ARTA BAROCĂ Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque, care înseamnă o perlă cu formă neregulată) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentatîn arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru. Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi. Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură. Arta barocă, cu toate că nu a fost exclusiv religioasa, a reflectat spiritul contra-reformei, din sânul bisericii catolice, care a reînsufleţit propria conştiinţă, în lupta împotriva protestantismului. Artiştii baroci s-au reîntors la modelele Renaşterii târzii, cu temele şi emoţiile ei clasice, directe. Arta barocă a dus însa clasicismul cu o treapta mai departe. Clasicismul din arta renascentista tindea să fie echilibrat şi rece, menţinând o distanţă emoţionala între arta şi spectator, barocul era imperios şi neliniştit, având tendinţe spre contemplare şl implicare a privitorului. Se interzicea artistilor si clientilor lor apartinand lumii religioase introducerea unei idolatrii pagane, inadmisibile, in lacasul lui Dumnezeu, a unui desfrau de imaginatie. Consiliul decreteaza deci alungarea din tablourile si compozitiile destinate clerului a tot ce putea destepta ganduri profane si rascoli patimi in privitor. In operele de arta intalnim adesea nevoia adanca si chinuitoare de a se imagina aievea tot ce constituie viata martirilor, o predilectie pentru formele de autochinuire ascetica, pentru renuntare la placerile lumesti.
Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor. Barocul se naste în Italia și se raspandeste în restul Europei. Arhitectura devine din nou arta dominantă. Monumentele de forme grandioase apar ca un simbol al fortei dominatoare a papilor sau a suveranilor cu o putere absolută. Sculptura si pictura ajung arte ajutatoare arhitecturii, coboarte la rolul de arte decorative. Tendinta de a crea iluzii, de a mistifica pe privitor, devine o norma generala. Subiectele tratate de artisti sunt cele in care sentimentul de patos, de credinta suprema domina. Gesticulare exagerata, poze si atitudini violent-excentrice, ori teatral-dramatice, grandoare, contrasteaza cu linistea nobila din operele Renasterii. Irealismul se opune in baroc traditionalismului si naturalismului Renasterii. In pictura, curentele care domina sfarsitul sec. al XVI-lea si inceputul sec. al XVII-lea sunt manierismul, adica exagerarea pana la absurd a anumitor trasaturi si eclectismul, adica contopirea calitatilor, uneori greu de impreunat, de la operele fruntasilor artei. Temele vor fi varitate, mergandu-se pe mitologie, alegorie, apoteoze de sfinti sau subiecte in care intrau mari multimi de personaje. Acum apar Academiile, una dintre ele fiind cea fundata de familia Carracci la Bologna.
Bazilica Sf. Petru din Roma - cupola
Fațadă a bisericii San Carlo alle Quattro Fontane realizată de arhitectul Francesco Borromini
ARTA BAROCĂ - ARHITECTURA În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă măreție și grandoare, așa cum ar fi: coloane masive, bolți înalte, arcade largi, domuri copleșitoare, culori de intensități puternic contrastante (așa-numita metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume și spații goale impresionante. Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din inovațiile sale esențiale folosirea unui imens spațiu interior la intrare urmat de existența unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporțional redusă în diferite reședințe aristocratice de pretutindeni. Concomitent cu folosirea acestei scări de proporții nemaiîntâlnite până atunci în arhitectură, o altă inovație importantă adusă de stilul baroc arhitecturii o constitue folosirea unei succesiuni de spații interioare ce cresc progresiv atât în volum cât și în bogația decorării culminând cu fastul, chiar opulența unei săli finale, ce poate fi o sală de recepție, o sală de conferințe sau o sală a tronului. Construcţiile civile sînt de dimensiuni importante, cu mai multe nivele, cel mai fastuos decorat fiind primul etaj, cu plafoane ornamentate în trompe-I'oeil, stucaturi,' parchete preţioase, oglinzi. Faţadele sînt ritmate vertical cu pilaştri, axul intrării prezintă logii, rezalituri, balcoane, scări - monumentale, . fiind adesea terminat cu frontoane. Acoperişurile înalte, străbătute de lucarne, au adesea, la bază, şiruri de statui reprezentînd, de regulă, zeităţi din panteonul clasic (exemple: Palazzo Odescalchi, Roma, arh. G.LBernini; Castelul Augustusburg, Brohl, 1745. Arhitectura religioasă cunoaşte o anume diversificare a planimetriei· bisericilor, vădind o preferinţă atît pentru tipul central, de plan oval, cît şi pentru cel longitudinal-cruciform, în care nava centrală este flancată de suite de capele laterale prevăzute cu multiple altare. Apare şi cupola ovoidală, realizată din "felii", cu extradosul puternic marcat de nervuri şi terminat cu un lanternou. Pentru capelele laterale se folosesc bolţile în reţea. La exterior primează decorul faţadei principale, marcată pe orizontală de folosirea ordinelor suprapuse (pilaştri, coloane, semicoloane) şi încununate cu un frontan cu volute la bază. Decorul interior bogat (sculpturi, stucaturi, picturi în trompe-I'oeil pe bolţi, altare combinînd arhitectura, sculptura şi pictura în ulei) tinde spre somptuos, atmosfera fiind completată de regia luministică. Evoluţia poate fi urmărită de la Biserica Il Gesu din Roma (arh. G.Vignola şi J. Delia Porta, 1568-1584) pînă la biserica de pelerinaj Vierzehnheiligen (arh. B.Neumann, 1745). Biserica Sf. Nicolae din Praga (arh. J.C.Dientzenhoffer) sau Biserica Mînăstirii Ettal (Bavaria) (refaceri baroce Joseph Schmutzer, 1744-1752).
ARTA BAROCĂ - ARHITECTURA Situată tot în Roma, pe aceeași stradă cu biserica San Carlo alle Quattro Fontane, realizată de Borromini, Sant Andrea al Quirinale, opera lui Bernini, este un alt exemplu de arhitectură barocă. La Borromini am întîlnit o fațadă încărcată și un interior lipsit de decorații. La Bernini, accentul cade pe efectele teatrale din interior, obținute cu ajutorul luminii, al picturii și al sculpturii, împreună cu diferite materiale utilizate cu măiestrie. Construcția bisericii a fost terminată în anul 1670. Pentru realizarea fațadei, Bernini folosește, la fel ca Borromini, elementele clasice ale templului grec (coloane, pilaștrii, arhitravă, friza, cornișă, fronton), dar spre deosebire de edificiile antice sau renascentiste, unde domnește claritatea liniei și armonia proporțiilor, artistul se servește și de liniile curbe, așa cum se observă la porticul cu două coloane, deasupra căruia se află însemnele cardinalului Pamphili, cel care a ordonat ridicarea bisercii. În interior observăm o cupola elipsoidală, dar de data aceasta bogat decorată cu elemente aurii și îngerași de marmură. Planul oval al bisericii cuprinde patru capele secundare alături de cea a altarului. Bernini era un foarte bun scenograf și se folosea de toate mijloacele pe care le avea la îndemînă pentru a transmite credinciosului într-un mod cît mai sugestiv mesajul biblic. Aici este vorba despre Sfîntul Andrei, care este prezentat atît în pictura din altar, cît și în sculptura de deasupra. În sculptură, Sfîntul Andrei este surprins cu ochii spre cer și cu o mînă ridicată, îndemnînd privitorul să își îndrepte privirea spre cupolă, adică spre lumea divină. Pentru a pune în valoare tabloul din altar și pentru a obține un efect deosebit, Bernini a realizat o fereastră ascunsă care luminează discret. După cum se observă, artistul s-a folosit și în interior de elementele specifice templului grec pe care le-a exploatat și la exterior.
Sant Andrea al Quirinale – fațada de vest
ARTA BAROCĂ - ARHITECTURA
Planul oval al bisericii cuprinde patru capele secundare alături de cea a altarului
ARTA BAROCĂ - ARHITECTURA
ARTA BAROCĂ - PICTURA Pictura cunoaşte o mare diversitate tematică, de la scene de inspiraţie clasicmitologică (fraţii Carracci), la compoziţia religioasă, cu tendinţă marcată spre patetism (Guido Reni, B.E.Murillo) sau spre dramatismul exacerbat (P.P.Rubens), de la portretul psihologic (A. van Dyck) la compoziţia murală în trompe-l'oeil. Varietatea tehnicilor, multitudinea viziunilor, numărul imens al operelor, şirul impozant de nume de artişti fac din pictura barocă un capitol fascinant al istoriei artei. Pictura barocă a fost în floare în multe culturi europene între sfârșitul secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană caracterizată de bogăție, strălucire și fast. Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mișcării, puternice contraste de lumină și întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele
Eneas scapă din Troia în flăcări, de Federico Barocci, 1598. Un tablou ce a fost pictat în clar stil baroc, caracterizat de: dramatismul situației descrise, finețea detaliilor ne-echivoce, puternicul contrast dintre lumină și întuneric (clarobscur), folosirea dinamică a ambelor diagonale ale imaginii, utilizarea expresivă a întreagii game de culori calde (alb, galben, auriu, roșu, ocru, maroniu de diferite nuanțe)
generic de clarobscur), culori puternice, saturate și un echilibru compozițional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compozițional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziție de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent și descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale și/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual. Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai școlii venețiene, probabil ultimul mare pictor al Renașterii italiene și fără îndoială unul din primii pictori folosind o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea accentuată a clar-obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziție, a dramatismului momentului surprins în punctul său critic și redat ne-echivoc cu măiestrie, precum și a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc. În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însușirii și aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării picturii, acestea erau deja clar cristalizate și "standardizate," cel puțin în Italia.
ARTA BAROCĂ - PICTURA
Peter Paul Rubens în Vânătoare de lei dovedește încă o dată măiestria sa artistică, prin folosirea simultană a multiple elemente de baroc imagistic Peter Paul Rubens, considerat de mulți specialiști cel mai mare pictor european, maestru incontestabil al barocului pictural, a folosit compoziții complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spațiul existent, grupând șapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmați cu 5 sulițe, 2 săbii și multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunși fiecare de mai multe arme simultan. Deși este considerat, de către cei mai mulți, un pictor reprezentativ al școlii spaniole, de către alții un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în pictura sa scene biblice și, mai ales, mistice, a pictat și sub influența barocului. Mai exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, și, aidoma lui Rubens, artistul spaniol de origine greacă folosește culori saturate aplicate cu tușă groasă, de multe ori delimitând clar, dar alteori nedelimitând limpede, aidoma artiștilor ce foloseau tehnica numită sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje și fondul picturii.
ARTA BAROCĂ - PICTURA Antoon van Dyck (n. 22 martie 1599, Antwerpen – d. 9 decembrie 1641, Londra) a fost unul dintre cei mai mari pictori și creatori de gravuri flamanzi, reprezentant al stilului baroc, discipol al lui Rubens, inovator în folosirea gravurii cu „acquaforte”. Devine celebru în calitate de pictor al curții regelui Carol I Stuart al Angliei. Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin și Claude Lorrain, nu au făcut altceva decât să continue tradiția clasică a personajelor ce umplu cadrul picturii având atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna dramatice, și găsindu-se în mijlocul unor peisaje ușor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri (desigur, baroc) decât de un peisaj real. În timp ce Rembrandt și alți maeștri olandezi ai barocului s-au aplecat în compozițiile lor mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei școli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, deși a realizat și picturi inspirate din cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut îndeobște pentru realizarea de portrete minunate ale membrilor Curții Regale a Spaniei, compoziții pline de culoare, viață, exuberanță și realism.
Antoon van Dyck - „Autoportret cu Floarea Soarelui”, 1630
Antoon van Dyck - Amor şi Psyche, 1638
Rembrandt - Lecția de anatomie a doctorului Tulp, 1632 - Mauritshuis, Haga
Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden – d. 4 octombrie 1669, Amsterdam) a fost un pictor și gravor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru și pentru desenele și gravurile sale. Tânărul Rembrandt își începe studiile de pictură în atelierul lui Jacob van Swanenburgh .Timp de trei ani învață aici tehnica picturii. Pânzele lui - uneori copii ale lucrărilor altor maeștri - îi atestă deosebitul talent, ceea ce determină pe părinții săi să-l trimită în anul 1624 la Amsterdam, unde se perfecționează în atelierul lui Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia și era influențat de Michelangelo Merisi zis Caravaggio. Deși studiază la el numai șase luni, Rembrandt preia de la Lastman stilul narativ și modul de reprezentare a stărilor sufletești la figurile înfățișate. Însă înainte de orice, descoperă tehnica clarobscurului.
Rembrandt - Rondul de noapte - Rijksmuseum, Amsterdam
Tabloul Rondul de noapte 1642, considerat astăzi o capodoperă, a constituit la vremea sa un scandal. Comandantul Frans Banning Cock ar fi dorit să iasă mai mult în evidență în acest uriaș tablou. Ori, Rembrandt s-a concentrat mai mult asupra acțiunii înseși, decât asupra înfățișării figurilor; pentru el tema este defilarea, mișcarea, acțiunea neobișnuită, și nu tabloul colectiv tradițional al unui grup. Puternicele contraste de lumină și culoare, jocul fin al mișcării trupurilor, umbrelor și rechizitelor înviorează excepțional scena, leagă figurile între ele, alcătuind parcă din acestea o compoziție de lumini.
ARTA BAROCĂ - SCULPTURA Cel mai mare geniu al barocului a fost Gianlorenzo Bernini (1598 1680), cunoscut mai ales ca sculptor, el fiind însă și arhitect, pictor și poet. S-a născut la Napoli dar, înca din vremea copilariei sale, tatal, de meserie sculptor, s-a mutat la Roma unde adolescentul Bernini șia gasit patronul în persoana cardinalului Scipione Borghese și adevenit faimos. Papa Urban VIII a devenit urmatorul patron al artistului, pe vremea cand acesta avea doar 26 de ani, și în 1629 a fost numit arhitectul Bisericii Sf. Petru, cea mai mare biserica din lumea creștină care s-a inălțat încet de-a lungul secolului. După aceasta el nu a mai privit inapoi; a lucrat aproape in exclusivitate in Roma și multe dintre marile monumente și simbolurl ale orașului i se datorează partial sau chiar in totalitate. Ca sculptor, Bernini a fost un virtuoz in pur stil baroc. Textura pielii personajelor sale și a draperlilor sunt extraordinar de vii, deseori draperiile părând a adia în bătaia brizei. Spre deosebire de sculptorii care i-au precedat; operele maturității au fost create cu intentia vădită de a fi privite dintr-un singur unghi (nu de jur-imprejur), fiind plasate, de obicei, intr-un aranjament arhitectural din care ies la iveală către spectator. După cum se obișnuia des în acea perioadă, artistul vroia să-l implice privitorul in mod direct, emotional, ceea ce era imposibil de realizat dacă il lăsa să se plimbe nestingherit in jurul operelor sale. Dintre lucrările de mari proporții ale lui Bernini din interlorul Bisericii Sf. Petru cea mai impresionantă piesă este Baldachinul, un baldachin imens (29 m inăltime) poleit cu bronz înalţat deasupra locului unde se presupune că ar fi îngropaţi Sf. Petru şi Sf. Pavel. Coloanele sale răsucite simbolizeză continuitatea creştinismului, sugerând întoarcerea în timp, via Constantinopole până la anticul Templu al iui Solomon din Ierusalim; ele sunt însă caracteristice barocului care se juca cu conceptele dasice, severe ale coloanelor, de dragul noutăţii şi al efectelor spectaculoase. Sculpturile şi suprastructura de deasupra baldachinului, şi însuşi baldachinul cu ciucurii din bronz sunt realizate în aşa fel încât totul să pară abundent - îl definesc drept cel mai extraordinar monument al barocului. Există puţine privelişti care se ridică la nivelul de grandoare pură al celor două colonade construite de Bemini pe laturile pieţii ovale din faţa Bisericii Sf. Petru din Roma.
Baldachinul din biserica Sf. Petru din Roma. Acest baldachin ceremonial permanent, situat deasupra inaltului altar al bisericii, a fost proiectat de Bernini ca un simbo! al puterii reinnoite a bisericii catolice.
ARTA BAROCĂ - SCULPTURA Însuşi Bemini declara că cele două colonade erau ca braţele materne ale bisericii „care-i îmbrăţişează pe catolici pentru a le întări crezurile”. Printre alte lucrări celebre ale lui Bemini mai putem aminti Fântâna celor patru râuri din piaţa Novena întruchipând patru personaje grandioase. Ele reprezentau ceea ce se credea atunci a fi cele mai mari fluvii din lume (Dunărea, Nilul, Gangele şi Rio Plata), fiecare erau aranjate în jurul unui obelisc antic, care se înălţa deasupra lor. La început pietrele sculptate, palmierii şi plantele fântânii erau colorate. Pictarea sculpturilor sau utilizarea materialelor colorate a fost a altă inovaţie a lui Bernini (cu toate că ea fusese anticipată de către grecii antici) şi una care se menţinea în cadrul baroc, aceea de a atinge un maxim al grandorii şi de a crea efectul iluziilor. Culori îndrăzneţe şi efecte de lumină sunt folosite şi în Capela Comaro, care adăposteşte Extazul Sf. Tereza realizată de Bemini, probabil încununarea carierei sale ca sculptor. În Fântâna celor patru râuri statuia care reprezintă Nilul are faţa acoperită - se presupunea că pentru a nu privi faţada Bisericii Sf. Agnese proiectată de Francesco Borromini (1599-1667). Povestea nu este adevărată dar ne dezvăluie câte ceva despre rivalitatea dintre aceştia.
Bazilica Santa Maria della Vittoria, capela ComaroExtazul Sf. Tereza, sculptură realizată de Bernini