Doctrine Economice-curs Universitar

Universitatea ,,Petre Andrei” Iaşi Facultatea de Economie Catedra de Economie şi Finanţe

Doctrine economice -suport de cursTitular disciplină Lect. univ. drd. Alexandru Trifu

1

Cuprins

Cap. I Antichitatea şi rădăcinile gândirii economice Cap. II Scolasticii Evului Mediu 2.1 Tomism contra Scotism 2.2 Jean Buridan şi Nicole Oresme 2.3 Şcoala de la Salamanca Cap. III Ibn Khaldun- marcant precursor al gândirii economice moderne şi contemporane 3.1 Lumea arabă timpurie 3.2 Corpus-ul ideilor învăţatului arab Cap. IV Mercantilismul 4.1 Mercantilismul mediteraneean 4.2 Cameralismul 4.3 Mercantilismul britanic Cap. V Clasicismul economic şi liberalismul originar 5.1 Fiziocraţii 5.1.1 Dimitrie Cantemir-primul mare gânditor român al epocii moderne 5.2 Clasicismul francez 5.2.1 Jean-Baptiste Say 5.2.1.1 Dezvoltarea contemporană a ,,legii debuşeelor” a lui J.-B. Say 5.2.2 Frédéric Bastiat 5.3 Şcoala clasică britanică 5.3.1 Adam Smith

5.3.2 David Ricardo 5.3.3 Thomas Robert Malthus 5.3.4 John Stuart Mill 5.4 Şcoala manchesteriană 5.5 Clasicismul târziu 5.5.1 Alfred Marshall şi bogata sa gândire economică 5.5.1.1 Criteriul Marshall + Lerner

2

5.5.2 Arthur Cecil Pigou şi ,,economia bunăstării” 5.6 Contribuţii româneşti în contextul clasicismului şi liberalismului economic Cap.VI Reacţii eterogene la liberalismul şi clasicismul economic 6.1 Intervenţionismul

6.1.1 ,,Socialismul de catedră” 6.1.2 Solidarismul şi radicalismul social 6.2. Şcoala istorică (germană) 6.3 Protecţionismul german 6.3.1 Exagerarea doctrinei protecţionismului economic : autarkia economică 6.4 Socialismul premarxist Cap. VII Karl Marx- primul moment revoluţionar al evoluţiei doxelor economice 7.1 Viaţa şi opera 7.2 Construcţia metodologiei originale a lui Karl Marx 7.3 Conţinutul teoriilor marxiste (marxiene) Cap. VIII Doctrina economică a fascismului, un punct maximal al curentelor dirijiste (de comandă) 8.1 8.2 8.3 8.4

Rasismul Teorii geopolitice germane Teoria ,,marelui spaţiu vital” Corporatismul interbelic

Cap. IX Marginalismul 9.1 William St. Jevons şi Şcoala utilitaristă engleză 9.2 Şcoala matematică (de la Lausanne) 9.2.1 Léon M.E. Walras 9.2.2 Vilfredo Frederico Pareto 9.3 Şcoala psihologică (austriacă) 9.4 Nicholas Georgescu-Roegen şi legea entropiei 9.5 Johann Heinrich von Thünen şi teoria economiei spaţiale

3

Cap. X John Maynard Keynes-al doilea momentcrucial în gândirea economică 10.1 Repere cronologice şi bibliografice 10.2 Revoluţia keynesistă în teoria economică contemporană 10.3 Remedii ale tarelor economiei capitaliste Cap. XI Propagări şi reacţii ale keynesismului 11.1 Modelul IS-LM Curba Phillips 11.2 Paul Anthony Samuelson şi sinteza neoclasică 11.3 Şcoala de la Cambridge şi prima abordare a ,,războiului celor două Cambridge” 11.4 Noua economie clasică 11.5 Teoria dezechilibrului Cap. XII Instituţionalismul Cap. XIII Manifestări ale liberalismului revigorat 13. 1 Noua şcoală austriacă 13.1.1 Friedrich August von Hayek 13.1.2 Ludwig von Mises 13.1.3 Gottfried von Haberler 13.2 Walter Lippmann 13.3 Monetarismul şi Şcoala de la Chicago 13.4 Teoria ,,capitalului uman” 13.5 Teoria ,,alegerilor publice” vs. ,,statul generale” 13.5.1 Teoria ,,drepturilor de proprietate” 13.6 Şcoala suedeză Cap. XIV Teoria firmei-suportul existenţei microeconomiei 14.1 John Kenneth Galbraith 14.2 Herbert A. Simon 14.3 Antoine Augustin Cournot 14.4 Teorema Modigliani ↔ Miller 14.5 Firma în contextul pieţei

4

bunăstării

Cap. XV Joseph Alois Schumpeter, al treilea moment de cotitură în gândirea economică 15.1 Cine a fost J. A. Schumpeter ? 15.2 Preludiul închegării originalei sale doctrine economice 15.3 Corpus-ul ,,ereziei” doctrinale 15.4 Teoria panoramată a ciclurilor economice Cap. XVI Planismul şi economia de schimb 16.1 Planismul 16.2 Conceptele de ,,economie socială de piaţă” şi ,,mixtă”, precum şi dezvoltări adiacente acestora Cap. XVII Teorii ale legăturilor economie naţională-mondoeconomie şi ale legăturilor dintre statele lumii 17. 1 Teorii ale creşterii economice 17.1.1 Modelul Harrod + Domar 17.1.2 Teoria lui Colin Clark privind împărţirea economiei pe sectoare 17.1.3 Dualismul economico-social sau abordarea de tip Lewis-Nurkse 17.1.4 Robert M. Solow şi ,,războiul celor două Cambridge” (a doua abordare) 17.2 Economia naţională şi schimburile dintre state 17.2.1 Modelul Heckscher↔ Ohlin + Samuelson (H↔O + S) 17.2.2 Teoria egalizării veniturilor bîn cadrul modelului H↔O + S, în extenso modelul H/O + S/S + R 17.2.3 Testarea practică a modelului H↔O + S. ,,Paradoxul Leontief” 17.2.4 Mihail Manoilescu şi metodologia sa proprie de analiză 17.2.5 Raul D. Prebisch şi protecţia statelor în dezvoltare 17.2.6 Teoria ,,acumulării dependente” a lui A. Günder-Frank şi S. Amin 17.2.7 Immanuel Wallerstein şi ,,sistemul mondial modern” 17.2.8 Funcţionarea schimburilor mondiale pe baza unui sistem tip ,,snooker”

5

Cap. XVIII Includerea ecologiei în ecuaţia dezvoltării şi Noua Economie a cunoaşterii 18.1 Economia mediului înconjurător şi dezvoltarea 18.2 Teorii ale dezvoltării aplicabile momentului actual al evoluţiei omenirii 18.2.1 Noua teorie clasică 18.2.2 Teoria generală a relaţiei Nord-Sud 18.2.3 Teoria O-Ring 18.2.4 Dezvoltarea regională şi relaţiile economice Interregionale 18.3 Cum poate fi definită Noua Economie ? 18. 4 Provocările Noii Economii-a cunoaşterii- şi feedback-ul globalizării

Ar fi fost foarte uşor din partea mea să încep prezentarea evoluţiei gândirii economice din Grecia antică, acolo unde au fost puse bazele filosofiei, economiei, politicii, prin enunţarea termenilor de bază din aceste domenii, termeni care fac parte integrantă din bagajul nostru intelectual contemporan. Dar, în urma analizării unor păreri exprimate în literatura de specialitate, cum ar fi şi cea a francezului Daniel Villey, mă raliez celor care văd adevăratele începuturi ale ideilor economice în Vechiul Testament, mai precis în A Treia Carte a lui Moise intitulată Leviticul. Trecem şi pe alte meridiane şi ajungem în spaţiul elenistic sec. VIII – III î. d. Hr.. Pentru acea epocă, Grecia se afla într-o perioadă de înflorire economică. Comerţul se dezvolta şi se adâncea, dar toate acestea aveau loc în cadrul unui sistem sclavagist limitat, iar filosofii, maeştrii gândirii din acea vreme, nu urmăreau formarea unei teorii economice deosebite, ci doar prezentau fragmentat aspecte ale vieţii economice, trecute însă prin filtrul eticii şi al discursului filosofic. Înainte de incursiunea în prezentarea gândirii antice greceşti, să prezentăm o experienţă economică de pionierat, înfăptuită pe la anul 700 î.Hr., în statul ionian Lydia din Asia Minor (coasta egeeană a Turciei actuale), unde, conform marii majorităţi a opiniilor exprimate, se bat primele monede metalice din istorie. Dacă începutul a fost făcut de bucăţi metalice brute, plate şi rotunde, confecţionate dintr-un amalgam de aur şi argint, cunoscut sub numele de ,,electrum”, mai târziu, în timpul ultimului rege al acestui stat, CRESUS (561-546 î.Hr.), banii metalici aveau conţinutul numai dintr-un anumit metal preţios, în primul rând aur (aurul devine astfel metal monetar). Trecând succint în revistă avantajele 6

folosirii metalelor preţioase în baterea de monedă, ca : valoare mare întrun volum mic, inalterabilitatea, perfecta divizibilitate, încrederea mare pe care o inspirau, trebuie să subliniez că, încă din acea perioadă îndepărtată, s-a stabilit un raport valoric între aurul şi argintul monetar şi care, în viziunea lui Cresus, era net în favoarea aurului, în sensul că acesta valora de 13,33 ori mai mult decât argintul. Şi, ulterior, atât teoria cât şi practica monetară a bimetalismului secolului al XIX-lea au indicat o mărime apropiată de cea a raportului stabilit în urmă cu 25 de secole. Vorbind despre Cresus (nume predestinat pentru acţiunile sale, întrucât în lb. greacă khrusos semnifică aur), să precizez că acesta a contribuit la atingerea apogeului bogăţiei şi dezvoltării statului lydian, în primul rând datorită exploatării bogatelor zăcăminte de aur şi argint şi drept urmare a unui înfloritor comerţ, atât cu celelalte state ale Greciei Antice, dar şi cu alte popoare, ca fenicienii, egiptenii, perşii. Afluxul masiv de aur şi argint şi accentul pus pe susţinerea ramurii comerţului şi care au asigurat bogăţia statului, a lui Cresus primordial, au creat o situaţie economică pe care din punct de vedere economic aş numi-o paleomercantilism (fiind asemănătoare cu cea evidenţiată şi implementată de primul curent modern de gândire economică, mercantilismul, apărut la sfârşitul secolului al XV-lea) şi în acelaşi timp l-au consacrat definitiv pe regele lydian în limbajul cotidian prin expresia ,,bogat precum Cresus”, ceea ce semnifică un om putred de bogat. Vorbind de cei mai importanţi filosofi cu aplecare spre domeniul economic şi pe care doresc să-i amintesc sunt PLATON (427 – 347 î. d. Hr.) şi celebrul său discipol ARISTOTEL (382 – 322 î. d. Hr.). Platon, primul promotor al unei societăţi „raţionale” condusă de o elită oligarhică a fost şi primul care s-a ocupat de relaţia dintre doctrină= opinie, pe care a denumit-o doxa şi cunoaşterea autentică, adică logos. În lucrarea sa “Dialogurile”, mai precis în dialogul intitulat “Menon”, susţine că oamenii politici conduc bine statele lor după “părerea lor cea dreaptă”, dar ştiinţa este preţuită mai mult. În aceeaşi lucrare găsim şi o clasificare a importanţei fiecărei categorii de cetăţeni, în activitatea de conducere. Simplii cetăţeni, plebea, nu pot înţelege complexitatea actului de guvernare. Oamenii liberi trebuie să se ocupe cu apărarea şi administrarea cetăţii, singurii capabili să fundamenteze regulile guvernării fiind filosofii. Într-o oarecare opoziţie se află Aristotel ce considera că omul, definit de el ca “animal sociabil” şi în plus un ,,animal politic” (“zoon politikon”) deoarece făcea parte dintr-un polis (cetate), poate gândi, atunci când este vorba de toţi cetăţenii laolaltă, mult mai bine decât o entitate individuală. De asemenea, Aristotel este cel ce a opus termenul de ,,economie”, ,,oikonomike” (provenit de la cuvintele oikos = gospodărie şi nomos = 7

lege) ce desemna producerea de bunuri pentru funcţionarea normală a cetăţii (gospodăriei comune) termenului de ,,chrematistică” (de la cuvântul khrematistikos = a face bani), adică arta de a face bani. Dacă în viziunea aristoteliană, termenul avea mai mult un sens peiorativ, în maniera ,,arta de a face bani de dragul banilor”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, această dihotomie prezentă în strânsă unitate în fiecare societate, avea să devină subiectul şi sursa de raportare ale unor concepţii menite să inoveze ştiinţa economică şi să-i confere o nouă identitate (mă refer la termenul de ,,Economics” provenit din noţiunea oikonomike aristoteliană, dar folosind semantica şi scopurile chrematisticei. Rămânând în acelaşi timp şi spaţiu geografic, nu putem să-l uităm pe scriitorul, filosoful şi omul politic XENOFON (430 – 355 î. d. Hr.). Principala sa lucrare cu caracter economic este intitulată sugestiv “Oekonomikos”, în sensul titlului de referinţă , de peste două milenii, al operei lui P.A. Samuelson, ,,Economics”. Această scriere conţine câteva din ideile sale de economie agrară, ce surprindeau activitatea agricolă şi înzestrarea corespunzătoare cu tehnică de lucru din gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii, aspecte prin care Xenofon a rămas şi este citat şi astăzi în literatura economică. Plecând de la presupoziţia că omul trebuie să-şi satisfacă în primul rând trebuinţele fiziologice ale existenţei, aşa după cum indică primul nivel, cel de bază al piramidei trebuinţelor a lui Abraham Maslow, pentru a fi capabil să muncească şi să producă bunuri se ajunge la adevărul de necontestat că ordinea evoluţiei a fost de la homo agricola la homo faber. Pentru a sublinia această aserţiune, Xenofon a prezentat agricultura ca fiind atât mama, cât şi doica celorlalte meserii. Demonstraţia consta în faptul că primele inovaţii tehnice s-au născut în domeniul agrar, cum ar fi: plugul, rotaţia culturilor, folosirea îngrăşămintelor naturale etc. De aici rezultă caracteristica de “mamă” dată agriculturii, dar nu cred că este lipsit de interes să subliniez că, după aproape două mii de ani, englezul William Petty (pe care îl vom analiza la mercantilismul britanic) va face o constatare asemănătoare, în sensul că, pentru el, natura este mama bogăţiei. Agricultura este în acelaşi timp şi doică pentru că are capacitatea de a se dezvolta singură, astfel încât să asigure hrănirea atât a celor ce lucrează în această ramură, cât şi a celor ce activează în alte domenii de activitate. Mediul rural nu este considerat locul cel mai adecvat pentru dezvoltarea meseriilor şi profesiunilor care, aşa cum spunea Xenofon, trăiesc de pe urma agriculturii. Progresul acestor meserii depindea de climatul ce putea fi găsit numai în aşezările active, adică în oraşe. Oraşul şi civilizaţia urbană vor avea supremaţia asupra colectivităţii rurale, dar îi rămân veşnic tributare pentru produsele ce constituie alimentaţia de bază a fiecărui individ. 8

Trecând la Roma antică, literatura de specialitate nu reţine şi deci nu expune nici un nume de gânditor semnificativ, singurul aspect remarcabil fiind cel al moştenirii legate de dreptul roman, fundamentul juridic al unei sănătoase culturi economice şi în care se stipulau prevederi legate de un sistem de drepturi private ale individului, atât în relaţiile endogene ale menajului (gospodăriei), cât şi în relaţiile generale privind proprietatea, cu caracteristicile acesteia: permanenţa şi cvasiabsolutismul, precum şi în legătură cu necesitatea extinderii regulilor, normelor şi legilor ce acţionează în viaţa socială (deci în domeniul raporturilor contractuale). Vorbind în acest nou context despre ,, justiţia comutativă” enunţată de Aristotel, să spun că dreptul roman s-a dovedit a fi mult mai flexibil în evidenţierea semnificaţiilor acestui concept, în sensul că era considerat ,preţul corect” acel preţ ce era stabilit de comun acord de părţile contractante, noţiunile de utilitate sau ,,valoare intrinsecă” nefiind luate în considerare în această acţiune. Capitolul IV

Mercantilismul

După lunga şi întunecata epocă a Evului Mediu, în care gândirea economică nu a încetat să existe şi să se facă remarcată prin contribuţia marilor teologi, canonişti şi scolastici ai vremii (perioadă pe care am descris-o deja în capitolul anterior), începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea evenimente de profunde transformări structurale, de substanţă, marchează începutul unor vremuri noi. În plan religios, este vremea Reformei, a restructurării Bisericii Catolice. Pe plan intelectual şi cultural, începe epoca Renaşterii, cu ruperea de tradiţiile anchilozate ale gândirii antichităţii. Asistăm la importante transformări politice, morale şi sociale, odată cu apariţia statelor moderne, prin înfăptuirea primelor revoluţii burgheze, cea din 1566 din Ţările de Jos şi din 1642 din Anglia, toate acestea pe ruinele feudalismului medieval. Dar, mai presus de toate acestea, suntem martorii începuturilor Marilor descoperiri geografice care au asigurat, pe de o parte, lărgirea orizontului de cunoaştere şi comercial al europenilor, iar pe de altă parte, au condus la un aflux de bunuri din zone exotice, necunoscute şi la o deplasare a centrului de interes economic al lumii.

9

Creşterea într-un ritm impetuos a comerţului internaţional şi întărirea puterii clasei negustorilor, interesată în derularea în bune condiţiuni a relaţiilor de comerţ exterior pentru îmbogăţire şi pentru urcarea în ierarhia socială, au avut nevoie şi de o susţinere pe plan teoretic: economic şi politic. Şi astfel a apărut mercantilismul, primul curent modern de gândire economică, care desemna în acelaşi timp şi o politică comercială a statelor naţionale constituite şi în care capitalismul comercial era în plină dezvoltare. Termenul de mercantilism provine de la cuvintele din limba italiană mercante = negustor, mercato =piaţă, ceea ce demonstrează cum nu se poate mai bine afinitatea gânditorilor aparţinând acestui curent cu interesele negustorilor şi cu ale celor implicaţi în activităţi comerciale, în special de comerţ exterior. Mercantilismul, deşi a durat aproximativ trei secole, a avut perioada sa de maximă înflorire între mijlocul sec. al XVI–lea şi sfârşitul sec. al XVII-lea. El şi-a propus ca prioritate problematică, de studiu, stabilirea legăturii dintre avuţia unei naţiuni şi balanţa comercială a aceleiaşi ţări. Acest interes se explică în parte prin faptul că sistemul monetar era într-o stare primitivă de existenţă şi nu era corelat cu nevoile economiilor naţionale în plină dezvoltare, iar în altă ordine de idei, mercantiliştii recunoşteau puterea crescândă a economiilor naţionale şi erau interesaţi în intervenţia statului în economia naţională în scopul de a maximiza avuţia naţională a ţării respective. De aici şi marea caracteristică a acestui curent de gândire economică : el a reprezentat dezvoltarea capitalismului în beneficiul statului, nu al individului. Mercantiliştii au fost primii scriitori în domeniul economic care au considerat îmbogăţirea ca pe un scop final lăudabil, realizarea intereselor personale fiind un punct de plecare ce conducea la prosperitatea generală. Scrierile acestora, în majoritatea lor, au păcătuit prin faptul că au identificat avuţia naţională, de care am amintit mai înainte, cu cantitatea de metale preţioase deţinute. Aceleaşi opere ce compun curentul mercantilismului s-au focalizat pe o linie de factură pragmatică, ţinând de metodele utilizate de puterea publică, adică de către stat, de a asigura bogăţia unei naţiuni, adică s-au cantonat pe politicile economice ale statelor vremii. Mercantiliştii, în susţinerea ideilor lor de bază, adică a celor privind faptul că activitatea manufacturieră (industrială), dar mai ales comerţul sunt aducătoare de bogăţie, aveau nevoie şi de susţinerea mai marilor zilei (în termeni actuali trebuiau să facă lobby) pentru obţinerea de reglementări favorabile în ceea ce priveşte producţia de natură industrială, precum şi pentru obţinerea monopolului pentru meseriile şi comerţul practicate de ghilde, corporaţiile manufacturiere, armatori şi companiile de comerţ.

10

În acest sens, mercantiliştii au pus economia la dispoziţia politicii, a puterii timpului, născându-se conceptul de Economie politică. Vorbesc de prima etapă (de înfiripare) a Economiei politice, concept formulat de către autorul dramatic şi mercantilistul francez Antoine de MONTCHRÉTIEN (1575-1621) în anul 1615, în a sa lucrare intitulată ,,Traité de l’économie politique”. Sunt paşii premergători constituirii economiei ca ştiinţă şi al unor eforturi concertate de susţinere a ramurilor industriale (manufacturiere) şi de comerţ, în detrimentul agriculturii, de reliefare a rolului major pe care oraşele, în detrimentul satelor, îl au pentru realizarea unor intense schimburi comerciale şi pentru asigurarea unor resurse bugetare mai abundente. Mai mult, nu pot trece cu vederea tocmai devenirea noului sistem economic şi social, capitalismul şi care este considerată ca având rădăcinile în mişcarea calvinistă (deci de natură protestantă) de reformare a Bisericii Catolice din seclul al XVI-lea. Şi această evidenţiere i-o datorăm marelui sociolg şi istoric german Max Weber (pe care vom mai avea ocazia să-l analizăm), cel care, în anul 1906, a publicat celebra sa carte ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului" (46). De fapt, ceea ce Weber a evidenţiat în urma analizei fenomenului Protestantismului este accentul pus pe individ, muncă, autodisciplină, ca garanţii ale salvării şi prosperităţii. Însă nu este vorba despre bogăţie de dragul bogăţiei, ci mai degrabă de necesitatea ca fiecare individ să se angajeze într-o permanentă activitate fizică şi intelectuală, în direcţia unde fiecare are ,,chemarea” sa şi unde poate da tot ceea ce este mai bun din el. Şi, translând spre gândirea lui Fabijonas Kemesis, geneza capitalismului a fost rezultatul, nu numai al dezvoltării economiei, ci şi al vieţii spirituale impuse de către reformatorii Bisericii Catolice. Susţinând teoria lui Weber, autorul lituanian a formulat ceea ce poate fi numit paradoxul capitalismului : sistemul, care se născuse ca rezultat al sporirii gradului de raţionalism, rămâne el însuşi iraţional, deoarece reglementarea vieţii sociale a fost lăsată în seama pluralităţii agenţilor individuali. Deci se poate vorbi de o separare a vieţii economice de individ, iar munca (ca trăsătură a naturii umane) a devenit depersonalizată. Cu toate neajunsurile şi minusurile de teorie economică (pe care le vom vedea parcurgând şi operele celor mai importanţi autori mercantilişti), membrii marcanţi ai acestui curent de gândire au adus contribuţii importante la analiza problemelor comerţului internaţional. Prezentarea acestora le-am făcut pornind de la criteriul locaţiei spaţiale, geografice, pe care l-am considerat cel mai adecvat scopului propus şi care se suprapune perfect cu aceleaşi locaţii pe care le-am avut în vedere şi în cazul analizei gândirii economice susţinute de marii

11

scolastici ai Evului Mediu. Analiza faţă în faţă fiind mai uşor de efectuat în noile condiţii create.

Capitolul V

Clasicismul economic şi liberalismul originar

Europa intrase în secolul al XVIII-lea, un secol ce se va dovedi extrem de frământat, atât din punct de vedere politic, economic, cât şi social. Se ajunsese la aproape trei secole de practică economică mercantilistă şi care, într-o lume aflată într-un evident progres economic, geografic, literar, filosofic, social, nu mai corespundea noilor realităţi. Se impunea o puternică reacţie ideologică, teoretică, contra rezultatelor vizibile ale politicilor mercantiliste. Analiza pe care o facem în continuare (pentru prima parte a capitolului în mod special) are la bază evidenţierea situaţiei Franţei din acea vreme şi vom înţelege de ce acest lucru. Pe plan economic, activitatea din agricultura era în puternic declin, ramura fiind sacrificată în detrimentul dezvoltării industriei şi comerţului. Preţurile scăzute pentru produsele agricole au condus la creşterea într-un ritm alarmant a terenurilor necultivate şi la un exod masiv al forţei de muncă din agricultură spre oraşe şi reconversia acesteia în activităţi cu specific industrial (manufacturier). Reglementările ce erau în vigoare cu privire la structura producţiei ce urma să aducă profit, referitoare la preţuri şi salarii, nu erau în măsură să asigure progresul industriei, creşterea producţiei şi a numărului de produse industriale (manufacturate). Pe plan intelectual, trebuie să reliefez faptul că ne aflăm în epoca Iluminismului şi al marilor enciclopedişti , dintre care pot aminti pe: Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Denis Diderot, D’Alembert, D’Holbach. Aceştia şi-au adus contribuţia de mare valoare la împlinirea unor idei de mare forţă, cum ar fi cele despre libertate, despre puterea raţiunii umane şi a “iluminării” omului prin învăţătură, educaţie şi cultură, 12

despre bunătatea sufletului omenesc. De asemenea, filosofii iluminişti vorbesc despre evoluţia societăţilor omeneşti având la bază principiile ce decurg din natura perenă a omului şi deci valabile în toate timpurile şi în toate epocile. Aceşti gânditori văd în analizele pe care le-au întreprins posibilitatea existenţei unui determinism social analog celui ce guvernează fenomenele naturale şi care implică existenţa unor legi cu caracter social. Poate este nimerit în acest context să expun cuvintele lui Jean-Jacques Rousseau care, în “Contractul social” apărut în anul 1762, spunea printre alte lucruri de mare valoare: “orice lege pe care poporul nu a ratificat-o este nulă; nu este o lege (s.m.)”. Şi pentru că acestei prime etape în dezvoltarea liberalismului economic îi trebuia şi partea de teorie economică adecvată, aceasta s-a concretizat în operele şcolii (grupului) de gânditori francezi din secolul al XVIII-lea, grup cunoscut ulterior sub numele de Fiziocraţi sau Economiştii (“Les Économistes”), prin analogie cu Enciclopediştii, cei care au conceput şi publicat după 30 de ani de muncă, în anul 1780, “L’Encyclopédie” sau “Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers”, lucrare care a dorit să realizeze un tablou general (s.m.) al eforturilor spiritului uman în toate domeniile şi în toate epocile. Trecem spre etapa a doua în evoluţia liberalismului economic şi în care se elaborează pentru prima oară o teoria economică completă şi coerentă, la care şi-au adus contribuţia autori britanici şi francezi. Concretizarea acestora se va face în Şcoala economică clasică, pe care o vom analiza sub cele două deschideri: cea franceză (pct. 5.2) şi cea britanică (pct. 5.3). La aceasta din urmă va fi analizat momentul semnificativ de pornire din drumul parcurs de gândirea şi ştiinţa economică până în prezent şi anume cel reprezentat de Adam SMITH, considerat ca fiind creatorul ştiinţei economice moderne, aşa cum se prezintă ea în zilele noastre. Ambele deschideri ale şcolii economice clasice şi vom vedea ce caracteristici prezintă acestea, atât cea franceză a lui J-B. Say şi Fr. Bastiat, cât şi cea britanică a lui A. Smith, D. Ricardo, J. S. Mill şi Th. R. Mathus, conduc, pe planul doctrinei, la un liberalism absolut şi general, ce se explică prin covârşitoarea influenţă a celor două mari revoluţii ale vremii: a) Revoluţia industrială, adică revoluţia cu caracter tehnic, începută în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care a permis în primul rând Marii Britanii şi apoi altor ţări să-şi constituie şi să-şi dezvolte o puternică industrie, lucru datorat unei serii întregi de importante invenţii. Maşinismul ce vine să înlocuiască munca manuală se manifestă încet-încet în toate sectoarele de activitate, începând cu industria textilă, cea mai profitabilă la acea vreme. Cărbunii încep să fie folosiţi în industria metalurgică, iar inventarea maşinii pe bază de vapori 13

de către inginerul scoţian James Watt (1736 - 1819) a impulsionat decisiv dezvoltarea industriei. b) Revoluţia franceză de la 1789, adică revoluţia cu caracter politic şi social, desfăşurată sub cunoscuta deviză “Liberté, Égalité, Fraternité”, a reuşit să introducă un curent liberal chiar şi în ţările în care concepţiile politice de acest gen nu erau împărtăşite. Libertăţile individuale, libertatea relaţiilor sociale, drepturile cetăţenilor s-au tradus pe plan economic în libertatea comerţului şi a muncii. Aceste tendinţe de bază sunt reflectate şi de către filosofia liberală a scoţianului David HUME (1711-1776), care a scos în evidenţă că un regim concurenţial stimulează spiritul de competiţie între ţări, ca şi între simpli indivizi. Comerţul exterior nu mai era văzut ca o condiţie sine qua non pentru creşterea bogăţiei unui stat, ci dezvoltarea producţiei interne destinate exportului era cea ce asigura sporirea locurilor de muncă, creşterea generală a veniturilor, tot acest mecanism cuprins în sistemul comerţului liberal şi al neintervenţiei statului în economie. Economia clasică nu a fost abandonată, ea continuând şi astăzi să influenţeze, inclusiv prin noile emergenţe doctrinale, economiştii şi cercetătorii domeniului economic.

5.1

Fiziocraţii

Aşa după cum am precizat, aceştia au reprezentat un grup de economişti francezi din secolul al XVIII-lea reuniţi în jurul liderului lor, medicul chirurg de formaţie François Quesnay şi pe care îl vom analiza mai detaliat, ca şi pe alţi doi membri marcanţi ai mişcării, Turgot (care a jucat rolul pe care Colbert l-a avut pentru mercantilişti, adică de ministru de finanţe) şi Dupont de Nemours. Dar înainte de a continua, este necesară o precizare a semanticii termenului de fiziocraţi, pentru înţelegerea motivaţiei ridicării la rang de nume propriu, cu care să fie etichetaţi cei care, prin învăţătura lor economică, au reprezentat prima etapă a liberalismului economic şi au avut maximul creaţiei în deceniile şase şi şapte ale veacului al XVIII-lea. Astfel, termenul de fiziocraţi, provine din alăturarea a două cuvinte din limba greacă: phusis = natură şi kratos = putere, deci puterea naturii. De reţinut această semnificaţie, pentru a o putea compara cu corpus-ul central al teoriei economice a Fiziocraţilor. Aceştia vor fi primii care vor introduce “legile naturale” în cuprinsul legilor economice şi vor considera că societăţile umane evoluează pe baza unor principii generale, deci a unei “ordini naturale a 14

lucrurilor”, concepţia combătând astfel absolutismului dreptului divin. Ea vine în contact şi cu concepţia lui Jean-Jacques Rousseau, cum că omul este ,,bun de la natură” şi că există un contract social liber consimţit între oameni liberi şi egali, civilizaţia fiind cea care are o influenţă negativă asupra omului. Fiziocraţii erau oameni cu o solidă formaţie intelectuală, rafinaţi, ce consiliau pe aristocraţi (marii proprietari de pământuri) cu privire la administrarea bogăţiilor, observând şi progresele din domeniul agriculturii, ce constau în folosirea de utilaje moderne la acea vreme, folosirea îngrăşămintelor, trecerea la producţia de serie şi ajungând la concluzia supremă că pământul, darul lui Dumnezeu, este singurul element productiv, singurul care poate asigura prosperitate. De aici rezultă noţiunea de “produs net” sau surplus, pe care de asemenea numai pământul îl poate asigura şi care ar corespunde termenului actual de venit naţional, adică reprezintă o diferenţă între bogăţia obţinută prin actele de producţie şi cheltuielile aferente acestei producţii. În acest context semnificative sunt cuvintele lui Dupont de Nemours care afirma că: “Prosperitatea este în întregime asociată cu cel mai înalt nivel posibil al produsului net”. Turgot şi-a publicat principala sa operă economică intitulată “Reflexions sur la formation et la distribution des richesses” în anul 1766. În această lucrare a analizat cu claritate şi precizie Legea randamentelor descrescătoare, lege ce va fi riguros fundamentată şi deplin realizată mai târziu, de către un reprezentant al Şcolii marginalismului, americanul John Bates CLARK (1847-1938). Ce surprinde această lege, ce se va bucura şi de atenţia clasicilor britanici ? Ea statua că, dată fiind utilizarea unor unităţi suplimentare dintr-un anumit factor de producţie, ceilalţi factori rămânând constanţi, caeteris paribus, ieşirile de producţie (output) generate de fiecare unitate suplimentară aveau tendinţa să scadă. După izbucnirea Revoluţiei Franceze, mai precis după Thermidor (27-28 iulie 1794), compromis de un complot regalist, Dupont de Nemours este obligat să emigreze în S.U.A. Aici, în statul Delaware se va ocupa de agricultură, perfect normal şi, împreună cu fiul său, Éleuthère Irénée DUPONT DE NEMOURS (1771-1834), ce era chimist, au pus bazele în anul 1802 unei întreprinderi chimice, devenită în zilele noastre renumitul concern multinaţional, producător atât pentru industria textilă, cât mai ales pentru ramura agriculturii. Chiar dacă mulţi din urmaşii şi analiştii Fiziocraţilor au găsit numeroase slăbiciuni şi neîmpliniri în ceea ce priveşte teoria economică a acestora, trebuie să se recunoască un fapt esenţial: toţi au participat cu succes la prefacerile economice, sociale şi politice ale vremii în care au trăit. 15

5.2 Clasicismul francez

A beneficiat din plin de bogate surse de inspiraţie, ţinând atât de gândirea economică, de la cea mercantilistă, trecând apoi prin Şcoala Fiziocraţilor (ce a fost în întregime franceză), ce au asigurat un puternic “îngrăşământ teoretic”, dar fiind influenţat şi de cele două evenimente majore ale sfârşitului de secol al XVIII-lea şi pe care le-am prezentat mai pe larg în introducerea capitolului: Revoluţia industrială şi Revoluţia Franceză. Clasicii francezi au încercat, la fel cum au făcut şi confraţii lor britanici să dea o teorie economică solidă, caracterizată prin unitate, complexitate şi imuabilitate. Acest deziderat a fost posibil şi datorită multiplelor corespondenţe, polemici, realizate între reprezentanţii de frunte ai clasicismului britanic: Ricardo-Malthus-James Mill, dar, şi acest lucru ne interesează aici, între D. Ricardo şi J.- B. Say. Aceşti mari gânditori au trecut peste faptul că ţările lor erau în război în acea epocă, nemanifestând nici o poziţie partizană şi au avut încredere că numai în pace se poate dezvolta personalitatea umană. Sunt sugestive cuvintele pe care David Ricardo i le adresează lui J.-B. Say în august 1815: “Regret, aşa cum trebuie s-o facă toţi prietenii păcii, reluarea acestor ultragii militare care au minat atâta vreme Europa şi cărora sper să li se pună capăt pentru mulţi ani”. În contextul general al liberalismului economic, clasicii francezi au susţinut şi ei un absenteism sporit din partea statului în activitatea economică, considerând că această acţiune va conduce la o viaţă mai bună, atât în propria ţară, cât şi lume. Armonia, concordia care trebuie să existe este tulburată numai de intervenţiile guvernelor ţărilor respective în domeniile vieţii economico-sociale. Pentru acest motiv, liberalilor francezi li s-a mai spus şi ,,optimiştii”. Importanţa liberalismului francez s-a făcut remarcată nu numai prin tot ce a fost cuprins în teoria economică, dar şi prin impactul pe care l-a exercitat asupra învăţământului universitar economic românesc de la jumătatea secolului al XIX-lea, primii mari profesori de economie politică, Ion Ghica, Ion Strat, fiind influenţaţi de concepţiile liberale franceze pe o linie ce îi cuprindea pe J.-B. Say-Frédéric Bastiat-Michel CHEVALIER. Ajungând la acest din urmă gânditor, ce a trăit între anii 16

1806-1879, putem spune că a fost un înfocat apărător al liberului schimb şi unul dintre cei ce au participat la redactarea crucialului acord comercial franco-britanic semnat în anul 1860.

5.3 Şcoala clasică britanică

Marea Britanie s-a constituit în puterea economică de la graniţa secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea care a găsit cel mai adecvat răspuns sub raportul teoriei economice soluţiilor ce se căutau funcţionării capitalismului în perioada Revoluţiei industriale: proprietatea privată văzută ca un fundament solid şi care împreună cu axul central al mecanismului economic, libera iniţiativă, au reprezentat aspectele ce au condus la concluzia normală, adecvată momentului şi anume libertatea economică. Patru gânditori de mare calibru în domeniul economic, proveniţi de pe meleagurile britanice, Adam Smith, David Ricardo, Thomas R. Malthus, John Stuart Mill, sunt consideraţi în literatura de specialitate sinonimi cu Şcoala clasicismului economic. Edificatoare este aprecierea, în acest sens, a altui mare teoretician al domeniului economic, J. A. Schumpeter, care în lucrarea “History of Economic Analyses”, afirma că epoca clasică, cu mici excepţii, ,,a fost perioada specific engleză a istoriei ştiinţei noastre”. Mentorul Şcolii clasicismului economic (atribut definitoriu al noţiunii de şcoală de gândire) este considerat în unanimitate de către analiştii teoriei economice, Adam Smith, fondator al liberalismului economic, dar şi al ştiinţei economice în forma ei modernă, prin construcţia nucleului acestei ştiinţe şi anume Economia politică. Cealaltă caracteristică a unei şcoli economice, unitatea ideatică, s-a realizat în cazul şcolii clasice britanice prin aplecarea spre studiul microeconomiei, considerarea acţiunii legilor naturale, iar prin folosirea metodelor abstracţiei ştiinţifice şi a deducţiei pentru studiul unor categorii importante ale mecanismului economic precum valoarea, preţul, renta, creşterea, producţia, schimburile comerciale internaţionale, ajungându-se la finalitatea practică, de natură utilitară a cercetării economice. Ca nuanţe ce au fost desprinse din analiza operelor celor patru apostoli ai gândirii economice, se observă că paleta este variată: pornind de la optimismul lui A. Smith, trecând prin pesimismul operelor lui D. Ricardo şi Th. R. Malthus, ajungând la reformismul lui J. S. Mill, 17

reformism care, după cum vom vedea, a reprezentat o acţiune de prezentare a fondului unităţii doctrinale a clasicilor, o modalitate de înflorire şi de deschidere în acelaşi timp a doctrinei clasicismului economic.

Capitolul VII

Karl Marx – primul moment revoluţionar al evoluţiei doxelor economice

După cum spuneam la sfârşitul capitolului precedent, socialismul utopic a reprezentat primul mare curent al mişcării socialiste, mişcare ce îşi propusese înlocuirea capitalismului şi a fundamentului acestuia, proprietatea privată, cu un tip de societate nouă, bazată pe proprietate comună, statul fiind unic proprietar şi o repartizare a bogăţiei societăţii între toţi membrii colectivităţii, după anumite criterii luate în considerare. Tocmai deosebirile privind metodele ce urmau a fi folosite pentru realizarea acestei schimbări de structură, caracteristicile şi scopurile noii societăţi ce trebuia instaurată, i-a diferenţiat pe socialiştii utopici (idealişti) de celălalt mare curent socialist ce prindea contur din ce în ce mai mult, prin activitatea unor autori ca F. Lassalle sau Karl Rodberthus şi anume socialismul ştiinţific, dar care va prinde forţă şi contur prin activitatea primului mare gânditor al fenomenelor economice ce a revoluţionat şi reformulat teoria economică, cu impact atât în epoca în care a trăit, dar mai ales asupra posterităţii, prin noile orizonturi ale teoriei şi practicii economice pe care le-a deschis. Este vorba de Karl Heinrich MARX (1818-1883), omul şi opera cărora le voi acorda o atenţie deosebită în desfăşurătorul capitolului VII din lucrare. 7.3

Conţinutul teoriei marxiste (marxiene)

1. Primul aşa-zis ,,mister” al economiei capitaliste, adevărata ,,piatră filosofală” a întregii gândiri economice a fost reprezentat de teoria valorii. Într-o bună tradiţie a şcolii clasice, mai precis pe linia smithiano-ricardiană, Karl Marx a făcut distincţia între valoarea de 18

întrebuinţare şi valoarea de schimb a unui anumit bun, care în unitatea lor dialectică dau conţinut analizei conceptului de marfă (bun economic). Valoarea de întrebuinţare constituie în esenţă utilitatea bunului respectiv ce depinde de calităţile intrinseci ale acestuia, dar şi de împrejurările de ordin cantitativ şi calitativ în care s-a desfăşurat munca pentru producerea acestuia. Valoarea de schimb este definită prin proporţia raporturilor în care diferite valori de întrebuinţare se schimbă între ele şi nu poate exista decât în legătură directă cu utilitatea unui bun, pe care un cumpărător doreşte să-l achiziţioneze. Dacă prin absurd s-ar produce un bun inutil, fără valoare de întrebuinţare, desigur că acesta nu ar poseda nici valoare de schimb. În viziunea lui Marx, munca omenească era cea care fundamenta valoarea de schimb a unui produs, iar valoarea de întrebuinţare ce determină utilitatea unui anumit produs, se diferenţia de la o persoană la alta. În acest fel, Marx a gândit că pentru a putea compara valorile diferitelor produse ce puteau intra în circuitul schimbului era nevoie de luarea în considerare a unui singur element, de preferinţă stabil, comun tuturor acestor produse în discuţie şi anume: munca. Aceată muncă pe care Karl Marx a luat-o în calcul la determinarea valorii unui bun şi care ea însăşi reprezenta o marfă, avea un preţ al ei, exprimat în bani, la fel ca şi celelalte mărfuri, preţ în care se concretiza de fapt valoarea de schimb a bunurilor avute în vedere, 2.Teoria plusvalorii s-a cristalizat din dorinţa de a da răspuns unei întrebări cruciale privind mecanismul de funcţionare al economiei capitaliste şi anume ,,de unde provine profitul capitalistului?”. Fiind derivată din precedenta teorie a valorii – muncă, sigur că şi acesată teorie enunţată de Marx se înscrie în seria ,,misterelor” capitalismului ce trebuiau dezlegate. În acest scop, demersul metodologic se pune în mişcare cu prima etapă considerată şi anume enunţarea formulei circulaţiei simple de mărfuri: M → B → M’ ↓ ↓ vânzare cumpărare în care cu banii (B) obţinuţi din vânzarea mărfii M, se putea achiziţiona o marfă nouă (M’), diferenţa între extremele formulei fiind de ordin calitativ (atribut legat de substanţa valorilor de întrebuinţare). Derivând din prima formulă, obţinem încă una, de forma: B → M → B’ 19

↓ cumpărare

↓ vânzare

În această situaţie, diferenţa între extremele B şi B’ fiind de ordin cantitativ. O logică foarte simplă, chiar de bun simţ practic ne conduce le obţinerea de mai mulţi bani din acţiunea de vânzare a unei mărfi (cumpărată iniţial cu o anumită sumă de bani), deci să se realizeze ecuaţia: B’= B+ ∆ b În concepţia lui Karl Marx, exact ∆ b, deci excedentul peste valoarea iniţială avansată, reprezintă plusvaloarea, iar procesul considerat în formula anterioară conducea la transformarea plusvalorii în capital. Iată deci şi o primă formulare a conceptului de capital. Dar ,,misterul” era departe de a fi fost rezolvat, iar K. Marx în ciuda propriilor ambiguităţi exprimate, trece la etapa a doua în construcţia teoriei plusvalorii, în care considera că întreprinzătorul capitalist cumpără un alt tip de marfă, capabilă să-şi mărească valoarea în cadrul procesului de producţie şi anume este vorba de marfa forţa de muncă. În primul volum din ,,Capitalul”, Marx dădea următoarea definiţie forţei de muncă: ,,totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale care există în organismul, în personalitatea vie a omului şi pe care el le pune în funcţiune atunci când produce valori de întrebuinţare de un fel oarecare”. Pentru ca forţa de muncă să devină marfă şi relaţiile dintre capitalişti şi muncitori să se transforme în pure relaţii de vânzarecumpărare era nevoie de îndeplinirea simultană a două condiţii: a) Libertatea juridică a posesorului aptitudinilor fizice şi intelectuale de a-şi putea vinde forţa de muncă, în anumite condiţii determinate. b) Libertatea economică prin care muncitorul, neposedând mijloacele necesare asigurării subzistenţei, este nevoit să-şi vândă singurul bun de care dispune, capacitatea sa de muncă (forţa de muncă), întreprinzătorului capitalist. Revenind la ceea ce ştim deja, munca concretă este cea care foloseşte mijloacele de producţie aflate la dispoziţie pentru a se obţine produsul dorit, iar munca abstractă este cea care crează şi adaugă valoare nouă. Plusvaloarea obţinută şi de care sunt interesaţi întreprinzătorii capitalişti se obţine, teoretic vorbind, dincolo de punctul de echilibru în care lucrătorul şi-a reprodus propria valoare a forţei de muncă, rezultând în acest fel procesul de valorificare.

20

Concret, în interiorul unei unităţi de timp de muncă, procesul de muncă şi cel de valorificare se îmbină intim, neputându-se delimita strict care este intervalul temporal în care muncitorul lucrează pentru sine şi care este cel pentru capitalist, în care se obţine plusvaloare. Din întreaga expunere la acest al treilea pas, rezultă ca o chintesenţă, celebra formulă a structurii valorii mărfii, elaborată de Karl Marx, prezentată ca fiind: M=C+V+P unde: M = valoarea mărfii C = capitalul constant consumat V = capitalul variabil consumat P = plusvaloarea (valoarea nou creată) 1.a) Rata plusvalorii era privită din două puncte de vedere: ­ ca raport între plusvaloare (P) şi capitalul variabil (V), adică partea din capital investită în forţa de muncă şi care realiza valoarea nouă: p’= P / V x 100 ­ ca raport între timpul de supramuncă (t’), în care se obţinea plusvaloarea şi timpul de muncă necesar (t), în care lucrătorul reproducea valoarea forţei de muncă: p’= t’/ t x 100 Agregând cele două formule, obţinem: p’ = P / V = t’/ t Dintre cele două formule prezentate, cea de-a doua este cea care exprimă cel mai fidel gradul de exploatare al forţei de muncă. 1. b) Mărimea absolută a plusvalorii, Marx o evidenţia prin formula: (p / v) x V

P= 21

f x (m’/ m) x n

în care: P= masa plusvalorii p= plusvaloarea creată de un muncitor v= capital variabil consumat pentru cumpărarea forţei de muncă a unui muncitor V= suma totală a capitalului variabil f= valoarea forţei de muncă a unui muncitor m’/m= gradul de exploatare, fiind raportul dintre ,,supramuncă” şi munca necesară n= numărul muncitorilor exploataţi simultan Aşa cum a fost concepută formula de mai sus, aceasta l-a condus pe Marx la enunţarea primei legi a masei plusvalorii: capitalul variabil total înmulţit cu rata plusvalorii determină masa plusvalorii produse sau, această masă era egală cu valoarea forţei de muncă înmulţită cu rata plusvalorii şi cu numărul muncitorilor exploataţi simultan. Plecând de la această lege, după cum o rezultă parcurgând paginile primului volum din ,,Capitalul”, publicat în anul 1867, Karl Marx a mai elaborat două legi, considerate posibile căi de creştere a exploatării: a doua lege specifica că, fie reducerea capitalului variabil se putea compensa prin creşterea ratei plusvalorii, fie reducerea numărului de muncitori expoataţi se compensa prin creşterea duratei zilei de lucru (deci a unităţii de timp de muncă), dar care nu trebuia să depăşească limitele fiziologice ale lucrătorului în unitatea de timp stabilită. A treia lege stipula că mărimile absolute ale valorii şi respectiv plusvalorii, produse de diverse capitaluri, dar la valori egale ale forţei de muncă şi a ratei plusvalorii, erau direct proporţionale cu mărimea componentelor variabile ale acelor capitaluri, adică cu mărimea numărului de muncitori exploataţi. 2. a) Metoda plusvalorii absolute consta din considerarea prelungirii zilei de muncă, dar pe seama numai a timpului de supramuncă. Dacă ziua de muncă este cea normală, de 8 ore, împărţită în mod egal între timpul necesar= 4 ore şi timpul de supramuncă= 4 ore, rezultă că rata plusvalorii este: p’= 4/4 x 100= 100% Dar dacă timpul de supramuncă se măreşte la 6 ore, ziua de muncă devenind de 10 ore, folosindu-se deci o metodă extensivă, atunci rata plusvalorii devine: p’= 6/4 x 100= 150%, deci mai mare decât cea iniţială.

22

Această metodă este utilă, dar numai în anumite limite şi anume ţinând cont că prelungirea zilei de muncă nu se poate face peste limita maximă determinată de factori fizici şi morali (limita minimă nu poate fi luată în seamă, deoarece este în afara raţiunii şi scopurilor întreprinzătorului capitalist). 2. b) Metoda plusvalorii relative s-a concretizat prin considerarea aceluiaşi timp total de muncă (ziua de muncă neschimbată), dar reducându-se timpul de muncă necesar. Implicit creştea timpul de supramuncă (putem vorbi în această situaţie de o metodă intensivă). Plecând de la exemplul anterior, se consideră că timpul de muncă necesar ar fi de numai 3 ore (2 ore ar fi o reducere exagerată, puţin probabilă), iar timpul de supramuncă de 5 ore, obţinem rata profitului: p’= 5/3 x 100= 166%, adică o valoare mai însemnată decât în cazul metodei plusvalorii absolute. Datorită creşterii mai puternice a forţei productive a muncii faţă de valoarea (de schimb) a forţei de muncă este posibilă reducerea timpului de muncă necesar. Care este cauza ? Ca urmare a creşterii productivităţii muncii şi posibil a salariului, muncitorul este capabil să creeze o valoare egală cu a salariului său (chiar mărit fiind) într-un interval de timp mai scurt decât cel iniţial. 2’. Din toate cele spuse până acum reiese clar că plusvaloarea astfel creată în timpul de supramuncă se constituie într-un câştig nemuncit şi ,,nedrept” al întreprinzătorului capitalist. Acesta însă nu făcea decât calculul cel mai simplu pentru obţinerea câştigului: diferenţa între ceea ce se câştigă şi ceea ce s-a investit (consumat), nefăcându-se nici un fel de deosebire între capitalul constant şi cel variabil, al căror raport se numeşte compoziţia organică a capitalului (C/V). Astfel privită plusvaloarea, ca rezultat al întregului capital investit (consumat), aceasta devine categoria economică de profit. Deci, trebuie să scot în evidenţă aspectul, ignorat de către întreprinzătorii capitalişti, că există o relaţia directă, de transformare, între plusvaloare şi profit, rata plusvalorii devenind rata profitului de forma: pr’= P / C+V x 100 Interpretând formula se pot face următoarele aserţiuni: ­ pr’ scoate în evidenţă gradul de rentabilitate al capitalului avansat ­ rata profitului (pr´) este întotdeauna mai mică decât rata plusvalorii (p’), adică pr’ < p’ şi:

23

­ este direct proporţională cu rata plusvalorii şi cu viteza de rotaţie a capitalului variabil. ­ este invers proporţională cu compoziţia organică a capitalului (C /V) şi implicit cu mărimea capitalului constant investit. Capitolul IX

Marginalismul

În aceeaşi perioadă cu formularea şi enunţarea doctrinei marxiste, ia naştere şi se afirmă cu putere un important curent de gândire economică, cu caracter înnoitor, având apogeul în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, privitor un nou mod de abordare a problemelor economice şi anume curentul marginalismului. Acesta a reprezentat, prin unele aspecte acceptate în construcţia sa teoretică, o continuare a Şcolii clasicismului economic, dar în ansamblu, marginalismul s-a dorit şi el o reacţie împotriva clasicismului, o revoluţie teoretică de reconsiderare a modalităţilor de abordare a elementelor şi mecanismelor ştiinţei economice. Faptul că membrii acestui curent şi al şcolilor care l-au compus se situau din punctul de vedere al teoriei economice într-un univers hedonist clasic, adică acela al urmăririi interesului personal, prin maximizarea satisfacţiei resimţite (în special prin deţinerea unui anumit bun) cu minim de efort depus, ca şi prin revenirea la metoda deductivă specifică tot clasicilor, dar printr-o acţiune de modificare în vederea atingerii stadiului de ştiinţă exactă, a făcut ca acestor gânditori să li se mai spună, de către literatura de specialitate de influenţă franceză, neoclasici. Dar, întrucât în lucrările lor se putea întâlni paleta de termeni derivaţi din analiza marginală, cum ar fi: utilitatea marginală, productivitate marginală , venit marginal, cost marginal, produs marginal, ş.a., consider că analiza „à la marge”, a principiului marjei, deci al ultimei unităţi adăugate într-un sistem socio-economic, s-a constituit în principala lor preocupare şi drept urmare i-am numit în cuprinsul acestei lucrări ca fiind gânditorii de factură marginalistă ai fenomenului economic.

24

1. Principala ruptură cu tendinţa clasică s-a manifestat în modul de abordare a teoriei valorii, marginaliştii îndepărtându-se de teoria valorii – muncă ce depindea de un element obiectiv--consumul de muncă-- şi susţinând dependenţa valorii de un element subiectiv: utilitatea bunurilor. Ajungând aici, câteva aspecte şi detalii în legătură cu conceptul cheie al marginalismului, utilitatea, sunt absolut necesare. Utilitatea, ca noţiune generală, reprezintă satisfacţia aşteptată de un anumit consumator dat, prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii de loc şi de timp. Principala formă sub care se prezintă utilitatea este utilitatea marginală, cea care a constituit fundamentul teoriei valorii în viziunea şcolilor marginaliste, materializată sub forma teoriei valorii-utilitate. Astfel, utilitatea marginală reprezintă satisfacţia pe care o produce ultima unitate consumată dintr-un anumit bun. Cum acţionează aceasta, ne-a specificat autorul german Hermann Heinrich GOSSEN (1810 – 1858), pe care îl consider unul dintre cei mai importanţi precursori, organic integrat în problematica marginalismului, cel căruia i se atribuie enunţarea mai multor legi de bază ce formează structura de rezistenţă a întregului demers general de natură subiectivă a curentului marginalismului. În literatura de specialitate sunt specificate un număr de trei legi (două principale şi una derivând din celelalte), pe care H.H. Gossen le-a enunţat în opera sa de referinţă, apărută în anul 1854, sub titlul condensat ,,Entwickelung der Gesetze des menschilchen Verkers” (ceea ce în traducere ar însemna ,,Legile relaţiilor umane”). Iată cum se prezintă acestea : A. Prima lege spune că satisfacţia obţinută prin consumul unor unităţi suplimentare dintr-un anumit bun ( adică utilitatea marginală) tinde să scadă după atingerea stării de saţietate. Aceasta reprezintă de fapt legea utilităţii marginale. B. A doua lege statuează că maximul de bunăstare pe care îl poate atinge un anumit individ, se înfăptuieşte prin satisfacerea numai a unor fracţiuni din trebuinţele manifestate, cu scopul de a se egaliza contribuţiile acestor trebuinţe şi deci de a obţine satisfacţii egale, la cheltuieli egale făcute. Şi această lege, în corpus-ul teoretic general al marginalismului va căpăta forma legii egalizării nivelurilor de utilitate marginală a bunurilor. C. A treia lege, derivată din primele două, subliniază că un bun are o valoare subiectivă şi că valoarea subiectivă a fiecărei unităţi suplimentare adăugate se diminuează şi tinde să ajungă până la zero. De asemenea, tot pentru clarificarea noţiunii de utilitate, consider necesară şi prezentarea metodelor de comensurare a acesteia : a) Metoda cardinală, prin care consumatorii sunt capabili să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun o anumită utilitate. Metoda poate fi privită 25

numai din punct de vedere teoretic, deoarece în practica economică consumatorului îi este dificil să măsoare utilitatea bunurilor şi să o exprime în unităţi de utilitate, ca şi pentru faptul că nu dispune de timp suficient pentru calculul aferent (destul de greoi), atunci când se află la piaţă. b) Metoda ordinală, ce constă în aşezarea preferinţelor şi trebuinţelor consumatorilor într-o anumită ordine, ţinându-se cont de intensitatea şi urgenţa achiziţionării bunurilor. Într-o primă fază, sunt achiziţionate bunurile de strictă necesitate, apoi cele de larg consum şi la sfârşit cele de lux, tot acest proces având loc de venitul disponibil al consumatorului. Discutând despre aceste probleme este indicat să amintesc şi despre contribuţia unui alt important precursor apropiat al marginalismului, tot german şi anume Ernst ENGEL (1821-1896), care în perioada cât a fost directorul Biroului de Statistică al Prusiei, mai precis în anul 1857, a publicat o lucrare în care şi-a expus concepţia tot sub forma unei legi, a cărei esenţă se concentrează în afirmaţia că, în condiţiile unor gusturi şi preferinţe date, sumele alocate din venit pentru bunurile de strictă necesitate (alimente în primul rând) tind să scadă pe măsură ce venitul creşte. Iată mai jos redarea grafică a acestei legi :

(după Michel Didier ,,Economia: regulile jocului”, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998) 26

În cercetările sale, Engel a constatat că în ţările dezvoltate se reduce ponderea cheltuielilor pentru lucruri de strictă necesitate, dar creşte ponderea cheltuielilor pentru servicii, pe când în ţările slab dezvoltate, ponderea cheltuielilor pentru hrană şi îmbrăcăminte are valori însemnate în bugetele de familie. Plecând de la semnificaţia legii lui Engel, unii autori continuă raţionamentul, în sensul că ţările bogate vor avea tendinţa să devină tot mai mult ,,ţări de servicii”, deci dispunând de un puternic sector terţiar. Revenind, gânditorii marginalismului, în realizarea noilor concepţii teoretice, au urmărit unificarea elementelor disparate prezente la clasici. Astfel, valoarea de întrebuinţare şi valoarea (de schimb) au fost aduse la un numitor comun: utilitatea. Urmărirea obţinerii utilităţii maxime explică tocmai comportamentul indivizilor în procesul schimburilor. Punctul de echilibru la care se ajunge şi în care se producea egalitatea utilităţilor marginale ale bunurilor tranzacţionate, explica tocmai acordul între participanţi privind raportul între utilităţile considerate şi asociate bunurilor tranzacţionate. Astfel, valoarea de schimb obţinută reprezenta tocmai raportul valorilor de schimb, fără a fi deloc nevoie să se acorde cifre absolute acestor valori. 2. A doua mare deosebire faţă de clasici pe care doresc să o evidenţiez este cea privind teoria repartiţiei, care la autorii clasici deriva din teoria valorii, pe când la marginalişti acestea făceau corp comun. Modul de gândire bazat pe utilitate şi mai ales pe utilitatea marginală a permis explicarea remunerării factorilor de producţie ce implica o anumită raportare la folosirea muncii salariate. Deosebirea faţă de concepţia clasică era clară, întrucât conform acesteia remunerarea factorilor aparţinea proprietarilor factorilor de producţie, în timp ce marginaliştii vedeau remunerarea chiar a factorilor de producţie înşişi, prin rolul jucat de raritatea acestora în formarea preţurilor. Pentru demonstrarea teoriei lor, marginaliştii au pornit de la cunoscuta de acum lege a randamentelor descrescătoare, evidenţiind că fiecare factor era remunerat în funcţie de productivitatea sa marginală, adică de productivitatea ultimei unităţi integrate procesului de producţie. De aici decurge şi una dintre doctrinele de bază ale curentului marginalist şi anume cea a teoriei productivităţii marginale a salariilor, ce în esenţă prevedea că firmele puteau să angajeze lucrători suplimentari atâta vreme cât veniturile obţinute din producţie, datorate ultimei unităţi din forţa de muncă angajată, depăşea costurile aferente acestui lucrător (în primul rând salariul acestuia). Se ajungea la un punct de echilibru în care rata salariului era egală cu productivitatea marginală a muncii, adică se atingea momentul în care erau utilizate în mod optim resursele şi factorii de producţie erau folosiţi în întregime. 27

Un raţionament asemănător se poate realiza şi pentru productivitatea marginală a capitalului, în vederea determinării ratei dobânzii. În ceea ce priveşte profitul, în viziunea marginalistă acesta era legat de remunerarea unui al patrulea factor de producţie, organizarea, mai precis viza „capacitatea şi energia” necesare în afaceri, ca şi organizarea propriu-zisă a activităţii productive. Cu cât se întrevedea posibilitatea unor profituri crescânde, cu atât întreprinzătorii erau tentaţi să investească şi să folosească mai multă forţă de muncă. Vorbind de remunerarea factorilor de producţie, doresc să mai adaug un aspect legat de activitatea a încă unui precursor al marginalismului, matematicianul elveţian Leonhard EULER (1707 – 1783), care cu aproximativ un secol înaintea apariţiei curentului pe care îl analizăm, a elaborat o teorie a repartiţiei bazată pe productivitatea marginală. Această teorie afirma faptul că fiecare dintre cei trei factori de producţie cunoscuţi (pământul, munca, capitalul) va aduce venituri corespunzătoare valorii producţiei obţinute de ultima unitate din factorul de producţie utilizat. Ca exemplu, o firmă ce avea 19 angajaţi, cu un salariu mediu săptămânal de 20 £, putea să angajeze un muncitor suplimentar, doar atâta vreme cât producţia obţinută de acest extralucrător valora mai mult de 20 £. 3. Ca o sinteză a noii paradigme marginaliste (neoclasice) se impune contribuţia prin îmbogăţirea substanţială a teoriei economice cu două principii de mare substanţă, în primul rând cel al utilităţii marginale de natură descrescătoare (descris deja) şi apoi cel puternic implementat al randamentelor descrescânde, pus în operă şi conturat aşa cum este cunoscut el astăzi, de către gânditorul american de sorginte marginalistă John Bates CLARK (1847-1938) Ele se adaugă celor de mare valoare pe care le-am evidenţiat în capitolul dedicat clasicismului economic. O ultimă precizare legată de corpus-ul teoretic al marginalismului îl are în prim plan pe medicul parizian convertit la studii economice, Clément JUGLAR (1819-1905), căruia îi datorăm viziunea ciclică asupra evoluţiei economiei, considerată o lege inerentă a dezvoltării. El considera dezvoltarea economiei parcurgând trei faze şi anume : prosperitatea, criza, lichidarea. Dacă acesta vedea cauza ciclicităţii în raţiuni de ordin monetar şi ale creditului, sigur că aspecte mai profunde, ţinând de însăşi producţia de bunuri, de circuitul economic material, asigură realitatea ciclicităţii economice, a ciclului economic considerat ca perioada de timp ce separă două crize economice succesive. Mediul concurenţei pure şi perfecte, căutarea realizării echilibrului într-un cadru static, raţionamentele constituite în termeni de utilitate şi disutilitate, adăugarea de ipoteze suplimentare pentru demonstrarea caracterului ştiinţific al unei legi, constituie pe scurt 28

trăsăturile definitorii ale curentului marginalismului, care s-a impus nu numai în epocă, prin cele trei mari direcţii de manifestare: a) Şcoala utilitaristă; b) Şcoala matematică; c) Şcoala psihologică, dar a avut un intens impact asupra gândirii economice contemporane şi, prin ideile enunţate, a influenţat politicile economice din epoca în care trăim.

Capitolul X

John Maynard Keynes – al doilea moment crucial în gândirea economică

Lordul John Maynard Keynes este cel care, prin întreaga sa activitate multilaterală şi ca urmare a construcţiei teoretice realizate, a dat naştere keynesismului, doctrină, şcoală şi curent doctrinar la un loc, cu influenţă dominantă în gândirea economică a secolului al XX–lea şi în politicile economice implementate în economia capitalistă postbelică. Aproape toate curentele doctrinare dezvoltate începând cu anii ’50 ai secolului trecut, fie s-au raportat direct la doctrina lui Keynes, fie în elaborarea diferitelor teorii au făcut apel la anumite elemente specifice ce au emers din gândirea spirituală şi de mare forţă a lui John Maynard Keynes. Apariţia keynesismului pe scena teoriei economice, a desăvârşirii Economiei politice ca ştiinţă s-au datorat marii crize economice din anii 1929 – 1933, ce a avut efect de cutremur asupra economiei capitaliste a vremii şi a scos în evidenţă marile inconsistenţe şi lipsuri în teoriile economice de natură liberală ce dominau gândirea şi politica economică din epocă. Keynes a fost „vârful de lance” al noii orientări economice, cu principalii piloni de susţinere constând în neîncrederea în funcţionarea automată a economiei capitaliste, precum şi în necesitatea intervenţiei statului în vederea realizării echilibrului economic şi a utilizării depline a mâinii de lucru. J. M. Keynes pune în alţi termeni problema, considerând că, spre deosebire de concepţia predecesorilor (a clasicilor în special) şi în care volumul ocupării forţei de muncă depindea direct de salariul real (deci de puterea de cumpărare a salariului), muncitorii îşi formulau cererile în termenii salariului nominal. Dar se impune precizarea că exista şi o acceptare a reducerii salariului real, impusă de creşterea preţurilor, însă în aşa fel încât scăderea ofertei de mână de lucru să nu se situeze sub cea

29

efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. În opinia lui Keynes, muncitorii erau dispuşi să lucreze în condiţiile oferite de piaţă, dincolo de această ofertă urmând să apară şomajul involuntar. Realitatea existenţei unui şomaj cronic, a dificultăţilor prin care trecea economia capitalistă la începutul deceniului patru al secolului trecut, l-au determinat pe autorul englez să afirme necesitatea intervenţiei etatiste în economie, sub forma dirijismului, aspect complet diferit de semnificaţia planificării centralizate. Intervenţia statului era văzută ca o necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic, pentru asigurarea unui curs normal al vieţii economice, de sprijin pentru iniţiativa privată. Prin aceste idei enunţate, J. M. Keynes poate fi considerat un precursor al economiei de tip mixt, intervenţia statului, în contextul economiei capitaliste al iniţiativei particulare urmând să aibă efect benefic asupra binelui public. Esenţa teoriei keynesiste a ocupării mâinii de lucru consta în principiul cererii efective, compus la rândul său din consumul total de bunuri şi investiţii (consum de bunuri – capital), adică de venitul efectiv cheltuit. Această enunţare a fost posibilă deoarece, pentru Keynes, nivelul venitului global ce influenţa nivelul ocupării mâinii de lucru se disemina în trei direcţii principale: a) consum; b) investiţii; c) tezaurizare. Ţinând cont că ultima direcţie era complet neproductivă, o parte din venituri nemaiintrând în circuitul economic, rămânea, în mod logic, că numai cheltuielile legate de consum şi cele privind investiţiile să constituie cererea efectivă. Pentru Keynes deci, rezultatele producţiei servesc, pe de o parte consumului, iar pe de altă parte pentru realizarea unei producţii noi, adică „trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării”. Concluzia generală la care a ajuns lordul Keynes era aceea că economia capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere efectivă (atât bunuri de consum cât şi de mijloace destinate realizării acestor bunuri). Ea oscila „în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi considerabil mai ridicată decât nivelul minim al ocupării, sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”. John Maynard Keynes şi-a elaborat teoria economică revoluţionară pentru o ţară capitalistă dezvoltată, Marea Britanie, pornind de la studierea economiei acestei ţări (şi nu numai) din perioada marii recensiuni economice din perioada 1929 – 1933, cu scopul de a oferi noi modalităţi de analiză economică, precum şi de a elabora soluţii de depăşire a principalelor tare cu care se confrunta economia capitalistă a vremii sale: şomaj în proporţii sporite, crize economice, stagnarea producţiei, ş.a. Poate că în elaborarea celebrei sale teorii privind utilizarea mâinii de lucru, J. M. Keynes s-a bazat şi pe o lucrare scrisă de 30

economistul sovietic de origine maghiară, E. S. VARGA (1879 – 1964), apărută în anul 1935 şi intitulată „Criza economică, socială şi politică” şi în care acest autor enumera printre cauzele ce agravaseră situaţia muncitorilor, deci a mâinii de lucru, din ţările capitaliste: - creşterea însemnată a numărului de şomeri (inclusiv a celor parţiali); - diminuarea salariilor reale; - creşterea exploatării muncii; - suprimarea protecţiei sociale, ş.a. Soluţia generală, unică, pe care Keynes o vedea pentru creşterea cererii efective şi de aici, creşterea utilizării mâinii de lucru era cea legată de intervenţia statului în economie, prin gândirea politicii dirijismului de transformare a statului într-un agent nemijlocit al vieţii economice. Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia etatistă, în vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se găseau: 1. Statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei dobânzii şi sporirea cantităţii de bani în circulaţie. Acest lucru se putea realiza printr-o aşa-zisă politică monetară expansionistă, de natură să compenseze excesul de „preferinţe pentru lichidităţi”, sau chiar să reducă această înclinaţie. De asemenea, era avută în vedere şi o politică monetară care să înlocuiască etalonul – aur şi aşezarea emisiunii monetare pe alte principii, toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă la un nivel acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii. 2. Al doilea mijloc reliefat de Keynes, tot pentru sporirea investiţiilor, se traducea în folosirea deficitului bugetar pentru finanţare, deoarece nu conta caracterul productiv, dar mai ales neproductiv al investiţiilor publice. În viziunea lui Keynes, datorită existenţei multiplicatorului investiţiilor se justifica respectiva cheltuială, fiind generatoare de noi locuri de muncă şi în acest fel reducând şomajul şi folosind capacităţile de producţie existente. 3. A treia soluţie preconizată de economistul englez privea finanţarea de la bugetul statului a firmelor capitaliste pentru comenzi militare, deoarece nici efortul de război, dacă stimula consumul şi investiţiile şi asigura profituri stabile, nu trebuia exclus din arsenalul politicii economice a statului. 4. Al patrulea mijloc de sporire a investiţiilor era reprezentat de politica salarială, mai precis menţinerea unui nivel relativ stabil al salariilor nominale. De fapt, politica de „îngheţare” a salariilor nominale, în condiţiile urcării preţurilor şi logic al reducerii salariilor reale, a făcut parte din politica economică concretă a guvernelor americane şi britanice postbelice. 5. Pe plan extern, considerând că din punctul de vedere al utilizării mâinii de lucru, activitatea de export corespundea actului investiţional, se impuneau eforturi pentru asigurarea unei balanţe comerciale favorabile şi în acelaşi timp trebuia gândită o politică 31

economică la nivel internaţional. Şi Planul Keynes de extindere a schimburilor prin intermediul unor politici de investiţii internaţionale, a fost tocmai concretizarea acestei concepţii. John Maynard Keynes s-a situat, conform precizărilor analiştilor fenomenului economic, pe o linie de continuitate, începând cu Aristotel, scolasticii Evului Mediu, continuând cu Alfred Marshall şi chiar cu tatăl său, John Neville Keynes, în ceea ce priveşte considerarea economiei ca o ştiinţă morală şi nu naturală. Chiar dacă am făcut afirmaţia, la sfârşitul subcapitolului 11.1, că J. M. Keynes nu a mai avut timp să vadă urmările deosebite ale impactului doctrinei sale asupra corpus-ului teoriei şi practicii economice, totuşi a avut ocazia să observe modul în care opera sa capitală a „revoluţionat” felul în care lumea privea problemele economice, aşa după cum însuşi previzionase încă din anul 1935, într-o scrisoare trimisă prietenului său., celebrul scriitor şi dramaturg George Bernard Shaw. Dar formula „revoluţiei keynesiste”, pe care am utilizat-o şi eu în prezentul capitol, a fost înscrisă în titlul lucrării „Keynesian Revolution”, scrisă de Lawrence Klein în anul 1947, ce s-a constituit întro importantă acţiune de difuzare a doctrinei lui J. M. Keynes în S.U.A.

Capitolul XIII

Manifestări ale liberalismului revigorat

Anii ce au urmat primului război mondial au fost anii de profunde transformări, nu numai pe planul concretului economic, politic şi social, dar şi în cel al gândirii economice. Astfel, pe lângă evoluţia sinuoasă a economiei, cu trecere de la perioada de „boom” la Marea Recesiune din anii 1929 – 1933, doctrina liberală clasică, atotstăpânitoare în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, primeşte lovituri din partea mai multor curente de gândire economică, cum au fost cel marxist, amplificat prin latura sa leninistă odată cu victoria revoluţiei bolşevice din Rusia în anul 1917, cel fascist german şi cel corporatist în Italia, Portugalia şi care au 32

reprezentat triumful statului cazon intervenţionist, cu economie dirijată şi în care individualismul liberal, spiritul liberal era complet distrus (reprimat). A urmat apoi revoluţia keynesistă, ce şi-a pus cu putere amprenta asupra gândirii economice timp de mai bine de trei decenii, dar care prin modul cum a fost concepută şi pusă în practică cerea apariţia unei noi (sau reformulate) doctrine care să se adapteze condiţiilor în continuă schimbare din economia mondială în general şi din cea capitalistă în particular. Şi această doctrină a fost tocmai liberalismul renăscut, începând cu deceniul al patrulea al secolului trecut (chiar din perioada proliferării keynesismului), care a îmbrăcat forme diverse, adaptate condiţiilor concret istorice, economice şi politice şi care nu a încetat nici un moment să însoţească evoluţia capitalismului. Renaşterea liberalismului a apărut în primul rând ca o ripostă la totalitarismul comunist şi a celui fascist, dar şi ca o reacţie la doctrina economică enunţată de lordul John Maynard Keynes. Structura de rezistenţă a acestuia s-a constituit din apărarea valorilor cu caracter de permanenţă, recunoscute fără putinţă de tăgadă ca aparţinând liberalismului şi anume: respectul libertăţii, al existenţei mecanismelor pieţei libere, al proprietăţii private, al individualismului, ş.a., nefiind de respins astfel afirmaţia exponenţilor noului curent renăscut, conform căreia principiile liberalismului rămâneau valabile, acestea nefiind niciodată aplicate corespunzător, de aceea ele apărând ca neactuale. Dacă la începutul secolului trecut, Eduard Bernstein considera că socialismul trebuia să fie moştenitorul legitim al liberalismului (clasic bineînţeles, s.m.) şi o încununare a existenţei sale, în perioada de restructurare, liberalismul nu mai împărtăşeşte integral doctrina socialismului ortodox în ceea ce priveşte naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie, dar acceptă prezenţa statului, în anumite proporţii, în viaţa economico-socială, sau după cum spunea marele filosof John Dewey exercitarea „controlului social organizat” şi primeşte în corpus-ul său doctrinal şi pe reformiştii socialismului tradiţional (social – democraţia de dreapta), într-o vădită tendinţă de apropiere. Aceste aspecte relevate, influenţa exercitată de clasicii liberalismului, în special de J. S. Mill, ca şi reacţiile declanşate împotriva doctrinei keynesiste, dar şi a altor aspecte ale vieţii politice, economice şi sociale, m-au condus la detalierea în acest capitol a unor aspecte specifice, de natură doctrinală ale noului liberalism, de care ţine şi conceptul introdus de liberalii germani de „economie socială de piaţă”, dar care va face obiectul unui alt capitol al lucrării. Înainte de a merge mai departe, trebuie să precizez că teoria marginalistă (neoclasică în viziunea unei părţi importante din analiştii domeniului economic), ortodoxă, din prima jumătate a secolului trecut, nu este fundamentată de 33

liberalism şi nu duce în mod necesar la acesta. Şi aşa cum vom vedea în cuprinsul acestui capitol, revitalizarea abordărilor economiei ortodoxe a însoţit procesul mai vast declanşat, cel al renaşterii liberalismului. Anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut, cei mai fecunzi în elaborarea noilor orientări din gândirea economică actuală, au marcat abordările comportamentului raţional al individului, ale legăturii dintre emisiunea monetară şi creşterea preţurilor, al existenţei unei rate naturale a şomajului, ş.a. Contraofensiva liberală depăşeşte terenul teoriei şi se impune şi în politica economică a unora dintre marile state industriale ale lumii, cum ar fi Marea Britanie, odată cu venirea la putere în anul 1979 a guvernului conservator condus de Margaret Thatcher şi S.U.A., odată cu începerea mandatului prezidenţial al republicanului Ronald Reagan în anul 1981. În acest sens edificatoare sunt expresii de genul „thatcherism” sau „reagonomics”, pentru caracterizarea noilor politici economice implementate. Relaţiile astfel apărute şi întărite între teorie şi politicile economice nu pot fi considerate nici simpliste, nici univoce. În cadrul regimurilor democratice, politicile economice nu pot înregistra deviaţii sau răsturnări de concepţii fără a se afecta serios baza consensului social şi al mecanismelor economice existente. Premergător intrării în analiza detaliată a acestei problematici, doresc să prezint succint contribuţiile la renaşterea liberalismului ale câtorva gânditori, cărora nu le-am acordat spaţiu separat de analiză. Astfel, economistul francez Jacques RUEFF (1896 - 1978), recunoscut specialist în probleme economico – financiare şi consilier al preşedintelui Charles de Gaulle şi care în cunoscuta sa lucrare „Ordinea socială”, apărută în anul 1945 ajungea la concluzia că ordinea naturală (să ne amintim de filonul originar al acestui concept) poate ajunge în conflict cu cea socială. El era de părere că libertatea nu poate avea sens şi deci nu poate fi viabilă decât în cadrul societăţii. Societatea fiind imperfectă în construcţia sa, ordinea naturală rămâne pentru cea socială un model dezirabil, dar niciodată perfect imitabil. Îl mai amintesc pe Louis ROUGIER, care susţinea funcţia statului în noul regim liberal asemănătoare cu cea a poliţiei rutiere, în sensul că maşinile sunt libere să circule pe unde cred ele că este mai bine, dar respectând regulile de circulaţie. Nu poate fi omis din acest preambul şi celebrul viitorolog francez Bertrand de JOUVENEL, cel care era de părere că o societate este liberală dacă vede cu ochi buni dezvoltarea autorităţilor antrenante, altele decât autoritatea suverană. Aceasta din urmă are rolul de „mare întregitor” al mecanismelor economico – sociale. În atari condiţii, germenii iniţiativelor particulare sunt susceptibile de a da roade, iar iniţiativele dispersate pot fi canalizate într-un singur făgaş. În acest mod se crează o ordine socială veritabilă, orientată în sensul muncii şi al 34

existenţei. Dacă în cazul lui Bertrand de Jouvenel se observă o inovaţie a terminologiei liberale, frazeologia tipic liberală o putem întâlni, aşa cum se remarcă în lucrarea lui Ovidiu Trăsnea „Doctrine politice ale capitalismului contemporan”, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, în cuvintele rostite de profesorul de ştiinţe politice şi fost vicepreşedinte democrat în timpul administraţiei Lyndon B. Johnson, Hubert Horatio HUMPHREY (1911 – 1978): „Liberalul din secolul al XX-lea, ca şi înaintaşul său din secolul al XIX-lea, crede că omul liber posedă capacitatea intelectuală şi resursele morale pentru a înlătura forţele nedreptăţii şi tiraniei”.

15.3 Corpusul ,,ereziei” doctrinale a lui J.A. Schumpeter

Am folosit până acum de mai multe ori cuvântul „erezie” referitor la opera economică a lui J. A. Schumpeter. Acest termen desemnează o reacţie doctrinală adversă celei existente şi acceptate în epoca respectivă şi astfel, Schumpeter devine primul mare gânditor contemporan care se ridică împotriva vechii doctrine liberale şi a modului în care era văzut viitorul sistemului capitalist. Concret, epoca în care şi-a elaborat doctrina a fost marcată de o nelinişte profundă printre economiştii timpului în legătură cu viitorul economic al omenirii, dar şi de existenţa şi ascensiunea celui de-al doilea sistem economic mondial şi anume cel socialist. Anul morţii lui Schumpeter, 1950, poate fi considerat nu numai jumătatea secolului, dar şi anul începutului amplului proces al decolonizării politice, al înfruntării Nord – Sud, al „războiului rece” Est – Vest, al renaşterii cu putere al unor noi tendinţe şi noi curente de gândire economică şi, nu în ultimul rând, la o dinamică fără precedent a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii mondiale: legături multiple şi într-un timp relativ scurt între diferite colţuri ale lumii pe calea aerului, televiziunea ce devine un bun de larg consum, energia atomică ce începe a fi folosită şi în scopuri paşnice, dar în special revoluţia informatică, cu aplicaţii în toate domeniile vieţii economice, politice şi sociale. În plin război mondial, mai precis în anul 1942, apare lucrarea în care se poate constata deplina „erezie” economică a lui J. A. Schumpeter, celebra „Capitalism, Socialism and Democracy”. Plin de admiraţie faţă de realizările capitalismului şi adversar înverşunat al socialismului centralizat, prin temperament şi formaţie, J. A. Schumpeter ridică în 35

această lucrare o teză paradoxală: capitalismul este cel mai bun sistem posibil, dar are un singur defect şi acela capital: nu poate supravieţui, astfel că pe termen relativ scurt totuşi, nu se pune problema înlocuirii cu regimul socialist. Subiectele de mare anvergură economică în special, ridicate în această lucrare reies din capitolele ale căror titluri sunt întrebări cardinale cu privire la viitorul economic al omenirii. Cele trei astfel de întrebări ridicate de autor sunt: 1) „Capitalismul poate supravieţui ?” 2) „Socialismul poate funcţiona ?” 3) „Socialismul este compatibil cu democraţia ?” La aceste trei linii directoare trebuie obligatoriu adăugat şi ideea deja expusă cu privire la „Procesul distrugerii creatoare” (proces considerat de profesorul austriac drept caracteristica fundamentală a capitalismului), pentru a avea imaginea completă a doctrinei „eretice” schumpeteriene. Referitor la prima întrebare pusă, Schumpeter crede că răspunsul este afirmativ, însă luând în considerare numai aspectul economic. Este suficient şi în firea lucrurilor: a) menţinerea timp de 50 de ani a productivităţii medii a economiei, înregistrată în S.U.A. în perioada 1870 – 1930. b) capitalismul însuşi poate asigura în mod eficient progresul tehnologic. c) tot sistemul capitalist este capabil să aloce resursele pe baza alegerilor raţionale (am văzut dezvoltarea acestei teorii în capitolul privind revigorarea liberalismului). d) există capacitatea internă a sistemului de a înlătura ceea ce este vechi şi perimat şi de a introduce permanent noul în structura sa. J. A. Schumpeter consideră că organizaţia monopolistă este capabilă să-şi asume mai bine riscurile funcţionării şi să impună transformările inovatoare în societate faţă de, şi aici ajungem la „erezia” maximă schumpeteriană faţă de teoria liberală clasică, care considera că sistemul capitalist are nevoie numai de libera concurenţă pentru a fi dinamic şi eficace. Dar, existenţa capitalismului nu este pusă în pericol de activitatea economică. Intervin însă elemente de ordin sociologic şi psihologic, de care trebuia ţinută neapărat seama în înţelegerea procesului de „descompunere” a capitalismului contemporan. Datorită progresului, care devine aproape cvasiautomat, capitalismul pierde adeziunea maselor, în special a categoriei sociale a intelectualilor şi nu mai este

36

capabil să asigure ordinea socială, fără de care nu se poate concepe existenţa nici unei societăţi. În acelaşi timp, datorită instalării practicii economice a monopolurilor, are loc distrugerea grupurilor sociale cu rol de arcuri de boltă în societate ca: artizanii, ţărănimea mijlocie ş.a.m.d. În sfârşit, elementele instituţionale proprii sistemului capitalist şi care i-au asigurat dezvoltarea: proprietatea privată, libertatea convenţiilor sociale sunt pe cale de a fi distruse. În timp, sub influenţa concentrării economice, drepturile de proprietate devin tot mai abstracte şi se ajunge la faza în care se crează o mentalitate critică generală care duce în final la atacarea capitalismului însuşi. Astfel, capitalismul va fi distrus din interior de latura socială a sistemului, prin afectarea cadrului social şi se ajunge în mod inevitabil la apariţia socialismului. Sistematizând răspunsurile la celelalte două întrebări fundamentale, pentru J. A. Schumpeter factorii psihologici pot convinge pe cetăţeni să îmbrăţişeze ideile socialiste, în special în ceea ce priveşte sistemul repartiţiei egale, dar socialismul nu este compatibil cu democraţia existentă în societatea capitalistă a vremii. Sub acest aspect, autorul pare a gândi la un model de compatibilitate în care disciplina socială individuală se îmbină strâns, sub raport funcţional, cu cea de grup din cadrul societăţii socialiste, datorită unei obligativităţi morale de fidelitate şi de supunere apărute mult mai rapid între cei ce muncesc. Întreprinzătorul inovator, ce reprezintă cheia inovaţiei şi a dinamicii economice, este simbolul capitalismului şi nu al socialismului, iar fenomenul „distrugerii creatoare” (chiar şi la nivelul microeconomic, unde îndepărtarea întreprinderilor nerentabile este premisa continuării ascendente a proceselor economice) semnifică sintetic o revoluţie a noului. Câştigurile ce apar sunt rodul inovaţiilor tehnologice, adică reprezintă vârful de lance al progresului, al funcţionării sistemului între parametrii săi normali. Deci fiecare întreprinzător luptă să atingă o poziţie dominantă pe piaţa dorită, lucru realizabil printr-o permanentă activitate de inovare şi care, în final, nu-i pot asigura respectivului antreprenor decât atingerea scopurilor propuse şi continua dezvoltare, atât a propriei sale afaceri, dar şi a economiei în ansamblul său. De numele antreprenorului se leagă astfel numai termenul de inovaţie (cel de invenţie neavând în sine consecinţe economice, ci numai tehnice): un nou bun şi o nouă calitate, o nouă tehnologie sau metodă de producţie, noi debuşee,… Din toată această analiză a gândirii schumpeteriene rezultă că nu economia este factorul determinant în istorie, ci intervin şi alte ştiinţe ca istoria, politica, sociologia, lucru ce demonstrează încă odată „erezia” concepţiei sale. Concepţia potrivit căreia capitalismul se 37

„autodistruge” şi emerge noua orânduire, socialismul, nu a fost pe placul socialiştilor, care considerau că noul sistem nu câştigă datorită „calităţilor” lui superioare, ci ca o alternativă la tarele capitalismului, acesta (capitalismul) găsind însă de fiecare dată resurse proprii de dezvoltare, pe care tot Joseph Alois Schumpeter, aşa după cum am văzut, le-a enunţat.

18.2 Teorii ale dezvoltării aplicabile momentului actual al evoluţiei omenirii De la bun început trebuie făcută precizarea că domeniul teoriilor economice are în vedere o gamă largă de elemente constitutive. Aşa după cum am arătat în primele două capitole ale lucrării există percepţii diferite privind semnificaţia şi rolul dezvoltării economice în viaţa cotidiană a societăţii, atât la nivel micro, regional cât şi macroeconomic, cu tendinţa generală de a privi acest concept aproape exclusiv ca o expresie a creşterii economice, adică a elementului determinant al dezvoltării, de unde şi dorinţa firească de a construi modele ale creşterii economice care să poată să exprime cât mai adecvat principalele procese şi mecanisme generatoare de bogăţie într-o economie. Ţinând cont însă şi de clasificarea ţărilor lumii prezentată mai sus, de eterogenitatea economiilor naţionale, se mai impune încă o precizare privind semnificaţia conceptului de dezvoltare economică şi a celui de creştere economică. Ambele concepte sunt componente sine qua non ale tuturor ideilor, teoriilor, de natură politică, socială, filosofică, chiar militară, enunţate în diferite medii şi în diverse structuri organizatorice. Precizarea de fineţe ce se impune este aceea că mai mult, în luările de poziţie şi dezbaterile ce au loc pe plan mondial, conceptul de dezvoltare este ataşat şi focalizează pe trendul potenţial sau real de progres al ţărilor în dezvoltare. În timp ce pentru ţările puternic dezvoltate, sau chiar de curând industrializate, noţiunea cea mai adecvată este cea de creştere economică. Interesul nostru este însă de a privi întregul complex economic şi social, capabil să asigure continua transformare multilaterală, mereu ascendentă, a tuturor elementelor ce dau dimensiunea societăţii omeneşti. Teoriile dezvoltării, aşa după cum sunt ele descrise în literatura de specialitate, sunt numeroase, variate, diferenţiindu-se atât prin fundamentele teoretice, prin utilizarea de noţiuni şi categorii conceptuale 38

specifice, dar şi prin finalitatea practică pe care o au, adică prin politicile de natura dezvoltării cărora le dau naştere şi care, implicit sau explicit, determină gradul de înţelegere şi aplicare cu succes de către factorii decizionali a procesului de dezvoltare. Pentru buna înţelegere a unei teorii a dezvoltării se impune cunoaşterea limbajului specific al acesteia, precum şi câtorva elemente fundamentale ce trebuie avute în vedere la evidenţierea lor : - Modul particular cum este văzută dezvoltarea precum şi domeniile şi activităţile vizate de teorie. - Surprinderea dinamicii sistemului analizat şi a legăturii cu mediul. - Puncte tari şi slăbiciuni constatate în enunţarea respectivei teoriei. - Direcţiile în care manifestă practic şi evidenţierea rezultatelor concrete înregistrate în viaţa economico-socială. De aceea, în cele ce urmează, am efectuat alegeri raţionale din multitudinea de teorii enunţate în domeniul analizat, oprindu-mă numai la acelea care am considerat că sunt încă viabile şi se pot adapta, se pot plia în mod fericit şi eficient, pe tiparul globalizării actuale, fenomen care şi el, aşa după cum tot am evidenţiat, este deosebit de complex şi într-o continuă dinamică a remodelării şi reconfigurării (în maniera ,,façonner le changement”) a elementelor constitutive.

18.2.1

Noua teorie clasică

De fapt vorbim de teoria clasică a dezvoltării continuată şi adaptată epocii postmoderne, a societăţii cunoaşterii. Ea s-a constituit în structura de rezistenţă a întregii teorii a dezvoltării, până în ultimele decenii ale secolului trecut, ca şi sursa de emergenţă a altor variante teoretice ce au vizat noile realităţi apărute în evoluţia socio-economică a lumii. Totul pleacă, după părerea noastră, primordial de la concepţia ultimului mare reprezentant al clasicismului originar, britanicul John Stuart Mill (1806-1873). În viziunea acestuia, bogăţia era asimilată totalităţii mijloacelor acumulate şi deţinute de indivizi în vederea realizării obiectivelor propuse. Acest lucru presupunea tendinţa de 39

creştere a compoziţiei capitalului, lucru tradus prin sporirea mai accentuată a capitalului materializat în mijloacele productive, atât în valoare absolută, cât şi relativă, faţă de creşterea în aceleaşi mărimi ale capitalului materializat în forţa de muncă. La aceasta se mai adaugă şi concepţia referitoare la schimburile internaţionale, nu numai prin introducerea conceptului de termeni de schimb (terms of trade), ci prin considerarea inovaţiilor tehnologice în producţia manufacturieră care conduc la schimbarea unei cantităţi mai mari din bunul manufacturat contra unei cantităţi rămase constante din produsul agricol (celebrul şi clasicul exemplu dintre stofa exportată de Anglia şi vinul exportat de Portugalia). Celelalte concepţii, care au fundamentat teoria clasică a dezvoltării, le considerăm a aparţine celor doi reprezentanţi marcanţi ai clasicismului german, Karl Marx (1818-1883), respectiv Friedrich List (1789-1846). Viziunea listiană, în acest domeniu, s-a tradus prin considerarea faptului că adevărata putere economică a unei naţiuni constă în forţa sa productivă, ce are capacitatea de a continua în permanenţă crearea de bogăţie, în proporţii mereu sporite. Deci elementele constitutive ale forţelor productive :munca, spiritul oamenilor, ordinea socială, forţele naturii, sunt cele care determină dezvoltarea şi progresul unei societăţi. Şi pentru însuşi faptul că există forţe ce creează în măsură crescândă bunuri şi servicii utile şi dau posibilitatea înlocuirii celor ieşite din uz, determină concluzia gânditorului german că forţele productive sunt mult mai importante decât însăşi bogăţia unei societăţi. Ca o continuare firească, Karl Marx introduce în terminologia economică noţiunea de plusvaloare, adică exact valoarea nou creată în procesele productive de către forţele productive şi care intră în calculul valorii mărfurilor. Forma transformată a plusvalorii, privită ca rezultat al funcţionării întregului capital avansat, devine în concepţia autorului german profitul. Formarea acestuia nu poate fi înţeleasă decât în contextul analizei fenomenului concurenţei, diferenţa dintre venituri şi cheltuieli indicând întreprinzătorului capitalist dacă activitatea desfăşurată a fost sau nu rentabilă, iar în condiţiile unui rezultat favorabil, profitul se constituie în raţiunea de a exista a oricărui proces economic, devenind în acelaşi timp şi motorul dezvoltării şi acumulării capitalului. Specificitatea teoriei analizate mai trebuie întregită şi cu încă un mare concept economic : legea randamentelor descrescătoare. Pus în evidenţă de clasicii gândirii economice, dar finalizat şi redat în mod ştiinţific de către reprezentanţii marginalismului economic, această lege a domeniului economic stipulează că mărirea unui anumit factor de producţie cu o unitate, ceilalţi factori rămânând constanţi (caeteris paribus), contribuie la sporirea producţiei (output-ului), dar cu o sumă 40

totală care se diminuează de fiecare dată. Lucru este foarte important pentru întreprinzător, deoarece creşterea producţiei este benefică atâta timp cât costurile marginale sunt mai mici de- cât preţul pieţei, până se atinge punctul critic. Acest ultim element evidenţiat trebuie neapărat coroborat cu concepţia despre populaţie a altui important clasic, Thomas Robert Malthus. Pentru acesta, mărind factorul de producţie muncă (mai corect, forţa de muncă) pe un teritoriu limitat de natură, natalitatea sporită observată ar fi dus la dezorganizarea activităţii productive, la realizarea de recolte mai puţine pe locuitor, fapt ce a condus la o viziune pesimistă, catastrofică chiar, asupra viitorului omenirii, în sensul că dacă populaţia creştea în progresie geometrică, mijloacele de subzistenţă sporeau numai în progresie aritmetică (deci chiar dacă producţia creştea, volumul mediu al produselor alimentare descreştea, până ce se atingea nivelul de subzistenţă). Din cele expuse şi prin prisma prezentei analize, rezultă că unul dintre cele mai importante minusuri ale teoriei malthusiene a fost ignorarea progresului tehnic şi al inovaţiilor asupra proceselor economico-sociale (cu toate că şi clasicii, în ansamblul lor, au avut credinţa că sfârşitul secolului al XIX-lea va demonstra că progresul tehnic şi-a atins limitele, iar utilizarea legii randamentelor descrescătoare urma să conducă la declinul societăţii omeneşti). După ce am parcurs şi evidenţiat principalele elemente motrice ale dezvoltării cu succes a sistemului capitalist până în zilele noastre, în cele ce urmează vom aborda noua optică în acest domeniu, cunoscută în domeniu drept modelul Hecksher / Ohlin + Samuelson / Stolper + Rybczynski. Esenţa acestei teorii, rezidă, aşa după cum am mai subliniat, în reformularea şi adaptarea teoriei liberale a comerţului internaţional la condiţiile create în perioada postbelică, constă în sublinierea importanţei dotării naturale cu factori de producţie a fiecărei ţări, precum şi de rigorile structurii subiectiv-marginaliste a preţurilor, ce prezintă mişcarea preţurilor invers proporţională cu volumul bunurilor obţinute prin folosirea factorilor de producţie şi direct proporţională cu raritatea factorilor de producţie. Îndepărtându-se de viziunea clasică a valorii bazate pe muncă, ca şi pe considerarea imobilităţii factorilor de producţie, autorii modelului amintit, autorii mai sus-menţionaţi, chiar dacă au folosit în analizele lor variaţia numai a unuia dintre factorii de producţie, caeteris paribus, au abordat probleme mai ample, legate de locaţia raţională a diferitelor ramuri economice în funcţie de înzestrarea ţărilor respective cu factori de producţie, respectiv de luarea în considerare a diviziunii internaţionale a muncii şi necesitatea specializării ţărilor lumii în anumite ramuri şi sectoare producătoare de bunuri economice. Acest 41

lucru determină şi cheltuieli de producţie relativ mai scăzute (prin folosirea factorilor de producţie mai abundenţi şi mai ieftini), ca şi posibilitatea calculului costurilor de producţie în funcţie de proporţia factorilor de producţie utilizaţi, respectiv productivitatea marginală a acestora. Mai mult, modelul prezice convergenţa pe termen mediu şi lung a rentabilităţii factorilor de producţie între ţări, aspect evidenţiat cu pregnanţă în epoca actuală când, prin cererea manifestată pentru un anumit factor de producţie (iniţial abundent şi ieftin), prin participarea la comerţul internaţional globalizant şi utilizând logica teoriei utilităţii marginale, preţurile la aceşti factori au tendinţa să crească şi, pe ansamblu, se produce micşorarea distanţei dintre preţul aceluiaşi factor de producţie în diverse ţări. De asemenea, modelul H-O-S este ancorat în fenomenul globalizării şi prin susţinerea practică a acţiunilor societăţilor transnaţionale, văzute ca susţinătoare ale absolutizării eficienţei economice, de introducere a noilor tehnici şi modele de organizare a activităţii productive şi a relaţiilor cu mediul. În condiţiile instaurării Noii Economii a cunoaşterii ne găsim în faţa utilizării, ca alternativă viabilă la factorii de producţie clasici şi în mare măsură neregenerabili, a factorului informaţie şi care, odată produs, va implica ulterior costuri marginale zero, putând fi utilizat (bineînţeles în anumite condiţii) de toţi doritorii unui astfel de bun. De aici adaptabilitatea crescută a modelului analizat de a putea fi folosit şi în cadrul schimburilor economice dintre ţările dezvoltate ale lumii. Şi încă un aspect relevant în sublinierea dinamismului şi adaptabilităţii sporite a modelului, este cel pus în discuţie de E. Helpman şi care prevedea desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale într-un cadru al economiilor de scară şi al concurenţei monopolistice, caz în care produsele se diferenţiază prin calitatea acestora, publicitate şi mod de prezentare (apud P. Hirst, G. Thompson –Globalizarea sub semnul întrebării.Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare, Ed. Trei, Bucureşti, 2002). Adaptare şi creştere economică de natură macroeconomică folosind pârghia ofertei de factori de producţie clasici şi noi, astfel încât toţi partenerii comerţului internaţional actual să câştige ceva, fără ca vreunul să piardă. Acesta este mesajul şi chintesenţa modelului H/O + S/S +R şi care îl fac pliabil pe caracteristicile fenomenului actual al globalizării.

18.2.2

Teoria generală a relaţiei Nord-Sud 42

După cel de-al doilea război mondial, în perioada de prăbuşire a imperiilor coloniale şi apariţia tinerelor state independente din punct de vedere politic, pe planul gândirii economice s-a produs o revigorare şi o emulaţie în ceea ce priveşte teoriile ce trebuiau să asigure ţărilor din aşanumita Lume a Treia o dezvoltare ascendentă, în vederea obţinerii şi a independenţei economice. După încheierea acestui episod mai întunecat în viaţa internaţională a ultimei jumătăţi de veac, economiile aparţinând Lumii a Treia au început să fie considerate şi înţelese ca pieţe în extindere, ca economii în dezvoltare. Numai că şi în cadrul acestora se pot distinge cu claritate trei niveluri de dezvoltare : - ţări cu dezvoltare rapidă. - ţări cu dezvoltare medie, moderată. - ţările cele mai puţin dezvoltate, ale căror economii nu se dezvoltă deloc. Cu toate că statisticile arată că numerosul grup al statelor din Lumea a Treia înregistrează ritmuri demografice înalte şi cuprinde 3 / 4 din populaţia lumii, acesta nu are puterea de a participa la producţia obţinută de întreaga economie mondială decât cu 25 %. Şi tocmai în aceste ţări, dar mai cu seamă în cele mai sărace dintre ele –într-o aşa numită Lume a Patra chiar-, putem să afirmăm că logica malthusiană îşi găseşte aplicabilitatea, deoarece chiar dacă dispun de însemnate resurse naturale potenţiale, datorită imposibilităţii exploatării acestora, este ca şi cum populaţia ar creşte în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistenţă numai în progresie aritmetică. Situaţia acestor tinere economii a făcut obiectul mai multor studii şi luări de poziţie, atât din partea economiştilor din statele dezvoltate, dar mai ales din ţările care se găseau în situaţii total nefavorabile faţă de cele bogate. În acest context, se impune introducerea a încă unui concept încă foarte mult folosit în teoria şi practica internaţională şi anume cel de subdezvoltare. Luând în considerare doar câţiva dintre autorii cei mai reprezentativi în acest domeniu, precum : G. Myrdal, J. Freyssinet, A. Sauvy, Y. Lacoste, ş.a…, putem să creionăm caracteristicile subdezvoltării : 1. insuficienţa producţiilor agricole şi de aici nesatisfacerea cerinţelor de alimentaţie cu produse de bază, lucru datorat caracterului de economie naturală pe care o au cele mai sărace şi înapoiate ţări ale lumii. 2. industrializarea inexistentă, în fază incipientă sau redusă ca nivel de performanţă. 43

3. drept urmare, inexistenţa sau hipertrofierea sectorului terţiar, sector ce consumă parazitar, neproductiv, din venitul celorlalte ramuri ale economiei, tocmai datorită rentabilităţii foarte scăzute pe care o are. 4. slabă integrare a sectoarelor economice în structuri deformate, anacronice şi asimetrice, precum şi o puternică subutilizare a forţei de muncă (în sens keynesian) şi din care decurge acel ,,excedent structural de forţă muncă”, adică a ceea ce în opinia lui Ragnar Nurkse se traduce prin potenţialul utilizabil pentru accelerarea acumulării capitalului şi implicit pentru realizarea unor paşi concreţi pe calea dezvoltării. 5. slaba preocupare şi puţine fonduri alocate pentru dezvoltarea capitalului uman (educaţie, perfecţionare, grad de sănătate), în aceste ţări înregistrându-se cel mai accentuat număr de analfabeţi şi de îmbolnăviri şi decese, datorate lipsei mijloacelor necesare asigurării unui grad decent de protecţie a sănătăţii oamenilor. 6. puternica explozie demografică, cu un spor natural anual în jurul valorilor de 2-2,5 %. De fapt, această suită de indicatori care caracterizează cel mai bine ţările cele mai puţin dezvoltate din lume (Less Developed Countries), sau cele cu cel mai înalt grad de îndatorare (Highly Indebted Poor Countries), ne evidenţiază o stare a economiei pe care o putem numi nanodezvoltare (termen ce surprinde mai exact realitatea decât cel de subdezvoltare). Spunem acest lucru întrucât asistăm la o încetinire sau chiar oprire a procesului de dezvoltare a întregului sistem (corpus) economico-social şi politic, datorată în primul rând unor disfuncţionalităţi şi tare interne ale sistemului, cât şi influenţei unor puternici factori externi perturbatori, proveniţi cu precădere de la ţările cu economie dezvoltată şi foste puteri coloniale. Toate acestea determină o evidentă anomalie şi o incapacitate în afirmarea plenară a tuturor elementelor ce compun şi dau substanţă conceptului de dezvoltare. Dacă la începuturile dezvoltării şi expansiunii capitalismului se vorbea de politica de dezindustrializare a ţărilor ce intrau în sfera de cuprindere a colonialismului, în favoarea metropolelor (cazul Marii Britanii fiind cel mai elocvent), aspect susţinut şi pe plan teoretic de teoria avantajelor comparative a lui David Ricardo, evoluţia globalizantă a lumii de astăzi impune nu numai un proces invers, dar şi considerarea inevitabilă şi a relaţiilor economice dintre Nord şi Sud, alături de cele substanţiale şi mai eficiente între ţările din ,,Nord”. Întrebările care s-au pus şi al căror răspuns constituie baza construcţiei prezentei teorii se referă la : care sunt avantajele comparative ale Nordului faţă de Sud ? cine va avea de câştigat şi cine va pierde din schimbările transformatoare ale epocii actuale ?

44

Ideea cea mai simplă care justifica existenţa relaţiilor economice dintre state era cea ce privea un export de mărfuri bogat în capital din partea statelor dezvoltate, ca şi temerea că statele mai sărace vând mai mult decât achiziţionează de la ţările mai bogate. Dar, în acest caz intervine cunoscutul de acum ,, paradox al lui Leontief” : ţările bogate, dezvoltate, sunt cele care exportă mărfuri ce incorporează mai multă muncă şi mai puţin capital. Problema care se pune în momentul actual, determinată în mod hotărâtor de activitatea companiilor transnaţionale, este aceea a înţelegerii fenomenului reversibilităţii proceselor economice, ce constă într-o mutare destul de accentuată a centrului de greutate al activităţilor productive, din ţările dezvoltate în ţările în dezvoltare. Factorul forţa de muncă este primordial în această regândire a activităţii economice, alături de condiţii specifice, particulare, legate de reglementările etatiste ce vizează activitatea de export a unei anumite economii naţionale. Astfel, datorită unui nivel de salarizare mai redus în ţările mai sărace ale lumii, al abundenţei forţei de muncă necalificate, ca şi al existenţei unor reglementări (de natură fiscală mai ales) foarte permisive şi încurajatoare în aceste state ce se bucură de atenţia celor puternici, se produce această delocare a unor importante sectoare productive în ţările aparţinând ,,Sudului”. În acest context intrăm în interferenţă şi cu modelul de dezvoltare al lui Arthur Lewis (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1979) şi care, general vorbind, sublinia că nu se putea vorbi de dezvoltarea industrială a ţărilor slab dezvoltate, comparativ cu restructurarea, reabilitarea şi infuzia de capital, aferente economiilor occidentale şi realizabile pe baza ,,Planului Marshall”, deoarece aceste ţări sărace posedau populaţie neinstruită, iar nivelul introducerii sistemului capitalist era incipient, lucru ce nu permitea absorbţia decât a unei infime părţi din forţa de muncă disponibilă. Se distingea, în aceste ţări ale periferiei, un tip de economie mai special, aşa-numita economie duală, formată dintr-un sector capitalist şi unul tradiţional. Ţinând cont că al doilea sector, al agriculturii tradiţionale şi al activităţilor urbane informale, este destinat asigurării celor necesare subzistenţei, sectorul capitalist este cel care, prin urmărirea obţinerii profitului, folosit în continuare ca sursă principală de finanţare, atrage forţa de muncă din celălalt sector. Este faza în care oferta de forţă de muncă depăşeşte cererea. În momentul în care surplusul este absorbit, unităţile îşi pot mări producţia, cresc şi salariile şi de asemenea şi profiturile obţinute sunt importante, elemente care concură în principal la acumularea de capital şi de care depinde dezvoltarea acestor state. De aici şi soluţia văzută de Arthur Lewis, de creştere a productivităţii muncii în agricultură şi investirea economiilor în industrie, 45

cu scopul declarat de creştere a eficienţei economice şi ridicare a bunăstării populaţiei. Dar realitatea a demonstrat că, pentru ţările foste colonii, totuşi, excedentul obţinut prin introducerea proceselor specifice sistemului capitalist, era însuşit de către metropole, de către cei ce au investit în aceste teritorii, o parte doar rămânând pentru a fi reinvestit pe plan local şi acest lucru numai cu acordul puterii dominante din respectivele ţări. Şi acest din urmă aspect conduce, în primul rând la pierderea locurilor de muncă pentru muncitorii necalificaţi din ţările dezvoltate (şi al căror loc este luat de către cei din ,,Sud”), la o nouă diviziune a muncii, dar şi la efectuarea unui important volum de investiţii străine directe (ISD) în economiile ţărilor în dezvoltare. Iată cum s-ar prezenta o astfel de situaţie mai complexă, privind participarea la circuitul economic mondial a unor ţări cu nivele diferite de dezvoltare :

Ţări dezvoltate

Ţara 1. Canada 2. Franţa 3. Germania 4. Italia 5. Japonia 6. Regatul Unit 7. SUA

Pondere com. ext. în PIB

Pondere prod. Ind. în PIB

Pondere ISD în PIB

57,3 44,0 52,0 35,0 23,2 44,8 19,8

67 81 84 89 94 83 83

4,0 2,7 2,5 0,6 0,3 5,9 3,0

Pondere com. ext. în PIB

Pondere prod. Ind. în PIB

Pondere ISD în PIB

8,4 8,0 9,1 3,6 12,3 35,6 20,5

54 88 37 76 54 85 1

4,3 3,9 1,2 0,5 -1,9 2,4 2,9

Ţări în dezvoltare

Ţara 1. Brazilia 2. China 3. Egipt 4. India 5. Indonezia 6. Mexic 7. Nigeria

Sursa : World Atlas Bank, 2001-

Situaţia afişată mai sus, indică cu claritate ceea ce ultimele decenii ale veacului trecut au demonstrat : puternicele discrepanţe,

46

clivaje, între ţările dezvoltate (reprezentate mai sus de către membrii G7) şi ţările Lumii a Treia (reprezentate de un grup semnificativ dintre ţările în dezvoltare). Ţările în dezvoltare au înregistrat o participare mult mai scăzută, atât în comerţul cu bunuri economice, cât şi în fluxul de investiţii străine directe. Drept urmare, participarea ţărilor în dezvoltare la circuitul mondial de valori materiale s-a realizat şi cu o eficienţă economică mai scăzută, lucru vizibil din situaţia precedentă, prin ponderea mai redusă a produselor manufacturate (industriale) la export : între 1 şi 88 % pentru ţările în dezvoltare, faţă de 67-94 % pentru statele dezvoltate. Dar, aşa după cum s-a stipulat şi în ,,Restructurarea ordinii internaţionale”, sau al treilea raport către Clubul de la Roma, din anul 1976, întocmit sub coordonarea profesorului Jan Tinbergen (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1969), noua structură şi ordine economică ce trebuia instaurată şi care se suprapunea pe actualul val al globalizării (începutul anilor `80) trebuia să înfăptuiască un asemenea climat mondial ,,de pe urma căruia să beneficieze toţi”. Lucru reiterat şi în ultimii ani, când John Naisbitt şi Patricia Aburdene în lucrarea Anul 2000-Megatendinţe, sau fostul preşedinte al Băncii Mondiale, Paul Wolfensohn, au susţinut că globalizarea economică, sprijinită de deschiderea şi mondializarea pieţelor de desfacere, de revoluţia produsă de tehnologia actuală, trebuie să servească interesele celor săraci Încă un aspect definitoriu privind sistemul de relaţii comerciale internaţionale, statornicit în perioada postbelică şi în cadrul instituţiilor internaţionale specializate, GATT şi apoi OMC, îl considerăm cel ilustrat în situaţia de mai jos : Perioada 1981-1988 1989-1996 1997-2000 2000-2004²

Ţări dezvoltate¹

Ţări în curs de dezvoltare¹

1,6 2,6 2,3 2,2

0,6 1,6 1,4 1,2

Rap. ţări în curs de dezv. / ţări dezv. 0,37 0,61 0,61 0,54

¹ Raportul dintre rata exportului şi PIB ² Proiecţie

-

Corelaţia dintre rata exportului şi PIB (%) – - Sursa Economistul, nr. 530 din 3.02.2000

Această situaţie ne indică că şi per ansamblu, ţările în dezvoltare au înregistrat un nivel mai scăzut de participare în cadrul comerţului mondial, iar o parte din PIB-ul înregistrat în aceste ţări se scurge, este absorbit, de către ţările dezvoltate (în fapt fostele metropole ale dominaţiei coloniale). 47

Din toate aspectele şi ideile expuse, se desprind câteva concluzii edificatoare privind teoria dezvoltării aflată în discuţie. Astfel, globalizarea, rezultată ca urmare a integrării accelerate a structurilor economice şi politice, nu trebuie confundată cu imperialismul. Atât ţările din ,,Nord”, cât şi cele aparţinând ,,Sudului”, trebuie să înţeleagă că depind, totuşi unele de altele, că ţările în dezvoltare sau cele mai îndatorate state ale lumii nu rămân pentru totdeauna tributare (dependente) de cele bogate. Globalul nu desfiinţează particularul, iar prin capacitarea tuturor elementelor de natură economică, socială, culturală, politică, aparţinând tuturor participanţilor la economia mondială se poate realiza dezvoltarea economică şi socială durabilă, devenită dezideratul epocii actuale. Apoi, globalizarea este un proces dinamic, continuu, de redefinire a raporturilor dintre centru şi periferie. Nu suntem încă în faţa unui complex omogen, mondializat, ci în prezenţa unor interdependenţe sporite între economiile lumii, pe pieţele globale (în special pe cea financiară). În acest context ajungem să explicăm mai mult afirmaţia cu privire la noua diviziune a muncii pe plan mondial. Trebuie să facem apel la faptul că actuala revoluţie a tehnologiilor IT & C, investiţia în ,,idei”, devine emblema rentabilităţii în statele centrului, dar realizarea mijloacelor necesare punerii în practică a respectivelor idei inovatoare devine apanajul statelor din ,,Sud”. Concret : soft-urile şi noile tehnologii media sunt realizate în Nord, calculatoarele, televizoarele şi alte tipuri de aparatură (deci în termeni IT-hard-ul) se construiesc în Sud, astfel încât şi alte regiuni şi zone cu sincope în dezvoltare să poată participa la emulaţia generată de sporirea comerţului internaţional şi a globalizării pieţelor. La acestea adăugăm şi situaţia fluxurilor externe de investiţii străine directe (ISD) către ţările în dezvoltare şi care conduce la un transfer al locurilor de muncă interne şi al activităţii diferitelor firme (companii) în regim offshore, situaţie care poate conduce la ideea, precizată la începutul capitolului, cum că asistăm la o dezindustrializare din partea statelor dezvoltate. Aspect întărit şi de practicile actuale privind deverticalizarea şi reticularizarea activităţilor structurilor organizaţionale, realizarea lanţurilor de unităţi şi activităţi ce sporesc valoarea adăugată a bunurilor şi serviciilor produse, elemente ce se constituie în substitute ale producţiilor interne. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, întărirea ideii că derularea comerţului mondial, în condiţiile globalizării, a mutat totuşi volumul şi valoarea acestuia, din sfera relaţiilor intra-industrii şi servicii desfăşurate în cadrul Triadei (S.U.A., UE, Japonia). Competitivitatea internaţională, mai ales a centrului, strâns legată de fenomenul globalizării, a avut implicaţii notabile asupra proceselor ce au loc în comerţul şi relaţiile 48

economice internaţionale, aşa după cum relevă şi studii din baza de date a UNCTAD : Triadei i se atribuie, la începutul anilor `90, aprox. 60 % din fluxurile de investiţii străine directe (ISD), 66 % din comerţul mondial, 75 % din Produsul Naţional Brut mondial. Dacă la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, creşterea fluxurilor de ISD a fost mai lentă şi s-a îndreptat mai mult în favoarea ţărilor din afara Triadei (a ţărilor în dezvoltare), după anul 1994 s-a revenit la creşterea pronunţată a acestor fluxuri în interiorul celor trei mari centre economice ale lumii, lucru întărit şi de includerea şi a unor fluxuri investiţionale adiacente, între cele trei blocuri şi un grup geografic mai mic de state, numite ,,asociate” şi în care regăsim ţările de curând industrializate (NIC-Newly Industrialised Countries), precum : Brazilia, Chile, Mexic, Singapore, Coreea, Taiwan, Africa de Sud. Însă comerţul internaţional, chiar asimetric cum se prezintă el astăzi, este capabil să aducă câştiguri şi bunăstare pentru toţi participanţii, indiferent dacă sunt din ,,Nord” sau ,,Sud”. Devenind economii deschise, interconectate, atât ţările bogate, cât şi cele mai sărace, pot câştiga de pe urma relaţiilor lor comerciale. De exemplu, statele dezvoltate, în dorinţa de a oferi consumatorilor interni cele mai bune produse, la cele mai bune preţuri, importă din ţările mai slab dezvoltate (sigur că la preţuri mult mai ieftine) mărfuri care asigură o gamă largă asortimentală şi din care consumatorul are posibilitatea de a alege. Dacă respectivele bunuri se cumpără, înseamnă investiţii, creşterea numărului de locuri de muncă, producţii sporite şi implicit venituri mai mari, pentru ţările în dezvoltare exportatoare. În contrapartidă, ţările în dezvoltare achiziţionează bunuri de consum ale industriilor tradiţionale cât şi TIME (Telecommunications, Information Technology, Media, Entertainment) şi chiar stilul de viaţă din ţările bogate ale lumii. Mai mult, actualmente se vorbeşte cu prioritate despre concepţia enunţată de cunoscutul profesor de la Harvard Business School şi specialist în comerţ internaţional, Michael E. Porter, legată de teoria avantajului competitiv şi care porneşte de la nivel microeconomic, prin situaţia în care o firmă este competitivă dacă poate realiza produse şi servicii de calitate superioară sau la preţuri mai scăzute decât competitorii interni sau externi, luându-se în considerare cele 5 forţe ce influenţează activitatea firmelor. Trecând la planul competitivităţii internaţionale, aceasta poate fi înţeleasă, în esenţă, prin capacitatea şi abilitatea fiecărei economii naţionale (actor economic mondial) de a profita de pe urma oportunităţilor apărute. Am ajuns astfel să depăşim modelul reducţionist al economiei mondiale, prezentat de Arthur Lewis ca fiind alcătuit din oţel (produs finit al ţărilor dezvoltate din Nord) şi cafea ( produs al monoculturii din ţările slab dezvoltate ale ,,Sudului”) şi să constatăm liberalizarea accentuată a 49

comerţului actual şi a pieţelor globale, ca urmare a impactului pe care globalizarea îl are asupra întregii vieţi de pe planetă. Se tranzacţionează aproape orice şi în timp real foarte scurt, graţie noilor tehnologii ale informaţiei de tip digital, mai ales a Internet-ului, tranzacţii cunoscute sub numele de comerţ electronic şi care se desfăşoară pe o piaţă specializată : cea electronică. Folosirea şi deschiderea Internet-ului poate ajuta ţările în dezvoltare în eforturile lor de creare a întregii game de infrastructuri necesare propriilor economii, dând în acelaşi timp posibilitatea propriilor companii să se facă cunoscute mai repede şi să concureze, nu numai în context regional (zonal), ci şi global. Într-un cuvânt, să poată asimila modelul occidental (al economiei de piaţă, democraţiei, instituţiilor specifice sistemului capitalist), dar în acelaşi timp să-şi păstreze în esenţă propriile valori culturale (Japonia este exemplul originar cel mai elocvent). Cu toate minusurile, defectele, aspectele contradictorii, înregistrate şi opoziţia şi reticenţa manifestate de o mare parte a populaţiei globului, cu toată asimetria înregistrată în modul de manifestare, globalizarea va deveni benefică şi pentru ţările Lumii a Treia. Statele care şi-au deschis economiile şi au acceptat globalizarea, chiar dacă au folosit ca armă împotriva sărăciei şi înapoierii economice numai aspectul cantitativ al dezvoltării şi anume creşterea economică, au înregistrat rate ale creşterii semnificative şi şi-au ameliorat simţitor condiţiile de trai. A înţelege starea economiilor prinse în vârtejul celui mai caracteristic fenomen al perioadei actuale, globalizarea, presupune vizionarea ca un tot al balanţei dezvoltării Nord-Sud, precum şi perceperea transformărilor continue şi cu rezultate favorabile a elementelor componente ale celor patru sisteme implicate : economic, social, ambiental, tehnologic, toate în contextul Noii Economii a cunoaşterii, la care adăugăm şi o forţă de muncă tot mai instruită. Am punctat ultimul aspect, deoarece o calitate tot mai înaltă a capitalului uman este o condiţie determinantă pentru asigurarea dezvoltării economice.

18.2.3 Teoria O-Ring

Se constituie în continuarea firească a ideii de final din precedentul subcapitol şi, de asemenea, considerăm că acesta este una dintre teoriile 50

privind dezvoltarea care au apărut şi emers, tocmai ca urmare a revoluţiei tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi care şi-a pus amprenta pe transformarea dinamică a realităţilor socio-economice din lumea de azi. Acest produs ideatic aparţine autorului american Michael Kremer şi a fost inserat în Quarterly Journal of Economics, numărul din august 1993, sub titlul ,,The O-Ring Theory of Economic Development”. Totul a plecat de la evenimentul nefericit al exploziei navetei spaţiale Challenger din 22 ianuarie 1986, catastrofă datorată disfuncţiei unei articulaţii de formă torică, numită O-Ring. Concluzia trasă de specialiştii de la NASA a fost că respectiva articulaţie nu a funcţionat în maniera potrivită temperaturilor cerute de condiţiile concrete de navigaţie, lucru ce a condus la pierderi de vieţi omeneşti, pagube de zeci de miliarde de dolari şi un important efort uman şi material irosit în câteva fracţiuni de secundă. Ideea pe care Kremer a preluat-o în fundamentarea teoriei sale a fost aceea că pentru un lanţ de producţie dat, cea mai mică greşeală în funcţionarea unei verigi sau disfuncţie a unei anumite componente poate duce la aspecte negative (pierderi) pentru respectivul proces productiv. Dezvoltarea ulterioară a teoriei se realizează pe două planuri : 1. Calitatea şi nivelul de performanţă al capitalului uman folosit. 2. Flexibilitatea regimurilor de producţie. Vorbind de primul palier de evoluţie, teoria lui Michael Kremer nu este altceva decât o funcţie de producţie ce descrie procesele de producţie susceptibile erorilor umane şi tehnice în îndeplinirea oricăror obiective (sarcini) trasate. Ceea ce contează este nivelul pregătirii profesionale, îndemânarea şi aptitudinile demonstrate de lucrători. De aici şi necesitatea ca fiecare fază intermediară sau chiar proces de producţie trebuie să beneficieze de aportul angajaţilor (muncitorilor) care fac puţine greşeli şi ale căror calităţi sunt perfect sau foarte asemănătoare. Se produce astfel un proces de ,,împerechere”, de reunire într-un tot echilibrat al acestor calităţi şi elemente de înaltă pregătire profesionale, aspecte de care întreprinzătorii ţin cont în realizarea unor activităţi şi procese flexibile care să asigure, pe de o parte, stimularea materială a angajaţilor cu randamente superioare (motivarea intrinsecă şi extrinsecă, pozitivă şi negativă, recompensa internă şi externă), iar pe de altă parte efecte sporite, traduse în producţii crescute şi implicit venituri mai mari încasate., întreg sistemul gândit prin segmentarea activităţii productive în activităţi mai simple dar omogene. Vorbim în situaţia de faţă de apariţia unui puternic fenomen inegalitar, care nu se mai manifestă între salariaţii (muncitorii) din 51

diferite meserii, grupuri socio-profesionale, ci în cadrul aceluiaşi grup de vârstă, în interiorul aceluiaşi sector economic, în cadrul aceleiaşi activităţi profesionale din lanţul procesului productiv. Condiţiile concrete din firmă, calitatea managementului antreprenorial, manifestate prin introducerea inovaţiilor, a noilor realizări ale tehnologiei informaţiei, creează condiţiile de manifestare a diferenţelor dintre angajaţi cu aceeaşi pregătire, dar care activează în sectoare diferite, cum ar fi activitatea unui specialist IT din cadrul NASA şi a aceluiaşi profesionist din cadrul unui lanţ de hypermarket-uri. Planificarea carierei şi calificarea adaptată, rezultate ale sistemelor de formare a forţei de muncă şi care sunt orientate spre o atitudine pozitivă de satisfacere a trebuinţelor pe termen scurt şi lung, asigură antreprenorului, prin utilizarea teoriei O-Ring, o corelare optimă dintre activităţile (şi bineînţeles salariile aferente) din cadrul firmei (întreprinderii). Dar noua organizare a muncii din sistemele organizaţionale de tip postmodern, în fapt segmentarea pieţei muncii produsă şi ca urmare a implementării teoriei în discuţie, nu poate fi înţeleasă fără raportarea şi la cel de-al doilea nivel de analiză sau direcţie de afirmare a teoriei O-Ring. În această situaţie avem de-a face cu trecerea de la producţia de masă sau de tip fordist la producţii de natură flexibilă (de unde şi includerea în analiză şi a teoriei producţiei flexibile), caracterizate prin introducerea inovaţiilor, diferenţierea calitativă şi de prezentare a produselor, utilizarea metodelor specifice marketingului de nişă. Dezvoltarea nu mai poate fi asigurată numai prin creştere cantitativă şi reducere a costului pe unitatea de produs, ci şi de către elementele calitative şi ale cercetării ştiinţifice, ce devin dominante în focalizarea întregului efort material şi uman, atât la nivel regional, cât şi la cel al firmelor (indiferent de mărime). Elementul-cheie al dinamicii acestei teorii este reprezentat de schimbările în natura cererii exprimate, ceea ce implică o nouă abordare a comportamentului firmei, flexibilă şi pliată perfect pe cerinţele şi gusturile din ce în ce mai sofisticate şi nuanţate ale consumatorilor din ţările dezvoltate în special, dar şi ca urmare a intensificării competiţiei pe pieţele globale ale lumii. De fapt, punctele tari ale teoriei se referă la conceperea tehnologiilor de producţie şi a întregii activităţi intrafirmă prin sub-activităţi omogene şi care să poată permită primirea şi difuzarea eficientă a informaţiilor cu caracter de noutate şi indispensabile activităţii. Aceasta trebuie să devină amplă şi complexă, flexibilă la orice variaţie în cererea de pe piaţă, în activitatea furnizorilor, ca şi în parcursul şi comportamentul firmelor concurente. Orice malfuncţie sau aspect negativ al unei singure verigi ce ,,rupe” fluxul productiv al întregului lanţ productiv, nu poate conduce decât la pierderi de producţie şi venituri,

52

precum şi excluderi, atât ale firmei de pe piaţă, cât şi ale lucrătorilor vinovaţi de producerea greşelilor. Deci suntem în prezenţa dezvoltării la nivel microeconomic, dar care, prin promovarea programelor de inovări şi transferuri tehnologice, prin alipirea la aşa-numitele ciorchine ale cunoaşterii (centre universitare, institute de cercetări), devine axul central al evoluţiei globale a firmelor, în primul rând a companiilor transnaţionale, cu impact direct asupra agregatelor economice regionale şi ulterior asupra economiei mondiale.

18.2.4 Dezvoltarea regională şi relaţiile economice interregionale Globalizarea, cu aspectele ei pozitive, favorabile, dar şi cu deficienţe, reticenţe şi împotriviri din partea activiştilor şi organizaţiilor anti-globalizare, ca orice fenomen sau acţiune ce provoacă schimbări în structura economiilor şi comunităţilor, indiferent de nivelul de raportare, provoacă şi reacţii, nu atât de natura feedback-ului, cât mai ales al unui proces de sens contrar, constând în regionalizare, în organizarea vieţii economico-sociale cât mai aproape de individ şi de trebuinţele sale. Vom insista asupra acestei teorii şi a repercursiunilor acesteia, având în vedere că harta economică a lumii contemporane arată cum statele (economiile naţionale) sunt incluse sub diferite forme în cadrul unor structuri de integrare economică. Tendinţa este deci foarte clară : toţi participanţii la comerţul internaţional sunt cuprinşi în regiuni de dezvoltare, astfel încât reconfigurarea economiei mondiale se face pe baza acestor forme de organizare şi funcţionare a economiei. Aşa după cum sublinia John Rourke, regiunile economice constituite înglobează practic toate statele lumii, de la Uniunea Europeană (intrată în vigoare la 1 ianuarie 1958) până la MERCOSUR (1995). Regionalizarea a devenit astfel una dintre cele mai evidente căi de organizare a spaţiului şi comerţului internaţional, ultimul aspect prin luarea în considerare a zonelor de liber schimb (Free Trade Areas) înfiinţate pretutindeni în lume. În condiţiile în care cea mai mare pondere în comerţul mondial o au relaţiile din cadrul Triadei (aşa cum deja am subliniat), sau ţinând cont de situaţia în care 40 % din exporturile lumii sunt controlate de 100 dintre cele mai puternice corporaţii, capabile să organizeze complementarităţi structurale adecvate noului context geopolitic şi tehnologic mai ales, putem vorbi şi de o sporire a 53

schimburilor comerciale în cadrul zonelor de liber schimb, bineînţeles în cadrul aceloraşi trei astfel de regiuni dezvoltate : APEC UNIUNEA EUROPEANA (UE) NAFTA FTAA EUROMED AFTA MERCOSUR AUSTRALIA-NOUA ZEELANDA TOTAL

23,7 % 22,8 % 7,9 % 2,6 % 2,3 % 1,3 % 0.3 % 0,1 % 61,0 %

Sursa : C. Fred Bergstein Globalizing Free Trade, în ,,Foreign Affairs”, May /June, 1996. Conturarea celor trei mari regiuni economice a lumii : Europa, America de Nord şi Asia de Sud-Est (mai bine zis Asia-Pacific în plin trend de afirmare), reprezintă un model de polarizare tripartită a economiei mondiale şi a relaţiilor economice dintre state. În plus, chiar dacă nu se recunoaşte deschis acest lucru, fiecare dintre aceste trei mari regiuni de integrare dispune de un lider pe plan economic, de o aşa-zisă ,,locomotivă”, ce poate asigura înaintarea sub multiple aspecte, în condiţii concurenţiale şi în consens cu celelalte state componente, a regiunii în ansamblul său. Se vorbeşte, în acest context, despre Germania pentru UE, S.U.A. pentru NAFTA şi de Japonia pentru zona APEC (Asia-Pacific). Apoi, se mai impun câteva precizări : vorbind de Uniunea Europeană, aceasta a încheiat, în linii mari, procesul de creare a unei pieţe comune şi şi-a creat organismele de conducere (inclusiv adoptarea unei constituţii) suprastatale necesare funcţionării primului şi celui mai important bloc economic al lumii. Indiferent de rezultatul dezbaterilor privind relaţia dintre raportul extindere / lărgire şi cel de consolidare / adâncire, evoluţia Uniunii Europene, de la acea concepţie de dezvoltare prin industrializare a Europei de sud şi sud-est, pe baza unui ,,big push”, enunţată de către unul dintre pionierii teoriilor moderne ale dezvoltării, Paul Rosenstein-Rodan în anul 1943, până la deplina unitate, autodefinire şi autoafirmare, realizate odată cu finalul Războiului Rece şi a însemnat mai multe etape ale devenirii şi în general o modalitate de abordare ,,step by step” care asigurat nu numai dimensiunea şi coeziunea de azi, dar şi întregul ansamblu instituţional şi al politicilor economice folosit.

54

Tratatul Nord-American al Liberului Schimb (NAFTA) are drept caracteristică, în afara existenţei unor structuri suprastatale, o dezvoltare simbiotică, care se traduce prin rolul S.U.A. de furnizor de capitaluri şi de tehnologie de ultimă oră, pentru ca forţa de muncă ieftină din Mexic (ce mai oferă şi o largă piaţă de desfacere), folosind materiile prime din Canada, să producă acele bunuri şi servicii necesare celor trei state implicate şi care pot intra în competiţie cu produse similare din celelalte zone ale lumii. AFTA, blocul economic al statelor din sud-estul Asiei membre ASEAN, se remarcă şi el prin faptul că a reuşit să asigure reducerea tarifelor pentru o serie de produse, în cadrul comerţului dintre statele membre la un nivel cuprins între 0-5 %, comerţ ce se ridica la valoarea de 250 miliarde $, din care aproximativ 20 % se derula intraregional. Acest lucru, spre deosebire de exemplu de APEC (Asia Pacific Economic Cooperation), care datorită suprafeţei întinse de cuprindere, a numeroaselor state, aflate în stadii diferite de dezvoltare, se prezintă ca un for economic, ca o expresie a unui regionalism deschis, decât ca un bloc economic. De la crearea sa în anul 1989, această formă de cooperare economică şi-a propus o circulaţie mai liberă a fluxurilor comerciale şi de capital în regiune, dar de o manieră asimetrică, în sensul că termenul acordat pentru ţările dezvoltate era de 10 ani, în timp ce pentru statele în dezvoltare era de 20 de ani. Cu toate acestea, şi aici descoperim o primă mare trăsătură a prezentei teorii, APEC se prezintă ca o încercare ce poate fi încununată de succes, de înţelegere a intereselor şi cooperare între ţări dezvoltate şi ţări mai slab dezvoltate, între economii occidentale şi cele specific asiatice. Acest forum se va impune, preconizează specialiştii, pentru a demonstra forţa şi voinţa statelor de pe ambele laturi ale Pacificului, de a promova comerţul liber, investiţiile şi cooperarea în diverse domenii ale vieţii economico-sociale, de unde şi aserţiunea vehiculată cum că secolul XXI va fi un secol asiatic. Ce concluzii putem trage din expunerea de până acum ? În primul rând, regionalismul este un proces economic dinamic, cuprinzând marea majoritate a ţărilor lumii, putând vorbi chiar de o mişcare generală a regiunilor în epoca actuală, acestea neurmărind focalizarea activităţii numai pe propriile lor realităţi, concurenţa şi interesul pentru alte zone, alte pieţe, fiind de asemenea în atenţia unora dintre membrii anumitor regiuni economice. Exemplul cel mai elocvent este cel al Australiei, membră a organizaţiei de strânse relaţii economice (CER) cu Noua Zeelandă şi care face presiuni pentru a fi inclusă în AFTA în încercarea de a realiza o politică de dominaţie pe latura vestică a Oceanului Pacific. În al doilea rând, regionalismul presupune o armonizare a intereselor statelor membre, fie că sunt dezvoltate, fie că sunt în dezvoltare, cu accent pus pe această ultimă categorie ce şi-a reînnoit 55

interesul pentru apartenenţa la structurile economice regionale, după debutul Rundei ,,Uruguay” din cadrul GATT (1986), finalizată în 1993, ca o consecinţă directă a impactului pe care globalizarea îl are şi anume : liberalizarea şi intensificarea fără precedent a comerţului mondial. Există situaţii în care, în interiorul acestor forme organizatorice regionale, dar mai ales în relaţiile externe, se manifestă uneori schimburi preferenţiale, politici protecţioniste, de care nu beneficiază terţii, încălcându-se astfel prevederile fostului GATT, actualmente OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), dar toate aceste manifestări au făcut ca schimburile economice, în ansamblul lor să crească, sporind pe această cale veniturile populaţiei (depăşind ceea ce pionierii teoriilor moderne ale dezvoltării Rosenstein-Rodan, Nurkse, Liebenstein au considerat a fi capcana nivelului redus al veniturilor pentru economiile în dezvoltare), incitând cererea şi pe această cale sporirea producţiei, închizând astfel ciclul productiv. În al treilea rând, vorbind strict de punctele tari al teoriei analizate, să spunem că acestea se referă la satisfacerea cât mai deplină a consumatorilor, aspect realizabil pe baza categoriilor economice de rezistenţă, preţurile şi cantităţile de bunuri şi factori de producţie utilizate în activităţile economice. Stabilirea cu exactitate a cantităţilor din anumite mărfuri şi implicit impunerea unui anumit preţ aferent (deci a unui preţ unic), bazat pe costurile interne de producţie, care vor circula intraregional şi care vor asigura coeziunea şi participarea tuturor părţilor pe piaţa unică creată, reprezintă axul central pe care se bazează implementarea teoriei comerţului regional şi prin antrenare interregional. Toate asumpţiile prezentate trebuie să conducă la o eficientizare generală a economiilor participante, prin asigurarea funcţionării optime a întregii game de infrastructuri şi printr-o intervenţie în limite bine stabilite a statului în înfăptuirea regularizării vieţii economico-sociale. Prin acest mod de a privi lucrurile, teoria în discuţie se apropie şi de trăsăturile teoriei neoclasice a dezvoltării, susţinută printre alţii de autori precum Bhagwati şi Krueger. Dezvoltarea economică este definită mai ales prin prisma sporirii ratei creşterii economice, măsurată în termenii modificării (variaţiilor) în ceea ce priveşte producţia obţinută (output) şi veniturile per capita încasate. Elementele de esenţă, surprinse mai mult de Bhagwati sunt cele legate de preţul (remuneraţia) factorilor de producţie, precum şi de necesitatea ca economiile să sprijine investiţiile şi care în final au repercursiuni, la nivelul regional de care vorbim, în ceea ce priveşte rata salariilor şi în rentabilitatea economică (,,return on investment- adică raportul dintre profitul brut obţinut şi capitalul total avansat). Revenind la Bhagwati, acesta susţinea că sporirea dotării factoriale şi cu tehnologii de producţie şi realizarea 56

creşterii economice numai pe baza unui singur sector exportator poate conduce la scăderea preţului mondial al produsului în cauză şi implicit la deteriorarea termenilor de schimb pentru ţara respectivă (de unde şi numele de teorie a creşterii care sărăceşte-,,théorie de la croissance appauvrissante”). În al patrulea rând, cu toate că au suferit modificări faţă de situaţiile iniţiale de la înfiinţare, se manifestă o instabilitate mai accentuată mai ales în Africa şi zona Americii Latine, datorată aspectelor de ordin politic (numeroase şi dese lovituri de stat), războaielor civile şi chiar războaielor dintre statele din zonă. Situaţia este mai delicată în Africa, unde se întâlnesc cele mai multe dintre ţările sărace şi nanodezvoltate (din Lumea a Patra). Dar, depăşind această caracteristică, să observăm că majoritatea grupărilor regionale şi subregionale cuprind ţările în dezvoltare, lucru justificat nu numai de trendul actual al regionalizării relaţiilor economice internaţionale şi implementării de categorii economice la fel ca în micro şi macroeconomie, ci şi de necesitatea întăririi raporturilor Sud-Sud, determinante în balanţa dezvoltării cu statele bogate din punct de vedere economic. Cu o precizare, nu lipsită de relevanţă, că întregul comerţ Sud-Sud din ultimul deceniu al secolului trecut a depăşit, ca trend, creşterea comerţului mondial în general, reprezentând mai mult de 1 / 3 din exporturile ţărilor în dezvoltare, adică o valoare în jurul cifrei de 650.

Bibliografie generală

1. Albertini J.M., Silem Ahmed –Comprendre les théories économiques, Ed. du Seuil, Paris, 1988. 2. Arthur, Brian -Increasing Returns and Path Dependency in Economy, Ann Arbor : The University of Michigan Press, 1994. 3. Avisenet, Phillipe d' –La politique économique conjonctuelle, Dunod, Paris, 1999. 4. Barro, Robert, Sala-i-Martin, Xavier –Economic Growth, McGraw Hill, New York, 1995. 5. Beaud, M., Dostaler, G. –Gândirea economică de după Keynes, Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 2000. 6. Cantemir, Dimitrie –Descriptio Moldaviae, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1973. 57

7. Chelcea, Septimiu -Sociologia opiniei publice, SNSPA, Bucureşti, 2000. 8. Chowdhury, Nuimuddin –The Information Revolution and Globalization:Seizing New Opportunities for Youth Employment, intervenţie la Youth Employment Summit, 2002. 9. Cohen, Daniel –Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 1998. 10. Didier, Michel – Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998. 11. Dobrescu, Paul – Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003. 12. Flavin, M -The Adjustment of Consumption to Changing Expectations about Future Income, în Journal of Political Economy, vol. 89, octombrie 1981. 13. Fukuyama, Francis –Marea ruptură, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002. 14. Giscard d' Estaing, Olivier –Le social-capitalisme, oú les chemins de la prospérité mondiale, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1977. 15. Godeluck, Solveig –Boom-ul neteconomiei. Cum bulversează Internet-ul regulile jocului economic, Ed. Coresi, Bucureşti, 2000. 16. Houghton, John & Sheehan, Peter –A Primer on the Knowledge Economy, CSES Working Paper no. 18, February 2000. 17. Jinga, Victor –Moneda şi problemele ei contemporane, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981. 18. Kapra, Fritjof –Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999. 19. Kash, Richard - The New Law of Demand and Supply : The Revolutionary New Demand Strategy for Faster Growth and Higher Profits, Doubleday & Company, Inc., 2002. 20. Kaul, Inge –Global Public Goods:A New Way to Balance the World’s Books, Le Monde Diplomatique, June 2000. 21. King, Lawrence P., Balasz Varadi –Beyond Manichean Economics: Investment and Growth in the Transition from Socialism, în Communist and Post-Communist Studies, nr. 35, 2002. 22. Korten, David C. –Viaţa după capitalism. Lumea postcorporatistă, Ed. Antet, Bucureşti, 1999. 23. Kotler, Philip –Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 1997. 24. Lajugie, Joseph –Les doctrines économiques, PUF, Paris, 1974. 25. Lau, Lawrence –Economic Globalization and the Information Technology Revolution, Stanford University, June 2000. 26. Leadbeater, Charles –Living on Thin Air :The New Economy, Viking, London, 1999. 58

27. Merwe, Andre Philip van der –Economic development, social spending and project management, în Project Management World Today, september, 2000. 28. Mises, Ludwig von –Socialismul. O analiză economică şi sociologică, Institutul Ludwig von Mises-România, biblioteca electronică, 2001 (www. misesromania.org). 29. Murgescu, Costin –David Ricardo în Anglia revoluţiei industriale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 30. Naisbitt, John & Aburdene, Patricia –Anul 2000Megatendinţe, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993. 31. Nechita, Vasile, Ciupercă Lucica –Economie, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2002. 32. Niculescu, Niculae G. –Noua Economie liberal-socială. Opţiunea României, Ed. Junimea, Iaşi, 2003. 33. Ohiorhenuan, John F.E. –Capacity Building Requirements for Global Environmental Protection, Global Environment Facility, Washington D.C., 1995. 34. Okita, Saburo –Cu faţa spre secolul 21, Ed, AGEREconomistul, Bucureşti, 1992. 35. Oweiss, Ibrahim M. –Ibn Khaldun, Father of Economics, în Arab Civilization (coeditor George N. Atyeh), State University of New York Press, 1988. 36. Pohoaţă, Ion –Doctrine economice universale, vol. I şi II, Ed. Fundaţiei Academice ,,Gh. Zane”, Iaşi, 1995. 37. Pohoaţă, Ion –Filosofia economică şi politica dezvoltării durabile, Ed. Economică, Bucureşti, 2003. 38. Rehner, Kurt –Ciber-marketing, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1999. 39. Sen, Amartya –Dezvoltarea ca libertate, Ed. Economică, Bucureşti, 2004. 40. Spannaus, Nancy –The Roots of the American System :From Cameralism, to the American System of Economics, American Almanac, 1996. 41. Stiglitz, Joseph E. –Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003. 42. Şuţu, Nicolae - Opere economice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. 43. Taşnadi, Alexandru (coord.) –Doctrine economice, Ed. ASE, Bucureşti, 2002. 44. Toffler, Alvin –Al Treilea Val, Ed. Politică, Bucureşti, 1981. 45. Toffler, Alvin – Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Ed. Antet, Bucureşti, 1995.

59

46. Weber, Max –Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2003.

60