiera non-rivalității, utilitatea acestui bun scade treptat, iar utilizatorii își provoacă involuntar incomodități.



De exemplu, pasagerii obțin o utilitate înaltă în timpul călătoriei într-un autobus semigol și utilitate mai joasă în timpul călătoriei într-un autobus arhiplin. Pentru bunurile publice mixte corelația dintre numărul utilizatorilor și utilitatea individuală (câștigul) este evidentă. În acest caz utilitatea individuală poate fi interpretată prin suma de bani pe care consumatorul este gata s-o plătească pentru bunul utilizat. Iar decizia privind consumul bunului dat este luată ca rezultat al comparării costurilor suportate pentru utilizarea bunului dat și a utilității obținute din aceasta.



Pe grafic se observă că utilizarea individuală a unui astfel de bun îi poate aduce utilizatorului o utilitate U* dar îl va costa o sumă de C*. Dacă numărul utilizatorilor se află între N* și Nr, utilitatea rămâne constantă, în timp ce costurile medii suportate de indivizi scad. Până la frontiera Nr se respectă principiul de non-rivalitate, iar orice creștere a numărului utilizatorilor mai mult de Nr conduce la supraaglomerare și, prin urmare, la scăderea utilității individuale a bunului dat.

2. Problema supraaglomerării și teoria cluburilor 

Numărul optim de utilizatori nu coincide numaidecât cu Nr de la care începe supraaglomerarea. El poate varia între N* și N**, adică în zona în care utilitatea individuală obținută de utilizatori în rezultatului consumului bunului dat este mai mare decât costurile suportate de ei.



Cantitatea bunului mixt poate fi mărită. Însă pentru aceasta ca și pentru bunurile private sunt nevoie de cheltuieli suplimentare. În scopul evitării acestor cheltuieli, utilizatorii preferă să accepte nivelul înalt de supraaglomerare. În acest caz ei împart între ei atât câștigurile cât și costurile.



Problema determinării numărului optim de utilizatori este obiectul de studiu al teoriei cluburilor. Teoria cluburilor are o utilizare largă în economia sectorului public, mai ales în problemele legate de prestare a bunurilor publice mixte.

2. Problema supraaglomerării și teoria cluburilor

3. Cererea de bunuri publice 

Până acum s-a presupus că diferiți indivizi nu numai că utilizează aceleași bunuri publice și în aceeași cantitate, dar și le apreciază utilitatea lor de pe aceleași poziții. Însă utilitatea individuală a bunurilor publice este la fel de diferită pentru fiecare din utilizator ca și utilitatea bunurilor private. O importanță deosebită o are în acest caz gusturile, necesitățile, sferele de interese etc. Sunt cazuri când individul are și o atitudine negativă față de bunul public dat (adică obține o dezutilitate în urma utilizării lui), dar nu poate să evite utilizarea lui, fie din cauza non-excluderii lui, fie din cauza că acest bun îi este impus.



Bunurile publice nu sunt obiecte ale unor tranzacții ordinare de piață. Prin urmare, preferințele utilizatorilor nu se manifestă în formele obișnuite ale cererii. Însă cererea față de bunurile publice asemenea cererii bunurilor private există și se manifestă în utilitatea pe care fiecare individ în parte o obține în rezultatul consumului bunului dat. Cererea de bunuri publice presupune prețul pe care individul ar fi gata să-l plătească pentru o cantitate dată de acest bun.

3. Cererea de bunuri publice 

Cererea populației față de bunurile publice ca și a celor private se formează prin agregarea cererilor individuale. Însă, dacă pentru bunurile private are loc o însumare orizontală, adică a cantităților de bunul dat, pentru bunurile publice însumarea are loc pe verticală. Într-adevăr diferențierea cererilor individuale ale utilizatorilor de bunuri private constă în aceea că ei cumpără o cantitate diferită de acest bun la același preț. Bunul public, din cauza non-excluderii nu poate fi prestat unui individ într-o cantitate mai mică decât altui individ. Prin urmare, diferențierea preferințelor trebuie să se concretizeze în diferențierea plății pe care o plătesc beneficiarii bunului dat când ei consumă acest bun în aceeași cantitate. Accesul liber la acest bun presupune că producția lui oricum este finanțată de către comunitate, iar povara finanțării este repartizată între membrii comunității.

3. Cererea de bunuri publice 

Presupunem că un bun public este produs în cantitate de Qb și este consumat de trei indivizi, preferințele cărora față de acest bun sunt determinate de curbele cererilor individuale D1, D2, D3. În acest caz repartizarea poverii financiare dintre ei ar fi fost optimală, dacă primul ar fi plătit suma de P1, al doilea, respectiv - P2, iar al treilea ar primi o compensație pentru dezutilitatea ce-i aduce bunul public dat. Mărimea compensației este determinată de “prețul negativ” P3, iar în calitate de sursă servește o parte din plățile celor doi consumatori.



Diferențierea plății consumatorilor ai bunului public este realizabilă și este de dorit. În caz contrar producția bunului public poate conduce la un proces de redistribuire latentă inechitabilă.



Deci, prețurile individuale ale bunurilor publice nu numai că pot fi dar și trebuie să fie diferențiate, în conformitate cu normele marginale de substituție. Dacă pentru un individ utilitatea bunului public este negativă, asigurarea optimului-Pareto presupune acordarea acestui individ o compensație respectivă.

3. Cererea de bunuri publice 

Prețurile pentru bunul social suportate de diferiți indivizi ce reflectă întocmai diferențierea normelor de substituție, ar putea servi drept bază pentru distribuirea poverei fiscale între indivizi. Starea ideală care s-ar fi atins se numește echilibrul Lindahl, iar prețurile – prețurile Lindahl.

3. Cererea de bunuri publice

4. Problema “călătorului clandestin” sau a “epurașului” 

Producerea bunului public, asemeni bunului privat necesită anumite cheltuieli financiare, manageriale sau de muncă. Totodată, reieșind din proprietatea de non-excludere, faptul că individul are o nevoie reală în bunul public dat, nu garantează participarea lui la producerea acestui bun, deoarece efectul colectiv se formează în rezultatul acțiunilor colective, indiferent de modalitatea de repartizare a cheltuielilor între indivizi. Astfel, maximizându-și utilitatea sa, orice individ va tinde să-și minimizeze cheltuielile sale în producerea bunului public prin eschivarea sa de la participare în producerea acestuia.



Astfel formulată, problema “călătorului clandestin” ocupă locul central în teoria bunurilor publice și are o importanță deosebită pentru economia sectorului public.

4. Problema “călătorului clandestin” sau a “epurașului” 

Într-o altă ordine de idei, problema călătorului clandestin este formulată astfel:  se presupune că bunul public analizat este pur, adică posedă o non-excludere absolută;  minimizarea cheltuielilor beneficiarilor bunului public dat este identică cu neparticiparea totală a lor la producerea bunului dat;

 orice constrângere nu va necesita anumite cheltuieli suplimentare. În acest caz apare o alternativă: luând în considerație caracterul benevol și convingându-ne că toți membrii vor să fie “călători clandestini”, iar bunul să nu se mai producă, sau de a încredința producerea bunului statului care posedă puterea de constrângere. 

Dacă este vorba de un bun public mixt, cheltuielile pentru impunerea indivizilor la participarea producerii bunului dat pot să depășească cheltuielile necesare pentru limitarea accesului oricărui individ la bunul dat. Astfel problema “călătorului clandestin” transformă într-o problema a non-excluderii.

4. Problema “călătorului clandestin” sau a “epurașului” 

Totodată, luând în considerație diferențierea cererilor indivizilor față de bunul public dat în producerea acestuia și repartizarea cheltuielilor între beneficiari este binevenită utilizarea prețurilor Lindahl.



Nu pot fi ignorate nici limitele acțiunilor colective benevole în producerea bunurilor publice. Într-o societate în care majoritatea cetățenilor sunt plătitori ai impozitelor conștienți, cheltuielile pentru întreținerea serviciului fiscal sunt cu mult mai mici decât într-o societate în care evaziunea fiscală are un caracter de masă.



Depășirea problemei „călătorului clandestin” presupune două metode: “stimulii selectiv” și reciprocitatea.



Stimulii selectivi pot fi bunuri private, accesul la care este legat de acțiunile colective de producere a bunului public. În acest caz oricare eschivare de la participarea acțiunea colectivă poate fi sancționată prin limitarea accesului “călătorilor clandestini” la bunurile private date. Sancțiunile pot fi atât materiale cât si morale.

4. Problema “călătorului clandestin” sau a “epurașului” 

Principiul de reciprocitate pune accentul pe loaialitatea indivizilor. Orice consumator în comportamentul său rațional de maximizare a utilității nu va alege în mod obligator calea “călătorului clandestin”, dar va tinde să compare câștigurile și costurile (atât materiale cât și morale) din cooperarea cu partenerii săi la acțiunile colective sau eschivarea de la aceste acțiuni colective. Dacă acțiunile colective au un caracter repetitiv, apar premise reale în crearea unor grupuri stabile bazate pe încrederea reciprocă.



Stimulii selectivi și principiul de reciprocitate sunt utilizate pe larg în economia sectorului public, în special în analiza comportamentului unor grupuri de interese, care prin organizarea de lobby pot influența deciziile politice, mai ales în procesul de elaborare a bugetului.

5. Statul ca furnizor de bunuri economice 

Reieșind din dreptul exclusiv al sectorului public la constrângere, este destul de oportună utilizarea acestui potențial. Dar cu condiția că costurile și efectele negative ale constrângerii nu depășesc efectele pozitive ale acesteia. În acest context, cea mai largă participare a sectorului public poate fi în prestarea bunurilor publice pure, deoarece pentru ele non-excluderea este practic de neînvins. Pe de altă parte, non-rivalitatea nelimitată nu permite transformarea bunului public într-un fascicul de bunuri private.



Sectorul public este implicat destul de activ și în producerea și prestarea bunurilor publice mixte. Deseori, acestea se produc în urma cooperării dintre sectorul public și cel privat sau sectorul necomercial. Această cooperate depinde în mare măsură de sursa de finanțare, precum și de caracterul concret al bunului. Totodată, în cazul bunurilor publice mixte minimizarea participării sectorului public este justificată, deoarece atât nonexcluderea cât și non-rivalitatea pentru acest bun se manifestă într-o formă mai puțin pronunțată.

5. Statul ca furnizor de bunuri economice 

Sectorul public poate fi implicat și în producerea bunurilor private. Această participare este justificată de existența pe segmentul dat a eșecurilor pieței. În același timp eșecul pieței nu presupune că sectorul public este responsabil totalmente de producția bunului dat. În multe cazuri rolul sectorului public poate să se limiteze la măsuri de reglementare.



În unele cazuri intervenția statului în producerea bunurilor private este justificată reieșind din considerente politice și sociale. De exemplu, în scopul atenuării șomajului, statul poate subvenționa unele întreprinderi sau ramuri ale economiei naționale. Uneori statul poate recurge și la acțiuni de naționalizare sau achiziții guvernamentale a unor mărfuri de o importanță strategică. În argumentarea unor astfel de decizii, accentul se pune nu numai pe eficiența economică, ci și pe stabilitatea social-politică a țării.

6. Bunurile sociale în condițiile perioadei de tranziție 

În condițiile tranziției la economia de piață are loc de transformare mai multor bunuri considerate publice în economia centralizată în bunuri private.



Totodată, este important de înțeles că tranziția de la economia planificată la cea de piață nu se realizează doar printr-o eliminare simplă a cadrului instituțional vechi și, respectiv, transformarea vechilor bunuri publice în noi bunuri private, adică a liberalizării economiei. În noile condiții economice sunt necesare noi instituții capabile să funcționeze în aceste condiții și să producă noi bunuri publice necesare, care necesită cheltuieli enorme.



În perioada de tranziție economică apare necesitatea în crearea unor noi bunuri publice, și în același timp, menținerea producerii bunurilor care s-au produs și anterior. O economie a resurselor în acest caz este posibilă în urma încetării producerii unor bunuri publice aparente. Doar o delimitare precisă a bunurilor publice de cele private va contribui la determinarea limitelor raționale, a metodelor și formelor de implicare a statului în viața economică atât prin intermediul politicii bugetare, cât și prin procesul de privatizare.

Tema 6: Alegerea publică 1.

Alegerea publică. Introducere în problemă

2.

Alegerea publică: consumatori și furnizori

3.

Mecanismul de votare

4.

Alegerea rațională colectivă

5.

Alegătorul median și coalițiile

6.

Grupele de interese

7.

Structurile executive

8.

Eșecurile statului

1. Alegerea publică. Introducere în problemă 

Alegerea publică reprezintă procesul prin care preferințele individuale se combină în decizii colective. Pe de altă parte, alegerea publică presupune o alegere între oportunitățile existente de utilizare a resurselor limitate în vederea producerii bunurilor publice, necesare pentru satisfacerea nevoilor populației. Alegerea publică, asemeni alegerii individuale, se bazează pe maximizarea utilității indivizilor (consumatorilor). Preferințele, respectiv, utilitatea indivizilor se concretizează nu numai în bunuri economice, dar și în cele neeconomice ca: respectarea normelor morale, promovarea unor valori culturale, un comportament altruist etc. Prin urmare, principalul actor în alegerea publică este individul și nu „poporul” sau „societatea”, or numai indivizii pot face alegeri libere, și nu grupurile. Astfel, principala problemă a alegerii publice constă în modul de agregare a preferințelor neomogene ale indivizilor care ar conduce la o decizie colectivă care să corespundă criteriilor de eficiență și echitate.

1. Alegerea publică. Introducere în problemă 

De regulă, funcționarea reală a sectorului public, nu coincide cu mecanismele lui teoretice. Sectorul public nu reprezintă doar un agent economic care transformă resursele existente în bunuri publice în funcție de preferințele indivizilor. El este un sector economic extrem de complex, în care se confruntă diversele interese ale indivizilor, grupurilor sociale, etc. În acest context, funcționarea sectorului public se bazează pe decizii politice, iar ele nu întotdeauna corespunde principiilor de alocare eficientă a resurselor sau a echității sociale.



Viața politică a societății nu este obiectul de studiu al economiei, mai degrabă al politologiei. Cu toate acestea, economia sectorului public nu poate ignora influența proceselor politice asupra distribuiri și alocării resurselor publice. În acest context, una din sarcinile de bază ale economiei sectorului public constă în determinarea cauzelor care conduc la decizii neraționale, precum și găsirea soluțiilor de evitare a acestora.

2. Alegerea publică: consumatori și furnizori 

Mecanismul de piață funcționează în rezultatul interacțiunii intereselor opuse ale cumpărătorilor și ale vânzătorilor. și unii și alții tind să-și maximizeze funcțiile lor de utilitate, în limitele unor restricții. Însă spre deosebire de cumpărător, care își maximizează funcția de utilitate prin alegerea unei combinații optime de mărfuri și servicii, pentru vânzător funcția de utilitate este concretizată în maximizarea profitului său. Anume distincția rolurilor economice ale cumpărătorilor și ale vânzătorilor face posibilă funcționarea mecanismului de piață bazat pe o logică a comportamentului economic al actorilor economici.



În cadrul sectorului public alocarea și redistribuirea resurselor au loc în general nu pe piață, ele fiind influențate în mare măsură de puterea de stat. Din acest considerent, diferențierea rolurilor și a intereselor actorilor sociali sunt legate, în primul rând, de situația pe care ei o ocupă în cadrul instituțiilor politice, care, în esență, determină gradul de influență asupra organelor de stat.

2. Alegerea publică: consumatori și furnizori 

Un consumator de rând al bunurilor publice își exprimă interesele sale în calitate de votant. Într-o societate democratică poziția votanților este decisivă în alocarea resurselor sectorului public. Prin intermediul mecanismului de votare alegătorul își exprimă preferințele sale. Însă alegătorul dispune nu numai de votul său. Pentru promovarea intereselor sale alegătorul are posibilitatea de a participa la diferite manifestații sau de a finanța campaniile politice, cheltuind pentru aceste scopuri resurse financiare, timp liber, etc. volumul cărora depinde de interesul individului în luarea unei sau altei decizii. Astfel, în alegerea publică se observă tendința unor consumatori de a influența preferințele și deciziile altor consumatori.



Dacă bunurile private sunt procurate pentru consumul personal și orice achiziție făcută de individ nu afectează nici de cum funcțiile de utilitate a altor consumatori, bunurile publice impun o situație diferită. Deoarece bunurile publice sunt finanțate în colectiv, orice consumator este interesat ca preferințele lui să coincidă cu preferințele altora. Prin intermediul instituțiilor politice, acest individ poate să obțină o susținere destul de largă a poziției sale.

2. Alegerea publică: consumatori și furnizori 

Dacă consumatorul de bunuri private tinde să obțină o informație cât mai completă în ceea ce privește bunul ales, precum și alternativele lui, consumatorul de bunuri publice, acționând în calitate de alegător, va depune un efort minim pentru a afla pentru ce bunuri publice și în ce cantitate votează când alege un candidat sau altul la o funcție executivă. În ambele cazuri consumatorul are un comportament rațional. Într-adevăr riscul ca candidatul ales, prin urmare pachetul de bunuri publice propuse de acesta, să nu treacă, demotivează consumatorul de a depune un efort pentru obținerea unei informații suplimentare privind candidatul dat. Aceasta este esența fenomenului ignoranței raționale. Cu cât este mai mare numărul de candidați, cu atât fenomenul dat este mai pronunțat. Fenomenul ignoranței raționale apare din cauza că costurile pentru obținerea unor informații suplimentare privind candidatul preferat sunt mai mari decât câștigurile pe care le poate avea alegătorul din aceasta. Ignoranța rațională este însoțită și de problema “călătorului clandestin”. Iar în unele situații alegătorii nu numai că vor da dovadă de o ignoranță rațională, dar și își vor ascunde în mod conștient preferințele lor.

2. Alegerea publică: consumatori și furnizori 

De regulă, consumatorii de bunuri publice, acționând în rolul lor de alegători, aleg nu atât mărimea impozitelor sau structura cheltuielilor publice, cât componența organelor de putere. De aceea, preferințele lor se “dizolvă” în rezultatele alegerilor. Votând la alegeri, alegătorii vor primi bunurile publice într-un pachet unic, exprimat în programele electorale (ofertele electorale) ale candidaților. Formarea pachetelor de bunuri publice, iar apoi controlul îndeplinirii prestării acestora este o funcție a politicienilor profesioniști, care apar în calitate de intermediari între alegători și sectorul public.



Realizarea deciziilor politice și prestarea reală a bunurilor publice consumatorilor depinde și de funcționarea aparatului de stat (structurilor executive). Funcționarii de stat sunt lucrătorii sectorului public. Comportamentul lor rațional presupune o cointeresare în creșterea salariilor lor, precum și a creșterii numărului de funcționari.

2. Alegerea publică: consumatori și furnizori 

Prin urmare, se poate conchide că principalii actori ai procesului alegerii publice sunt: 

Furnizorii – în calitate de candidați la procesul electoral;



Consumatorii – în calitate de votanţi;



Structurile executive - în calitate de executori ai ofertei electorale a candidaților care au câștigat alegerile.

3. Mecanismul de votare 

Atât alegătorii cât și membrii organelor executive iau decizii prin intermediul votării. Procesul de votare reprezintă un model universal de luare a deciziilor colective. Greutatea fiecărui vot, modalitatea de votare și totalizarea voturilor pot influența rezultatul votării numai puțin decât preferințele participanților la votare.



Mecanismul de votare este determinat, în mare măsură, de procedura de votare. Menirea procedurii de votare constă în depistarea, sistematizarea și coordonarea preferințelor alegătorilor. În mod analogic, pe piețele bunurilor private această problemă se realizează prin mecanismul cererii și ofertei.



De regulă, deciziile sunt luate prin majoritatea voturilor. Însă, în corespundere cu procedura de votare, decizia poate fi luată fie cu o majoritate simplă, fie cu o majoritate absolută (lipsa voturilor împotrivă). De regulă, votarea se bazează pe principiul un om un vot. Dar și în această regulă pot exista excepții. Au fost cazuri când votarea era condiționată de cenzul de avuție sau de cenzul de sedentaritate.

3. Mecanismul de votare 

Cu cât este mai mare ponderea voturilor favorabile pentru luarea unor decizii, cu atât mai puțin probabile vor fi schimbările radicale și frecvente în sectorul public.



Recunoașterea poziției majoritare pentru luarea deciziei coincide întrutotul poziției utilitariste. Principiul un om - un vot are un conținut specific poziției egalitariste. Dreptul tuturor cetățenilor, inclusiv și a celor scutiți de impozite de a participa în procesul de luare a deciziilor colective, sunt considerate astăzi firești. Însă istoria arată că nu întotdeauna a fost așa.



Prin urmare, se poate conchide, că alegerea publică este influențată nu numai de distribuirea preferințelor între votanți, dar și de procedura de luare a deciziei. O procedură de vot și luarea deciziei în baza acesteia poate fi considerată de unii indivizi drept justă, iar de alții ca injustă.



Capacitatea de asigurare a unor alegeri rezultative indiferent de dispersarea preferințelor alegătorilor, precum și posibilitatea existenței mai multor combinări ale acesteia este proprietate de bază a procedurii de votare. Această proprietate se numește proprietate de universalitate. În general, procedurile neuniversale nu sunt dorite.

4. Alegerea rațională colectivă 

Situația în care alegerea colectivă este irealizabilă, este descrisă de așa-numitul paradox al votării.



O alegere este considerată rațională dacă corespunde concomitent criteriilor de integritate și tranzitivitate. Astfel, o alegere individuală a consumatorului este rațională dacă din două mărfuri individul poate prefera ori prima ori a doua ori amândouă, iar dacă din trei mărfuri posibile prima are o utilitate mai mare decât a doua, iar a doua are o utilitate mai mare decât a treia, atunci, prima are o utilitate mai mare decât a treia.



Paradoxul votării arată că există cazuri (votarea ciclică) când procedura alegerii colective, bazată pe majoritatea simplă, nu este rațională.



Criteriul de raționalitate nu este compatibil cu criteriul de universalitate. Interdependența dintre aceste două criterii, de raționalitate și despre universalitate ale alegerii publice este reflectată în teorema lui Arrow “despre imposibilitate”. Potrivit acestei teoreme, nu există o procedură care ar corespunde concomitent celor criterii, adică nici un individ nu poate lua o decizie în mod individual ignorând părerile altora, dacă acest individ nu este dictator.



Din acest punct de vedere alegerea publică este cu mult mai vulnerabilă decât cea individuală.

5. Alegătorul median și coalițiile 

Un politician care acționează rațional tinde să-și asigure o susținere cât mai mare din partea alegătorilor. În acest scop politicianul în formularea platformei lui electorale trebuie să se țină cât mai aproape de centrul spectrului politic.



Spectrul politic - este o clasificare a pozițiilor politice, a ideologiilor sau a partidelor politice de-a lungul unei singure dimensiuni. Stânga și dreapta sunt denumite extremele acestui spectru, și reprezintă o categorisire largă a abordării diverselor probleme politice.



Această situație este determinată de așa-numitul alegător median. Poziția alegătorului median nu se află numaidecât în centrul spectrului politic. Principalul moment este că alegătorul median ocupă o poziție de mijloc între preferințele alegătorilor, iar preferințele alternative ce sunt plasate din ambele părți ale lui sunt egale după intensitate. Numai în acest caz politicianul are posibilitatea prin coaliție de a căpăta minimum o jumătate de alegători.

6. Grupele de interese 

Politicienii care au preferințe comune, de regulă, se unesc în grupuri. Pentru orice grup o decizie favorabilă lor reprezintă un bun colectiv. Cu cât grupul este mai compact și mai stabil cu atât mai mare este posibilitatea de a-și stimula participanții săi în promovarea intereselor comune.



Grupurile mici ce promovează interese speciale mai au o prioritate. Ele mai ușor pot să-și atingă scopurile sale, în ceea ce privește privilegii, facilități etc. deoarece cheltuielile pentru aceste privilegii sunt neînsemnate comparativ cu cheltuielile totale ale sectorului public. Câștigurile în acest caz nu sunt numaidecât bănești.



Grupele de interese de regulă își concentrează eforturile sale asupra formării poziției sale prin lobby.

7. Structurile executive 

Funcția de bază a structurilor executive constă în implementarea în practică a deciziilor luate de politicieni, care, la rândul lor, reflectă preferințele alegătorilor. Aceste structuri au dreptul legal de constrângere care le deosebește de alți subiecți ai vieții economice. În teoria alegerii publice aparatul de stat este numit și “birocrație”.



În timp ce scopul agenților economici privați constă în maximizarea profitului, scopul politicienilor, respectiv, în câștigarea majorității voturilor și promovării programelor politice ale lor, structurile executive sunt preocupate de realizarea deciziilor luate de politicieni. Iar această misiune este cu atât mai ușor de îndeplinit, cu cât mai multe resurse se află la dispoziția birocrației. În același timp criterii bine formulate de apreciere a eficienței activității birocrației lipsesc.



Prin caracterul activității structurilor executive, ei rar au de a face cu preferințele alegătorilor. Prin urmare, scopul lor constă în asigurarea unor condiții cât mai bune pentru activitatea lor, prin creșterea cheltuielilor bugetare.

7. Structurile executive 

Structurile executive nu numai că realizează deciziile politice, dar, deseori, participă la pregătirea lor. și în acest caz birocrația este cointeresată în înlăturarea constrângerilor bugetare. În virtutea funcției lor, funcționarii de stat au o prioritate informațională, prin care deseori influențează opinia politicienilor.



Birocrația nu este interesată în conflicte, deoarece situația lor, inclusiv cea materială, depinde, în cele din urmă, de atitudinea politicienilor și a alegătorilor (a opiniei publice) față de ei.



Pe lângă înclinația de a delapida banii publici, birocrația se caracterizează și printr-o stabilitate relativă în activitatea lor.

8. Eșecurile statului Eșecurile statului reprezintă incapacitatea lui de a asigura o eficiență adecvată în alocarea resurselor, precum și o corespundere a politicii de redistribuire cu modelul echității existent în societatea dată. Teoria eșecurilor statului este mai puțin dezvoltată decât cea a eșecurilor pieței. Cu toate aceste pot fi separate patru grupe de factori ce afectează deciziile bazate pe alegerea publică. 1.

Restricțiile informaționale. Se are în vedere o analogie cu asimetria informațională din sectorul privat. Într-adevăr, statul deseori nu este în stare să rezolve problemele transparenței informaționale.

2.

Incapacitatea statului de a controla pe deplin reacțiile contra agenților la acțiunile lui.

3.

Imperfecțiunea procesului politic. Fiind influențat de ignoranța rațională a alegătorilor, precum și de manipulările grupurilor de interese politica statului nu întotdeauna poate asigura eficiența alocării resurselor și echitatea socială.

4.

Limitarea controlului asupra aparatului de stat.

Tema 7: Mecanisme ale producerii bunăstării

Mecanisme ale producerii bunăstării 

Există 2 mecanisme distincte de producere a bunăstării:  Primar - prin intermediul mecanismelor economiei de piața. Veniturile primare sunt obținute prin munca – salariu; din proprietate – profituri, dobânzi, chirii. Distribuția bunăstării realizata prin mecanismele pieței este inegala  Secundar - prin mecanismele politicii sociale. Redistribuirea secundara a bunăstarii are loc prin  1) intervenția statului, la nivel național sau local: ceea ce și se cheamă politica sociala propriu-zisa.  2) activități voluntare (non-guvernamentale) care pot fi si ele organizate la nivel național sau local. Nu sunt activități, orientate spre profit, ci se orientează în jurul unor obiective sociale, utilizând resurse secundare provenite din redistribuirea resurselor primare (biserica, asociațiile profesionale și organizațiile caritabile).



Redistribuirea bunăstării se realizează în mai multe forme:  Finanțarea de către stat a bunurilor publice sau de interes public cheltuieli urbanistice, de protecție a naturii, știință, cultură, educație. Consumul individual de bunuri de interes social este sprijinit pe diferite căi:  gratuitatea,  subvenția,  alte forme ca reducerea de taxe / impozite, etc.  Transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puține (in nevoie): transferuri financiare (pensii, ajutor de șomaj, ajutor de boală etc.); transferuri in natură: bunuri si servicii pe care le primesc in mod gratuit (educație, îngrijire medicala, alimente).

Mecanisme ale producerii bunăstării 

Structura veniturilor individuale  venituri primare absolute sunt venituri brute provenite din salarii, profituri, venituri din proprietate, înainte de aplicarea impozitelor si a taxelor. Sunt venituri pre-impozit si pretransfer.  Veniturile totale nete sau reale sunt veniturile individuale post impozitare sau post transfer.



Exista 3 mecanisme de transfer financiar:  asigurările sociale – transfer financiar contributoriu (pensiile);  transferuri universale (categoriale) non-contributorii; asistenta sociala financiara – transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare.  Asistenta sociala folosește in mod principal bugetul de stat.  ajutorul in bani sau in natura, finanțarea unor instituții care se ocupa de persoane care au nevoie de îngrijire speciala permanenta, furnizarea de servicii specializate celor in nevoie.

Mecanismele producerii bunăstării în economia de piață     

 

Principii de bază a funcționării mecanismului economiei de piață. 1. comportment rațional al agenților economici bazat pe maximizarea câștigurilor (profit pentru producători, utilitate pentru consumatori) exprimat în noțiunea de Homo-oeconomicus 2. alocarea optima a resurselor 3. competiția ca motivator principal al creșterii eficienței și calității 4. distribuția veniturilor în funcție de contribuția factorilor de producție si a prețurilor de pe piața factorilor de producție Limitele economiei de piață in producerea bunăstării: Piața nu asigura producția optima a tuturor bunurilor în special în zonele de eșec al pieței:  Limitarea mediului concurențial - monopolurile  Asimetria informațională  Externalitățile  Negative  Pozitive

Mecanismele producerii bunăstării în economia de piață 



Tipuri de bunuri care nu sunt produse optimal prin mecanismele pieței. 

bunuri sociale sau publice - care răspund unor nevoi individuale, dar consumul lor este colectiv. Bunurile publice care răspund unor nevoi colective: apărarea naționala, dezvoltarea științei, educația.



bunuri sociale dezirabile - pentru in care beneficiile individuale se împletesc în proporții diferite cu beneficiile sociale. Acestea vor tinde sa fie produse suboptimal. Sunt bunuri care au importante efecte externe pozitive (educația, îngrijirea sanitara).



bunuri sociale indezirabile – care conduc la consecințe negative asupra consumatorului și trebuiesc descurajate. Acestea tind să fie supraproduse (țigări, alcool).



bunurile care implica costuri sociale vor tinde sa fie supraproduse - sunt bunuri care pe lângă costurile directe ale producției reflectate în preț, au costuri suplimentare pe care societatea le plătește. (bunurile care prin producere sau consum poluează).

Costul social poate fi economic sau non-economic. Un cost social reprezintă o degradare a stării generale. Eficiența economică nu coincide neapărat cu eficiența socială.

Tema 8: Raporturile de muncă și mecanismul pieței muncii 1.

Raporturile de muncă și economia socială

2.

Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă

3.

Piața muncii, concept caracteristici, particularități

4.

Elemente definitorii ale pieței muncii

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Raporturile de muncă reprezintă interacțiunea și interdependența dintre participanții în procesul de producție și de muncă în vederea creșterii calității vieții active de muncă a lor. Trebuie menționat faptul că raporturile de muncă sunt mai degrabă subiective decât obiective, deoarece ele reflectă intențiile și acțiunile unor indivizi concreți, influențate atât de factori endogeni, cât și exogeni. Prin esența sa, raporturile de muncă se manifestă fie ca raporturi reale, obiective sau subiective de muncă, fie ca raporturi de muncă formalizate, reflectate în cadrul instituțional, legislativ și normativ al organizației sau a statului care le reglementează.



Raporturile de muncă sunt definite de următoarele elemente: 

- subiecții și nivelurile raporturilor de muncă;



- obiectul raporturilor de muncă;



- tipurile raporturilor de muncă și principiile ce stau la baza formării lor.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

În calitate de subiect al raporturilor de muncă poate fi un individ sau un grup de indivizi uniți după un anumit criteriu. Respectiv, raporturile de muncă pot fi individuale sau de grup (colective). În funcție de numărul de subiecți implicați, raporturile de muncă pot fi unilaterale, bilaterale sau multilaterale. În calitate de subiect al raporturilor de muncă poate fi, de asemenea, organizația, un grup de organizații, o anumită entitate teritorială, precum și un stat aparte. În condițiile economiei de piață principalii subiecți ai raporturilor de muncă sunt lucrătorul salariat, angajatorul și statul.



Lucrătorul salariat – reprezintă persoana care a semnat un contract de muncă cu angajatorul sau cu o altă persoană în vederea prestării serviciilor de muncă. Acest contract, care poate fi în formă scrisă sau nescrisă, determină raporturile de muncă dintre subiecții dați. Lucrătorul salariat este o categorie generală. În realitate, în calitate de lucrător salariat ca subiect al raporturilor de muncă poate fi atât o persoană, cât și un grup de persoane unite după statutul lor profesional, ocupațional, atitudinea față de muncă, precum și alte criterii ca: vârsta, sexul, starea sănătății, nivelul de studii, domeniul de activitate, mediul de reședință etc. Criteriile date influențează puternic natura raporturilor de muncă.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Angajatorul ca subiect al raporturilor de muncă, conform clasificărilor internaționale, reprezintă acea persoană care lucrează de sine stătător și angajează pentru muncă alte persoane. De regulă, angajatorul este și proprietarul mijloacelor de producție. Totodată în calitate de angajator poate fi și un șef din sectorul public care poate angaja persoane, fiind și el un salariat.



Statul în cadrul raporturilor de muncă apare, de regulă, în calitate de legislator, protector al drepturilor, regulator, angajator, arbitru. Gradul de manifestare a fiecărei din calitățile date este determinat de condițiile istorice, politice și economice de dezvoltare a țării. De aceea, rolul statului în reglementarea raporturilor de muncă se modifică destul de des.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

În analiza calității raporturilor de muncă se utilizează noțiunea de „nivel al raporturilor de muncă”. Raporturile de muncă pot fi la nivel individual sau de grup. La nivel individual, variante de parteneri ai raporturilor de muncă pot fi: lucrător-lucrător; lucrător-angajator; angajator-angajator. La nivel de grup raporturile de muncă se stabilesc între sindicate și patronat. Un nivel special reprezintă raporturile de muncă dintre lucrător și stat sau angajator și stat. De asemenea, raporturi de muncă pot apare și la nivel de întreprindere, ramură economică, sau regiune.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

În calitate de obiect al raporturilor de muncă la nivel de individ pot fi unele elemente ale vieții active de muncă a persoanei, conținutul cărora depinde de faza ciclului de viață al omului, de specificul scopurilor urmărite de persoană la faza dată.



Obiectele raporturilor de muncă pot fi structurate în trei categorii:   

raporturi de muncă legate de ocupare; raporturi de muncă legate de organizare și eficiență; raporturi de muncă legate de recompensarea muncii.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Tipurile raporturilor de muncă se deosebesc în funcție de modul de soluționare a problemelor apărute în cadrul acestora, precum și în funcție de modul de luare a deciziilor – în baza principiilor de egalitate sau inegalitate în realizarea drepturilor, posibilităților și șanselor subiecților raporturilor de muncă. Tipul raporturilor de muncă depinde, în mare măsură, de modul de combinare a unor astfel de principii ca: 

solidaritatea,



subsidiaritatea,



paternalismul,



parteneriatul,



conflictul sau colaborarea conflictuală,



discriminarea.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Principiul de solidaritate – un ideal formulat de om în procesul dezvoltării socialeconomice – presupune o responsabilitate colectivă a oamenilor, bazată pe responsabilitate individuală, consens și unitate de interese. Viziunea creștină asupra societății și ordinii sociale, alte curente religioase, iar mai târziu, mișcarea muncitorească și sindicală din perioada formării societății industriale i-au atribuit acestui principiu o importanță mare. Esența acestui principiu constă în realizarea intereselor comune, precum și depășirea riscurilor economice și sociale comune, caracteristice pentru același grup de populație, prin eforturile unite ale membrilor grupului dat. În acest context, principiul de solidaritate este caracteristic activității sindicatelor, care anume grație lui își ating cu succes scopurile lor. De asemenea, principiul de solidaritate este aplicat destul de reușit în organizarea sistemelor de pensionare ca solidaritate a generațiilor. În prezent, principiul de solidaritate poate să-și piardă parțial din importanță drept rezultat a dezvoltării unor sisteme de protecție socială împotriva riscurilor economice și sociale mai performante.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Paternalismul. Implicarea pronunțată a statului în reglementarea raporturilor de muncă determină așa-numitul paternalism de stat. Principiul de paternalism poate fi prezent și la nivel de întreprindere în cazul aplicării unor reglementări rigide și autoritare ale raporturilor de muncă. Aplicarea acestui principiu al raporturilor de muncă în unele condiții istorice, politice sau culturale a fost fi destul de eficientă (experiența raporturilor de muncă din cadrul întreprinderilor din Japonia). Totodată, este cunoscută și o experiență negativă în aplicarea acestui principiu al raporturilor de muncă, care se manifestă prin pasivitate în comportamentul de muncă, diminuarea exigențelor față de calitatea vieții, inclusiv și a calității vieții de muncă.



Subsidiaritatea. Conform principiului dat, persoana, de regulă, contează pe propriile puteri, și numai în caz de necesitate acută, apelează la o terță parte, de regulă statul, care acordă asistența subsidiară necesară. Astfel, principiul de subsidiaritate este orientat, mai degrabă, spre motivarea responsabilității personale a individului.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Parteneriatul. În țările dezvoltate cu o economie de piață modernă parteneriatul social reprezintă principiul predominant al raporturilor de muncă. Însăși formarea parteneriatului social ca principiu și tip al raporturilor de muncă a avut loc drept rezultat al trecerii evolutive de la raporturile de muncă bazate pe concurență conflictuală spre raporturile de muncă bazate pe colaborarea conflictuală. Ambele tipuri presupuneau o poziție activă a subiecților raporturilor de muncă în promovarea intereselor lor, care a condus la lărgirea competențelor și a sferelor de influență a lor (a sindicatelor și a patronatelor) până la nivel internațional. Trebuie menționat faptul că în aplicarea principiului de solidaritate activismul subiecților raporturilor de muncă nu este atât de necesar ca în cazul parteneriatului.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Conflictul. În general, conflictul reprezintă o confruntare a subiecților raporturilor de muncă generată de diferența pronunțată dintre scopurile și interesele pe care le promovează ei. Conflictul reprezintă situația de extremă a confruntărilor dintre subiecții raporturilor de muncă. Conflictul de muncă este o formă a conflictului social. Cauze ale conflictelor de muncă pot fi, de regulă, condițiile tehnice și tehnologice ale procesului de producție, precum și diverse aspecte socio-psihologice ale activității economice, manageriale din cadrul întreprinderii. Conflictul de muncă se poate manifesta prin mai multe forme ca: nemulțumirea ascunsă, nemulțumirea deschisă, litigiul de muncă, greva, etc. Explicarea corectă a naturii conflictului, a cauzelor care l-au generat este importantă pentru soluționarea eficientă a lui. În general, conflictul reprezintă o formă de socializare și o formă de acțiune socială a omului. Conflictul este inevitabil și, uneori, chiar și necesar în calitate de factor determinant al dezvoltării sociale, deoarece el permite deschiderea unor căi noi spre inovație și contribuie la formarea unui nou nivel de înțelegere și colaborare. Totodată, conflictul poate fi și un factor distructiv al raporturilor de muncă, deoarece grație lui are loc o scădere a calității producției și a productivității muncii, creșterea fluctuației cadrelor etc. Gestionarea eficientă a conflictului are loc, de regulă prin parteneriatul social.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Discriminarea reprezintă o limitare nejustificată a drepturilor și posibilităților unei persoane. Discriminarea reprezintă un principiu al raporturilor de muncă care presupune limitarea șanselor egale pe piața muncii. Discriminarea poate afecta orice grup de salariați. Astfel se cunoaște discriminarea după sex, după rasă, după naționalitate, după religie, după vârstă etc. În cadrul raporturilor de muncă se disting următoarele forme de discriminare: 

discriminarea în timpul angajării sau disponibilizării - se manifestă prin faptul cu unele categorii de populație este angajată în ultimul rând și disponibilizată în primul rând. Drept rezultat șomajul în cadrul acestui grup de populație este mai ridicat;



discriminarea în alegerea profesiei sau în promovarea profesională - se manifestă atunci când unui grup social i se limitează accesul la anumite domenii de activitate, specialități sau funcții;



discriminarea în remunerarea muncii - se manifestă prin faptul că unor persoane pentru același volum de muncă li se plătește un salariu mai mic;



discriminarea în procesul de studii sau pregătirea profesională - se manifestă prin limitarea accesului la studii sau pregătire profesională unor grupuri sociale.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Șansele egale în cadrul raporturilor de muncă reprezintă principalul indice al nivelului înalt de dezvoltare a societății, precum și a raporturilor de muncă. Acestea sunt asigurate, de regulă, printr-un cadru instituțional și legislativ care elimină discriminarea din societate. Egalitatea șanselor și posibilităților în cadrul raporturilor de muncă sunt stipulate în constituție, în codul muncii precum și în alte acte normative. Republica Moldova a ratificat convențiile referitoare la discriminare după sex, rasă, naționalitate, limba vorbită, mediu de reședință, religie etc. Cu toate acestea politica șanselor egale este ceva nou pentru managementul resurselor umane din cadrul întreprinderilor din republică.



În funcție principiile sus-numite se disting două tipuri principale ale raporturilor de muncă: paternalism și parteneriat social. Totodată, tipurile raporturilor de muncă nu există în formă pură. În realitate, ele reprezintă rezultatul combinării principiilor și metodelor de reglementare a raporturilor de muncă care, pe lângă cele două tipuri ale raporturilor de muncă creează multe alte.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Procesul de formare a raporturilor de muncă are loc sub influența mai multor factori, importanța cărora este determinată de condițiile istorice, economice, politice, culturale. Printre principalii factori de formare a raporturilor de muncă pot fi numiți: politica socială, globalizarea economică, dezvoltarea procesului de producție și a conținutului muncii.

1. Raporturile de muncă și economia socială 

Calitatea vieții active de muncă reprezintă totalitatea caracteristicilor și a condițiilor de muncă în sensul larg al cuvântului, care permit evaluarea gradului de realizare a intereselor și necesităților lucrătorilor în muncă, precum și a utilizării cât mai eficiente a capacităților lor (fizice, intelectuale, creative, organizatorice etc.) în procesul activității de muncă.



Calitatea vieții – reprezintă o caracteristică sintetică a nivelului și a condițiilor de trai al populației, care ia în evidență și componența familiei, și starea sănătății a membrilor acesteia, și gradul de satisfacție de viața socială etc. Calitatea vieții populației reprezintă rezultatul acțiunii factorilor de ordin economic, demografic, ecologic, geografic, politic, cultural, moral etc. subiectivi și obiectivi. Printre aceștia un rol important îl ocupă satisfacția de muncă și de condițiile de trai, posibilitățile de dezvoltare a individului și a familiei lui, poziției familiei în societate, starea financiară, calitatea vieții de muncă, calitatea mediului ambiant etc.

2. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă 

Ocuparea forței de muncă reprezintă o activitate social-economică a populației, un domeniu al raporturilor de muncă în procesul căruia indivizii își asigură necesitățile lor legate de muncă. În acest context, ocuparea poate fi considerată nu numai un mod de obținere a surselor de existență, dar și o cale de dezvoltare multilaterală a indivizilor, o cale de autorealizare și automanifestare. Cu toate că ocuparea forței de muncă reprezintă unul din parametrii principali ai funcționalității economiei naționale, ea are un caracter social pronunțat. Fiecare etapă de dezvoltare social-economică se caracterizează printr-un model (concepție) propriu al ocupării forței de muncă.



Concepția ocupării forței de muncă reprezintă un sistem de idei, reguli, interpretări, obiective ale raporturilor de muncă legate de problemele de angajare și disponibilizare a lucrătorilor într-o etapă istorică concretă de dezvoltare social-economică a țării. În acest context, pentru Republica Moldova, aflată în proces de tranziție la economia de piață, una din sarcinile principale în domeniul formării noilor raporturi de muncă este formularea unei noi concepții de ocupare a forței de muncă specifice economiei de piață.

2. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă 

De regulă, se consideră că în condițiile economiei de piață obiectivul de bază al ocupării forței de muncă este asigurarea echilibrului dintre cererea și oferta de pe piața muncii. Dacă șomaj nu există, atunci problema ocupării forței de muncă este rezolvată.



Concepția ocupării forței de muncă adecvată unei economii de piață se bazează pe două principii fundamentale. Primul principiu presupune dreptul exclusiv al persoanelor în decizia de a presta sau de a nu presta servicii de muncă. În condițiile unei societăți libere și democratice în care raporturile de piață sunt predominante activitatea de muncă este benevolă. Orice individ are dreptul să-și aleagă în mod liber meseria, domeniul de ocupare, volumul și regimul de muncă prestată. Orice formă de impunere în prestarea serviciilor de muncă este inadmisibilă, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Or, ocuparea nu este unica activitate social-utilă a omului, cum era interpretată în epoca construcției socialiste, în care munca era obligatorie. Orice persoană poate avea și alte activități utile ca studiile, educarea copiilor, menajul etc. Unica justificare de încălcare a principiului de ocupare benevolă este sursa ilegală de venituri.

2. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă 

Principiul dat presupune că numai individul decide unde să lucreze și cât să lucreze. Adică, fiecare individ, de sinestătător, își alege acel regim de lucru care-i convine. Astfel, ocuparea lui în câmpul muncii poate fi deplină, parțială, sezonieră ocazională, temporară indiferent de sex, vârstă, naționalitate etc. Nu mai puțin important în decizia individului este și alegerea profesiei și a domeniului ocupațional care-i convine individului (inclusiv și autoocuparea sau activitatea individuală de muncă). Totodată, trebuie de menționat faptul, că dreptul persoanei de a-și alege profesia care-i place nu presupune și obligativitatea statului de a-i asigura ocuparea acesteia în domeniul dat. Rolul societății, în acest caz, se reduce la asigurarea individului a șanselor egale și a condițiilor favorabile de realizare a potențialului individului și de integrare în societate.

2. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă 

Cel de al doilea principiu al concepției de ocupare presupune responsabilitatea statului în asigurarea condițiilor de realizare a drepturilor indivizilor legate de ocupare. Principiul dat presupune plecarea de la reglementarea rigidă a regimului de ocupare, a formelor de ocupare, a domeniului de ocupare, a obligativității muncii și promovarea libertăților omului în activitățile social-umane ale lui. Principiul dat se realizează prin crearea de către stat a unui cadru instituțional-legislativ care asigură reglementarea comportamentului economic al indivizilor prin metode indirecte, de stimulare și nu de impunere, care ar încălca drepturile și libertățile omului. Principiul dat presupune, de asemenea, și motivarea indivizilor de a participa activ la procesele de luare a deciziilor legate de promovarea intereselor lor pe piața muncii fie prin intermediul sindicatelor, fie prin intermediul altor instituții abilitate în domeniul dat. Or, participarea activă a lucrătorilor în dialogul social cu angajatorii lor contribuie în mod direct la îmbunătățirea climatului ocupării, la ameliorarea comportamentului activ de muncă, la dispariția indiferenței indivizilor față de soarta lor, ceea ce conduce, prin urmare, la îmbunătățirea calității vieții active de muncă, la creșterea potențialului uman, la îmbunătățirea situației demografice și socialeconomice a țării.

2. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă 

Noua concepție a ocupării forței de muncă condiționează schimbări și în noțiunea de ocupare deplină – scopul oricărei politici de ocupare a forței de muncă. Economia de piață presupune un alt conținut al „ocupării depline”. Dacă în perioada construcției socialiste ocuparea deplină presupunea utilizarea cât mai deplină a potențialului uman existent într-o economie, în noile condiții economice ocuparea deplină presupune asigurarea fiecărui individ cu un loc de muncă numai în cazul în care acest individ dorește să presteze servicii de muncă. În condițiile economiei de piață ocuparea deplină presupune existența șomajului. De regulă, acest șomaj este voluntar.



Ocuparea deplină poate fi atinsă în condițiile oricărui grad de atragere a populației apte de muncă, dacă acesta corespunde satisfacerii necesităților populației în locuri de muncă productive. În acest caz, un loc de muncă este considerat productiv dacă acesta îi permite lucrătorului să atingă o productivitate maximă a muncii, un salariu adecvat pentru un trai decent, să fie inofensiv pentru sănătate, precum corespunzător unor norme de muncă decentă. Astfel, ocuparea deplină în aceste condiții nu presupune implicarea întregului potențial uman în câmpul muncii. Orice persoană are dreptul să-și aleagă un domeniu din activitățile sociale umane. Totodată, activitatea de bază este considerată cea de muncă care aduce un venit pentru asigurarea traiului decent.

2. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă 

Gradul de ocupare se determină prin raportul dintre numărul persoanelor ocupate în economia națională la numărul persoanelor apte de muncă. Această proporție poate fi considerată optimă dacă ea corespunde intereselor de creștere a eficienței economice, implementării rezultatelor progresului tehnic, creșterii productivității muncii, precum și reproducerii populației sănătoase, bine pregătite și active.



Ocuparea deplină care corespunde tuturor criteriilor menționate poate fi numită ocupare productivă. Ocuparea productivă nu este identică cu eficiența muncii. Ultima reprezintă doar un element al ocupării productive. În cazul în care ocuparea deplină este asigurată prin prezența unor locuri de muncă nejustificate, sau a unor locuri de muncă care nu corespund componenței profesionale sau calificative a lucrătorilor, sau nivelul ocupării nu corespunde cu problemele legate de reproducerea populației, o astfel de ocupare este considerată inacceptabilă.



Prin urmare, ocuparea deplină productivă și ocuparea liberă reflectă echilibrul cantitativ și calitativ dintre necesitățile populației în muncă și disponibilitatea locurilor de muncă în cadrul cărora sunt create condițiile favorabile pentru progresul social și economic al societății. Ocuparea deplină productivă poate fi asigurată doar într-o economie de piață funcțională.

2. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă 

Ocuparea este considerată eficientă dacă este în stare să-i asigure lucrătorului un venit necesar pentru un trai decent, un nivel înalt al sănătății, dezvoltare a personalității și a capitalului uman, precum și a productivității muncii.



Ocuparea eficientă se caracterizează printr-o serie de indicatori care reflectă politica și ideologia statului în ceea ce privește creșterea productivității sociale a muncii. În primul rând, aceasta este rara de ocupare a potențialului uman existent la activitatea de muncă. Ea arată la ce nivel al productivității muncii sunt satisfăcute necesitățile populației în muncă, precum și prin ce metode se asigură ocuparea deplină. Cu cât este mai înaltă productivitatea muncii, cu atât or fi mai mari veniturile lucrătorilor, cu atât conținutul muncii și condițiile de muncă vor fi mai perfecte, cu atât nivelul de calificare a lucrătorilor va fi mai înalt. O productivitate a muncii mai înaltă permite societății de a acorda o atenție mai mare studiilor, educației copiilor etc. În acest context, ocuparea deplină poate fi asigurată cu o participare mai redusă a populației la activitatea de muncă, concomitent cu creșterea numărului persoanelor ocupate de studii sau de menaj. Oricum, un nivel înalt al ocupării presupune și o ocupare ineficientă, deoarece, în acest caz ocuparea nu asigură nici productivitatea înaltă a muncii, nici un venit destul de înalt.

3. Piața muncii, concept caracteristici, particularități 

Piața muncii - poate fi definită ca spațiul economic în care tranzacționează, în mod liber, deținătorii de capital în calitate de cumpărători și posesorii resursei de muncă în calitate de vânzători, în care prin mecanismul prețului muncii, al concurenței libere dintre agenții economici, altor mecanisme specifice, cererea și oferta de muncă se ajustează.



Într-o formulă mai concentrată, piața muncii reprezintă mecanismul de reglare prin decizii libere ale agenților economici, prin intermediul salariului real, al cererii și ofertei de muncă.



Forța de muncă este acea „marfă” de tip deosebit care se află în proprietatea, în posesiunea și la dispoziția oricărei persoane. Această persoană apare pe piață drept vânzător al resursei pe care o deține, capacitatea sa de muncă. Cu toate că spre cumpărare și utilizare întreprinzătorului îi este oferită capacitatea de muncă a lucrătorului, obiectul tranzacției pe piața muncii este totuși munca (sau serviciul de muncă) concretizată în capacitatea de muncă oferită de către lucrător întreprinzătorului într-o perioadă concretă de timp. Astfel, și în contractul individual de muncă obiectul tranzacției reprezintă nu întreaga capacitate de muncă a individului, ci doar serviciile de muncă de o anumită calitate, prestate într-o anumită perioadă de timp.

3. Piața muncii, concept caracteristici, particularități 

Piața muncii nu este o piață de sinestătătoare. Ea este influențată de diverși factori socio-economici, demografici, sociali. Cei mai importanți dintre factorii de influență asupra pieței muncii sunt următorii: 

progresul tehnic și productivitatea socială a muncii;



procesele demografice și de emigrare-imigrare;



caracteristicile culturale și comportamentale ale populației;



nivelul de educație și de calificare a forței de muncă;



producția și capitalul;



condițiile de muncă, în special, durata zilei de muncă etc.

3. Piața muncii, concept caracteristici, particularități În definirea pieței muncii se pornește de la următoarele premise metodologice: 

locul și funcțiile factorului uman în sistemul economic;



rolul pieței muncii în cadrul sistemului existent de piețe;



agenții economici care se întâlnesc pe această piață atât în calitate de purtători ai cererii, cât și în cea de purtători ai ofertei de muncă;



gradul de organizare și libertate a acestora în reglarea ocupării și utilizării eficiente a forței de muncă, inclusiv raportul de forțe dintre ei;



legitățile care guvernează formarea cererii și ofertei de muncă;



mecanismele care intervin în funcționarea pieței muncii, fie ca mecanisme de piață pură cu salariul în calitate de preț al muncii, libera concurență între agenții economici, fie ca mecanisme care intervin pe diferitele piețe imperfecte.

3. Piața muncii, concept caracteristici, particularități Reieșind din conținutul pieței muncii, elementele definitorii ale acesteia sunt: 

actorii sociali de pe piața muncii – putătorii cererii și ofertei de muncă;



actele normative care reglementează raporturile de pe piața muncii;



conjunctura pieței muncii – echilibrul dintre cererea și oferta de muncă care determină nivelul salariului de echilibru și cel al ocupării forței de muncă;



instituțiile de pe piața muncii;



sistemul de securitate socială de pe piața muncii.

3. Piața muncii, concept caracteristici, particularități 

Piața muncii trebuie privită într-o dublă ipostază: 

ca o entitate închisă , ca un subsistem al economiei de piață în care mecanismele proprii (cererea și oferta de muncă) se ajustează;



ca un sistem deschis, cu intrări și ieșiri, cu legături complexe cu toate celelalte subsisteme sociale.



Piața muncii se poate referi la o localitate, la o zonă mai mică sau mai mare sau chiar la întreaga economie. Prin urmare, piața muncii poate avea raze de extindere diferite. În cazul forței de muncă necalificate sau de calificare inferioară, raza este mică, nevoile de forță de muncă putându-se satisface la nivelul unei localități. Pe măsură însă ce nivelul de calificare al forței de muncă crește, aceasta este mai rară, iar raza de extindere a pieței muncii devine mai largă, uneori la nivelul întregului teritoriu al țării sau la nivelul pieței muncii internaționale.

3. Piața muncii, concept caracteristici, particularități Gradul de extindere a pieței muncii. Reieșind din considerentul că mecanismul pieței muncii se realizează în cea mai mare parte în sfera de schimb a activității economice, unde se negociază munca viitoare (or, în sfera de producție cantitatea de muncă, negociată și tranzacționată, doar se materializează în anumite utilități), purtătorii ofertei de muncă sunt reprezentați de următoarele grupuri de persoane: 

acei care nu au de lucru, dar doresc să muncească și caută un loc de muncă (șomerii);



acei care au un loc de muncă, dar sunt nemulțumiți de acesta și se află în căutarea unui nou loc de muncă;



cei care au un loc de muncă, dar riscul de a-și pierde locul de muncă este destul de mare, fapt ce îi impune să se afle în proces de căutare a unui nou loc de muncă.

La rândul ei, cererea de muncă, concretizată în piața locurilor de muncă, parte componentă a pieței muncii, include totalitatea locurilor vacante de muncă atât de la întreprinderile care funcționează, cât și de la întreprinderile nou-formate, precum și locurile de muncă ocupate de lucrători care nu corespund cerințelor angajatorului și, prin urmare, care vor deveni de curând vacante.

3. Piața muncii, concept caracteristici, particularități În altă interpretare pe piața muncii oferta de muncă se concretizează în populația economic activă, iar cererea de muncă reprezintă totalitatea locurilor de muncă ocupate și cele vacante. Adepții acestei poziții sunt de părerea că persoanele ocupate în câmpul muncii nu pot fi considerate ocupate permanent, prin urmare, și ele vor fi prezente pe piața muncii. Or, procesul de producție este întotdeauna însoțit de diverse schimbări care generează mobilitatea (profesională, calificațională, teritorială etc.) a lucrătorului, inclusiv, schimbarea statutului ocupațional.

4. Elemente definitorii ale pieței muncii

Salariul 

În sensul cel mai larg, salariul reprezintă costul muncii, prețul pe care îl plătește întreprinzătorul pentru folosirea unui anumit volum de muncă, fie ea calificată sau necalificată, simplă sau complexă, excedentară sau deficitară etc.



În același timp, termenul de salariu conține și sensul de venit al unui om care nu muncește pentru sine (pe cont propriu) ci pentru altcineva, față de care este dependent juridic sau economic, vânzându-i în așa fel forța sa de muncă.



Sensul contemporan al salariului este legat de economia de piață și de venitul celei mai mari părți a populației ocupate în țările avansate economic - salariații (75-92% din populația ocupată).



Progresul tehnic conduce la diminuarea ponderii salariului în totalul costurilor de producție a organizațiilor. Totodată, salariul ocupă cea mai mare pondere în totalul veniturilor populației. Anume acești doi indicatori sunt utilizați în analiza nivelului de dezvoltare economică a țărilor.

4. Elemente definitorii ale pieței muncii Funcțiile de bază ale salariului: 

Funcția de reproducere - care presupune că salariul nu poate fi mai mic decât un anumit minim numit de subzistență determinat pentru economia națională sau pentru fiecare categorie profesională.



Funcția de motivare – care presupune respectarea principiului “pentru o muncă egală un salariu egal”. În acest caz accentul este pus pe perfecționarea continuă a sistemului de normare a muncii care ar asigura justiția socială în procesul de repartiție.



Funcția de stimulare a creșterii economice – care presupune creșterea continuă a salariilor, aceasta din urmă stimulând cererea de consum și, prin urmare, creșterea economică. Totodată trebuie menționat faptul că creșterea salariilor trebuie făcută în corelare cu creșterea productivității muncii. Nerespectarea acestei corelații poate conduce la procese inflaționiste.

4. Elemente definitorii ale pieței muncii Categoriile de bază ale salariului Salariul nominal – reprezintă venitul încasat de angajații firmelor reprezintă. Salariul real – reprezintă puterea de cumpărarea a salariului nominal, cantitatea de mijloace de subzistență și de servicii pe care și le pot procura salariații cu salariul nominal și pe care îl primesc. Costul forței de muncă – reprezintă acele cheltuieli care sunt suportate de către angajator în rezultatul angajării unui lucrător. Acestea, în afară de salariu includ în sine și cheltuielile de protecție socială, legate de salariat. Salariul minim - este valoarea cea mai mică a salariului orar, zilnic sau lunar pe care legea țării respective permite angajatorilor să-l acorde unui salariat

4. Elemente definitorii ale pieței muncii Tipurile de salarii Salariul în regie (salarizarea după timpul lucrat) - salariul se calculează plătește după timpul efectiv în care s-a prestat munca (oră, zi, săptămână, lună). Salarizarea în regie nu este influențată de producția obținută. Salariul în acord – se face fie cu bucata, fie pe bază de norme de timp

Salarizarea de tip premial Salarizarea după timpul alocat – sistemul normei de timp

4. Elemente definitorii ale pieței muncii Oferta de muncă 

Oferta de muncă - exprimă volumul de forță muncă ce poate fi disponibil într-o perioadă de timp pentru o anumită țară, regiune sau localitate. Ea depinde în principal de caracteristicile naturale și dobândite ale populației potențial active (structura și rata de activitate a resurselor de muncă pe grupe de vârstă, pe sexe, categorii profesionale, nivele de educație și pregătire etc.), de comportamentul acesteia pe piața muncii, comportament influențat și de elemente de ordin psihologic, social etc. La nivel economico-social oferta de muncă este permanent influențată de factori de natură demografică, economică și social-instituțională.



Pe piața muncii oferta de forță de muncă se manifestă ca o sumă a ofertelor individuale de muncă ale persoanelor ce doresc să fie angajate în câmpul de muncă la un salariu cunoscut, determinat de forțele pieței. Oferta individuală de muncă are un mod de manifestare puțin diferit de cel al ofertei totale de muncă fiind influențat de o serie de factori specifici, de aceea studierea ei necesită o analiză mai detaliată.

4. Elemente definitorii ale pieței muncii Cererea de muncă 

Cererea de muncă reprezintă numărul persoanelor pe care firmele doresc să le angajeze în procesul de producție, într-o perioadă de timp, la un salariu determinat. Grafic, ea reprezintă o curbă pozitiv descrescătoare în funcție de salariu, ca și curbele cererilor bunurilor de consum și ale altor factori de producție. Însă, spre deosebire de celelalte, cererea de muncă este o cerere derivată - ea depinde nu numai de nivelul salariului ci și de volumul de producție produs de această forță de muncă, și de cererea lui pe piața respectivului bun. Gradul de elasticitate al cererii de muncă față de salariu depinde de poziția firmelor pe piața bunurilor de consum și pe piața forței de muncă, respectiv, dacă ele adoptă prețurile și salariile determinate de forțele pieței sau au putere de monopol sau monopson. Condițiile în care funcționează economia de piață sunt, deci, în măsură să influențeze nivelul cererii de muncă al unei firme.

4. Elemente definitorii ale pieței muncii 

În marea majoritate, firmele operează în economia de piață urmărind maximizarea profitului, ceea ce implică alegerea celei mai rentabile combinații de factori de producție, care asigură maximizarea producției cu costuri minime. Alegerea optimă poate fi determinată prin utilizarea ratei tehnice de substituție a forțelor de producție, care trebuie să egaleze raportul dintre preț și factorii utilizați.



Peste nivelul optim al producției orice angajare adăugătoare a factorului variabil la factorul fix la un anumit stadiu tehnologic, determină reducerea productivității marginale a muncii, și, implicit, reducerea venitului (legea randamentelor descrescătoare).



Considerând forța de muncă ca factor variabil, angajarea fiecărei unități de muncă suplimentare contribuie la creșterea cheltuielilor de producție, prin urmare, angajarea suplimentară a unui lucrător este eficientă numai atunci când venitul primit în urma acestei angajări nu este mai mic decât cheltuielile salariale făcute de firmă. Venitul primit de firmă în urma măririi cantității de muncă utilizate cu o unitate se numește venitul marginal al muncii - MRP. Dacă MRP este mai mare sau egal cu salariul unei unități de muncă firma poate să-și permită angajări suplimentare de forță de muncă.

Tema 9: Investițiile în capitalul uman 1.

Noțiune de capital uman și investiții în capitalul uman. Tipuri de investiții în capitalul uman

2.

Decizia lucrătorilor de a investi în capitalul lor uman

3.

Interdependența dintre nivelul de studii și nivelul salariului

4.

Pregătirea profesională și orientarea profesională ca forme de investiție în capitalul uman

1. Noțiune de capital uman și investiții în capitalul uman. Tipuri de investiții în capitalul uman 

Capitalul uman reprezintă totalitatea capacităților fizice și intelectuale, înnăscute și dobândite pe care lucrătorul le poate utiliza în procesul muncii



Investițiile în capitalul uman reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de către lucrător pentru menținerea și dezvoltarea capitalului uman.



Tipuri de investiții în capitalul uman 

Investiții în educație



Investiții în sănătate



Investiții în cultură



Învestiții în procesul de căutare a unui loc de muncă



Investiții în mobilitate

2. Decizia lucrătorilor de a investi în capitalul lor uman

3. Interdependența dintre nivelul de studii și nivelul salariului

Doctorat Masterat Studii superioare ciclul 1

Liceu Studii gimnaziale

4. Pregătirea profesională și orientarea profesională ca forme de investiție în capitalul uman 

Atât pregătirea profesională cât şi orientarea profesională pot fi considerate drept investiții în capitalul uman.



Pregătirea profesională conduce realmente la creșterea productivității muncii şi, prin urmare la dezvoltarea economică a ţării. Reieșind din faptul că pregătirea profesională reprezintă o formă de investiții de o durată mai lungă comparativ cu investițiile în capitalul fix, această formă de investiții este considerată mai eficientă. Din acest considerent țările dezvoltate pun un accent deosebit pe pregătire profesională fiind finanțate din buget, această din urmă asigurându-le o dezvoltare durabilă.



Totodată, și orientarea profesională se consideră şi o formă în investițiile în capitalul uman din considerentul că aceasta contribuie la o creștere a eficienței investițiilor orientate în pregătirea profesională.