Arta Bizantină.docx

Arta bizantină Arta bizantină este o sinteză originală, concepută ca un tot unitar, din bagajul cultural al Greciei antice, al Egiptului antic, al semiților din Asia, din Persia sasanidă. Bizanțul a prelungit lumea antică, timp de o mie de ani, până la sfârșitul evului mediu. Față de noaptea catacombelor, materia este mai puțin suplă, suprafețele ce trebuie acoperite mai exigente, punctul de vedere decorativ mai necesar și artistul mai controlat. Este o tranziție imprecisă și fluctuantă între Europa și Asia, între spiritul antic și cel medieval. Sufletul antic supraviețuiește în marile gesturi simple, în tăcerea și în privirile calme, în noblețea și în măreția lor, în sensul profund al armoniei ce iradiază din operele bizantine. Acestea sunt dogmatice prin imobilitate, asiatice prin materia fastuoasă și strălucitoare. Pe capitelurile coloanelor, pe broderiile de piatră sau de metal prețios, pe faldurile rigide ale odăjdiilor, pe relicvarii, se întâlnesc animalele sale simbolice plate, roțile sale specifice, crucile cu brațe evazate, bazoreliefurile sale țepoase într-o invazie ornamentală monotonă și sistematică. Cu rolul de a impresiona și de a înălța spiritul către divinitate, arta bizantină are ca principale însușiri abstractizarea, abordarea simbolică, fastul, tradiționalismul. Păstrează regulile și canoanele pe timp îndelungat, ceea ce explică evoluția ei lentă, fără salturi evidente. Este practicată în general de artiști anonimi, spre deosebire de Renaștere, unde este exaltat cultul individualității artistului. Instrument de propagare a religiei creștine și a autorității împăratului (bazileului), arta bizantină este marcată de dualism, în sensul că este închinată, pe de o parte, bazileului Constantinopolului, dar conține, pe de altă parte, și o importantă componentă populară, mai ales în zonele mai îndepărtate ce centru. Pe plan local iau naștere o serie de școli cu trăsături distincte, ce derivă din matricea popoarelor respective, ceea ce conferă artei bizantine și o anumită lipsă de omogenitate. Începutul artei bizantine este controversat în rândul istoricilor, ca timp, fiind legat de domnia lui Dioclețian, sau de Edictul de la Milano a lui Constantin cel Mare (313), prin care se legalizează religia creștină, de Sinodul de la Niceea (325), sau de inaugurarea oficială a Constantinopolului ca și capitală (330), transformat din vechiul Byzantion. Perioada timpurie (etapa protobizantină sau romană târzie) cuprinde secolele IV-V. Este timpul împăratului Constantin cel Mare (308-337), când se construiește Hipodromul (100.000 de spectatori), Forumul lui Constantin, Columna lui Constantin, catedrala Hagia Sophia. Epoca lui Iustinian (527-565) este perioada de aur, când arta bizantină cunoaște apogeul dezvoltării sale. Se reconstruiește cupola catedralei Sfânta Sophia (terminată în decembrie 537) de către Antemios din Tralles și Isidor din Milet. Atunci, copleșit de reușita tehnică și artistică, de măreția monumentului, împăratul Iustinian exclamă: „Te-am învins Solomoane”. În această epocă de aur iau naștere și Mânăstirea Sfânta Caterina din Peninsula Sinai, biserica San Vitale din Ravenna (527-548), Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, precum și alte edificii decorate cu aur, fildeș și strălucitoare mozaicuri, ce uimesc și astăzi prin savante compoziții, prin strălucirea și persistența culorilor în timp, prin puterea lor de a ilustra magistral scene biblice importante.

Evul Mediu Bizantin (632-1204) cuprinde perioada evului mediu bizantin timpuriu (6321025) și perioada medievală bizantină târzie (1025-1204). Acest interval de timp se poate împărți în mai multe perioade: -Iconoclasmul (sec. VII-IX) inițiat de Leon al III-lea Isaurul, este marcat de prigoana antropomorfismului și de reacția împotriva icoanelor. Călugării iau calea exilului spre Italia, Rusia, Bulgaria, Țările Române, Serbia, Macedonia, țări ce devin focare de artă bizantină, fiecare cu specificul său. Arta bizantină a supraviețuit și pentru că pictorii de anluminuri își continuau, în plină iconoclastie, munca lor în mânăstiri. -Renașterea macedoneană și Dinastia Comnenilor (secolele IX-XII) -Dominația occidentală Cu Renașterea paleologă (secolul al XIII-lea - sec. al XIV-lea), în care se face mutarea centrului de greutate de la Constantinopole la Athos, începe decăderea Imperiului Bizantin. Fresca înlocuiește parțial mozaicul, mișcarea și gesturile devin mai avântate, faldurile flutură, chipurile sunt mai puțin severe, mai delicate. Paleta cromatică este mai rafinată, cu efecte pitorești; școlile naționale se desprind de sub influența bizantină. Mozaicul devine mai viu și mai însuflețit, Italia lui Giotto, după ce suferise influența Bizanțului, influențează Bizanțul, la rândul ei. În ultima sa etapă, 1204-1453, survine decăderea Bizanțului; Manuel Panselinos va acoperi cu fresce, pe la începutul secolului al XIV-lea mânăstirile de pe muntele Athos într-un stil italienizat. „Bizanț după Bizanț”, cunoscuta formulă a lui Nicolae Iorga, exprimă continuitatea civilizației bizantine, atât pe teritoriul fostului imperiu, cât mai ales pe teritoriile Țărilor Române, Serbiei, Macedoniei, Rusiei, Italiei. La noi în țară avem exemplul picturilor murale de la Voroneț, cu celebrul albastru, de la Arbore, Sucevița, Moldovița, din nordul Moldovei. Icoanele ortodoxe vor reprezenta idolatria grecească agonizantă, după cum icoanele catolice, câteva secole mai târziu, vor reprezenta idolatria latină ce renaște. Funcția esențială a icoanei este aceea de a-l aduce în prezent pe cel (cea) înfățișat(ă) și de a-l (o) pune în relație directă cu privitorul. Potrivit perspectivei inversate liniile nu se întâlnesc într-un punct de fugă aflat în spatele tabloului, ci într-un punct aflat în fața tabloului. Spațiul este redus ca adâncime și se desfășoară către privitor. Lumea reprezentată se dezvăluie celui care se deschide spre a o primi, spațiul fiind cel activ, nu cel care privește. Înafară de perspectiva inversată, în arta icoanelor se mai utilizează și perspectiva ierarhică. Elementele icoanei își modifică mărimea nu în funcție de distanță, ci în funcție de importanța lor. Foarte important în arta bizantină este ritmul, care dă viață picturii, pune în „relație iubitoare” (după o formulare a timpului), sau în armonie, toate elementele icoanei. Euritmia este cea care domină, și nu simetria, egalitatea sau identitatea unui element cu alt element. Astfel, dacă avem o compoziție organizată pe frize (registre) suprapuse, reprezentând scene biblice, și fiecare scenă este delimitată simbolic de o coloană sau de un copac, coloana sau copacul, deși se repetă metodic, nu sunt identice, ci îmbracă o diversitate copleșitoare de forme și culori, reducând din monotonia reprezentării.

Chiar dacă arta icoanelor bizantine este preponderent anonimă, se cunosc totuși câteva nume de pictori, care, datorită spiritului lor creator de excepție, datorită acordului stabilit cu misteriosul spirit al epocii, au rămas în panteonul marilor artiști ai tuturor timpurilor. Trebuiesc reținuți următorii pictori iconari în tradițiile artei bizantine: Manuel Panselinos, ca strălucit reprezentant al Școlii de la Tesalonic, la sfârșitul secolului al XIII-lea-începutul secolului al XIV-lea, pictând la Mânăstirea Protaton, Vatopedu, Prodromu, Hilandari, Marea Lavră; Theophan Grecul, 1340-1410 (Donskaia); ucenicul lui Theophan Grecul, Andrei Rubliov (1360-1430), pictor și călugăr, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă, cu cunoscuta icoană a Sfintei Treimi. La Muntele Sinai sunt cunoscuți pictorii Stephanos și Ioan. Alături de icoane, și mozaicurile sunt cele care definesc arta bizantină ca artă a transcendenței și a fastului. Strălucirea culorilor lor apropie spiritul de perfecțiunea invizibilă, uimește prin intensitatea senzației cromatice, înlesnind intrarea într-o stare de comuniune cu divinitatea. Unul din capitolele glorioase ale artei bizantine este cel al mozaicurilor din secolul al VI-lea din Ravenna (San Vitale, mausoleul Galla Placidia, San Apollinare Nuovo din Ravenna și San Apollinare in Classe, lângă Ravenna). Aici primează imaterialul prin aplatizare și evitarea consistențelor volumetrice, anularea atributelor sexuale feminine sau masculine prin veșmânt specific; se remarcă gesturile solemne, grave, reținute ca amploare a mișcării, măiestria artistică și virtuozitățile tehnice. Repere specifice ale morfologiei bizantine sunt ritmul pronunțat al siluetelor verticale, statica și poziția frontală a siluetelor subțiri și parcă inconsistente, ochii măriți, privirea concentrându-și întreaga forță pe comunicarea sensibilă a spiritului. Fondul de aur este plat, fără adâncimi, aducând în acord cromatic culorile de o intensitate sporită și prin reflectarea luminii. Alte expresii ale înaltelor exigențe estetice bizantine în domeniul mozaicurilor sunt mozaicurile de la Bazilica San Marco din Veneția sec. al XI-lea, mozaicurile de la Firenze, Baptister, mozaicurile Dafni, sec. al XI-lea, mozaicurile din Sicilia, de la catedralele Monreale și Chefalu, sec. al XII-lea. Considerată a opta minune a lumii antice târzii, catedrala Agia Sophia de la Constantinopole, reconstruită de Iustinian în anul 537, este primul exemplu de arhitectură bizantină. Uimește nu numai prin dimensiunile colosale (cupola înălțată de la planul de călcat până la 53 metri, având un diametru de 31 metri), ci și prin soluțiile tehnice arhitecturale avansate (ex. descărcarea greutății cupolei centrale pe 2 semicupole mari pe o axă și pe 6 cupole mici pe cealaltă axă perpendiculară pe prima). Mozaicurile de la acest edificiu sunt la fel de remarcabile, din păcate distruse parțial în perioada când a fost transformată în moschee. Arta decorativă se întâlnește în broderiile de pe odăjdiile grele ale veșmintelor bogate, pe broderiile în metale prețioase ale sipetelor, casetelor, pe arme, bijuterii, diademe, plachete, coperți ale cărților sfinte, în anluminuri, etc. Materialele prețioase folosite (aurul, argintul, emailurile, smalțurile, pietrele prețioase), precum și virtuozitatea demonstrată de meșterii artiști, au rămas ca probe ale somptuozității și exigențelor estetice înalte ale epocilor împăraților bizantini. Cultura bizantină urmărită pe mai bine de un mileniu, este marcată de exotismul și fastul oriental, de viziunea ascetică a figurilor umane reprezentate, de splendoarea și strălucirea spectacolului optic al artelor, de prețiozitatea artizanală a ornamentelor, de persistența geniului grec, mai ales în privința uluitoarelor armonii de forme și culori.

Bibliografie Bell, Julien, - Oglinda lumii, O nouă istorie a artei, Ed. Vellant, București, 2002 Cormack, R. – Byzantine Art, Oxford, 2000 Constantinescu-Iași, P. – Istoria artei bizantine cu 130 de figuri, Viața Românească, Iași, 1927 Delvoye, Charles – Arta bizantină, Ed. Meridiane, București, 1976 Durand, Jannick – Arte bizantina, KeyBook, Rusconi Libri, 2001 Evans, H. C. – Faith and Power (1261-1557) ed. Byzantium, New York, 2004 Faure, Elie – Istoria artei, Arta medievală, Ed. Meridiane, București, 1988 Lazarev, Victor – Istoria picturii bizantine, vol I, Ed. Meridiane, București, 1980 Oprescu, George – Manual de istoria artei, Evul Mediu, Ed. Meridiane, București, 1985