Managementul Si Marketingul Institutiilor Publice

MANAGEMENTUL ŞI MARKETINGUL INSTITUŢIILOR PUBLICE Conf. Univ. dr. Ion Corbu [email protected]

TEME

Introducere. Instituţii publice naţionale. Instituţii publice europene. Management public. Marketing public. Marketingul urban. Principii şi legităţi în managementul public, abordări Management şi performanţă în instituţiile publice Tehnici, metode şi proceduri de management public.

Priorităţi, obiective investiţionale în domeniul public. Planuri operaţionale. Proiecte instituţionale publice. Managementul comunicării. Managementul resurselor  Identificarea, proiectarea şi evaluarea necesităţilor colectivităţilor umane. Paşii de urmat în vederea realizării proiectelor investiţionale în domeniul public.

Sisteme de management şi controlul performanţei acestora. Managementul şi marketingul achiziţiilor publice. Leadership şi lideranţă în managementul public. Managementul parteneriatelor. Managementul dezvoltării durabile.

Esenţa oricărui tip de management din perspectivă antropocentristă: ansamblul teoriilor, tehnicilor şi procedurilor destinate a asigura utilizarea eficientă a resurselor în vederea furnizării de satisfactori [1] pentru trebuinţele şi necesităţile umane [1] Produse sau servicii destinate să satisfacă trebuinţe şi necesităţi umane.

• satisfactorii necesari fiinţei umane pentru asigurarea existenţei sale pot fi asiguraţi  în regim comercial (de piaţă liberă)  în regim noncomercial

• necesitatea caracterului de tip statal al unor servicii publice precum şi eşecul pieţei fac imposibilă furnizarea tuturor satisfactorilor de care societatea are nevoie, în regim de piaţă liberă. Astfel apare justificat conceptul de „servicii publice” care, pentru a putea fi asigurate, presupun entităţi cu rolul de furnizori ai acestora entităţi denumite generic „instituţii publice”

Eşecul pieţei se manifestă în:  furnizarea bunurilor şi serviciilor,  repartizarea veniturilor  atingerea echilibrului pieţei ocupării  forţei de muncă

În conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona [1] „valorile [2] comune ale Uniunii în privinţa serviciilor de interes economic general în înţelesul articolului 16 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii includ în special: [1] C 306/158 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

17.12.2007

[2] Tratatul de la Lisabona, Protocolul privind serviciile de interes general, articolul 1, C 306/158 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 17.12.2007

rolul esenţial şi competenţele discreţionare ample ale autorităţilor naţionale, regionale şi locale în ceea ce priveşte:  furnizarea,  punerea în funcţiune  organizarea serviciilor de interes economic general într-un mod care să răspundă cât mai bine nevoilor utilizatorilor;

 diversitatea existentă la nivelul diferitelor servicii de interes economic general şi diferenţele dintre nevoile şi preferinţele utilizatorilor, care pot rezulta din circumstanţe geografice, sociale sau culturale diferite;  un nivel ridicat al calităţii, siguranţei şi accesibilităţii, egalitatea de tratament şi promovarea accesului universal şi a drepturilor utilizatorilor;”

• Într-un sens larg, serviciul public reprezintă un sistem quasi-viu [1] de natură administrativă şi care asigură satisfactorii (bunuri, produse, servicii) de interes general, coordonate de puterea executivă, disponibile şi accesibile, nediscriminatoriu, pentru toţi cetăţenii unei comunităţi. • [1] Sistem de natura unei entităţi de tip antreprenorial, constituit din subsisteme tehnice şi subsisteme vii, caracterizat prin structură, misiune rol şi resurse şi având o finalitate reprezentată de eficacitate, eficienţă şi etică.

• În sens restrâns, serviciul public reprezintă activitatea, ansamblul de activităţi ori satisfactorii de interes general şi / sau individual, pe care o instituţie publică sau un ansamblu de entităţi care fac parte dintr-un sistem administrativ le execută respectiv le furnizează pentru satisfacerea trebuinţelor şi necesităţilor publice.

• Serviciul public[1] reprezintă o activitate omogenă structurată şi organizată sau desfăşurată de una sau mai multe autorităţi ale administraţiei publice cu scopul de a oferi satisfactori pentru nevoi sociale în interes public. [1] I. Corbu, Gestiunea instituţiilor publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2007, pg.9.

Serviciile publice au următoarele caracteristici: • se înfiinţează şi se desfiinţează în baza unor acte administrative ale autorităţilor publice pe baza nevoii sociale concrete şi recunoscute ca atare de către puterea politico-administrativă. • reglementarea lor juridică are ca izvor de drept dreptul public. • entităţile prin intermediul cărora sunt furnizate serviciile publice sunt instituţiile publice, parteneriate în care intervin instituţii publice, sau alte entităţi cărora li se atribuie în anumite condiţii această misiune.

• nu orice nevoie socială este şi o nevoie de interes public. • Statutul de „interes public” se atribuie nevoii sociale în baza valorizării acesteia de către clasa politică prin transpunerea acestei nevoi într-o normă de drept. • Prestarea serviciului de interes public se poate realiza fie de către un organ public fie de către unul privat.

• Instituţiile publice pot fi definite ca subsisteme ale statului care au ca principală funcţie redistribuirea produsului intern brut.(PIB). Ele sunt caracterizate, asemenea oricărui sistem, prin structură, delimitare, interdependenţă cu mediul, funcţionalitate conform finalităţii sale (misiune, rol) şi satisfac nişte restricţii sau valori limită (economicitate, eficacitate, eficienţă) În plus, la aceste sisteme, se mai adaugă şi componenta etică.

• Într-un stat de drept modern instituţiile publice aparţin celor trei puteri fundamentale respectiv legislative, executive şi judecătoreşti şi au următoarele misiuni:  iniţierea, pregătirea, fundamentarea şi adoptarea de acte normative;  punerea în executare a legilor;  supravegherea punerii în executare a hotărârilor luate la nivel politic şi sancţionarea abaterilor.

• Conform prevederilor Constituţiei[1] autorităţile publice naţionale sunt: • Parlamentul Preşedintele • Administraţia publică centrală de specialitate • Administraţia publică locală Autoritatea judecătorească • Instanţele judecătoreşti • Ministerul Public Consiliul Superior al Magistraturii. [1] Constituţia României,

• În conformitate cu prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii[1] instituţiile UE sunt următoarele: • Parlamentul European; • Consiliul European; • Consiliul; • Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”); • Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;

• Banca Centrală Europeană; • Curtea de Conturi. • Instituţiile Uniunii Europene sunt împărţite în două categorii: instituţii care au orientare supranaţională: Comisia, Parlamentul European si Curtea de Justiţie • instituţii cu orientare interguvernamentală: Consiliul de Miniştri si Consiliul European. [1] Text consolidat, Titlul III, Dispoziţii privind instituţiile, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 115/1, 9.5.2008 RO, http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri= OJ:C:2008:115:0001:0012:RO:PDF