Curs_mesopotamia.pdf

CLUJ-NAPOCA 2012 (2015)

1

MARI CIVILIZAŢII ALE ORIENTULUI ANTIC VOL. II. Ediţia a doua revăzută şi adăugită

MESOPOTAMIA CIVILIZAŢIA SUMERO-AKKADIANĂ ŞI ASSIRO-BABILONIANĂ

CLUJ NAPOCA 2012 (2015)

2

ISTORIA ÎNCEPE LA SUMER Acest titlu este inspirat de sir Gordon Child, primul care a susţinut primatul Mesopotamiei (a Sumerului) faţă de Egipt, considerat multă vreme leagănul civilizaţiei umane.

Harta Mesopotamiei dupã Google Earth, prelucratã de autor Dar iată că cercetările arheologice desfăşurate mai ales după cel de al doilea război mondial au arătat că primele manifestări ale culturii scrise (cu alte cuvinte intrarea în “istorie”) şi definitivarea unor structuri statale demne de acest nume s-au petrecut în Mesopotamia (Ţara fintre cele două fluvii). Pentru prima oară aici rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor umane şi eliberarea unei bune părţi dintre locuitori de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, ceea ce este o condiţie esenţială pentru depăşirea completă a stadiului comunei primitive. Începuturile acestui fenomen coboară adânc în preistorie. După catastrofa ecologică din jurul anului 6.200 a.Chr. şi modificarea climatului în sensul expansiunii zonelor secetoase, locuitorii zonei înalte din sfera Semilinei Fertile încep să coboare spre “câmpia dintre cele două fluvii”, după cum o arată succesiunea culturilor Hassuna, Samarra şi Obeid.

3

Evoluţia acestor aşezări după 6.000 a. Chr. este ilustrătă de cea de la Tell-es-Sawan. Nivelul său de organizare ca şi dimensiunile o apropie de aşezările contemporane din Balcani (Sesklo). Tell-es-Sawan, era aşezată pe Tigru, în zona devenită secetoasă şi prin urmare locuitorii ei practicau o agricultură avansată, bazată pe irigaţii. Aşezarea are trei nivele de locuire care acoperă mileniile 6 şi 5 (culturile Hassuna şi apoi Samarra). În prima jumătate a mileniului 6 (nivelul 1) aşezarea era deja fortificată, fiind apărată de un şanţ cu traiect rectangular, care însă a fost repede abandonat pe măsură ce locuirea s-a extins. În faza a 3-a fortificaţiile sunt mult mai sofisticate, constând dintrun zid de cărămidă crudă şi un şanţ de 3 m adâncime, tot de formă regulată. Şanţul era umplut foarte probabil cu apă şi comunica cu Tigrul. Spaţiul interior al aşezării nu depăşea 2 ha, dar era foarte aglomerat. Casele erau construite una în alta, fără străzi, dar lasă în interior un spaţiu public central, care era liber. Tell-es-Sawan, plan. După Past Worlds, p. 98. Locuinţele aveau ca ax un coridor în formă de T, spre care se deschideau numeroase încăperi (până la 14). Camerele au funcţionalităţi diferenţiate, iar înmormântările din incinta aşezării dovedesc stratificarea socială. Asemenea locuinţe se cunosc şi în perioadele ulterioare din istoria Mesopotamiei şi sunt specifice familiei agnatice,care cuprinde trei generaţii (nu numai fraţii, dar şi verii împărţeau aceiaşi casă). Înseamnă că la în momentul respectiv clanurile erau deja separate în familii mari. Reţeaua elaborată de canale, ca şi elementele de fortificaţie redutabile, au necesitat evident un efort bine dirijat. O parte din populaţie, Tell-es-Sawan. Reconstiturea unei locuinţe, după cam 5%, trebuia să se ocupe permanent de Müller-Karpe 1968, Taf. 60/b (cf. Past Worlds). întreţinerea canalelor, iar alţii vor fi executat (tot permanent) muncile specializate din cadrul construcţiilor. Mai presus de toate, asemenea realizări edilitare implică existenţa unei pături care să coordoneze activităţile comunităţii. Dar în pofida unor elemente de urbanism, cum e piaţa centrală sau canalele de drenaj, ori fortificaţiile de formă regulată, Tell-es-Sawan nu este încă un oraş. Îi lipseşte trama stradală (reţeaua regulată de căi de acces), un edificiu monumental al întregii comunităţi, care este templul divinităţii tutelare, chiar dimensiunile sale sunt încă reduse.

4

În cursul mileniului 4 dezvoltarea culturii Obeid a însemnat întemeierea localităţilor ce vor deveni mai târziu oraşele-state sumeriene. În faza finală (Obeid IV) sunt parcurşi de altfel cei mai importanţi paşi spre urbanizare. Cel mai bine cunoscut rămâne cazul aşezării de la Eridu, care la ora respectivă atinsese o suprafaţă de 10 ha şi avea o populaţie de circa 4.000 de locuitori. Spre deosebire de aşezările anterioare, de acum datează un adevărat edificiu public, templul, care capătă o fizionomie şi o structură proprie. Ceramică din cultura Obeid Direct peste humusul antic s-a aşezat la Eridu o clădire rectangulară, probabil o capelă, cu o simplă masă de ofrande sau altar. În perioada următoare, se construieşte deasupra vechii capele un edificiu de cult mai complex, ce cuprindea o încăpere centrală de formă cvasi pătrată, unde se găsea masa cu ofrande şi care se termină cu o absidă rectangulară, unde era statuia de cult. Încăperea centrală pare să fi fost împărţită în două, un fel de ”pronaos” şi ”naos”. Eridu, nivelul XVI, după o fotografie a lui Van Burden Mai târziu, în faza Eridu VIII din timpul săpăturiii. (3700-3600) apare în acel loc un edificiu cu aspect de templu propriu-zis, dar al cărui plan este incomplet, pentru ca în fazele Eridu VII şi VI (pe la 3 600 - 3 500 a. Chr.) să putem vorbi despre un templu bine păstrat, cu o poziţie topografică preeminentă şi clar individualizată de restul ambientului. El avea o sală centrală, mai înaltă, asemenea navei mijlocii a unei basilici, şi care era înconjurată de încăperi mai joase. În hala centrală se găsea statuia divinităţii şi altarul. Intrările erau situate pe laturile lungi.

Eridu. Reconstiture a templelor din faza VII.

5

Un edificu similar, datând cam din aceiaşi perioadă, a fost descoperit şi la Tell Uqair. Acesta va fi de altfel planul tipic pentru edificiile de cult mesopotamiene pentru milenii (prototipul unui atare templu este documentat şi la Tepe Gawra încă din nivelul XIII, similar nivelului VIII de la Eridu şi care este datat pe la 3 500 a. Chr). La acest orizont cronologic aşezarea de la Eridu a atins o suprafaţă de circa 25 ha, iar populaţia poate fi estimată la vreo 8-10 000 de locuitori. Prezenţa templului unic este o dovadă clară de dispariţie a relaţiilor gentilice, bazate pe ideea strămoşului comun şi înlocuirea lor cu un element de coeziune pentru toţi locuitorii aşezării, care era divinitatea tutelară a oraşului. Relaţiile de rudenie fac astfel loc celor de vecinătate. O a doua deducţie ce poate fi făcută este că templul, fiind o construcţie monumentală, implică folosirea constantă a unei forţe de muncă, Templul de la Tell Uqair. Reconstituire după Lloyd. relativ calificate şi care nu mai era antrenată în producerea directă a hranei. De altfel, specializarea în cadrul meşteşugurilor este indicată şi de apariţia roţii olarului, mecanism cu care nu mai putea opera oricine. În plus, folosirea unor materiale se construcţie ce lipseau din Mesopotamia, ca lemnul de esenţă tare (singurul arbore care creştea aici era palmierul), dovedeşte existenţa unor legături trainice cu zone îndepărtate. Nu în ultimul rând, acest edificiu dovedeşte existenţa unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care îşi asumă rolul de coordonator al activităţilor comunitare. Şi totuşi asezarea de la Eridu din prima jumătate a mileniului 4. a. Chr. nu poate fi categorisită drept un oraş propriu-zis, ci drept una preurbană, căci dimensiunile sale în primele faze sunt încă reduse şi prin urmare Eridu nu devenise încă centrul unei regiuni agricole. Creşterea demografică, evoluţia spre diferenţierea şi stratificarea societăţii, precum şi indicii de urbanitate, au atins punctul în care putem vorbi despre o nouă orânduire pe la 3.500 a. Chr. Astfel, în perioada Uruk (3.500-3.000 a. Chr.) putem vorbi de oraşe-state propriu-zise. La mijlocul mileniului 4 a. Chr. oraşul Uruk atinsese o suprafaţă de aproape 100 ha şi o populaţie de vreo 20.000 de locuitori, fiind cam de două ori mai mare decât celelalte oraşe-stat sumeriene. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (în faza Uruk IVA) el a ajuns la o suprafaţă de 250 ha şi la o populaţie de 30 000 - 50 000 locuitori. În nivelul V de aici, datat pe la 3.300-3.200 a. Chr. apar primele temple monumentale cu fundaţii de calcar şi primii cilindri sigilii cu reprezentarea conducătorului, figurat ca un individ bărbos care poartă diademă şi este antrenat în activităţi religioase (face libaţii către zei, sau hrăneşte animalele sacre). Ceramică din cultura Uruk

Uruk. Sigiliu cu scena hrănirii animalelor sacre ale Inannei. Descoperire întâmplătoare. Poză a impresiunii după L. Horne, R.L. Zettler, Treasures from the Royal Tombs of Ur. Philadelphia: University of Pennsylvania Museum of Archaeology and Anthropology, 1998, fig 38ab.

6

Sigiliul de la Uruk şi impresiunea sa, desen. Din faza IV B (3.200 - 3.100) datează construcţiile monumentale din sanctuarul Eanna, dedicat zeiţei frumuseţii Inanna (v. documentaţia suplimentară). Sanctuarul era înconjurat de un zid impozant, care-l izola de restul oraşului, ca pe un adevărat centru religios şi politic al comunităţii. În interior s-au găsit resturile unui mare templu (nr. 1 pe planul alăturat), care avea o navă centrală şi două nave laterale mai scunde. La sud-vest de acesta mai există un templu (nr. 2), cu un plan similar. Între ele însă se găseşte un complex arhitectonic original, alcătuit dintr-o hală de trecere (nr. 4) susţinută de opt pilaştrii circulari de dimensiuni monumentale (diametru de 2,60 cm!). Hala se afla pe o platformă supraînălţată în raport cu curtea nr. 3 (de circa 2 500 m 2), care aparţinea aceluiaşi edificiu. Complexul va fi servit unor ceremonii religioase, dar aici puteau avea loc şi reuniuni laice. În faza IV A (3.100-3.000 a. Chr.) peste vechile edificii se construiesc altele noi, cu un plan similar. Noului complex îi aparţin două temple gigantice (nr. 9 şi 10 pe plan), dispuse perpendicular unul pe celălalt. Ele pot fi recunoscute drept lăcaşe de cult datorită planului devenit clasic în lumea sumeriană: o navă centrală supraînălţată, flancată de două nave laterale mai joase, ce cuprind nişe şi încăperi, precum şi scări pentru urcat la etaj.

În hala centrală se află întotdeauna masa de ofrande (sau altarul) şi statuia divinităţii, adesea plasată într-o absidă. Intrarea se făcea de obicei pe una din laturile lungi, uneori însă şi pe una din cele scurte. În acest din urmă caz nava centrală era intersectată în celălalt capăt de un transept (aşa cum apare la nr. 9 pe plan).

7

Dar aceluiaşi ansamblu monumental îi aparţin şi o serie de construcţii laice. Printre acestea o sală gigantică de18 x 10 m (nr. 12) cu tavanul sprijinit de 10 pilaştrii decoraţi cu mozaic policrom, ale cărui ”tessere” sunt în formă de con. In continuarea acesteia se găsea un edificiu complex, cuprinzând săli de baie (nr. 16). Este evident că în sanctuarul Eanna erau îmbinate funcţiile religioase cu cele politicoadministrative. De altfel de acum datează primele tăbliţe cu scriere pictografică, găsite într-o încăpere laterală a unuia dintre temple. Tăbliţe cu scriere prescuneiformă, după Müller-Karpe 1968, Taf. 92.

În concluzie, arhitectura monumentală a fazelor VI-IV de la Uruk arată că o parte importantă a comunităţii nu mai era antrenată direct în activitatea de producere a hranei şi putea fi utilizată în construcţii sau în alte activităţi. Cum templul cu aparatul său sacerdotal era singura instituţie prestigioasă (ale cărei edificii aveau caracter monumental), el trebuie să fi fost organizatorul tuturor activităţilor (în primul rând productive). Această îmbinare a funcţiilor sacre şi laice este ilustrată atât de resturile arheologice, cât şi de tradiţia sumeriană de mai târziu. Spre exemplu în epopeea lui En-merkar, cea mai veche creaţie epică sumeriană, ni se spune despre erou că îşi îndeplinea funcţiile politice în templu (cum ar fi judecăţile sau primirea de solii), neexistând încă un palat administrativ de sine stătător.

8

Uruk, pe la 3500-3.000 a.Chr. avea iniţial 100 ha şi cca. 20.000 loc. iar la sfârşitul perioadei a atins 250 ha şi cca. 30-40.000 loc. Ca urmare a dezvoltării funcţiilor administrative a lăcaşelor de cult a apărut şi scrierea. De altfel până târziu tăbliţele de lut nu vor cuprinde informaţii de natură literară sau istorică, ci vor fi simple registre de socoteli şi venituri ale templului. În perioada următoare, numită Djemdet Nasr (3.0002.700 a. Chr.), corespunzând nivelului III de la Uruk, în sanctuarul Eanna clădirile se diversifică. Din această fază nu mai datează nici un edificiu impozant şi cu plan specific unui templu, de unde impresia unora (Caubet, Pouyssegur 1998, p. 45-48) că fostul lăcaş de cult s-ar fi laicizat, devenind un palat regal. După ei centrul religios s-ar fi mutat în alt sector al oraşului, în zona aşa numitului ”templu alb”. Dar prezenţa a numeroase gropi cu ofrande, care au furnizat un foarte bogat material arheologic (vas de alabastru cu decor în relief, portret Ceramică din perioada Djemdet Nasr 9

feminin de marmură, variate figuri de animale, cf. docum. suplim.), atestă păstrarea caracterului cultic al incintei Eanna. Se pare că templul corespunzător acestei faze se găsea pe platforma aflată sub ”ziguratul lui Ur-namu”, fondatorul celei de a III-a dinastii din Ur, către sfârşitul mileniului 3 a. Chr.. Celebrul monument fusese deci ridicat peste structuri similare care l-au precedat (este vorba despre temple pe terase, care prefigurează ziguratul şi nu de zigurate propriu-zise). Probabil încă din faza Uruk IV şi sigur funcţionând în faza a III-a, (Djemdet Nasr) apare la nord vest de incinta Eanna celebrul ”templu alb”, cunoscut şi sub numele de ”ziguratul lui A Anu”, unul din cele mai bine păstrate edificii de cult din lumea sumeriană. El a fost construit pe o platformă gigantică, de 13 m înălţime, ceea ce prefigurează ziguratul de mai târziu. Oraşul Uruk în perioada Djemdet Nasr (3 000 - 2 7000 a. Chr.) devenise un mare centru urban, atingând o suprafaţă de circa 500 ha si o populaţie de 60 - 80 000 de

TEMPLUL ALB

Uruk pe la 3.000 a. Chr. Sanctuarul Eanna şi templul alb in plan îndepărtat locuitori (fiind cam de două ori mai mare decât Atena lui Pericle sau Roma lui Augustus). El era centrul unui întins teritoriu rural. O parte din locuitorii săi se ocupau în continuare de agricultură, cultivând terenurile din vecinătatea oraşului, dar restul teritoriului agricol era pus în valoare de o sumedenie de mici aşezări rurale. Dacă oraşul beneficia de hrana produsă de teritoriul său rural, la rândul său el îl aproviziona cu produse meşteşugăreşti, precum şi cu produse agricole complementare, căci el era un centru de schimb şi de redistribuire a alimentelor (ţăranii trimiteau către templu produsul lor şi primeau în schimb toate celelalte produse necesare traiului).

10

În concluzie o aşezare urbană nu constituie doar o mare concentraţie demografică, ci spre deosebire de sat, care este monofuncţional şi suficiet sieşi, oraşul exercită o serie de funcţii productive, de schimb şi redistribuire (fiind deci pluri funcţional) şi extinzându-şi totodată autoritatea administrativpolitică asupra unei întinse regiuni din jur. Întrun cuvânt îl putem defini ca aşezare urbană numai prin raportarea sa la lumea rurală înconjurătoare. Arheologia aceleiaşi perioade ne mai relevă un fapt important: în afara sanctuarului Eanna şi a ziguratului lui A Anu nu mai exista în Uruk nici o altă clădire importantă. Sunt atestate cartiere de locuinţe modeste, cu străzi înguste, Uruk pe la 2.700 a. Chr. Reconstituirea unui cartier dar nu s-au găsit nici un fel de vile, sau de locuinţe construcţii mai arătoase, care să vorbească despre o ”scindare” a societăţii în clase diferite (”antagoniste”). În absenţa unor texte literar-istorice, ce putem spune despre organizarea primelor oraşe-stat sumeriene? În primul rând singura instituţie statală identificabilă arheologic este lăcaşul de cult, palatul propriu-zis apărând mai târziu în Mesopotamia (în mileniul 3, către 2 750 - 2 700 a. Chr.)10. În listele de ranguri, funcţii şi meserii, în fruntea ierarhiei este citat suveranul, numit ”en”. Fruntaşii acestei perioade sunt figuraţi adesea pe cilindrii sigilii în faţa unui templu, efectuând activităţi liturgice (spre exemplu scene ca ”hrănirea caprelor sacre ale zeiţei Inanna, v. mai sus), ceea ce duce la concluzia că ei au fost în primul rând mari preoţi. Şi mai târziu termenul de ”en” va fi folosit pentru suveran (de exemplu prestigiosul titlu de ”En din Uruk”), dar cu timpul el va desemna tot mai pe precis marele preot. Dar suveranii epocilor Uruk şi Djemdet Nasr sunt figuraţi pe cilindrii sigilii împlinind şi funcţii laice, chiar belicoase, ca măcelărirea prizonierilor. . Celebra stelă de bazalt din Uruk (v. doc. supl.) îl înfăţişează pe suveran la vânătoare de lei, activitate ce va fi până târziu un atribut regal. Apoi, chiar titlul de ”En din Uruk” purtat de figuri legendare, cum a fost eroul Ghilgameş, cel care după tradiţie a înconjurat oraşul său cu ziduri şi care era în primul rând un viteaz ale cărui isprăvi au dăinuit peste veacuri, obligă la o traducere mai nuanţată a titlului Uruk, descoperire întâmplătoare de ”en” prin cel de ”regepreot”(Priesterherr) şi nu pur şi simplu prin ”mare preot”. Ambiguitatea acestui termen nu face decât să sublinieze îmbinarea puterii sacerdotale cu cea laică în cazul primilor suverani mesopotamieni. Nici un text şi nici o inscripţie nu a păstrat numele vreunui asemenea ”rege-preot”, poate doar legendarul En-merkar din Uruk, despre care se spune că ar fi fost inventatorul scrierii să reprezinte un suveran din perioada Uruk IV A sau III (Djemdet Nasr), când înregistrăm primele tăbliţe pictografice. După cum am arătat mai sus, o amintire a vremurilor când suveranul locuia în templu, fără să aibă un palat al său de unde să guverneze, apare în epopeea aceluiaşi En-merkar, care e înfăţişat primind solii străini şi pe supuşii care îi prezentau omagiul, în curtea templului. Cum însă în rest regii-preoţi din perioada Uruk şi Djemdet Nasr au rămas anonimi, numim această epocă ”predinastică”. Judecând după situaţia de mai târziu, când ştim că zeul tutelar era considerat teoretic stăpân al întregului pământ al oraşului, este foarte probabil că în epoca predinastică templul era unicul proprietar al

11

pământului din oraşul-stat respectiv, dreptul său suprapunându-se peste cel al familiilor. Tăbliţele de lut, care nu conţin decât registre ale templelor, dovedesc că lăcaşul de cult era organizatorul întregii vieţi economice. Din tăbliţe rezultă că templele aveau şi terenuri direct administrate de ele, care erau lucrate prin contribuţia comună a locuitorilor, sau erau date în arendă, dar dirijau şi producţia pe restul pământului aparţinând oraşului stat respectiv. Meşteşugarii locuiau şi lucrau de obicei pe lângă templu, acesta procurându-le materia primă (uneori de la mari distanţe, asemenea materialelor de construcţie, piatra şi lemnul lipsind din Mesopotamia) şi retribuindu-i în produse agricole. Templul îndeplinea astfel şi rolul de redistribuitor al avuţiei sociale. Dar templul nu gospodărea doar propria avere, ci dirija şi activităţile de interes comun, cum ar fi întreţinerea canalelor sau operaţiunile militare. Nu întâmplător deci, pentru caracterizarea acestei perioade se foloseşte termenul de ”oraş-templu” (Tempelstadt), căci autoritatea sanctuarului se confundă cu cea publică. Se pare că toată populaţia participa la lucrările de interes comun sau la corvezile pe pământurile direct administrate de către templu. Ideea că nu existau categorii privilegiate, care să fie scutite de muncă, e susţinută de exemple de mai târziu. Astfel pe o inscripţie a lui Gudea (din perioada dominaţiei gutti-lor) putem citi: ”Ensi (titlul purtat de Gudea) dădu ordin oraşului său ca unui singur om şi Lagaş-ul veni în urma sa ca şi copiii după o mamă”. Şi din codul de legi al lui Litipiştar din Isin (1934-1924 a. Chr.) rezultă că nu existau scutiri. De altfel, până târziu în Mesopotamia nici templele nu erau excluse de la obligaţiile comune, lucru de neconceput în Egipt, de exemplu. Ideea că în epoca predinastică toată comunitatea răspundea solidar la solicitările lui en, rezultă şi din săpăturile arheologice care au pus în evidenţă o populaţie destul de uniformă, cu locuinţe similare, fără mari discrepanţe care să indice o clasă superioară bine definită. Probabil marii preoţi şi o parte din aparatul sacerdotal, care locuiau în templu să fi avut condiţii de trai mai bune. Cât despre sclavi, nici nu poate fi vorba în această perioadă. Cilindrii sigilii atestă din plin obiceiul masacrării prizonierilor, folosirea lor la diferite munci fiind atestată abia pe vremea celei de a III-a dinastii din Ur, la sfârşitul mileniului al III-lea. De altfel, dintre miile de tăbliţe de lut păstrate cel mai vechi document care atestă vânzarea unui sclav datează abia de pe la 2.400 a. Chr. Nu numai că munca de interes public era efectuată de către întreaga comunitate, dar ea era şi voluntară. Constrângerea la muncă apare abia în legiuiri postsumeriene, cum ar fi codul lui Litipiştar din Isin, amintit mai sus, şi care stipulează că o familie agnatică este obligată la 70 de zile de muncă pe an şi că tatăl şi fiii, ca şi fraţii, sunt răspunzători în mod solidar. Din moment ce mai devreme nimeni nu a găsit necesar să stipuleze printr-o lege obligaţia la muncă, înseamnă că ea se bucura de un consens general. Motivaţia individului pentru muncă trebuie să fi fost de natură religioasă (la fel în Egipt oamenii liberi lucrau la piramide cu convingerea că vor participa astfel la nemurirea suveranului). Despre o ”clasă exploatatoare” am putea vorbi doar în măsura în care personalul templelor era angrenat în activităţi socialmente inutile şi era întreţinut din veniturile templului (nu sunt atestate dări în produse). Cu siguranţă că pătura sacerdotală îşi asumase rolul conducător şi prin urmare se bucura şi de un statut social mai bun, dar asta nu o face automat o categorie exploatatoare.

12

CONCLUZIE: Societatea sumeriană nu era nicidecum scindată în ”clase antagoniste” şi de aceea pe drept cuvânt orânduirea primelor oraşe-stat a fost caracterizată drept ”comunism teocratic”. Comunism, pentru că nu există proprietate clară asupra pământurilor şi ”munca voluntară” e prestată de către toată lumea; teocratic pentru că întreaga viaţă social politică era dirijată de către clasa sacerdotală în formare.

*

*

*

Apariţia oraşului-stat a fost rezultatul unui îndelungat proces (desfăşurat pe parcursul mai multor milenii) la capătul căruia societatea nu s-a ”scindat”, ci s-a ”structurat” într-un mod superior, fiecare grup şi categorie definindu-şi statutul social în funcţie de rolul jucat. Statul nu poate fi deci categorisit (aşa cum o făcea Lenin) drept ”un instrument de dominare al unei clase îndreptat împotriva celorlalte clase şi pături sociale”, ci este o formă superioară, mai complexă de organizare a societăţii cu scopul coordonării activităţilor de interes public. Conducerea societăţii înseamnă politică, iar statul reprezintă o nouă formă de organizare politică, incompatibilă cu orânduirea gentilică, căci el înlocuieşte relaţiile de sânge cu ”cetăţenia”. În acest moment pasul decisiv spre civilizaţie a fost făcut, iar omenirea a păşit din preistorie în ISTORIE. PRECIZARE. Întru-cât în expunerea de faţă a apărut de mai multe ori noţiunea de ”cultură arheologică” în contexte legate de popoare antice, cum ar fi sumerienii, consider util să reamintesc cititorului următoarele: În limbajul de specialitate numim ”cultură” un ansamblu de ”entităţi arheologice”, care acoperă un teritoriu bine definit şi se încadrează într-o perioadă determinată de timp, având totodată o serie de trăsături definitorii comune. ”Entităţi arheologice” sunt aşezările cu locuinţele aferente, eventual cu elemente de fortificaţie, drumuri şi construcţii monumentale (cu rol socio-cultural sau religios), sunt apoi necropolele alcătuite din morminte care se caracterizează printr-un anumit rit funerar, precum şi ”aretefactele”, cum sunt uneltele, armele, podoabele, obiectele de uz casnic etc. Dintre toate artefactele cel mai bine suprAvieţuiesc în pământ vasele de lut şi de aceea cea mai mare parte a materialului arheologic recoltat de regulă dintr-un anumit sit este cel ceramic. Cum tehnica de fabricaţie (arderea şi pasta), forma vaselor şi decorul lor sunt foarte variate, cel mai adesea culturile arheologice sunt deosebite pe bază de ceramică, ceea ce nu înseamnă că ele se pot confunda cu un grup de olari proveniţi din aceiaşi zonă folclorică. Pentru încadrarea unei anumite descoperiri într-o cultură precisă este nevoie de o analiză profundă, care să aibă în vedere toate ”entităţile arheologice” şi nu doar unul sau două aspecte disparate, cum ar fi ceramica sau podoabele. În acelaşi timp trebuie precizat că nu există nici o legătură între cultura arheologică şi etnicul unei populaţii, căci - după cum ne-o arată experienţa din epoca istorică - grupuri care vorbesc evident aceiaşi limbă, au credinţe, obiceiuri şi tradiţii comune, pot să producă mai multe culturi arheologice, la fel cum se poate întâmpla ca purtătorii aceleiaşi culturi arheologice să aparţină la două sau trei etnii diferite. Prin urmare în cazul Mesopotamiei succesiunea unor culturi nu înseamnă neapărat înlocuirea vechii populaţii cu una nouă, la fel cum în două culturi arheologice contemporane nu trebuie să vedem neapărat două etnii diferite.

13

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ Principalele situri arheologice din Mesopotamia, între 4 000 şi 2700 a. Chr. Eridu. Azi Tell Schahrain. Săpături: H. R. Hall în 1919, F. Safar, S. Llioyd 1947-1949. Principalele pblicaţii: Lloyd, Shafar în Sumer, 3, 1947, p. 84 sqq; Sumer 4, 1948, p. 115 sqq şi Sumer 6, 1950, p. 27 sqq. Suprafaţa aleasă pentru săpăturile de adâncime se află la un colţ al ziguratului construit pe vremea celei de a III-a dinastii din Ur. Mai întâi au fost descoperite cinci platforme suprapuse (I-V), care aparţineau unor temple din perioada Uruk. Resturile construite sunt sporadice, dar este evident că zona fusese rezervată cultului. Ultima terasă (Uruk V) avea o înălţime de 15 m faţă de restul terenului şi sub ea au fost găsite 12 straturi diferite (XVII-VI). Primele trei faze de jos (XVII-XV, cca. 4 750 - 4 250 a. Chr.) aparţin culturii Hadjiji Mohamed, fazele XIV-VIII ( cca. 4 250 - 3 700 a. Chr.) cuprind material amestecat, pe lângă vechea ceramică apărând tot mai mult material Obeid. Fazele VII-VI (3 700 - 3 500 a. Chr.) cuprind numai ceramică Obeid. Toate clădirile sunt din cărămidă nearsă, uscată la soare. Structurile din faza XVII sunt aşezate direct pe humusul antic. Ele constau din resturi de ziduri rectangulare, două gropi de provizii şi o construcţie aproape pătrată, cu contraforţi interiori şi care are în mijloc un soclu, care putea servi ca bază pentru un altar. Construcţia din faza următoare, XVI, are un aspect mai pregnant de edificiu de cult. Ea are tot formă rectangulară, cu doi contraforţi interiori, ce par a delimita două spaţii, un antreu (pronaos) şi o sală de ceremonii (naos). În mijloc se găseşte un soclu, probabil baza BAZA STATUII DE CULT altarului sau a mesei de sacrificii. Pe latura opusă intrării se găseşte ALTAR un ieşind rectangular, în ERIDU, NIVELUL XVII care se află un podium, probabil baza statuii de cult. Din păcate nu putem şti cum arătau alte construcţii contemporane şi cât de mare va fi fost aşezarea care poseda acest templu.

Din fazele XIV-XII s-au găsit puţine urme GROAPĂ INTRARE construite şi planul lor nu e concludent. Probabil că RITUALĂ centrul de cult se va fi mutat cu câţiva metri mai încolo, ieşind în afara zonei investigate. Din fazele XI-IX provin construcţii rectangulare, cu mai mulţi contraforţi externi, care anunţă tehnica faţadelor cu rezaliţi, specifică arhitecturii sumeriene. Prezenţa unor socluri / ERIDU, NIVELUL XVI baze de statui, indică caracterul de cult al acestor edificii. Ele erau aşezate pe o platformă supraînălţată faţă de rest şi la care se ajungea pe o rampă. Începând cu faza a VIII-a, pe la 3 700 a. Chr., ceramica de tip Obeid devine predominantă, iar în fazele VII şi VI este singurul material recoltat. Acum se poate aproxima, pe baza descoperirilor întâmplătoare de ceramică de tip Obeid, că aşezarea corespunzătoare se întindea pe o suprafaţă de circa 25 ha. De altfel se apreciează că cimitirul pertinent ar fi conţinut circa 1 000 de morminte (din care sau săpat cam 200). Dacă planul templului din faza VIII este fragmentar cel din faza VII este complet şi permite identificarea edificiului respectiv cu unul de cult.Zidurile au acum aspect monumental, având o grosime

14

de mai multe cărămizi. Pe laturile de nord, est şi sud ale templului zidurile au contraforţi exteriori, care se închideau la partea superioară cu o travee orizontală şi dădeau astfel faţadei aspectul de succesiune a unor nişe şi a unor rezaliţi. Intrarea principală era pe latura lungă de est şi la ea ducea o scară monumentală (evident templul era aşezat pe o platformă supraînălţată). În partea de nord, unde există două intrări secundare sa găsit o bază de postament pe care era masa de sacrificii. În capătul sudic al halei centrale, singurul fără intrări, se află soclul statuii de cult. De altfel în camera alăturată, din colţul de sud-vest s-au găsit vase de ofrande şi resturi alimentare de la sacrificii. Judecând după templele de mai târziu, care au acelaşi plan cu cel de faţă, templul din faza VII de la Eridu va fi avut o hală centrală supraînălţată, flancată pe toate laturile de câte un şir de încăperi mai scunde. În faza a VI-a planul noului edificiu de cult este foarte apropiat de cel anterior, doar că dispar numeroasele intrări secundare şi se păstrează doar cea de pe latura lungă de est. În nordul halei centrale se găseşte altarul pentru sacrificii şi probabil la sud era statuia, al cărui soclu nu s-a păstrat.

Faza VIII pe la 3700 a.Chr., după Lloyd, op. cit.

Müller-Karpe 1968, p. 414-415, nr. Faza VII peBibliografie: la 3500 a.Chr., după Lloyd, op.cit. 36.

Eridu, faza VI, după Lloyd

ERIDU. CORABIA LUI EN-KI, STĂPÂNUL PĂMÂNTULUI

15

Tell Uqair. Lângă Bagdad, în Irakul de sud. Săpături: S. Lloyd, 1940-41. Publicaţii: S. Lloyd, în Journal of Near Eastern Studies, 2, 1943, p. 131 sqq. Primele 7 niveluri cuprind locuinţe simple, nesemnificative sub aspect arhitectonic. Din ele provine material ceramic aparţinând culturii Obeid. Dedesupt (până la adâncimea de -7 m) se găseşte un ”strat de cultură” (cu urme arheologice) lipsit de ori ce urme constructive. Începând cu faza Uruk movila nu a mai fost locuită, aici fiind amplasat un templu monumental. El era aşezat pe o platformă înaltă de 5 m, surmontată de o alta, mult mai mică. Cam jumătate din planul templului s-a păstrat, zidurile atingând o înălţime de până la 3,8 m. La partea lor superioară se mai disting amprentele bârnelor orizontale de la acoperişul plat. Reconstituirea întregului edificiu este deci foarte plauzibilă.

Tell Uquair. Plan (după Lloyd, op. cit.) Pereţii exteriori aveau rezaliţi şi erau văruiţi în alb. În hala centrală se găseau două podiumuri, înalte de 90 cm şi care serveau drept alatare. Pereţii interiori aveau o pictură cu roşu, brun şi negru, peste fondul de var alb. Din câte s-a păstrat se poate afirmă că pictura cuprindea pe lângă figuri geometrice şi siluete de oameni şi animale (dar numai partea inferioară a suparavieţuit). În faza următoare, Djemdet Nasr, s-a construit şi un sanctuar pe platforma templului. Bibliografie: Müller-Karpe 1968, p. 420, nr. 49. Tepe Gawra. Kurdistanul irakian (zona Chorsabad). Săpături: E. A. Speiser, Ch. Bache 1927-1938. Principalele publicaţii: E. A. Speiser, Excavations at Tepe Gawra, I. Levels I-VIII, 1935; A. J. Tobler, Excavations at Tepe Gawra, II. Levels IX-XX, 1950. A fost cercetată întreaga movilă înaltă de 27 m şi cu o suprafaţă de 80 x 60 m. S-au descoperit 20 de niveluri de locuire (fiecare nivel sau fază având mai multe subdiviziuni), dar nu a fost atins humusul antic. Doar într-un punct de la baza tell-ului (suprafaţa A) s-a săpat sub nivelul XX şi a fost descoperit un strat de umplutură, gros de 3 - 6 m, cu material aparţinând culturii Halaf, care fusese aşezat peste humusul antic. Această descoperire arată legăturile nordului Mesopotamiei cu zona înaltă din nordul Siriei (aşezarea de la Tell Halaf) şi sudul Anatoliei, adică cu versanţii sudici ai munţilor Taurus. Din nivelul XX, databil pe la 4 500 a. Chr. provine de asemenea mult material halafian, dar apare şi o ceramică grosieră, precum şi câteva fragmente pictate de tip Obeid, ceea ce arată că acest nivel este mai târziu

16

decât umplutura din ”suprafaţa A”. Resturile constructive de cărămidă nearsă din nivelul XX nu sunt spectaculoase. Nivelurile XIX-XII corespund în mare culturii Obeid. În nivelurile XIX-XVI ceramica halafiană e tot mai rară, pentru ca începând cu nivelul XV, databil pe la 3 700 a. Chr. ceramica Obeid să fie singurul tip existent. Arhitectura primelor faze e puţin spectaculoasă. În nivelul cel mai de jos, XIX, apare în partea de sud a suprafeţei cercetate o hală cu un podium în centru, care ar putea fi o clădire de cult. În faza următoare, XVIII, se regăseşte aceiaşi clădire tripartită, acum mai mare şi cu un podium central. În schimb în fazele XVII-XIV nu se semnalează decât edificii minore, locuinţe şi acareturi. Tepe Gawra. Fazele XIX - XVIII (după Lloyd, op.cit.).

Faza XIII (după Lloyd, op.cit.).

Planul fazei XIII, datată pe la 3 500 a. Chr. ne oferă o imagine cu totul diferită. Pe o arie de circa 30 x 30 m se grupează trei temple în jurul unei pieţe centrale. Bine păstrat este doar planul templului nord-vestic (12,25 x 8,65 m), cu numeroşi rezaliţi. El are o navă centrală şi patru încăperi laterale, care vor evolua spre cele două nave mai joase ale templului mesopotamian clasic. Acest templu de la Tepe Gawra, împreună cu cel din nivelul VII de la Eridu, sunt cele mai vechi exemple de edificii de cult mesopotamiene cu navă centrală. Nivelul XII prezintă din nou o serie de locuinţe, fără nici o structură monumentală. Începând cu nivelul XI se modifică ceramica, căci dispar vasele pictate şi se trece la producerea în serie (pe roata înceată) a unor vase de obicei nedecorate. Această modificare marchează tranziţia de la vasele decorate artistic de către meşteri individuali la producţia artizanală de serie, în adevărate ateliere ceramice, care satisfac un public mult mai larg, oferind veselă ieftină şi în mari cantităţi. În nivelul XIA apare singura structură monumentală, o construcţie circulară cu un diametru de circa 18,5 m şi a cărei funcţionalitate nu este clară. În toate fazele s-au descoperit înmormântări, care erau efectuate în perimetrul aşezării. Din nivelul XI de remarcat este, în afara unor locuinţe cu cuptoare circulare, înghesuite una într-alta, un templu situat în marginea estică a ”zonei sacre”. În încăperea centrală el are un podium şi o nişă. În jur au fost descoperite 44 de morminte aparţinând acestei faze.

Faza XI A.

17

În faza X apar din nou locuinţe cu pereţi de lut, dar ceva mai mari şi având între ele străzi pavate cu lespezi de piatră. În zona centrală se distinge un templu care are faţada decorată cu nişe.

Faza X În faza următoare pe locul templului se va ridica o piaţă largă, pavată cu cărămizi de lut. Pe latura sa nord-vestică se găsea un templu cu rezaliţi şi nişe la exterior şi cu o încăpere centrală mai mare, având în mijloc un mic podium. Faza IX. În faza VIII dispar de pe acest tell locuinţele şi întreaga suprafaţă era acoperită de lăcaşe de cult. Planul lor este cel devenit clasic. Acest nivel confirmă ideea că la Tepe Gawra avem un fel de acropole sacră la care vin să se închine locuitorii aşezărilor din jur. Aici locuiau şi preoţii, precum şi personalul administrativ, ceea ce dovedeşte că această aşezare exercita funcţia de coordonare a activităţilor aşezărilor din jur, ceea ce este o caracteristică urbană. Din fazele IX-VIII datează circa 80 de morminte, cu inventar foarte bogat. Bibliografie: Müller-Karpe 1968, p. 420-422, nr. 51. Faza VIII.

18

Uruk (azi Warka). Săpături germane începând cu 1912 şi până în anii ’70, conduse de J. Jordan, A. Nöldeke, E. Heinrich, H. Lenzen. Publicaţii: J. Jordan, I. Uruk-Vorbericht, 1928, II (Arch. Akad. Wiss. Preuß1930), III (ibidem, nr. 2, 1932), A. Nöldeke, E. Heinrich, H. Lenzen, v. Haller, IV (ibidem, nr. 6, 1932), V (1933), VI (1935), VII (1936), VIII (1937), IX (1938), X (1939), XI (1940); H. Lenzen, Mitt. Deutsch. Orient. Gesell. 83, 1951, p. 1 sqq, idem, XIII Uruk-Vorbericht (1957) - ş.a., care a continuat anual până la XXII (1966). Din oraşul perioadei predinastice au fost săpate cele două centre monumentale, sanctuarul Eanna şi ziguratul lui A-Anu, precum şi o serie de locuinţe private. A. În zona marii incinte sacre Eanna, dedicată zeiţei frumuseţii Inanna, au fost cercetate din epoca predinastică 17 nivele, notate XVIII -III, pe o adâncime de 22 m, până la nivelul pânzei freatice din 1932. De la nivelul XVIII şi până la VII nu s-au găsit resturi arhitectonice importante, ci doar ceramică, la început ţinând de cultura Obeid, apoi specifice culturii Uruk. În straturile VI-V apar primele resturi monumentale, din cărămidă nearsă, sesizate şi în faza IVc. Un plan complet avem începând cu faza IVB, unde distingem la nord-est un templu cu navă centrală (numit ”templul C”), o hală cu două şiruri de coloane monumentale (2,60 m diametru), aşezată pe un podium şi o curte de circa 2 500 m 2 la sud de aceasta. Coloanele şi pereţii acestei construcţii aveau o tencuială groasă de lut, acoperită cu un mozaic din ”tesserae” negre, albe şi roşii. La sud-vest se găseşte apoi o intrare monumentală şi un alt templu, mai mic, numit ”templul D”, perpendicular pe primul.

Faza IV B. Reconstituire după Müller-Karpe 1968, Taf. 83, D. © Staatliche Museen zu Berlin, Vorderasiatisches Museum / photo: Olaf M. Teßmer În faza IV A vechile structuri au fost complet demolate şi s-a construit un nou complex pe o nouă platformă de lut (cf. mai sus). Apare acum un mare templu (D, nr. 10 pe plan), cu pereţi de nu mai puţin de 3,5 m grosime şi perpendicular pe el un altul (templul C, nr. 9 pe plan), mai bine păstrat. Nava centrală era acoperită, ca şi cel de al doilea transept (numit de H. Lenzen ”Kopfbau”), care nu comunica cu restul templului. În schimb încăperile laterale ale acestuia erau deschise. Pe axul celui de al doilea

Faza IVA. Templele C şi D (după Lenzen).

19

templu mai apare la vest o clădire gigantică (nr. 15) cu contraforţi şi numeroase intrări. Similară este şi hala nr. 12 (de 18 x 10 m), cu tavanul susţinut de pilaştri rectangulari, decoraţi cu mozaic. Au fost de asemenea scoase la iveală clădiri anexe (nr. 16, 19), care cuprind printre altele instalaţii de baie. Intrarea în incinta sacră se efectua printr-o poartă monumentală (nr. 6) şi o rampă de acces. În stânga se găsea un templu (nr. 2) cu fundaţii de piatră şi având o suprafaţă de 17,5 x 28,5 m. În capătul curţii centrale se găseşte o nişă cu un altar înconjurat de stâlpi ce purtau stindarde (dacă nu cumva urmele nu provin de la un baldachin, care proteja altarul). Marea încăpere în formă de L aflată în capăt servea drept cisternă de apă. La sfârşitul fazei IV acest templu fusese demolat şi înlocuit cu o clădire cu funcţionalitate incertă (nr. 4). Faza a IV-a a încetat printr-un mare incendiu. Construcţiile din nivelul III (corespunzând perioadei Djemdet Nasr) nu mai seamănă de loc cu cele anterioare. Apar numeroase clădiri anexe, majoritatea depozite de ofrande. Elementul central l-a constituit însă o platformă pentru un templu, aflată la nord-est şi acoperită apoi de ziguratul lui Ur-nammu, de la sfârşitul mileniului 3 a. Chr.Terasa (de circa 23,5 x 18,3 m), păstrătă astăzi până la o înălţime de 2 m, dar sigur mai înaltă în antichitate, ocupa cam un sfert din suprafaţa viitorului zigurat şi a fost construită încă din faza IIIc. Întreaga zonă cuprindea numeroase gropi pentru ofrande, care în faza IIIb au fost înconjurate cu ziduri joase. În faza IIIa terasa a fost extinsă ajungând să ia o formă de L. Evident că aceste platforme supraînălţate, peste care se vor fi ridicat temple, prefigurează ziguratul de mai târziu. Din clădirea aflată în imediata vecinătate a terasei în formă de L provin numeroase obiecte ce fuseseră depuse aici cu scop votiv. S-au găsit numeroase figurine de alabastru, calcar, serpentin sau granit, reprezentând animale. Apar chiar figurine de cupru, argint şi aur.

Uruk faza III, reconstituire fantezistă

20

Dar ce mai impozantă descoperire este un vas de alabastru de circa 1 m înălţime, decorat cu motive religioase. In registrul superior este figurată scena depunerii de ofrande la statuia divinităţii (probabil Inanna). Marele preot este redat nud, probabil cu scop ritual, în timp ce alte personaje poartă veşminte mai lungi sau mai scurte. În registrul median este figurat alaiul purtătorilor de ofrande. Toţi sunt nuzi şi sunt redaţi în exact aceiaşi poziţie, ca într-o friză decorativă. Acelaşi gust pentru ritmarea repetitivă apare şi în registrul inferior, unde sunt redate turmele sanctuarului prin alternarea unei vite şi a unei oi. La baza vasului apare un motiv vegetal redat conform aceloraşi criterii decorative. Tot din faza III mai provin şi alte descoperiri importante, ca portretul feminin de calcar marmorean prezentat mai jos, cilindrii sigilii şi tăbliţe cu scriere precuneiformă.

Uruk, nivelul III, vas de alabastru (după Müller-Karpe 1968, Taf. 91/28).

21

B. Ziguratul lui A-Anu se găseşte la nord-vest de sanctuarul Eanna şi a fost construit foarte probabil încă din faza Uruk IV. La momentul respectiv nu era vorba despre un zigurat propriu-zis, ci despre o platformă înaltă pentru un templu.

Planul ”templului alb” (după Lenzen) Platforma are mai multe laturi, majoritatea rectilinii şi a cunoscut şase refaceri succesive. Cea mai veche terasă avea înălţimea de 9 m şi se accedea la ea pe o rampă aflată la nord-est. Pe terasele din perioadele următoare există resturi de temple, ale căror dimensiuni corespund celui din ultima fază. Cea mai nouă terasă a ajuns la o înălţime de 13 m şi avea o suprafaţă de circa 66 x 70 m. Accesul se făcea printr-o rampă similară cu cea din prima fază. În partea de nord-vest a terasei a fost identificată o vatră deschisă (de 2 x 2 m), îndelung folosită şi unde trebuie să fi fost arse jertfele. În centrul terasei se ridica un templu de 17,5 x 22,3 m, numit ”templul alb” datorită faptului să pereţii săi erau zugrăviţi cu var. Nişele exterioare nu au un aspect perfect regulat şi nici nu sunt perfect rectangulare. Intrarea principală era pe latura lungă de sud-vest. Hala centrală avea în mijloc un postament rectangular de cărămidă, înalt de 75 cm, la care era ataşată o treaptă semicirculară, care purta urme de arderi repetate. Acesta trebuie să fi fost altarul. În colţul nordic a fost adosat ulterior un podest de circa 1,30 m înălţime, la care se ajungea pe nişte trepte. Aici probabil că era aşezată statuia divinităţii. În încăperea aflată imediat la nord a fost identificată o scară ce ducea la etaj. Materialul arheologic descoperit asigură datarea acestei ultime etape de construcţie a templului în faza Uruk III. Bibliografie: Müller-Karpe 1968, p. 423-426, nr. 53.

22

Uruk în epoca seleucidă, reconstituire http://artefacts-berlin.de/uruk-seleucid/index.php?l=eng

23

Uruk. Stela vânătorii de lei. Bazalt brun-roşcat. Fragment rupt pe toate laturile. H (înălţime) păstrată 78 cm. Sfârşitul mileniului 4. Bagdad, Muzeul Irakului. Lespedea plată (numită stelă prin analogie cu monumente greco-romane similare ca formă) avea câmpul reliefului împărţit în mai multe registre, dintre care pe acest fragment s-au păstrat doar două. În registrul superior este figurat regele-preot înfruntând un leu cu lancea. Suveranul poartă părul relativ lung, căci este retezat cam la nivelul umerilor şi are o barbă până la piept. Pe cap are o diademă simplă. El este îmbrăcat cu un veşmânt ce ajunge până la mijlocul gambelor şi care este încins deasupra taliei cu un cordon. În registrul inferior acelaşi rege-preot este redat trăgând cu arcul în unul sau doi lei, aflaţi în faţa sa. Primul este rănit, căci în el s-au înfipt deja trei săgeţi. În spatele suveranului mai este figurat un leu (mai degrabă decât un câine). Relieful este naiv, desenul şi modelajul sunt de-a dreptul infantile, dar scena are un oarecare dinamism si prospeţimea producţiilor primitive. Sesizăm deja apariţia unor canoane specifice artei orientale, ca redarea chipului din profil, dar a ochiului din faţă. Vânătoarea de lei era o acţiune emblematică pentru suveranul oriental, căci uciderea celei mai redutabile dintre fiare era asemuită cu anihilarea monstrului primordial de către zeul cosmizator şi căpăta astfel valoare rituală. A se vedea spre comparaţie reliefurile egiptene contemporane, sau cele din palatele asiriene, care abundă în scene cinegetice. Această stelă arată încă o dată că şeful oraşului-stat sumerian, numit ”en” în inscripţii, nu avea doar atribuţii sacerdotale, aşa cum s-ar putea crede după mărturiile epigrafice. Bibliografie: Müller-Karpe 1968, Taf. 88/19; Caubet, Pouyssegur 1998, p. 48-49.

Uruk. Portret feminin. Calcar marmorean de culoare albă. H = 20,1 cm. Dimensiuni naturale. Provine din depozitul votiv de peste nivelul IIIa din sancuarul Eanna. Perioada Uruk III, 3 000 - 2 7000 a. Chr. Bagdad, Muzeul Irakului. Piesa cuprinde capul şi o porţiune din gât. Nefiind ruptă, înseamnă că a fost menită să fie ataşată pe un corp dintr-un alt material (lemn sau lut). Ochii fuseseră lucraţi separat, din pietre semipreţioase, care erau lipite cu asfalt (bitum). La fel şi sprâncenele împreunate au fost realizate separat, acum rămânând doar şanţurile de implantare a lor. Personajul purta pe cap o diademă sau o podoabă mai complexă, care era fixată pe creştet printr-un şanţ şi două orificii. Portretul e bine realizat şi are un aspect realist, surprinzător pentru o epocă atât de timpurie. Volumele faciale sunt destul de bine redate (inclusiv muşchii mimicii sunt sugeraţi), doar gura este prea dreaptă, iar ochii au orbite perfect simetrice, în formă de sâmbure de migdală, ceea ce nu corespunde realităţii anatomice.

24

Femeia avea un păr cu ondule largi, separat în două meşe pe creştet şi petrecut pe după urechi. O asemenea statuie feminină nu are paralele în epocă şi este rară în arta sumeriană, unde predomină statuetele de ”oranţi” (v. mai jos). De aceea portretul de faţă pare să provină de la o statuie de cult, reprezentând-o pe zeiţa frumuseţii Inanna, din al cărui sanctuar provine. Calităţile plastice deosebite ale acestei lucrări ne arată că la sfârşitul mileniului 4 în Mesopotamia existau pe lângă artizani de duzină şi adevăraţi artişti, care au abordat cu succes statuaria majoră. Bibliografie: Müller-Karpe 1968, Taf. 88/20; Caubet, Pouyssegur 1998, p. 50.

Statuetă de rege-preot. Calcar ocru-brun deschis. Stare bună de conservare. H = 29,5 cm. Condiţii de descoperire neprecizate. Irak, sfârşitul mileniului 4. Muzeul Louvre, Paris. Suveranul este reprezentat în chip de orant (persoană care se roagă), cu mâinile aduse la piept, într-un gest tipic pentru lumea sumeriană. Pe cap are o diademă simplă şi poartă o barbă tăiată rotund şi care creşte pe sub maxilar, obrajii şi mustaţa fiind rase. După cum o indică membrul viril clar redat, suveranul este nud, aşa cum apar uneori figurate persoanele care aduc jertfe zeilor. Piesa are aspectul unei eboşe (schiţe), căci modelajul este sumar, la partea inferioară volumul prismatic al blocului iniţial fiind încă destul de vizibil. Doar capul a fost mai intens valorat, dar şi aici obrajii bucălaţi, gura nefiresc de dreaptă şi ochii abia schiţaţi definesc un portret rudimentar. De altfel imaginea este generică, deoarece statueta aceasta aparţine de fapt unei serii de figurine de circa 30 cm înălţime reprezentând regi-preoţi în atitudinea pioasă de oranţi şi întotdeauna nuzi, ale căror trăsături somatice sunt foarte asemănătoare. Interesant este că la această dată timpurie (sfârşitul mileniului 4 a. Chr.) a fost elaborat deja un tip iconografic, care va face carieră în mileniul următor, când în numeroase sanctuare întâlnim asemenea statuete sau statui de oranţi. După cum o mărturisesc inscripţiile de pe statuete ele reprezintă personaje importante care s-au autoportretizat ca veşnic închinători ai unei divinităţi, dedicând propria lor imagine zeului. Acesta trebuie să fi fost şi sensul piesei prezentate aici. Bibliografie: Caubet, Pouyssegur 1998, p. 47.

25

TABEL CRONOLOGIC AL PRINCIPALELOR SITURI DIN ORIENTUL APROPIAT, neolitic şi chalcolitic. 7 000 6 000 5 500 5 000 4 500 4 000 3 500 3 000 2 700 Čatal Hüyük XIII-XII X-IX VII V-IV II-I Hacilar IX VIII VII VI V IV III II I Djarmo x x x x x x Tell Hassuna Ia Ib II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII Samarra x x x x x x Tell es Sawan I II III IV V Tell Halaf x x x x x x x x x El-Obeid x x x x x x x x Eridu XVIII XVI-XV;XIV;XII-XI; VII-VI;V IV III II I Tepe Gawra XX XIX-XVII XV - XIII; XIB-XIA X IX VIIICA Uruk XVIII XV XIII X VI-V-IVc--IVa III Ur x x x x x x x x x x x x Djemdet Nasr x x x x Ras Shamra VC VB VA IVC IVB IVA IIIC IIIB IIIA Fayoum x x x x x x x x x x x x x x Mostagedda x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x El-Badari x x x x x x x x x x x Naqada x x x x x x x x x x Abydos x x x x x x x x Din. I. Din. II. 6 000 5 500 5 000 4 500 4 000 3 500 3 000 2 700

26

MESOPOTAMIA MILENIULUI 3 a. Chr., PREZENTARE GENERALĂ Civilizaţia sumeriană s-a dezvoltat în sudul Mesopotamiei şi a iradiat de aici asupra zonelor înconjurătoare. Spre deosebire de Egipt, unde de timpuriu s-a format un regat unitar, în ţara dintre cele Două Fluvii (Tigru la est şi Eufratul la vest) forma principală de organizare a fost oraşul-stat, care consta dintr-un centru urban în jurul căruia gravitau câteva aşezări mai mici, sate şi ferme. Statele propriu-zise, sau imperiile s-au dovedit a fi aici formaţiuni efemere. După cum am arătat deja la Tema 1, pe la 3500 a. Chr. în Mesopotamia aşezările anterioare au ajuns să întrunească trăsăturile proprii unor aglomeraţii urbane. Sunt aşa numitele oraş-templu, iar forma lor de guvernare era comunismul teocratic. După 2 700 morfologia acestora s-a schimbat, funcţiile militare ale conducătorului separându-se de cele religioase. Tot acum începe o perioadă de conflicte interstatale pentru hegemonie, ceea ce va constitui trăsătura definitorie a vieţii politice din ţara dinre Fluvii. în acelaşi timp se face simţită presiunea nomazilor din zona semideşertică, care a avut ca rezultat pătrunderea akkadienilor (vechi popor semitic) în partea de nord şi centru.

Pe malurile Golfului Persic ("Marea de Jos", cum o numeau sumerienii, "Marea de Sus" fiind Mediterana) se găseau oraşele Eridu (patronat de zeul fertilităţii Enki), după tradiţie cel mai vechi centru politic, şi apoi Ur, cel mai mare dintre oraşele sudice, port la Eufrat şi cu totodată cu ieşire la mare. Corăbiile aduceau materii prime din insula Dilmun (Bahrain), din Oman (Magan în Sumeriană) şi chiar din îndepărtata ţară Meluha, probabil India.

27

În inima ţării Sumerului se găseau oraşele Uruk şi Larsa, aşezate în partea de vest (pe Eufrat), precum şi Lagaş cu Ghirsu (astăzi Tello) şi învecinata Umma, amplasate mai la est (între fluvii). Către nord, se găsea Nippur, centrul religios al ţării, cu sanctuarul zeului principal, Enlil. În toată această parte, judecând după nume, peste 80% din populaţie o alcătuiau sumerienii. La răsărit de Ţara Sumerului se găsea câmpia înaltă a Susianei, numită de sumerieni Elam, "ţara de Sus", un fel de prelungire a Mesopotamiei înspre platoul înalt al Iranului. Aici s-a dezvoltat în mileniul 4 şi la începutul mileniului 3 o cultură originală, numită proto-elamită, cu o scriere influenţată clar de cea sumeriană. Pe la 2700 a. Chr. această cultură dispare fiind asimilată de civilizaţia sumeriană, în cadrul căreia Susa va cunoaşte o mare înflorire către sfârşitul mileniului respectiv.

În zona central nordică a Mesopotamiei domina elemantul semitic, care s-a infiltrat încă de timpuriu la Sippar şi la Kiş. În punctul unde Tigrul se apropie de Eufrat cel mai tare (fiind împins de afluentul său Dijala) a fost fondat pe la 2350 a. Chr. oraşul Akkad, care a dat nmele acestei zone mai nordice. El a avut o poziţie strategică şi economică deosebită, atât pentru axa comercială nord-sud, cât şi pentru cea est-vest. Pe valea Dijialei se putea cel mai bine pătrunde prin Munţii Zagros spre Podişul Iranian şi mai departe spre India. Pe această vale au apărut oraşe mai mici, ca Tutub (azi Chafadsche) şi Eşnuna (azi Tell Asmar). Spre nord, pe valea Tigrului s-a dezvoltat încă din perioada sumeriană oraşul Assur, iar spre nord-vest, în câmpia Djezira orăşele ca Tell Brak (antica Nagar) şi Tell Abu Hureira. Şi mai la vest, la graniţa cu Siria (Amurru) a fost fondat pe la 2 900 a. Chr. oraşul Mari. El beneficia de un port amenajat la canalul

28

ce unea Eufratul cu afluentul său Habur. De aici drumul comercial continua fie pe Eufrat, către nordul Siriei, fie prin deşert, cu caravanele, prin oaza Tadmor (mai târziu Palmyra), spre Damasc şi Kadeş. Mai departe, traversând Munţii Liban şi Antiliban ajungeai pe coastă la Byblos (Gubla în dialectul semitic local) şi Ugarit (azi Ras Shamra). Marea putere din Nordul Siriei a fost oraşul Ebla, care la mijlocul mileniului 3 a dominat autoritar întreaga regiune. Locuitorii din Mari şi cu cei din Akkad formează cea mai timpurie ramură estică a neamurilor semite, pe când cei din Ebla ramura vestică. Pe la 2300 pătrund în valea Orontesului noi valuri semitice, amoriţii, care se vor infiltra când paşnic, când violent (de ex. distrug Ebla). Către 2 100 a. Chr. ei s-au îndreptat şi spre est, acaparând Mari. Apoi, coborând pe Eufrat, ei au fondat la sfârşitul mileniului 3 noi oraşe, ca Larsa, Babilon şi Isin, situate în zona central-nordică a Mesopotamiei. începând din acest moment ponderea sudului a scăzut. Legăturile comerciale cu exteriorul aveau o mare importanţă în lumea sumeriană, căci Mesopotamia, altfel binecuvântată cu un sol fertil, este lipsită de materii prime. Din munţii Anatoliei se aducea aur, argint şi cupru, iar din Bahrain şi Oman, aur (adus din India) şi cupru (din minele proprii). Zincul, necesar aliajului pentru bronz se putea procura de la marginile Platoului Iranian. Pietre preţioase, ca lapislazuli, se aduceau din Afganistan, iar carneolul din India. Zonele montane din jur furnizau lemnul şi piatra de construcţie, dar cedrii din munţii Liban şi Antiliban erau foarte preţuiţi pentru rezistenţa lor deosebită. Dealtfel cea mai veche epopee sumeriană este centrată pe ideea procurării de materii prime. Ea ni-l prezintă pe legendarul En-merkar din Uruk (probabil un rege-preot din epoca predinastică), care cu scopul de a-şi înfrumuseţa templul (evident din pietate faţă de zei), "a străbătut marea şi a escaladat munţii". Astfel el a ajuns la îndepărtata ţară Aratta (probabil aflată în Podişul Iran), după ce a străbătut "şapte munţi". Pentru a asigura acurateţea mesajelor schimbate regulat cu ţările îndepărtate En-merkar ar fi inventat scrierea1. Obiectul prezentării de faţă îl constituie Mesopotamia propriu-zisă, culturile periferice, din Elam şi Siria, urmând a fi tratate în alt volum.

amănunt, ca şi faptul că el guverna din templu, neavând un palat propriu, sunt indicii pentru o datare timpurie a lui En-merkar. În acest caz informaţia cum că el ar fi construit zidul defensiv al oraşului Uruk este o interpolare ulterioară, mult mai potrivită pentru urmaşul său Ghilgameş, care a domnit ceva mai târziu. 1Acest

29

ISTORIA LUMII SUMERO-AKKADIENE. Odată cu sursele scrise informaţia arheologică este dublată de una istorică. în locul unor procese generale, de acum încolo pot fi urmărite fapte concrete şi în locul maselor amorfe, de aici înainte vom putea vorbi despre personalităţi istorice. Pentru lumea sumeriană ieşirea din anonimat se datorează tradiţiei istorice de mai târziu (din timpul celei de a treia dinastii din Ur), când apar "listele dinastice", o înşiruire de suverani de dinainte şi de după "potop". Aspectul legendar al acestor texte nu trebuie să ne inducă în eroare, căci cu isteţime şi tact putem extrage şi de aici informatii valoroase. O atare lucrare de natură istorică este cea intitulată "Lista sumeriană a regilor" şi care a fost redactată pe la 2.100 a. Chr. la porunca lui Utu-kengal din Uruk. Conform ei "regalitatea a coborât din cer" mai întâi la Eridu, apoi în alte patru oraşe ale Sumerului (Badtibira, Larak, Sippar şi şurrupak). Lista acestor prime dinastii e întreruptă de "potop", după care "regalitatea a coborât din nou din cer" mai întâi la Kiş, unde sunt pomeniţi 23 de regi, trecând apoi în alte oraşe. Interesant este că ultimii doi regi din Kiş sunt Mebaraghesi şi Aka, pomeniţi şi de tradiţia mitică (epopeea lui Ghilgameş). Urmează apoi dinastia din Uruk, în care recunoaştem iar două figuri legendare, pe Lugalbanda şi pe Ghilgameş."Trecerea" regalităţii de la un oraş la altul semnifică de fapt schimbarea oraşului care exercita hegemonia asupra celorlalte. Astfel Akka a fost învins de Ghilgameş şi în acest mod s-a produs transferul. în continuare sunt amintite şi alte dinastii, cum ar fi cele din Ur, Sargonizii din Akkad, dinastia străină a gutti-lor şi, în fine, dinastia amorită din Isin. Textul sună astfel: "Când regalitatea coborâ din cer, ea se aşeză mai întâi la Eridu. în Eridu domni Aluluim timp de 28.000 de ani. Alalgar domni 36.000 de ani. Astfel domniră cei doi regi împreună 64.000 de ani în total. Nu mai vorbesc însă despre Eridu. Regalitatea trecu de la el la Bad-tibira. în Bad-tibira domni En-menluanna 43.200 de ani. En-men galanna domni 28.000 de ani. Apoi zeul Dumzi, un păstor, domni 36.000 de ani. Astfel domniră cei trei regi 108.000 de ani împreună. Nu mai vorbesc însă despre Bad-tibira. Regalitatea trecu de aici la Larak...et c." (Pritchard, Ancient Near Eastern Texts, p. 265; Laroche 1971, p. 16) . Evident că textul nu trebuie preluat tale quale. Pentru domniile vechi se dau "durate mitice". Cum sistemul de numărare era cel sexagesimal, cifrele erau în realitate rotunde, nu cum apar ele în sistemul nostru zecimal. Astfel 36.000 de ani înseamnă de 600 de ori 60, iar 43.200 ani înseamnă de 12 ori 60 la pătrat. Asemenenea "durate mitice" întâlnim şi la primii faraoni egipteni (urmaşii lui Horus) şi la patriarhii din Biblie. în plus trebuie remarcat că succesiunea dinastiilor este o ficţiune, căci în realitate multe dintre ele au fost cel puţin în parte contemporane (vezi mai pe larg reconstituirea făcută de istoricii de azi la "Documentaţia suplimentară"). în schimb, faptul că din mai multe oraşe provin asemenea liste dinastice, care concordă în general, dovedeşte că nu ne găsim în faţa unor tradiţii mitologice locale, ci a unui document cu valoare istorică. şi mai fericit este cazul în care vreun personaj din liste apare într-o inscripţie, căci astfel tradiţia e confirmată de o sursă mai puţin subiectivă şi care totodată este contemporană evenimentelor. Odată cu epoca Imperiului sumero-akadian (pe la 2350 a. Chr.), cronologia dinaştilor devine certă, faptele lor fiind consemnate anual. De aceea numim perioada anterioară "epoca dinastică arhaică". După imperiul Sargonizilor a urmat o scurtă perioadă de dominaţie a gutti-lor, suveranitatea oraşelor- state sumeriene refăcându-se sub hegemonia celei de a III-a dinastii din Ur, după care, la sfârşitul mileniului 3 (în epoca numită Isin-Larsa, după cele două oraşe care au exercitat hegemonia) invazia semiţilor amoriţi va duce la dispariţia sumerienilor ca popor, limba lor devenind în mileniul următor una de cult (ca latina sau greaca în evul mediu). Alături de ea se va folosi şi akadiana, care fiind o limbă semitică era foarte apropiată de cea vorbită de amoriţi. Astfel se şi explică continuarea civilizaţiei sumeriene şi sumero-akadiene de către cea babiloniană (oraşul Babilon a fost fondat de semiţii amoriţi) şi de către cea asiriană.

30

1. EPOCA DINASTICĂ ARHAICĂ (2750 - 2350 a. Chr.) este perioada luptei pentru hegemonie între diferitele oraşe state sumeriene, când rând pe rând monarhii din Kiş, Uruk, Ur, Lagaş şi Umma au reuşit să se impună în faţa celorlalţi regi din Sumer, instaurând o efemeră dominaţie a propriului oraş-stat. Epoca începe o dată cu apariţia uneltelor şi armelor de bronz şi se subîmparte în trei perioade, numerotate convenţional cu I (2750 - 2550 a. Chr.), II (2550-2450 a. Chr.) şi III (2450-2350 a. Chr.). Arheologic constatăm acum separarea palatului de templu, apariţia unei noi forme arhitectonice fiind expresia procesului de individualizare a instituţiei monarhice (exemplele cele mai cunoscute fiind palatele din Kiş, Eridu şi Tell Asmar-Eşnuna, v. documentaţia suplimentară)2. De altfel alături de termenul de "en" apare acum şi cel de "lugal" în sumeriană, "şarrun" în akkadiană (literal "om mare"), termen care îl desemna pe monarh, vechea denumire de "en" evoluând tot mai mult către sensul de "mare preot", diferit de cel de "rege". Ca dovadă a insecurităţii politice apar acum şi temple fortificate, ca la . Chafadsche (v. docum. supl.). Cea mai veche formă de scriere a cuvântului "lugal": ideograma "om" = "lu" combinată cu "panaşul" sau "sceptrul", care înseamnă "gal"="mare" (după Ecriture 1986, p. 78).

După cum s-a arătat mai sus, de acum protagoniştii încetează a mai fi personaje de legendă şi existenţa lor istorică este adesea probată de mai multe surse convergente. Coroborând "listele dinastice" cu datele oferite de inscripţii şi cu informaţii de natură arheologică putem astfel reconstitui epoca în cauză: a) Perioada hegemoniei oraşului Kiş, unde după tradiţie "regalitatea a coborât pentru prima oară din cer", după "Potop". Ca dovadă a acestei preeminenţe a oraşului Kiş este perpetuarea până în epoca assiriană a titlului onorific de "rege din Kiş" (lugal ţ şar Kişi) la dinaşti care nu au domnit niciodată efectiv în acest oraş. în textele demotice assiriene se scria uneori în loc de "rege al Universului" (şar-kişşati), pur şi simplu "rege din Kiş" (şar-Kişi). Ideograma "şar (lugal) Kişi" (după Ecriture 1986, p. 115).

Confuzia îşi are originea în asocierea populară a etimologiei pe baza unei asemănări formale, dar este şi ea un indiciu că dinastia din Kiş a exercitat la un moment dat hegemonia în lumea sumeriană. Din lista regilor acestui oraş, înregistrată de tradiţia sumeriană, ultimele două personaje En Mebaragesi şi fiul său Akka au o existenţă istorică certă. Principele Mebaraghesi este cunoscut datorită unui vas cu inscripţie databil pe la 2650 a. Chr. Listele dinastice ne informează că urmaşul său Akka a fost înfrânt de Ghilgameş, principele din Uruk "şi "astfel trecu regalitatea de la Kiş la Eanna" (Uruk, numit astfel după principalul său sanctuar). b) Urmează deci perioada dominaţiei primei dinastii din Uruk, despre care ne informează şi epopeea lui Ghigameş, "en din Uruk". şi ea pomeneşte de conflictul cu Akka din Kiş. Cum existenţa istorică a tatălui lui Akka e dovedită epigrafic, nici cea a lui Ghilgameş, eroul celei mai mari epopei sumeriene, nu are de ce să fie contestată. Din această perioadă (cca 2600 a. Chr.) datează primele ziduri de incintă ale oraşelor, 2Alături

de mai vechiul palat de la Arslan Tepe, de pe Eufratul anatolian, se mai construiesc în faza dinastică arhaică I. palatele de la Mari şi Ebla, din nordul Siriei.

31

dovadă a deselor conflicte. De altfel epopeea îi atribuie lui Ghilgameş meritul construirii fortificaţiilor de la Uruk (aşa cum o făcuse şi pentru En-markar). Dominaţia oraşului Uruk asupra lumii sumeriene e reflectată şi de faptul că titlul de "en din Uruk" a fost folosit de diferiţi dinaşti până în perioada Isin-Larsa cu sensul de rege-hegemon, care şi-a întins autoritatea şi asupra altor oraşe-state. în deceniile următoare, se pare totuşi că în partea de nord a Sumerului oraşul Kiş şi-a menţinut o oarecare influenţă, căci vestita inscripţie de hotărnicie a lui En-Temena din Lagaş (v. documentaţia suplimentară) aminteşte despre arbitrajul regelui Mesilim din Kiş într-un conflict dintre Umma şi Lagaş, iar sceptrul aceluiaşi Mesilim (v. documentaţia suplimentară), dedicat în templul lui Ninghirsu, zeul tutelar al oraşului Lagaş, arată că monarhul din Kiş îşi extinsese influenţa asupra sudului Mesopotamiei (unde se găsea oraşul Lagaş). c) Dominaţia primei dinastii din Ur începe pe la 2550 a. Chr. (o dată cu epoca dinastică arhaică II.). Fondatorul său Mes-an-ni-pad-da ne-a lăsat mai multe inscripţii, iar fiul său A-an-ni-pad-da a construit un templu lângă Ur, la Tell-el-Obeid. Săpăturile arheologice din această zona au dus la descoperirea unei necropole princiare (v. documentaţia suplimentară), contemporană cu prima dinastie din Ur, dar care îşi are începuturile chiar mai devreme. Astfel Mes-kalam-dug ("Viteazul din ţara cea bună"; v. doc. supl.) pare să fi fost un principe vasal regelui din Uruk sau din Kiş şi nu un monarh independent. Mormântul său se datează la sfârşitul epocii dinastice arhaice I. d) Paralel s-a dezvoltat dinastia din Lagaş, care nu este însă amintită între cele 11 dinastii care după tradiţie ar fi domnit asupra ţării Sumerului, dar datorită săpăturilor franceze de la Tello (anticul Ghirsu, localitate inclusă în statul Lagaş) ne este astăzi bine cunoascută. Ea a fost fondată de către Ur-nanşe, atestat prin numeroase plăci de întemeiere a mai multor temple (v. docum. suplim.). Cel de al treilea membru al dinastiei, Ea-nantum I, pune capăt hegemoniei primei dinastii din Ur şi dominaţiei oraşului Kiş, cucerind rând pe rând oraşul vecin Umma, apoi Ur, Uruk, Kiş şi chiar Mari din nordul Siriei, după cum ne informează o serie de inscripţii comemorative, precum şi vestita "stelă a vulturilor" (v. doc. sup.). Domnia lui poate fi plasată la sfârşitul epocii dinastice arhaice II şi la începutul celei de a III-a. Este grau de spus în ce măsură urmaşii săi au putut să exercite o hegemonie efectivă asupra altor cetăţi, din moment ce Entemena, pentru a rezolva un diferend teritorial cu oraşul vecin Umma, a recurs la argumente de drept istoric şi la judecata preoţilor zeului suprem Enlil şi nu la forţă (v. doc. supl.). Treptat, sub următorii dinaşti din Lagaş puterea regală se întăreşte tot mai mult în dauna celei a templelor, ceea ce l-a determinat pe Uruk-agina să recurgă la nişte "reforme" care preconizau de fapt revenirea la mai vechile stări de lucruri, când impozitele erau mai reduse (v. doc. supl.). El va fi răsturnat însă de către Lugal-zaggesi din Umma, care cucereşte Lagaş-ul pe la 2350 a.Chr.. e) Perioada dominaţiei dinastiei din Umma a fost foarte scurtă. în listele dinastice ea este amintită imediat după prima dinastie din Ur. Al treilea rege al său, Lugal-zaggesi, cucereşte rând pe rând oraşele-stat sumeriene, intitulându-se în final "en din Uruk" şi "rege al ţării Sumerului", noţiune care apare pentru prima oară acum şi care dovedeşte că în mintea sa încolţise ideea creării unui regat unitar. Pentru a-şi sublinia dominaţia asupra întregului spaţiu mesopotamian el a adoptat titlul de "mare ensi al lui Enlil", locţiitor al zeului suprem. "Ensi" (mai demult scris "patesi") în sumeriană, "işakku" în akkadiană, înseamnă locţiitor (fiecare rege se intitula şi locţiitor al divinităţii tutelare a oraşului stat respectiv). Enlil, zeul suprem la sumerieni îşi avea reşedinţa la Nippur, iar

32

Lugal-zaggesi adoptând titlul de "mare ensi al lui Enlil" a făcut din Nippur capitala religioasă a lumii sumeriene. De altfel până târziu în epoca assiriană Nippur şi-a păstrat preeminenţa de centru religios şi a fost locul de încoronare al majorităţii regilor. Lugalzaggesi şi-a extins dominaţia chiar şi asupra Siriei, după cum mărturiseşte o inscripţie contemporană: "întru-cât zeul Enlil, stăpânul tuturor ţărilor, i-a dăruit regalitatea asupra ţării (Sumerului) lui Lugal-zaggesi [...] şi toate ţările de la Soare-răsare şi până la Soareapune au ajuns sub ocârmuirea sa, de la Marea de Jos (Golful persic), peste Tigru şi Eufrat, şi până la Marea de Sus (Mediterana), s-a îngrijit el în numele zeului de siguranţa drumurilor. De la Soare-răsare şi până la Soare-apune trăiesc toţi în pace şi poporul e plin de bucurie" (apud Caubet, Pouyssegur 1996, p. 72). Cu Lugal-zaggesi se încheie perioada luptei pentru hegemonie între diferitele oraşe-stat şi se deschide cea a Imperiului akkadian.

"IMPERIUL" LUI LUGAL ZAGGESI Ce a determinat o atare mutaţie în structurile politice şi ce a putut declanşa o asemenea expansiune teritorială? Noile săpături italiene de la Ebla conduse de Paolo Mathiae au arătat că în epoca dinastică arhaică III acest oraş-stat ajunsese să domine toată Siria de nord. Descoperirea impozantei arhive a palatului din Ebla a dovedit că după 2 400 a. Chr. sub dinaşti ca Igriş-Halam şi mai ales sub Işar-Damu, acest oraş controla comerţul de pe Eufratul superior şi până pe coasta feniciană (prin portul Byblos au fost tranzitate obiectele egiptene purtând inscripţii cu numele faraonilor din dinastiile IV-VI, descoperite în palatul de la Ebla). Mai la sud oraşul Mari controla şi el comerţul de caravane de la Eufrat la Kadeş şi Damasc, iar extinderea dominaţiei eblaite până în acest punct a creat un monopol asupra întregului comerţ sirian. Această nouă situaţie va fi impulsionat ambiţia statelor sud Mesopotamiene, catalizând energiile centralizatoare şi incitând la cucerirea ţării Amurru (nordul Siriei) până la "Marea de Sus", pentru a debloca căile comerciale.

33

2. EPOCA IMPERIULUI AKKADIAN (2334-2193 a. Chr.) începe cu marele cuceritor Sargon / Şarru-kin. El aparţine seminţiilor semite imigrate în Mesopotamia pe la mijlocul mileniului trei. După tradiţiile legendare de mai târziu el ar fi fost rodul unei relaţii nelegitime a regelui din Kiş cu o mare preoteasă, care l-a abandonat după naştere întrun coş pe care l-a aşezat pe apa Eufratului (c.f. tradiţia similară despre Moise). Recuperat de un grădinar, el va avea o ascensiune fulminantă, ajungând la un foarte înalt rang funcţionăresc în Kiş. în numele regelui din Kiş el fondează oraşul Akkad, pentru ca mai târziu să-şi detroneze suzeranul şi să se proclame "rege legitim" ("şarrukin" în akkadiană, Sargon în varianta biblică). El a ajuns să domine astfel partea de nord a Mesopotamiei, cunoscută de acum înainte sub numele de ţara Akkadului. Pe la 2340 a.Chr. şaru-kin îl învinge pe Lugal-zaggesi şi-şi întinde stăpânirea asupra întregului Sumer, preluând de la învinsul său titlurile de "rege al ţării (Sumerului)" şi de "mare ensi al lui Enlil"3 Apoi, după cum ne informează marea stelă triumfală descoperită la Susa, treptat Sargon cucereşte spre sud Elam-ul, şi mai departe Dilmun-ul (insulele Bachrain), iar spre nord pune stăpânire pe Mari şi pe partea septentrională a Siriei (Amurru), unde Ebla este în mod expres amintită, şi ajunge până la "Pădurea cedrilor" (Libanul) 4. După o răscoală nereuşită a vasalilor săi el îşi urmăreşte duşmanii spre nord, cucerind Subartu. în consecinţă Saegon se va intitula de acum înainte "Rege al celor patru ţinuturi" (probabil Akkad, Sumer, Amurru şi Subartu, mai degrabă decât al celor patru puncte cardinale; cf. totuşi "harta lumii de la Sippar" la docum. supl.). în documentele oficiale el impune limba akkadiană (care a preluat scrierea sumeriană), ceea ce va conferi unitate structurii sale politice, dar limba sumeriană va supravieţui şi deja sub fiul lui Sargon, Rimuş, mai multe oraşe sumeriene se vor revolta. O altă figură reprezentativă a dinastiei akkadiene a fost Naram-Sin (2254-2217 a. Chr.), nepot al lui Sargon. După domniile mai puţin prestigioase ale tatălui şi unchiului său, Naram-Sin reface unitatea imperiului şi respinge atacurile nomazilor care se abăteau asupra "semilunei fertile". Un relief rupestru lângă Diarbekir stă mărturie a expansiunii statului akkadian până în munţii Armeniei. Dar cel mai cunoscut monument al său este stela de la Muzeul Luvru, descoperită la Susa, unde fusese dusă ca pradă de război pe la sfârşitul mileniului doi de către vreun suveran elamit. Aici Naram-Sin este identificat cu un zeu, caz nemaiîntâlnit până atunci în istoria mesopotamiană, dar exemplul va fi preluat de urmaşii săi. Naram-Sin a purtat titlul de "Rege al celor patru regiuni", dar şi pe cel de "Rege al universului" ("şar kiş-şatim"). Prin urmare, în cazul său "cele patru regiuni" trebuie interpretate fără teama de a greşi drept cele patru puncte cardinale, ceea ce este de altfel o expresie metaforică pentru întregul univers. Imperiul sargonizilor, deşi de scurtă durată va constitui un model pentru următoarele două milenii. 3Iată

cum sună inscripţia comemorativă a cestei victorii: "Sargon, rege al Akkad-ului, păzitor al lui Iştar, rege din Kiş, mare preot al lui Anu, rege al ţării, mare ensi al lui Enlil; el distruse oraşul Uruk şi-i dărâmă zidurile; din lupta cu locuitorii din Uruk el a ieşit învingător. Pe Lugal-zaggesi, en din Uruk, l-a luat prizonier în lupt şi cu o zgardă de câine l-a legat de poarta templului lui Enlil. Astfel Sargon, rege din Akkad, i-a învins pe locuitorii din Uruk" (cf. Pritchard, Anciend Near Eastern Texts, p. 267; Laroche 1871, p. 20).. 4Iată

o parte inscripţia, care prezintă campania din nord-vest: " arru-kin se închină în Tutul (azi Tell Bia) şi se rugă zeului Dagan. Acesta îi dărui Ţara de Sus, cu Mari, Jarmuti şi Ebla, până la Pădurea Cedrilor (Liban) şi la Munţii de Argint (Taurus)" (apud Caudet, Pouyssegur 1996, p. 74). 34

3. PERIOADA DOMINAŢIEI GUTTI-LOR (2150 - 2111 a.Chr.). După Naram-Sin imperiul akkadian însă decade rapid şi pe moment de acest fapt a profitat cea de a IV-a dinastie din Uruk, care şi-a instaurat efemera supremaţie asupra Mesopotamiei inferioare şi care apare în consecinţă pe listele regale după dinastia akkdiană. Ea nu a putut face însă faţă atacurilor muntenilor dinspre Zagros, lulubi şi gutti. Pe la 2150 a. Chr. ei îşi instaurează dominaţia asupre Mesopotamiei, inaugurând o perioadă tulbure. Au fost treptat asimilaţi, astfel încât azi nu se mai poate spune cărei rase îi aparţineau şi ce limbă vor fi vorbit. Pierderea independenţei nu a însemnat automat o decadenţă pentru civilizaţia sumero-akkadiană, după cum o demonstrează oraşul-stat Lagaş, care cunoaşte acum o perioadă de prosperitate sub domnia strălucită a lui Gudea (pe la 2125 a.Chr.). El poartă în inscripţii titlul de "ensi" sau "işşag", adică locţiitor, vasal, al regelui din Guttium. Gudea (numele său înseamnă "profesionistul") a lăsat în urma sa numeroase construcţii (nu mai puţin de 15 temple), dovedind reluarea legăturilor cu ţinuturi îndepăratate de unde se aduceau materiile prime. El guverna din Ghirsu (azi Tello), unde şi-a construit un impozant palat, care găzduia numeroasa sa suită. Mai mulţi cilindri de lut ne informează despre ridicarea aici a templului numit Eninnu şi dedicat zeului tutelar al Lagaşului, Ninghrsu (v. doc. supl.). în plus Gudea a lăsat în urma sa numeroase statui, caree-l reprezintă invariabil în aceiaşi poziţie hieratică de orant (v. doc. supl.). Această domnie strălucită a marcat începutul "renaşterii sumeriene", înfăptuită sub cea de a III-a dinastie din Ur.

35

4. RENAŞTEREA SUMERIANĂ SUB CEA DE A III-A DINASTIE DIN UR (21112004 a. Chr.) În 2116 regele din Uruk, Utu-chengal, în fruntea unei coaliţii de oraşşeşte să-l alunge pe regele din Guttium, Tirigan.5El nu aprofitat însă prea mult de această victorie, căci prin 2111 a. Chr. Ur-nammu, la început guvernator al Ur-ului şi vasal al regelui din Uruk (după unii chiar fiu al acestui), devenit independent, cucereşte treptat Uruk, Lagaş, Larsa şi în fine Nippur, extinzându-şi dominaţia asupra întregii ţări a Sumerului. într-o domnie prestigioasă de 18 ani el a reuşit să supună şi o parte a Akkadului, intitulânduse în consecinţă, în afară de "rege din Ur" şi "rege al Sumerului şi Akkadului". Cea mai importantă realizare a lui Ur-namu este ziguratul templului Nana din Ur, al cărui etaj inferior s-a păstrat destul de bine (v. doc. supl.). La ordinul aceluiaşi rege a fost alcătuit un cod de legi, din care ni s-au păstrat câteva fragmente. Este primul cod din Mesopotamia (v. doc. supl.). Urmaşul său, şul-ghi (Din-ghi) (2094 - 2046 a. Chr.), a domnit nu mai puţin decât 48 de ani. El a cucerit Assur în nord şi Elamul în sud, învingându-l pe Pusur-Inşuşinak, regele din Susa. în consecinţă el şi-a luat titlul imperial de "rege al celor patru ţinuturi". După modelul lui Naram-sin el s-a intitulat chiar zeu în inscripţiile oficiale. Statul lui şul-ghi era meticulos organizat, după cum o dovedesc numeroasele tăbliţe administrative ajunse până la noi6. şi urmaşii săi (Bur-sin, Ibi-sin, Gimil-sin) apar ca zei în inscripţiile oficiale. Spre exemplu lui Gimil-sin (şu-sin) i s-a ridicat un templu la Eşnuna (Tell Asmar, v. docum. supl). Ei vor fi însă confruntaţi tot mai mult cu presiunea amoriţilor care veneau dinspre stepă. Contra lor s-a construit chiar un zid în punctul unde Tigrul se apropie cel mai mult de Eufrat. Treptat însă regii celei de a treia dinastii din Ur vor pierde controlul asupra ţării Akadului şi Sumerului (de ex. sub Ibi-sin Eşnuna devine independentă, v. docum. supl.). 5. INVAZIA AMORITĂ SI EPOCA ISIN - LARSA, pune.istoriei sumeriene şi deschide o nouă etapă, ce a rivalităţii assiro-babiloniene. Ultimul suveran al dinastiei a III-a din Ur, Ibbi-sin, cu toată energia de care a dat dovadă, nu a putut stăvili atacurile elamiţilor conjugate cu pătrunderea semiţilor amoriţi. Aceştia invadaseră oraşele palestiniene şi siriene încă de pe la 2.300 a. Chr.. Treptat ei se vor infiltra şi în Mesopotamia. Mai întâi instalaţi la Mari, ei reuşesc în 2.017 a. Chr. prin Işbierra (venit chiar din Mari), să fondeze o nouă dinastie la Isin şi să-şi impună hegemonia asupra unor centre ca Nippur, Ur, Uruk, Eridu, continuând practic aici politica dinastiei a III-a din Ur. De fapt noii monarhi purtau nume sumeriene şi adoptaseră titlul venerabil de "En din Uruk" pentru a-şi sublinia preeminenţa în Mesopotamia. în 2.004 a. Chr. se crează un adevărat regat amorit cu sediul la Larsa. Cu aceasta se inaugurează o perioadă de tranziţie, când semitizarea treptată va duce la dispariţia (cel puţin dintre elite) a elemntului Sumerian. 5După

cum spune o inscripţie: "(Regele guttilor) se aruncă la picoarele lui Utuchengal, iar acesta îi puse piciorul pe gât. Şi astfel ridică el din nou regaliataea în Sumer". dou feluri de impozite: "bala", care era perceput lunar din zona centrală, Sumer şi Akkad şi "gun-mada", care era perceput de la provinciile de graniţă. În fruntea oraşelor au fost numiţi guvernatori, "ensi", ceea ce a favorizat integrarea fostelor oraşe-stat într-un regat centralizat. 6Existau

36

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ : LISTELE DINASTIILOR CARE AU DOMNIT îN ţARA SUMER-ULUI DUPă POTOP. (după lista din Larsa şi cele din Ur şi Nippur). Dinastia I din Kiş: 1. Ga-ur....................1200 ani 2. Gul-la-nidaba-an-na...960 ani 3. ? 4. ? 5. Ba-... 6. ? 7. Ga-li-bu-um............360 ani 8. Ka-lu-mu-mu..........840 ani 9. Ka-ga-gi-ib.............900 ani 10. A-tab....................600 ani 11. A-tab-ba................840 ani 12. Ar-pi-um................720 ani 13. Etana, păstorul....1500 ani 14. Ba-li-ich................400 ani 15. En-me-nun-na........660 ani 16. Me-lam Kiş...........900 ani 17. Bar-rac-nun-na....1200 ani 18. Mes-za(?).............140 ani 1. Mes-ki-ak-ka-şe-ir fiul zeului soare...........325 ani 19. Ti-iz-gar...............306 ani 2. En-mer-kar..........................420 ani 20. Il-ku-u..................900 ani 3. Zeul Lugal-banda, păstorul...1200 ani 21. Il-ta-sa-du-um.....1200 ani 4. Zeul Dumuzi, pescarul..........100 ani 22. En Me-ba-ra-gesi...900 ani 5. Ghilgameş stăpânul din Kullab...............126 ani 23. Ak-ka..................625 ani 6. Ur-nungal.............................30 ani în total 23 regi şi 7. Utul-kalamma........................15 ani 24510 ani, 3 luni şi 3,5 zile 8. Labaşer.................................9 ani Dinastia II din Kiş: 9. En Nun-na-danna.....................8ani Dinastia I din Ur: 1. (?)......................210 ani 10 ...-che-de.............................36 ani 1. Mes-an-ni-pad-da Dinastia din Lagaş 2. Da-da-sig..............(?) ani 11. Me-lam-an-na........................6 ani şi fiul A-an-ni-pad-da...80 ani Ur-nanşe (neamintit în liste) 3. Ma-ma-gal-la.......360 ani 12. Lugal-ki-aga........................36 ani 2. Mes-ki-ag-nanar.......36 ani 1. Ur-nina 4. Ka-al-bu..............195 ani în total 12 regi, 2310 ani 3. Elulu......................25 ani 2. Akurgal 5. Ku-e...................300 ani 4. Balulu.....................36 ani 3. Eanantum I 6. ...-nun-na............180 ani Dinastia II din Uruk în total 4 regi (corect 5 după 4. En-anatum 7. I-bi-ni..................290 ani 1. En-uk-du-an-na...................60 ani nr. de ani), 177 ani. 5. En-temena 8. Lugal-mu.............360 ani în total regalitatea a durat 120 ani şi 6. Ea-nantum II în total 8 regi, 3195 ani stăpânirea 480 ani (?). Dinastia II din Ur: 7 . En-etarzi 1. (?) 8. En-litarzi Dinastia III din Kiş: Dinastia III din Uruk: 2. (?) 9. Lugal-anda 1. Ku-bau, 1. Lugal-zaggesi (din Umma)...25 ani 3. (? ) 10. Uruk-agina Dinastia din Akkad: o negustoare de vin...100 ani 4. (?) "Ensi" din Lagaş. 1. Sargon...........55 ani Dinastia IV din Uruk: în total 4 regi, 108 ani 1. Ur-bau 2. Rimuş..............9 ani Dinastia IV din Kiş: 1. Ur-nigin.............................7 ani (după lista din Nippur) 2. Nam-machni 3. Maniştusu.......15 ani 1. Puzur-sin.............25 ani 2. Ur'-gigir.............................6 ani 3. Ur-gar 4. Naram-Sin...... 55 ani 2. Ur-ilbaba..........6 (?) ani 3. Kudada.............................7 ani 4. Dar-azag 5. şargali-şarri.....24 ani Dinastia din Guttium: 3. Zimudar..............30 ani Dinastia III din Ur: 5. Lu-bau 1. Imta...........3 ani 4. Usi-watar..............6 ani Dinastia V din Uruk: 6. Lu-Gula 2. Inkişu........6 ani 5. Iştar-muti............11 ani 1. Utu-kengal........................7 ani 1. Ur-namu................28 ani 7. Gudea 3. Nikil-lagab...6ani 6. Işme-şamaş.........11 ani 2. şulghi...................48 an i 8. Ur-Ningirsu 7. Nannia.................3 ani 3. Bur-Sin...................9 ani 9. Ur-iama Dinastia din Isin 4. Gimil-Sin................9 ani Dinastia din Larsa Dinastia I din Babilon: 1. Işbierra......................32 ani 5. Ibi-Sin...................25 ani 1. Naplanum.......................21 ani 1. Sumu-abu............14 ani 2. Gimil-Ilişu.................10 ani 2. Emisu............................28 ani 2. Sumu-la-ilu..........36 ani 3. Idin-Dagan...................21 an 3. Samum.........................35 ani 3. Zabum................14 ani 4. Işme-Dagan.............20 ani 4. Zabaia.............................9 ani 4. Apil-Sin...............18 ani 5. Lipit-Iştar.................11 ani 5. Gungunum....................27 ani 5. Sin-muballit.........29 ani 6. Ur-enurta..................28 ani 6. Abi-sare........................11 ani 6. Hammurabi......43 ani 7. Puzur-ili......................5 ani 7. Sumu-ilu......................29 ani 7. Bur-Sin...............21 ani 8. Ur-Babbar...................6 ani 8. Nur-Adad.....................16 ani 8. Libit-Enlil..............5 ani 9. Irra-imitti..............8 ani 10. Enlil-bani............24 ani 11. Zambia................3 ani 12. Iter-pişa...............5 ani 13. Ur-dukuga............4 ani 14. Sin-magir...........11 ani 15. Damiq-ilişu.........23 ani 16. Sin-idinnam.........6 ani 17. Sin-eribam...........2 ani 18. Sin-igişam...........5 ani 19. Sili-Adad.............1 an

37

38

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ Sceptrul lui Mesilim din Kiş Calcar. H = 19 cm, D = 16 cm. Descoperit la Tello, în sudul Mesopotamiei. Prima publicare: E. de Sarzec, L. Heuzey, în Revue d'Assirologie IV, 1894, p. 109-111. Sfârşitul epocii dinastice arhaice I. - începutul epocii dinastice arhaice II. Pe la 2550 a. Chr. Muzeul Louvre, Paris, inv. AO 2349. Sceptrul este un capăt de măciucă decorat şi cu o inscripţie votivă, care evident nu a fost folosit, căci nu servea ca armă, ci ca simbol al puterii monarhice. La partea superioară este sculptat în relief un vultur cu cap de leu (numit Imdugud) şi care era personificarea norilor furtunii, simbol al zeului uranian Ninghirsu, patronul oraşului Lagaş. El prinde în ghiare un grup de şase lei, care sunt redaţi pe faţa laterală. Grupul a fost conceput ca o friză formată din lei care se muşcă unul pe altul de spate, într-o înlănţuire continuă. Ochii le erau încrustaţi cu pietre semipreţioase, azi lipsă. Inscriţia este gravată direct pe corpul leilor. Semnele sunt încă arhaice şi amintesc de pictograme. Astfel sintagme "şarru-kiş" (rege din Kiş) e redată prin două semne încă evocatoare: "şarru" - în akkadiană, sau "lu-gal" (om mare) în sumeriană, se scria desenând silueta unui om (lu), pe care e aşezat semnul pentru adjectivul "mare" (gal, o coroană? sau un evantai? stilizat). Simbolul oraşului Kiş este un cap de măgar răsturnat. Inscripţia este următoarea: "Mesilim, regele din Kiş, cel care a construit templul lui Ninghirsu, i-a dăruit acest (sceptru) lui Ninghirsu, principe în Lagaş fiind Lugalşaengur". Textul arată că autoritatea regelui din Mesopotamia centrală se întindea asupra sudului, cel puţin până la Lagaş (vezi mai jos şi conul lui Entemena). Bibliografie: Sollberger, Kupper, Inscriptions royales Sumériennes et Akkadiennes, Paris 1971, p. 40; Müller-Karpe 1974 Taf. 188,2; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 85, nr. 41; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 67. 39

Tell Asmar (Eşnuna). 12 figurine votive. H = între 23 şi 76 cm. Piatră de ghips şi alabastru. Descoperite de S. Lloyd la un loc în "Templul pătrat", într-o groapă rituală de formă rectangulară din "Sanctuarul nordic". Prima publicare: H. Frankfort, Sculpture of the Third Millennium B C from Tell Asmar and Khafaje, în Oriental Institute Publications, 24 Chicago 1939. Epoca dinastică arhaică II., pe la 2550-2450 a. Chr. Oriental Institute of Art, Chicago.

Grupul cuprinde nouă statuete masculine, toate în aceiaşi poziţie, cu braţele aduse la piept, unele pentru rugăciune, altele ca să ţină un vas pentru libaţii. Statuetele sunt construite după legea frontalismului şi a simetriei şi se caracterizează prin ochii neobişnuit de mari. Ei au fost realizaţi din lapislazuli şi scoici. Personajele au bustul gol, iar partea inferioară a corpului este acoperită de un fel de fustă din lână, care se termină cu franjuri. Un singur individ e ras pe faţă şi pe cap, fiind probabil preot (raderea 40

părului era semn de curăţenie, obligatorie pentru purificarea servitorilor divinităţii). Celelalte personaje masculine (comandanţi militari, regi) au păr şi barbă lungă şi ondulată, care a fost redusă de artizan la nişte simple cute paralele. De altfel modelajul este primitiv, infantil, cu membrele şi figurile umane reduse la forme geometrice simple, elementare. Un al zecelea personaj masculin a fost cioplit din alabastru şi este redat îngenunchind. şi el trebie să fie un preot, care a fost redat nud, după un ritual străvechi. Faţa sa e rasă, iar capul e acoperit de o căciulă "stil melon". Cele două statuete feminine poartă o mantie lungă, care le lasă umărul drept dezvelit. Coafura este caracteristică epocii dinastice arhaice II şi III. Părul este ţinut strâns de o cordeluţă şi e apoi prins la spate. La început cea mai mare dintre figurinele masculine împreună cu figurina feminină au fost considerate ca statui de cult, reprezentând zei, dar gestul caracteristic orantului ca şi ochii exoftalmici şi celelate trăsături secundare integrează perfect aceste două piese în seria celorlalte. Or în destule cazuri pe asemenea reprezentări apar inscripţii care clarifică identitatea şi explică funcţionalitatea lor: statuetele reprezintă personaje umane, credincioşi, care consideră că se pot ruga mai eficient prin intermediul acestor substituţi, care sunt veşnic închinători ai zeului respectiv.

Asemenea statuete din regiunea Dijala au fost studiate pentru prima oară în ansamblu de H. Frankfort (Sculpture of the Third Millennium B C from Tell Asmar and Khafaje, în Oriental Institute Publications, 24 Chicago 1939 şi More Sculptures from the Diyala Region, în Oriental Institute Publications, 60 Chicago 1943), care pe criterii stilistice a deosebit două faze, corespunzând epocii dinastice arhaice II şi cele dinastice arhaice III. Piesele noastre prin puternica stilizare şi geometrismul excesiv se încadrează în prima perioadă. Piesele de metal contemporane (de ex. coiful lui Meskalam-dug) arată că toreutica s-a dezvoltat pe alte linii stilistice, favorizâns naturalismul formelor în dauna geometrismului extrem. Bibliografie: H. Frankfort, Art and Architecture of the Ancient Orient, Harmondsworth 1954 (reeditată 1970), Pl. 13; Müller-Karpe 1974, Taf. 215, 1-12; Lloyd 1978, p. 140-143, Fig. 64; Caudet, Pouyssegur 1996, p. 56 şi 58. 41

Chafadsche. "Ziguratul" cu incintă ovală. Săpături : C. Preußer, P. Delougaz 1933-1937. Prima publicare: P. Delougaz, The Tempel Oval at Khafajah, Oriental Institute Chicago Publications 53, Chicago 1940; cf. şi idem, S. Lloyd, Pre-Sargonid Tempels in the Dijala Region, Oriental Institute Chicago Publications 58, Chicago 1942. Chafadsche (scris şi Chafadje sau Khafajah) se găseşte pe valea Dialei, afluentul Tigrului. Aşezarea începe în epoca Uruk şi continuă în Djemdet Nasr (în cartierul de locuinţe nivelurile 12-11, la templul lui Sin nivelurile I-V), iar apoi durează până în dinasticul arhaic, căruia îi corespund nivelele 10-1 în cartierul de locuinţe, VI-X la templul lui Sin, precum şi aşa numitul "Templu mic", templul lui Nintu, "Templul cu o cameră" şi "Templul oval". Acesta din urmă este plasat în partea sudică a aşezării, în mijlocul cartierului de locuinţe. Pentru fondarea "Templului oval" a fost săpată o groapă de circa 8 m adâncime, până s-a atins nivelul pânzei freatice. Lutul obţinut a fost folosit pentru turnarea cărămizilor plan-convexe folosite la edificiu, ceea ce datează templul nu mai devreme de inceputurile dinasticului arhaic II (deşi s-a găsit aici şi ceramică pictată de tip Djemdet Nasr). Groapa a fost umplută cu nisip (cca. 64 000 m 3). Peste ea s-au construt fundaţiile mai late ale tuturor zidurilor şi ale terasei, pe o înălţime de 1,3 m. Spaţiile dintre zidurile de temelie au fost umplute cu lut bătut şi cu cărămizi, aşa încât sa obţinut o platformă orizontală care acoperea toată suprafaţa ce urma să fie ocupată de edificiu. .

42

Reconstituire (după Delougaz). Complexul cuprinde o incintă exterioară de formă ovală, care închide un areal de 100 x 80 m, dublată în interior de o altă incintă ovală, de 80 x 60 m, şi care la rândul său închide o curte rectangulară de 45 x 37 m. Jumătatea sud-vestică a curţii este ocupată de o terasă rectangulară ai cărei pereţi de susţinere au rezaliţi. Terasa s-a păstrat până la o înălţime de 6 m. Nu este clar dacă urma o a doua terasă, sau direct un templu, aşa cum vedem în reconstituirile curente. La terasă ducea o scară monumentală de 7,7 m lungime şi 2,7 m lăţime. Această structură cu mai multe terase şi scară de acces aminteşte de ziguratul de mai târziu. în curtea rectangulară s-au găsit mai multe fântâni de circa 10 m adâncime. în jurul curţii se află mai multe încăperi în cae s-a descoperit multă ceramică şi câteva figurine votive. Aceste încăperi trebuie să fi servit ca ateliere şi depozite, care încă nu erau separate de templul propriu-zis. între cele două incinte ovale, în partea de nord se găseşte o locuinţă somptuoasă cu curte interioară. Ea ar putea să aparţină marelui preot, în cazul în care acceptăm ideea că la Chafadsche mai exista un palat secular, care însă nu a fost descoperit arheologic. Este prin urmare mai probabil ca în acest caz să avem o fază intermediară, când reşedinţa lui "en" s-a autonomizat în raport cu templul, dar nu a părăsit incinta sa, pentru a deveni un palat de sine stătător, ca la Kiş, de exemplu (v. mai jos). "Templul oval" a fost refăcut în epoca dinastică arhaică III şi nu se ştie cui îi era dedicat. în poziţie secundară a fost găsită o tablă cu o inscripţie pentru Inanna, dar nu se poate afirma cu certitudine că ea provine din templu. Bibliografie: Giedion 1964, p. 162 şi Fig. 127; Müller-Karpe 1974, p. 831-832, nr. 52ţV, Taf. 204ţ1-4; Lloyd 1978, p. 150 sqq. 43

Relief votiv al lui Ur-nanşe Calcar. H = 40 cm, L = 47 cm, G = 17 cm. Descoperită la Tello (anticul Ghirsu) într-o bună stare de conservare. Primele publicaţii:E. de Sarzec, L. Heuzey, Découvertes en Chaldée, Paris 1884, Pl. 2bis, Fig. 1, p. 168-170 şi L. Heuzey,în Revue d'Assyrologie III, 1893, p. 13-17, idem, Musée National du Louvre. Catalogue des antiquités Chaldéennes, Paris 1902, nr. 8. Epoca dinastică arhaică II, pe la 2490-2460 a. Chr. Muzeul Louvre, Paris, inv. AO 2344. În registrul superior este redată scena fondării templului zeului tutelar din Lagaş, Ninghirsu şi a templului paredrei sale Nanşe (Nina). îl vedem pe Ur-nanşe (numele său e citit şi Ur-nina) purtând pe cap un coş cu cărămizi (evident nearse), pe care urmeză să îl depună la fundaţia templului. în faţa sa este redată în chip de preoteasă fiica sau soţia sa, numită Lidda şi patru din fii ai săi. Primul dintre băieţi este fiul cel mare şi urmaşul la tron, Akurgal, care ţine un vas cu cioc lung, pentru libaţii, iar celelate personaje (pe nume Lugal-ezen, Ani-kuua, Mu-nini-kurta) au mâinile aduse la piept în chip de rugăciune. în spatele regelui apare un personaj cu un vas de servit în mână, probabil un slujbaş sau un preot, pe nume Anita.

44

În registrul inferior este redată scena banchetului care a însoţit dedicarea aceluiaşi templu. Ur-nanşe este aşezat pe tron şi ţine în mână o cupă de formă conica. în spatele său un înalt funcţionar (un fel de "paharnc", pe nume Sag-an-tug) ţine în mână un vas pentru servit. în faţă sunt alţi fii ai regelui (Dudu, Anun-pad, Men-ud-gid şi Adda-tur) în aceiaşi atitudine pioasă. Doar primul dintre ei întinde mâna dreaptă înspre Ur-nanşe, adresându-i câteva cuvinte. Cu excepţia primului dintre băieţii din registrul superior, care pare să poarte un coif, celelalte personaje masculine au capul complet ras şi bustul descoperit. Bărbaţii poartă un veşmânt în formă de clopot dintr-o stofă grea terminată cu franjuri şi care le acoperă partea inferioară a corpului, de la brâu şi până spre glezne. Veşmântul lui Urnanşe, numit "kaunakes", este făcut din meşe de lână, fiind tipic pentru personajele de rang înalt din lumea sumeriană. Femeia are tot o îmbrăcăminte din blană, care-i acoperă parţial şi bustul. După H. Frankfort (op. cit. din1939, p, 51, notă şi p. 54), acest veşmânt apare în epoca dinastică arhaică III, dar stilil reliefului nostru e de dinainte de circa 2450 a. Chr. Relieful are un desen naiv, de-a dreptul infantil, cu formele reduse la figuri geometrice primare. De remarcat este prezenţa canoanelor obişnuite în lumea orientală pentru imaginile bidimensionale. Capul e redat din profil, dar ochiul din faţă, se văd ambii uneri, dar picioarele apar din profil şi în acelaşi plan. Proporţiile sunt ierarhice (regele este de două ori mai mare decât celelate personaje), iar izocefalia şi repetiţia aceleiaşi posturi guvernează reprzentările de grup. Inscripţia nu are un câmp propriu şi semnele cuneiforme apar peste tot. Numele personajelor este înscris chiar pe corpul lor. Textul vorbeşte despre fondarea templului lui Ninghirsu şi al paredrei sale Nina: "Ur-nanşe, regele din Lagaş, fiul lui Gunidu...a construit templul lui Ninghirsu şi templul lui Nanşe (Nina)... Bărcile din Tilmun, această ţară îndepărtată, au adus pentru el lemnul necesar". Este prima menţiune a insulei Bahrain, unde după legendă era situat pardisul zeilor. Insula era placa turnantă a comerţului cu pietre preţioase şi cu metale din Oman (ţara Makkan) şi chiar din India (probabil ţara Meluhha). Placa de formă rectangulară are în centru un orificiu circular pentru fixarea pe peretele templului. De la Tello mai provin alte două plăci similare ale aceluiaşi Ur-nanşe, una la Louvre, cealaltă la Constantinopol. Bibliografie: Jastrow Jr. 1912, p. 50-52, Nr. 74, Taf. 24; E. Sollberger, J.R. Kupper, Inscriptions royales Summeriennes et Akkadiennes, Paris 1971, p. 44-45; Laroche 1971, p. 21; P. Amiet, L'Art antique du Proche Orient, Paris 1977, p. 368, Fig. 324; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 225, nr. 167; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 64.

45

Stela vulturilor Calcar. H = 180 cm, L = 130 cm. S-au păstrat doar două fragmente, inegale ca mărime. Descoperită în cursul săpăturilor de la Tello (Ghirsu). Prima publicare: L. Heuzey, F. Thureau-Dangin, Restitution matérielle de la stèle des vautours (1909). începutul epocii dinastice arhaice III, pe la 2450 a. Chr. Stela avea o formă prelungă, cu două laturi paralele şi cu partea superioară rotunjită. Relieful era dispus pe mai multe registre suprapuse. Textul explicativ este scris în câmpul imaginii, în locurile lăsate goale de corpurile personajelor. Scopul acestei lespezi era de a comemora victoria contra oraşului vecin Umma şi de a marca totodată graniţa dintre Lagaş şi Umma, după cum ne informează inscripţia: "Niciodată de acum încolo să nu mai calce oamenii din Umma peste această graniţă a zeului Ninghirsu! Niciodată să nu îndrăznească să schimbe acest taluz şi şanţul din faţa lui şi nici să nu cuteze cumva să smulgă din pământ această stelă! Dacă vor face aşa ceva, atunci marea plasă a lui Ninghirsu, stăpânul Cerului şi al Pământului, în al cărui nume sau rostit jurămintele, să se abată asupra oraşului Umma!". Pe o faţă îl vedem în registrul superior pe Eanantum în fruntea falangei războinicilor săi. Regele poartă pe cap un coif cu o coafură specifică (coc la ceafă şi cosiţă trecută peste frunte), care mai apare la casca de aur a lui Meskalam-dug şi la portretul lui Sargon cel Mare. Bustul îi este acoperit cu o blană cu fir lung dispusă oblic şi care lasă umărul drept dezvelit. Dedesubt poartă obişnuita fustă de lână cu meşe solziforme, numită "kaunakes". în mâna dreaptă ţine o sabie scurtă. Soldaţii sunt înalmaţi cu lăcii lungi şi scuturi drepte, iar pe cap poartă coifuri simple de aramă garnisită cu piele (cum s-au găsit în mormintele princiare de la Ur). Falanga calcă în picioare duşmanii deja ucişi. Izocefalia personajelor, lăncile dispuse în şiruri 46

paralele şi ignorarea perspectivei unghiulare guvernează limbajul plastic. Fragmentul mai mic trebuie să aparţină aceleiaşi scene. Pe el se văd vulturii devorând stârvurile celor învinşi. Inscripţia relatează despre înfrângerea regelui din Umma de către cel din Lagaş. în primul registru de dedesubt îl vedem pe acelaşi Ea-nantum, îmbrăcat ca mai înainte, şarjând în fruntea ostaşilor săi în carul de luptă (tras probabol de onagri). în dreapta ţine un cuţit în formă de S, iar cu stânga manevrează ameninţător o lance lungă. Textul ne informeză că regele din Lagaş l-a străpuns cu lancea pe cel din Umma. în următorul registru era redată scena înmormântării solemne a propriilor soldaţi, iar în cel mai de jor registru era figurată lupta contra oraşului Kiş. Textul ne informează că Eanantum l-a biruit şi pe regele din Kiş, căruia i-a străpuns capul cu lancea.

47

Pe cealată faţă nu mai avem o naraţiune istorică, ci o scenă sacră, dar cu trimitere la aceleaşi evenimente. Zeul tutelar al oraşului Lagaş, războinicul Ninghirsu, fiul marelui zeu Enlil, cu bustul gol şi cu barba şi părul foarte lungi. în dreapta ţine o măciucă-sceptru, în stânga o plasă. Textul precizează în mai multe rânduri că Ninghirsu şi-a prins şi îşi va prinde duşmanii într-o plasă. în ochiurile ei se văd duşmanii dezbrăcaţi, care sunt adunaţi grămadă. Plasa se termină cu două capete de lei şi apoi cu vulturul cu cap de leu, Imdugud.

48

Această stelă este primul relief istoric-narativ din arta sumeriană. Cu o deosebită forţă evocatoare şi cu mult dramatism sunt relatate aici faptele de vitejie ale lui Eanantum, care a instaurat hegemonia oraşului Lagaş asupra întregii Mesopotamii, până la fruntariile Siriei. O altă inscripţie pomeneşte de asemenea succesele lui Ea-nantum (Muz. Louvre, Paris, inv. AO 2677; E. Sollberger, A. Kupper, Inscriptions royales Sumériennes et Akkadiennes, Paris 1971, p. 58-61; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 229, nr. 172): este vorba despre o cărămidă de fundaţie dedicată lui Ninghirsu şi care enumeră construcţiile lui Ea-nantum după fiecare victorie. în partea finală stă scris: "... Elamitul sa repezit asupra lui Ea-nantum, dar el îl alungă pe elamit în ţara lui...Ea-nantum, principele din Lagaş, care subjugă ţările în numele lui Ninghirsu, a înfrânt Elamul... şi a îeşit învingător din confruntarea cu Kiş, Akşak şi Mari...Ea-nantum, cel care este mereu în gândul lui Ninghirsu... a construit pentru Ninghirsu palatul din Tiras. El este fiul lui Akurgal, principe al Lagaşului, iar bunicul său a fost Ur-Nanşe, principe al Lagaşului". Bibliografie: Müller-Karpe 1974, p. 588, Taf. 186ţ1-2,4; Lloyd 1978, p. 146-147, Fig. 69; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 68-69.

Necropola din Ur. Pentru istoricul cercetărilor de la Ur v. mai jos prezentarea oraşului din timpul celei de a III-a dinastii. Cimitirul din vremea primei dinastii este amplasat în zona se sud-est a incintei sacre din epoca neobabiloniană. Mormintele au fost săpate în movila de circa 12 m înălţime, care cuprindea straturile de epocă Obeid şi Uruk. Au fost cercetate circa 1 800 de morminte care se datează din epoca dinastică arhaică şi până în cea sargonidă. Cele 16 mormintele regale pot fi plasate în perioada dinastică arhaică III şi, cu două excepţii, au fost parţial jefuite încă din antichitate. Totuşi materialul arheologic recoltat de aici a Ur. Aspect din timpul săpăturilor lui Woolley fost foarte bogat. 49

Mormintele sunt amplasate într-o groapă rectangulară de circa 10 m adâncime la care se ajungea printr-un culoar descendent (numit "dromos" de greci). în groapă se contruia mauzoleul din pereţi de cărămidă arsă, uneori făţuiţi cu bitum şi cu tavan boltit. Camera mortuară avea între 13 x 9 m şi 3,3 x 2,4 m şi era de regulă înconjurată de mai multe încăperi secundare.

Ur. Cele 16 morminte regale, plan. 50

Mausoleul regal nr. 798, plan şi reconstiture a ceremonialului funerar (după Woolley)

Regii şi reginele fuseseră înmormântaţi cu mult fast, fiind înconjuraţi de numeroase obiecte de lux, în primul rând veselă. în mai multe cazuri (de exemplu mormântul regal 789, ilustrat aici) au fost descoperite care cu patru roţi trase de boi, într-un caz un car tras de onagri (măgari sălbatici). Atelajele erau ferecate cu bronz şi argint, iar piesele de harnaşament erau făcut din aceleaşi materiale. Mormintele princiare mai cuprindeau între 10 şi 20 de schelete ale suitei, care fusese îngropată o dată cu monarhul. La intrare sunt masate schelete de soldaţi, cu căşti de bronz şi înarmaţi cu securi de luptă şi lăncii (mai rar cu săbii scurte). Evident ei erau aşezaţi acolo ca să păzească pe veci mormântul.

Cimitirul din Ur. Securi de luptă, sabie-pumnal cu teacă, distribuitor de hăţuri de la jug şi suliţe. 51

Scheletele feminine (printre care şi de fetiţe), aveau numeroase bijuterii (diademe, cercei, brăţări, mărgele) şi erau adesea însoţite de harfe bogat decorate. Cutiile de rezonanţă aveau o intarsie de scoici şi lapislazuli prinse cu bitum (v. aşa-zisul "stindard din Ur"). Unul din schelete era astfel poziţionat încât se pare că femeia a cântat până în ultima clipă. Foarte bine păstrat a fost mormântul reginei Pu-abi, care avea un inventar foarte bogat.

Podoabele reginei Pu-abi, reconstituire recentă la Mus. Chicago şi instantaneu din momentul descoperirii

Mormântul regal nr. 800, al reginei Pu-Abi

52

Mormântul reginei Pu-abi. Una dintre sclave doamnă de companie, cu diademă de aur, cercei şi colier din pietre preţioase.

Nu s-au găsit nici un fel de urme de violenţă, aşa că este foarte probabil ca, în cursul ceremoniei funerare, membrii suitei să fi fost drogaţi şi otrăviţi, murind lent pe loc. După ceremonie uşa camerei mortuare era zidită şi mausoleul parţial acoperit. Urmau alte ceremonii comemorative din care nu lipseau sacrificii umane (probabil prizonieri) şi banchete funebre, care au lăsat în urma lor un strat de cenuşă şi multă veselă. Până ce groapa era complet umplută ceremonia se repeta de mai mute ori.

Obiecte diverse din mormânt: harfă, sanie şi cutie de joc.

Bibliografie: C.L. Woolley, Ur Excavations, vol. 2. The Royal Cemetery, London & Philadelphia 1934; Champdor 1964, Fig. 83-99 H.J. Niessen, Zur Datierung des Königsfriedhofes von Ur, 1966; Müller-Karpe 1974, p. 819-821. 53

„Stindardul" din Ur Stare bună de conservare, azi refăcut în British-Museum. H = 20 cm, L = 40,5 cm. Descoperit în mormântul nr. 779, lângă un schelet de bărbat cu capul acoperit de mii de plăcuţe de lapislazuli şi câteva resturi de la un car. În dromos-ul mormântului respectiv s-au găsit mai multe schelete de soldaţi. Prima publicare Woolley op. cit. supra. Aşa numitul "stindard" (conform interpretării lui Woolley, care considera că personajul care-l ţinea în braţe era un soldat) constă din două plăci de lemn care formau, după cele mai multe opinii, pereţii cutiei de rezonanţă ai unui instrument muzical (harfă). Recent s-a propus soluţia unei cutii pentru economii, căci coarnele harfei nu au fost găsie. Decoraţia este în tehnica intarsiei. Figurinele au fost traforate şi incizate din sidef (valvă de scoică), în care uneori sunt incrustaţii cu carneol (la carele de luptă, spre exemplu), iar fondul e alcătuit din plăcuţe de lapislazuli bleu-main. Figurinele şi fondul au fost lipite pe plăcile de lemn cu bitum. Câmpul imaginii e împărţit în trei registre suprapuse. O faţă cuprinde scene de pace, cealaltă de război. Pe placa cu scene belicoase distingem în registrul superior o reuniune (poate consiliul de război). în centrul scenei e monarhul, pe care-l recunoaştem căci este redat mai mare decât ceilalţi. Spre el se îndreaptă războinici din două părţi. Ei poartă pe cap un coif simplu şi sunt înarmaţi cu lăncii şi scuri de luptă, de felul celor găsite în morminte. Ei sunt îmbrăcaţi ca figurinele de la Tell Asmar (v. supra) cu o fustă în formă de clopot, care coboară până la jumătatea gambei şi care se termină cu franjuri ascuţiţi. Pe umărul stâng au o blană cu meşe lungi. Feţele le sunt rase (şi la scheletele de soldaţi din morminte s-au găsit brice). Dinspre stânga vine şi un car cu patru roţi pline, tras de onagri (măgari sălbatici). Carul are în faţă apărători pentru protecţia echipajului. în registrul median este redată infanteria în campanie. în stânga e un şir de soldaţi cu mantii lungi şi lăncii, care mărşăluiesc (opt persoane). în centru e o scenă de luptă, iar la 54

dreapta vedem prizonierii escortaţi de învingători. în registrul inferior este figurată şarja carelor de luptă. Duşmanii căzuţi sunt călcaţi în copitele cailor. în fiecare car se găseşte câte un vizitiu şi un războinic înarmat tot cu lance. Alte suliţe de rezervă sunt aşezate lângă scutul protector. Până şi detaliile harnaşamentului sunt redate: pieptarul cu franjuri lungi (probabil curele protectoare) şi distribuitorul de hăţuri de pe jug, alcătuit din două inele, aşa cum s-a descoperit şi în necropolă. Pe faţa cu scene de pace vedem în registrul superior un banchet. în stânga "lugal", "omul mare" stă pe tron şi ţine în dreapta o cupă. Bustul îi este nud, iar partea inferioară a corpului îi e acoperită cu un veşmânt de blană cu meşe lungi, kaunakes. în jurul monarhului sunt patru servitori, care deşi stau în picioare sunt la fel de înalţi ca regele tronând. Urmează şase curteni, aşezaţi cu faţa spre monarh şi ţinând în dreapta o cupă. şi ei au bustul gol, dar poartă fuste de stofă cu franjuri ascuţiţi. Urmează un cântăreţ din harfă şi o femeie (dansatoare sau animatoare). Toate personajele masculine au faţa şi capul ras. Femeia poartă păr lung, despletit. în următoarele două registre este figurată scena aducerii tributului. în registrul median distingem de la dreapta la stânga: două personaje cu mâinile la piept (al doilea are şi un baston), care conduc cortegiul, apoi doi inşi care aduc un taur (unul îl ţine de dârlogi), urmează trei ovicaprine mânate de un individ şi apoi un personaj care duce în fiecare mână câte doi peşti. Urmează iarăşi un personaj cu mâinile la piept, după care vin doi inşi cu un taur, in individ care împinge un ţap îndărătnic şi un altul care duce în braţe in ied. în registrul inferior apar iarăşi în frunte cei doi conducători ai cortegiului, urmaţi de un personaj care duce doi onagri de dârlogi. In spatele lui sunt doi inşi care cară în spinare, primul un sac, cel de al doilea un pachet mai complicat. Scena se repetă identic, după care mai urmează două personaje cu saci pe umeri. Stilul acestei lucrări este similar cu al stelei vulturilor. Pesonajele sunt redate schematic, în atitudini hieratice, rigide, iar compoziţia uzează de repetiţie şi izocefalie. în repetate rânduri artizanul a preferat claritatea mesajului realităţii vizibile. Astfel pe car vizitiul şi războinicul sunt redaţi unul după altul, iar duşmanii căzuţi ocupă întreg spaţiul de sub onagri. Canonul proporţiilor ierarhice a fost de asemenea urmat cu străşnicie. Scenele redate pe acest "stindard" se înscru în tematica obişnuită a artei aulice care va fi perpetuată peste milenii în arta asiriană sau persană. Bibliografie: E. Strommenger, The Art of Mesopotamia, London 1964, Fig. 72, Pl. X şi XI; Champdor 1964, Fig. 22-25; Müller-Karpe 1974, Taf. 178, 1-2; Lloyd 1978, p. 163-165 şi Fig. 20; Caubet, Pouyssegur 1998, p. 61-62. 55

Coiful de paradă al lui Mes-kalam-dug. British Museum. Mormântul 1054 al lui Mes-kalam-dug ("Viteazul din ţara cea bună"), prima dinastie din Ur, pe la 2500 a. Chr. Coiful a fost lucrat prin ciocănire "au repoussé" dintr-o placă subţire de aur de 15 carate. Orificiile de pe margini facilitau ataşarea unei căptuşeli (probabil din piele), care era răsfrântă ca un tiv peste muchiile coifului. Pentru auz a fost practicat câte un orificiu mai mare în dreptul pavilionului urechii. Decoraţia coifului imita coafura la modă pe la mijlocul mileniului trei în rândurile războinicilor din lumea sumeriană. Părul era adunat întrun coc la ceafă, de unde plecau două cosiţe, care erau petrecute peste frunte, fiind susţinute de o bentiţă. Masa capilară este tratată în mod decorativ, şuviţele fiind redate prin incizii paralele, zulufii prin cercuri concentrice, iar cârlionţii fiind reduşi la nişte spirale ce se repetă fără modificări. Coafura se deosebeşte de cea purată de personajele de pe "stindardul din Ur", provenit din aceiaşi necropolă, dar coincide cu cea a lui Ea-nantum de pe stela vulturilor şi cu cea a lui Sargon din celebrul portret descoperit la Ninive. Ocupantul mormântului, Mes-kalam-dug (viteazul din ţara cea bună), a fost identificat după inscripţia de pe un sigiliu de sidef aflat într-o ladă, alături de două pumanle de aur. Mormântul mai cuprindea printre altele două cupe şi de o lucernă, tot de aur. După inscripţie Meskalam-dug a fost rege, dar surprinde lipsa din inventarul mormântului (altfel bogat) a ustensilelor de vânătoare, care era un privilegiu regal. În plus nu există nici jertfele umane, altfel omniprezente în mormintele princiare. Mormântul 1054 a fost aşezat peste un mausoleu mai vechi şi consta dintr-o cameră funerarăde piatră. Champdor 1964, Fig. 86, cf. textul de peste ilustraţia [100]; Müller-Karpe 1974, p. 821 şi Taf. 179ţ1; Lloyd 1978, p. 162 şi Fig. 84. 56

Conul lui Entemena referitor la hotărnicia dintre Lagaş şi Umma. Lut ars. H = 27 cm, D bazei 12,7 cm. Descoperit la Tello (Ghirsu). Prima publicare: F. Thureau-Dangin, Les inscriptions de Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 71 sqq. Pe la 2404-2375 a. Chr.. Muz. Louvre, Paris, inv. AO 3004. Conul de lut, un fel de bornă, istoriseşte în cel mai pur stil narativ conflictul teritorial dintre Lagaş şi Umma, care coboară cu multe generaţii în urmă, pe vremea când Mesilim din Kiş exercita hegemonia asupra întregii Mesopotamii. Cele două oraşe îşi disputau la frontiera dintre ele un taluz, sau (mai probabil) un canal de irigaţie. Cei din Umma nu voiau să recunoască aparteneţa taluzului respectiv la oraşul Lagaş, aşa cum hotărâse Mesilim. Ulterior problema a fost rezolvată prin forţă de bunicul lui Entemena, vestitul Ea-nantum, care a cucerit oraşul Umma şi care a pus capăt hegemoniei oraşului Kiş. Dar oraşul Umma tot nu a vrut să respecte hotărnicia şi acum, după trei generaţii, En-temena s-a decis să reconstruiască taluzul (sau canalul), făcând apel la judecata preoţilor lui Enlil, zeul suprem al cărui sanctuar era la Nippur. Textul se încheie cu imprecaţii la adresa nestatorniciei celor din Umma şi cu blesteme în cazul în care vor îndrăzni să mai încalce taluzul. Iată un extras din text: "Enlil, regele tuturor ţărilor, tatăl tuturor zeilor, a delimiatat frontiera prin cuvântul său... Mesilim, rege din Kiş a măsurat-o cu frânghia şi a ridicat aici o stelă... Entemena, principele din Lagaş, a binevoit să trimită mesageri la Ila în această problemă, dar Ila, principele din Umma, hoţ de terenuri, rostitor de lucruri urâte, a declarat: Acest taluz de frontieră îmi aparţine mie...". Este evident că Entemena nu mai putea rezolva prin forţă diferendul cu Umma, aşa cum o făcuse Ea-nantum şi că el a preferat să recurgă la arbitrajul preoţilor lui Enlil, în faţa cărora a venit cu un argument istoric: în vechime însuşi Mesilim, care era neutru, stabilise această horărnicie. Acest apel la evenimentele trecute este o primă dovadă de conştiinţă istorică în lumea sumeriană. Bibliografie: E. Sollberger, A. Kupper, Inscriptions royales Sumériennes et Akkadiennes, Paris 1971, p. 71 sqq; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 198, nr. 132.

57

Conul B, care prezintă reformele lui Urukaghina. Lut ars. H = 28,2 cm; D bazei = 16,5 cm. Descoperit la Tello (Ghirsu). Prima publicare: F. Thureau-Dangin, Les inscriptions de Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 76 sqq; cf. şi E. de Sarzec, Découvertes en Chaldée, 1884-1912, Pl. 32 busţ4. Sfârşitul epocii adinastice arhaice III, domnia lui Urukaghina 2351 - 2342 a. Chr.. Muz. louvre, Paris, inv. AO 3287. Conul cuprinde o scurtă dare de seamă a reformelor înfăptuite de Urukaghina. Ele vizează reducerea abuzurilor celor puternici, palatul şi templele, prin revenirea la situaţia mai veche, când aşezămintele erau mai juste. în primul rând sunt recunoscute vechile privilegii ale templelor, iar puterea palatului, care crescuse mult în dauna celei sacre este diminuată. Dar Urukaghina a ajuns în fruntea Lagaşului în urma unei revolte populare, care a dărâmat de la putere dinastia întemeiată de Ur-nanşe, şi de aceea el nu a uitat să reducă impozitele şi taxele, inclusiv pe cele percepute de către temple. Anterior ele nu fuseseră fixate în scris şi de aceea în ultima vreme preoţii pretindeau tot mai mult. S-a revenit se pare la sistemul contribuţiilor benevole, căci spune textul: "de la un capăt la altul al tării... nu mai vedeai picior de perceptor". în viziunea aceluiaşi text, Urukaghina "a instaurat libertatea" la Lagaş. Totodată sunt menţionate măsuri împotriva hoţilor, a delictelor de înşelăciune şi a crimelor de tot felul, care ar fi fost eradicate. Cu toate acestea măsurile lui Urukaghina nu pot fi categorisite drept revoluţionare şi nici măcar drept reformiste, căci idealul său nu era acela de a schimba lucrurile printr-un nou aşezământ, ci de a reveni la vremurile de demult, care păreau idilice. Ori cum, ele nu au întărit Lagaşul, căci duşmanul secular, oraşul vecin Umma îl va cuceri prin Lugal-zaggesi. Bibliografie: E. Sollberger, Corpus des inscriptions cunéiformes de Lagasch, Paris 1956, p. 50; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 202-203, nr. 137; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 70-72. 58

Kiş. Palatul presargonid. Prima publicare: E. Mckay, A Sumerian Palace and the "A" Cemetery from Kish, Mesopotamia I (1925), II (1929). Palatul dinastic arhaic este amplasat pe colina A, de circa 4,5 m înălţime. El a fost construit din cărămizi plan-convexe, specifice epocii dinastice arhaice II şi III şi se datează în perioada IIIa. Corpul principal are formă rectangulară şi o lungime totală de 41 m, iar cel secundar a fost construit la sud de acesta şi e cu ceva mai scurt. Spre est mai apare o anexă incomplet păstrată, cu intrarea. Corpul nordic (cel principal) este înconjurat ca o fortificaţie de un zid perimetral de 3,5 m grosime, între el şi clădirea propriu-zisă aflându-se un coridor de 2,3 m lăţime. La vest palatul are o curte centrală în jurul căreia sunt dispuse 9 încăperi. Construcţia sudică are ziduri mai subţiri. în extremitatea ei vestică se găseşte o sală transversală cu tavanul susţinut de pilaştri angajaţi de-a lungul pereţilor şi care are o despărţitură în capătul de sud. Sala comunică prin două porţi cu un al doilea transept, de 27 x 7,5 m, împărţit în două nave de către un şir de coloane cu un diametru apreciabil (1,5 m). într-o încăpere din partea estică s-au găsit numeroase figurine plate de fildeş, reprezentând animale, oameni şi zei, şi care vor fi provenit de la pereţii încăperii, care erau decoraţi prin intarsie. în extremitatea estică apare un portic dublu, un fel de "loggia". Pe un stilobat (zid de susţinere) de 1 m grosime se ridică un şir de coloane (de fapt ele pornesc mai de jos şi sunt practic unite prin zidul respectiv, care funcţionează ca o balustradă). Acest portic dublu va fi fost deschis înspre parc ţ grădina de recreere. în extremitatea estică se găseşte intrarea monumentală, străjuită de două turnuri şi cu o scară cu opt trepte. Cele două corpuri de clădire trebuie să reprezinte, ca mai târziu, pe de o parte zona oficială, cu sala tronului şi sanctuarul, iar pe de alta haremul (probabil clădirea mai mică). în cazul de faţă sala tronului nu este încă suficient de individualizată şi nici zona sacră nu poate fi clar delimitată, dar separarea celor două corpuri de clădire este evidentă. Cert este că la ora respectivă reşedinţa regală se autonomizase, ca o formă arhitectonică de sine stătătoare, deosebindu-se clar de templu, aşa cum o arată edificiile contemporane de la Eridu şi Mari. Bibliografie: Strommenger 1962, Abb. 17, p. 263; Müller-Karpe 1974, p. 829, nr. 51ţIII, Taf. 202ţ4; Lloyd 1978, p. 256-257 şi Fig. 76. 59

Portretul lui Sargon cel Mare. Bronz. H capului= 30 cm; cu tot cu barbă 36,6 cm. Dimensiuni naturale. Descoperit în templul lui Iştar de la Ninive de către R. Campbell-Thompson şi M.E.L. Mallowan, unde va fi fost dedicat de către fiul lui Sargon, Manistusu, care a fost fondatorul templului (mai puţin probabil să fi fost adus aici ca pradă în vremea noului imperiu assirian). Prima publicare: R. Cambell-Thompson, M.E.L. Mallowan, The British Museum Excavations at Niniveh, 1931-32, în Liverpool Annals of Archaeology and Antropology, 20, 1932, Pl. L; şi M.E.L. Mallowan, în Iraq 3, 1936, p. 104 sqq, Pl. V-VII. Epoca lui Sargon, 2350-2296 a. Chr. Muzeul Irakului, Bagdad. Urechea dreaptă şi ochiul stâng au fost parţial distruse în momentul jefuirii statuii, când globii oculari, realizaţi din ceva piatră preţioasă, i-au fost smulşi. Sargon cel Mare poartă o coafură specifică epocii dinastice arhaice (cf. stela lui Ea-nantum sau coiful lui Mes-kalam-dug) şi perioadei sargonide, ceea ce a şi asigurat datrea atât de timpurie a acestei capodopere. Părul este împleteit şi strâns la ceafă într-un coc. O altă cosiţă e adusă din spate în faţă, peste frunte, unde părul e strâns şi de o diademă. De sub ea se văd buclele decorate cu crecuri concentrice fin incizate, ca la coiful lui Mes-kalam-dug. Toate şuviţele sunt redate dealtfel prin incizii paralele, cu evident aspect decorativ. Barba este mai plastic modelată, dar cârlionţii în formă de spirală sunt dispuşi tot în şiruri regulate. Sprâncenele împreunate la rădăcina nasului sunt de asemenea puternic stilizate. în contrast cu aspectul artizanal al capilaturii, relieful facial dovedeşte o temeinică înţelegere a anatomiei umane. Globii oculari, pomeţii obrajlor sau nasul au aspect organic, real. Mai mult chiar, artistul i-a imprimat acestui portret o expresie subtilă. Pleoapa superioară uşor lăsată în jos dădea privirii un aspect meditativ, de reflexie interioară. Zâmbetul uşor schiţat subliniază aceiaşi detaşare de chestiunile cotidiene. Această capodoperă este fără egal în plastica sumeriană, care a produs în general lucrări mai primitive sub aspectul redării organicităţii fiinţei umane şi unde nu s-a pus problema portretului psihologic, chipurile având o expresie naivă (v. mai sus statuetele de la Tell Asnar, de exemplu). Bibliografie: E. Strommenger, Fünf Jahrtausende Mesopotamien. Die Kunst von den Anfängen um 5 000 v. Chr. bis zu Alexander dem Großen, München 1962, Taf. XXII-XXIII; Lloyd 1978, p. 182, Fig. 93; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 76. 60

Harta lumii de la Sippar British Museum. Placă de gresie. Sippar, pe la 1500-1400 a. Chr. Harta a fost menită să ilustreze campaniile lui Sargon cel Mare, care erau binecunoscute chiar şi aproape un mileniu după ce marele cuceritor se stinsese din viaţă. Textul cuneiform din partea de jos redă rezumativ expediţiile lui Sargon. Harta prezintă pământul sub forma unui disc, înconjurat de mări şi de cele 7 planete, care sunt cei 7 mari zei, de Lună şi de Soare (aflat în zona distrusă). În centru se găseşte Babilonul, pe Eufrat. Sunt desenate şi ţinuturile muntoase, sub formă de triunghiuri, iar Assiria sau mlaştinile de la vărsarea Eufratului sunt de asemenea menţionate. De remarcat prezenţa celor două axe, est-vest şi nord-sud, care arată că pentru sumerieni pământul era un disc brăzdat de două perpendiculare, iar titlul de "rege al celor patru zări" poate echivala cu cel de "monarh universal".

Champdor 1964, Fig. 215; B. André-Leicknam, în Ecriture 1982, p. 257. 61

Stela lui Naram-Sin Gresie roşcată. H = 200 cm; L = 105 cm, G = 18-25 cm. Pe la 2260-2223 a. Chr. Descoperită în cursul săpăturilor franceze la Susa în Elam, unde fusese adusă în mileniul doi de către unul din suveranii elamiţi ca pradă de război. Prima publicare: Délegation en Perse. Memoires publiées sous la Direction de J. de Morgan, I, Fouilles à Souse, Paris 1900, p. 144-158, Pl. X . Mus. Louvre, Paris. Stela a fost închinată victoriei lui Naram-sin asupra unor triburi nomade ce se abătuseră în zona munţilor Zagros. Relieful îl redă pe rege în fruntea ostaşilor săi escaladând versanţii muntelui. Soldaţii sunt dispuşi pe trei registre şi înaintează maiestuos, într-o poziţie rigidă, hieratică. Deasupra lor e redat Naram-sin, purtând un arc şi o suliţă. El e mai mare decât restul şi arborează aceiaşi atitudine demnă. în schimb duşmanii, care se prăbuşesc loviţi de lănci, sau care cer îndurare, sunt redaţi liber, făcând gesturi naturale. Artistul urmează o serie de convenţii ale plasticii bidimensionale, care se întâlnesc pe arii extinse din lumea orientală: proporţiile ierarhice şi atitudinea hieratică, la fel ca şi ignorarea oricărei perspective unghiulare şi a oricărei iluzii de profunzime, în favoarea clarităţii mesajului (personajele sunt dispuse pe registre, iar corpurile le sunt torsionate în mod nenatural pentru a li se vedea ambii umeri, în schimb membrele inferioare sunt redate din profil). Deasupra scenei apare zeul şamaş, soarele şi soţia sa, zeiţa Iştar, o stea. Interesant e că Naramsin poartă pe cap o tiară cu coarne, asemenea zeilor. In 62

plus, în inscripţia de pe versantul muntelui numele său e precedat de o stea, asemenea numelor de zei. Textul inscripţiei sună astfel: " Tu trecătorule, opreşte-te şi citeşte aceasţă stelă, pe care eu, zeul Naram-sin, care sunt fiul lui Sargon am lăsat-o pentru vremurile ce vor să vină... Popoarele Uman-manda (sciţi nomazi) se ridicară şi dădură năvală peste ţară. Războinici cu trup de pasăre, homunculi cu chip de cioară, astfel i-au zămislit zeii pe aceştia.... Ei jefuiră ţara gutti-lor şi ajunseră în Elam. Ei jefuiră Elam-ul şi ajunseră până la capătul lumii... Atunci eu îmi adunai armata şi i-am dat ordinele: să îndrepte pumnalul împotriva lor; să abată lancea asupra lor; să înfigă în ei pumnalul şi să-i sfâşie cu lănciile." (Labat et alii, Les religions du Proche-Orient, p. 309-311). Această stelă este dovada tendinţei lui Naram-sin de a se proclama zeu, fapt rar întâlnit în lumea mesopotamiană. Stela de faţă se încadrează într-o serie de monumente comemorative ale unor victorii din epoca sargonidă, din păcate doar fragmentar (Muz. Louvre şi Muz. Irak; Srommenger, op.cit., Taf. 114-115; Lloyd 1978, p. 184 şi Fig. 98). Bibliografie: Jastrow Jr. 1912, p. 2, nr. 2, Taf. 1; Strommenger, op. cit. la piesa anterioară, Taf. 118-119; Champdor 1964, Fig. 118; Laroche 1971, p. 25-26 şi 32; Lloyd 1978, p. 182, Fig. 96; Caudet, Pouyssegur 1996, p. 78-79.

63

Statuia lui Gudea în chip de orant. Diorit brun închis. H = 105-107 cm. Provine din Tello (Ghirsu). Perioada de sfârşit a dominaţiei guttilor, pe la 2 125 a. Chr. Muzeul Louvre, Paris. Principele din Lagaş, "ensi"- vasal al regelui din Guttium, este redat în picioaree goale şi înveşmântat doar cu o mantie cu franjuri, care-i lasă liber umărul drept. Pe cap are o căciulă cu boruri răsfrânte, făcută din blană de miel, simbol al instituţiei monarhice. Cârlionţii sunt redaţi sub forma unor şiruri verticale de spirale concentrice. Faţa lui Gudea este rasă. Chipul aproape pătrat este dominat de ochii exoftalmici cu sprâncene împreunate, redate prin linii paralele "în brăduleţ" (sau asemenea unui schelet de peşte). Gura are buze cărnoase şi uşor ţuguiate. Musculatura membrului superior drept se distinge clar. Astfel deltoidul şi bicepsul sunt bine individualizaţi, ca şi muşchii antebraţului (flexori şi pronatori-supinatori). Degetele mâinilor, prelungi şi subţiri sunt însă stilizate. Aceiaşi tratare elegantă, cu tendinţe spre reducerea formelor anatomice la planuri simple, se regăseşte şi la tratarea picioarelor. Faldurile mantiei sunt şi mai simplificate. Postura statuii este rigidă, hieratică. Capul este îndreptat înainte şi întreaga statuie este perfect simetrică. Ensi este redat cu mâinile aduse la piept în semn de rugăciune. Această atitudine pioasă corespunde scopului statuii şi reiase din incripţia care de obicei o acompaniază. Cea mai completă se găseşte pe "statuia A", similară celei de faţă, dar cu textul înscris pe mantie (vezi F. Thureau-Dangin, Inscriptions de Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 105): "Gudea, ensi din Lagaş, cel care a construit templul "en-ni-nu" al lui Ninghirsu. Pentru gloria lui Ninhursag, cea care străluceşte deasupra oraşului, mamă a copiilor şi a oraşului, spre slava ei a construit Gudea templul lui Ghrsu... El construi tronul divinităţii Sale şi îl aduse pe zeu în 64

templul său. El aduse un bloc de diorit din Munţii Magan (probabil Oman) şi ordonă să-i fie durată în el această statuie. Stăpână care în ceruri ca şi pe pământ stabileşti mersul lucrurilor, Nintud, mamă a zeilor, dăruieşte-i lui Gudea, constructorul acestui templu, o viaţă lungă. Pe nume el Te-a numit şi Te-a adus în templul său". Alte statui ale lui Gudea stând în picioare au o înălţime ce variază între 110 şi 160 cm, ultimele atingând deci dimensiunile naturale. Dintre cele 19 statui cunoscute (unele stând altele aşezate) majoritatea au fost dedicate zeului Ninghirsu şi soţiei sale Bau şi îl redau pe principele din Lagaş în calitate de veşnic închinător al lor. Ele poartă în general inscripţii ce se încheie cu numele dat statuii respective, ca "Regele a cărui mărime şi putere nu le pot purta ţările", "sau "Mama Bau a dăruit viaţa în e-sil-sir-sir (numele templului respectiv)", sau "Lui Gudea, constructorul acestui templu, i-a fost dăruită viaţa". Alte ori numele statuii ia forma unei urări: "Viaţa să fie darul meu", ori "întăreşte darul vieţii". Este evident că statuia era privită ca o entitate în sine, dotată cu viaţă proprie şi care urma să-l reprezinte pe Gudea în faţa divinităţii. Bibliografie: Laroche 1971, p. 31; Caubet, Pouysseur 1996, p. 82-83.

Statuia lui Gudea cu vas de unde se revarsă apa. Calcit verde. H = 61-62 cm. Provine din Tello (Ghirsu). Prima publicare: V. Schell, în Reveu d'Assirologie, 1930, p. 161. Perioada de sfârşit a dominaţiei guttilor, pe la 2125 a. Chr. Muz. Louvre, Paris, inv. AO 22126. După A. Negoiţă, Gândirea asiro-babiloniană în texte, Ed. şt., Buc. 1975, p. 166-167. Principele din Lagaş este redat într-o postură similară cu cea precedentă, dar ţine în mână un vas din care se revarsă apă şi peşti, simbol al oceanului primordial şi atribut al lui Ninghirsu, zeul tutelar al oraşului Lagaş. Inscripţia principală este amplasată pe partea anterioară a veşmântului şi se citeşte pe verticală: Zeiţei Geştinnana, soţia zeului Ninghişzida (închnare)...Stăpânei sale i-a dedicat Gudea, principele din Lagaş, templul lui Ghirsu pe care l-a construit şi şi-a durat propria statuie pe care a numit-o "Geştinnana dă viaţă" şi pe care a aşezat-o în templu. Pe umărul drept al stauii mai apare un text scurt: Gudea, ensi din Lagaş, care a construit templul lui Ninghişzida şi a lui Geştinnana. Bibliografie: A. Parrot, în Revue du Louvre, 1967, p. 89; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 83, nr. 39; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 82. 65

Statuia lui Gudea tronând. Diorit gri-albăstrui închis. H = 46 cm. Descoperită în două reprize: mai întâi capul în 1881 (săpături Sarzec) şi apoi corpul în 1902 (săpături Gros). Prima publicare: L. Heuzey, Une statue complète de Gudea, în Revue d'Assirologie et d'Archéologie Orientale, VI, p. 18-22 şi L. Heuzey, Fr. Thureau-Dangin, Nouvelles fouilles de Tello, Paris 1910, p. 21-25, inscripţia: p. 26-28. Pl. 1. Sfârşitul perioadei de dominaţie a Guttilor, pe la 2125 a. Chr. Muz. Louvre, Paris, inv. AO 1. Gudea este redat şezând pe un tron fără spătar. El poartă un veşmânt lung pănă spre glezne şi care-i acoperă umărul stâng. După unii comentatori pe cap el poartă o căciulă cu boruri răsfrânte (asemenea lui Hamurabi), după alţii ar fi vorba despre o coafură "stil melon". Neclaritatea rezidă în puternica stilizare a cârlionţilor, reduşi la forma unor simple pastile, încât nu se mai poate şti dacă e vorba despre o blană de miel (cum înclin eu să cred) sau despre un păr uman foarte creţ. Faţa lui Gudea e rasă. Obrazul e rotund şi bărbia e dreaptă. Faţa a fost tratată de artist în planuri mari, unul frontal şi două laterale, destul de vizibile, astfel încât figura se înscrie bine într-un pătrat. Sprâncenele, minuţios redate, se împreunează la rădăcina nasului. Ochii sunt neobişnuit de mari, iar gura e cărnoasă. Mâinile sunt înpreunate pe piept în semn de rugăciune. Musculatura membrului superior drept e sugerată cu destulă abilitate, lucru rar în arta orientală. degetele mâinilor şi picioarelor sunt alungite şi uşor stilizate. Conform inscripţiei de pe zona centrală a veşmântului această statuie a fost dedicată zeului Ninghişzida în templul lui Ghirsu, construit de către Gudea. Alte statui tronânde ale aceluiaşi Gudea au o înălţime ce variază între 77 şi 99 cm (fără cap), astfel încât unele ating 66

mărimea naturală. Bibliografie: Jastrow Jr. 1912, p. 1, nr. 1, Taf. 1; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 226, nr. 168 (statuia tronând cu planul clădirii pe genunchi, sau "statuia B"); Caubet, Pouyssegur 1996, p. 81. Inscripţia de pe cilindrul A al lui Gudea. Pe la 2 125 a. Chr. Prima publicare: F. Thureau-Dangin, Les Inscriptions de Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 135 şi 155. Gudea, cel cu inima neprihănită rosti: "Ah, lăsaţi-mă să vorbesc. Lăsaţi-mă să vorbesc. Lăsaţi-mă să rostesc aceste cuvinte. Eu sunt păstorul şi mie mi-a fost încredinţată domnia. în miez de noapte mi se arătă în vis ceva şi eu n-am înţeles ce. Doar mamei mele am îndrăznit să-i povestesc visul. Prin intermediul interpretei visurilor, ea, care ştia ce mi s-a întâmplat, mi-a tălmăcit soarta prin zeiţa Nina". Lui ensi (principelui) îi răspunse mama sa: "O, păstorul meu, îţi voi tălmăci visul... E vorba despre fratele meu Ninghirsu. El îţi ordonă să construieşti casa enninu (templul lui Ninghirsu)..." Pentru a construi templul veni elamitul din Elam şi locuitorul Susei din Susa. ţările Makkan (Oman) şi Meluha (Nubia? sau India?) erau pline de păduri în munţii lor... în munţii cedrilor, pe care nimeni nu i-a mai atins, urcă Gudea, marele preot al lui Ninghrsu şi tăie cedrii din aceşti munţi. în munţii de piatră, unde nimeni nu a mai pus piciorul se urcă Gudea, ensi al lui Ninghirsu şi aduse el de acolo mari blocuri de piatră. Ca vaca ce nu-şi pierde din ochi viţelul, aşa işi revărsă el iubirea asupra acestui templu şi ca unul căruia nici nu-i mai trebuie să mănânce aşa nu simţi Gudea obosala acestui du-te vino. Cilindrul de lut redă aceialaşi amestec de pietate şi dorinţă de faimă care l-au caracterizat pe principele din Lagaş şi textul completează inscripţiile de pe statuile dedicate aceluiaşi Ninghirsu. Bibliografie: Laroche 1971, p. 31.

67

Ur (azi Tell el-Mukeijir). Iracul de sud. Săpături H.R. Hall 1918-1919 şi C.L. Woolley 1922-1934. H.R. Hall, A Season's Work at Ur, London 1930. Rapoarte anuale C.L. Woolley, "Excavations at Ur" în Antiquaries Journal începând cu nr. 3 (1923) şi până la nr. 13 (1934), strânse într-un volum aparte, Excavations at Ur, London 1954. Sinteză: C.L. Woolley, Ur of the Chaldees, London 1935. Monografii tematice: C.L. Woolley, Ur Excavations, vol. 2-8, London & Philadelphia 1934-1974 şi C.L. Woolley, M.E.L. Mallowan, Ur. Excavations, vol. 9. The Neo-Babylonian and Persian Periods, London & Philadelphia 1962.

Ur. Vedere aeriană. În centru se distinge ziguratul.

Oraşul din vremea celei de a treia dinastii avea forma unui oval cu diametrul lung de 1 025 m şi cel scurt de 685 m. El era înconjurat de un impozant zid defensiv, refăcut din temelii în epoca neo-babiloniană. Zidul de cărămidă arsă, ştampilată cu numele lui Ur-mammu, era aşezat pe o platformăfundament, cu aspectul unui val defensiv din cărămidă nearsă, care acoperă ruinele oraşului Ur. Plan de ansamblu, după C.L. Woolley 1974 Pl. 53.

68

din prima jumătate a mileniului 3. a. Chr. La vest de zid se găseşte albia veche a Eufratului, iar la nord şi la est a fost săpat un canal lat (la circva 45 m de zid). Oraşul era accesibil numai dinspre sud, de unde trebuie să fi venit armata elamită care a distrus Ur-ul pe la 2 006 a. Chr.

În partea de centru nord a oraşului se găseşte o incintă sacră (temenos în greceşte), înconjurată de un zid masiv şi care era dedicată zeului lunii Nanna. în epoca neo-babiloniană acest temenos a fost extins, zidul trecând peste mauzoleul celei de a treia dinastii. Cel mai impozant edificiu al complexului de cult este ziguratul început de Ur-nammu şi terminat de fiul său Şulghi. El are două curţi. La sud de curtea mare se găseşte sanctuarul Epigar. Ur. Sanctuarul zeului Lunii, Nanna (Sin). Plan după Woolley 1939 Reconstituire ideală.

69

Ziguratul dedicat zeului Lunii, Nanna (Sin).

a) Primul zigurat. Sub edificiul din timpul celei de a treia dinastii se găseşte o platfornă artificială datând din epoca dinastică arhaică, care găzduia un zigurat mai vechi, construit pe vremea primei dinastii din Ur. El era amplasat într-o incintă sacră de 107 x 78 m, înconjurată de un zid gros de 11 m. Adiacente zidului de incintă, în colţul nordic şi în cel estic erau amplasate o serie de construcţii de unde provin numeroase urme ceramice şi alimentare. Edificiile au fost considerate un fel de bucătării de către Woolley, respectiv lăcaşuri de ofrandă de către Lenzen. Chiar în colţul estic se găseşte o mică curte interioară de 12 x 6 m cu un altar din cărămizi arse.

Ziguratul din Ur, imediat după descoperire 70

b) Al doilea zigurat. Construcţia lui a început sub Ur-namu şi a fost desăvârşită de Şulgi. Peste vechiul zid de incintă a fost ridicat unul nou, dar nu plin, ci cu "casete", de fapt încăperi care comunicau între ele. în curte era amplasată o cisternă şi mai multe clădiri, ale căror urme s-au păstrat destul de prost. înspre nord-est sub Amarsuena a mai fost ridicată o curte, înconjurată de un zid similar, format dintr-un şir de încăperi şi dotată cu o intrare monumentală. Conform unei inscripţii acest complex din faţa marii curţi a ziguratului era numit "casa arhivei de tăbliţe". Aici se împărţea şi justiţia, căci un alt text menţionează "plasa din care duşmanul lui Amarsuena nu scapă", ceea ce este o referire clră la procese.

Ziguratul din timpul celei de a treia dinastii. Plan după Woolley 1939. 71

Din ziguratul propriu-zis s-a păstrat intgeral doar prima terasă şi părţi dintr-a doua (este cea mai bine păstartă construcţie de acest fel). Ca toate celelalte zigurate acesta era orientat oblic faţă de punctele cardinale, cu faţa principală spre nord-est. Prima terasă de 62,5 x 43 cm şi cu o înălţime de 11 m era alcătuită dintr-un miez de cărămizi de lut uscat la soare şi cu un înveliş (gros de 2,5 m) de cărămizi arse în cuptor. Fundaţia era întărită cu asfalt. Feţele externe ale pereţilor prezintă obişnuiţii rezaliţi.

Ur. Zuguratul după restaurare, şi peretele lateral al ziguratului

Terasa este străpunsă de numeroase canale, care pătrund adânc în miezul structurii. Se pare că ele serveau la drenarea apei, căci pe terasă este posibil să fi fost amenajate "grădini suspendate". Partea superioară a terasei era întărită cu asfalt. înspre nord-est sunt amplasate scările de acces, una pe axul clădirii, două de-a lungul peretelui. În punctul unde se întâlnesc se afla o construcţie ca un baldachin (un tetrapylon, cum îi spuneau grecii, adică o poartă cu patru feţe). Scara principală continuă apoi spre cea de a doua terasă, care avea o suprafaţă de 36 x 26 m şi pereţi cu rezaliţi. Judecând după unghiul treptelor această terasă va fi avut cam 5,7 m înălţime (din care s-a păstrat doar 1,4 m). Cu oarecare aproximaţie se poate afirma că cea de atreia terasă va fi avut o suprafaţă de 30 x 11 m. înălţimea totală a ziguratului va 72

fi depăşit cu ceva 23 m. Reconstituirea lui Woolley, reprodusă peste tot, nu mai cuprinde deasupra vreo altă terasă ci o construcţie asemănătoare cu un templu.

Ziguratul din timpul celei de a treia dinastii. Reconstituire după Woolley 1939. Această construcţie este prima care să aibă trei etaje suprapuse şi prin urmare e cel mai vechi zigurat sigur atestat. Ur-nammu a construit alte zigurate similare la Eridu şi la Uruk. în cazul edificiilor anterioare nu putem şti dacă nu cumva ele nu aveau decât una sau două terase, fiind mai degrabă precursori ai "turnului lui Babel". H. Lenzen a insistat de altfel asupra faptului că edificiile anterioare ziguratelor lui Ur-nammu (v. "templul alb" de la Uruk, templul de la Tell Ukair, sau cel de la Cafadsche) nu pot fi considerate în nici un caz turnuri, căci ele căci ele au un plan pregnant dreptunghiular. De aceea şi interpretarea funcţionalităţii ziguratului din Ur pe baza celui din epoca neobabiloniană ar fi forţată (v. mai jos doc. supl. la cap. urm. s.v. ziguratul Ete-men-anki "Casa cerului şi fundamentul pământului"). Acolo inscripţia de fondare îl compară clar cu o imagine a cerului, iar cele şapte etaje colorate diferit făceau trimitere directă la cele şapte planete. Acel turn chiar că le va fi părut celor de jos că "ajungea la cer", după cum e descris în Biblie (Geneza 11, 4), dar ziguratul din ur nu este atât de înalt. Totuşi, spre deosebire de edificiile anterioare, el are o scară monumentală, ca urmaşul său neobabilonian şi prin urmare trebuie interpretat tot ca o "scară spre cer", o construcţie menită să asigure contactul cu divinitatea. Bibliografie: C.L. Woolley, Ur Excavations, vol. 5. The Ziggurat and its Surroundings, London & Philadelphia 1939; H. Lenzen, Die Entwiklung der Zikurrat von ihren Anfängen bis zur Zeit der III. Dynastie von Ur, Leipzig 1942; Champdor 1964, Fig. 1-21; Giedion 1964, p. 162-167; Müller-Karpe 1974, p. 819-823, nr. 44 şi Taf. 168-181; Lloyd 1978, p. 193-195 şi Fig. 104. 73

Tell Asmar (Eşnuna). Templul lui Gimil-sin (Şu-sin) şi palatul regal. Săpături: S. Lloyd 1935. Prima publicare: H. Frankfort, S. Lloyd, Th. Jacobsen, The Gimilsin Temple and the Palace of the Rulers at Tell Asmar, 1940, cf. P. Delougaz, S. Lloyd, Pre-Sargonid Tempels in the Dijala Region, 1942, p. 156 sqq. Complexul a fost construit pe la 2025 a. Chr. de către Iturija, guvernatorul Eşnunei în numele regelui din Ur, Gimil-sin (şu-sin). El cuprinde un templu pătrat, cu curte centrală şi un palat, care are de asemenea un sanctuar. Templul acoperă o suprafaţă de 28 x 28 m şi are zidurile perimetrale groase de nu mai puţin de 3 m şi prevăzute cu rezaliţi. Templul trebuie să fi fost mult mai înalt decât palatul, care are ziduri mai subţiri, şi nicidecum la fel de înalt, aşa cum apare pe reconstituirea lui S. Lloyd. Intrarea monumentală era străjuită de două turnuri. Printr-un vestibul se pătrundea în curtea centrală (A), care era pavată cu cărămizi bine arse. Aici se găsea un altar de cărămidă (2). Pe axul curţii, în partea opusă intrării se află "Sfânta Sfintelor", precedată de un culoar. Deasupra porţii de intrare este o inscripţie care sună astfel: "Zeului Gimil-sin (şu-sin), numit pe numele său de către Anu, lăudat de Enlil, regelui pe care Enlil l-a încoronat în inima sa ca rege-păstor al ţării (Sumerului şi Akkadului) şi al "celor patru ţinuturi (zări)", regelui preaputernic, regelui din Ur, regelui universului, celui care este zeu al său i-a ridicat acest templu umilul lui servitor Iturija, guvernator (işşaku) al Eşnunei". Camera de cult are o nişa (1), unde se găsea foarte probabil statuia lui Gimil-sin. Lângă ea se găsea un bazin pentru libaţii sau pentru sângele vicimelor. Templul comunică cu palatul, dar acesta poate fi vizitat şi intrând direct din stradă. După parcurgerea unui lung coridor se ajungea într-o antecameră (7) unde era un bazinet pentru spălarea picioarelor oaspeţilor (după un vechi obicei oriental). Palatul avea obişnuita curte interioară (5), străbătută oblic de o alee pavată cu cărămizi, care dădea spre sala tronului (7). De aici se putea intra în marea sală de ceremonii. Pereţii săi sunt mai groşi decât ceilaţi şi de aceea S. Lloyd a presupus că această sală era acoperită cu o boltă. Palatul mai cuprindea apartamentele private (6) şi un al doilea sanctuar (probabil). Accesul aici se putea face tot din stradă şi intrările erau aşezate pe axa reprezentativă. După o primă "cameră de cult" (8), urmează un vestibul (9) şi "sanctuarul" (10), cu o nişă pe peretele din spate. în lateral, după o curte urmează baia şi toaleta (11). Sub Nurahum, care şi-a obţinut independenţa faţă de regele din Ur, palatul a fost reclădit aproape din temelii, dar după un plan similar. El a mai cunoscut două refaceri până la distrugerea definitivă produsă de invazia amorită. Bibliografie: Müller-Karpe 1974, p. 834-835, nr. 54;V, Taf. 207. Lloyd 1978, p. 198-199, Fig. 106.

74

6

1

11

10 5

4

2

3 A

9

8 7

Eşnuna. Plan şi reconstituire parţială (după Lloyd 1978, Fig. 106)

Eşnunna (Tell Asmar), reconstituire idealã

75

Legenda "Potopului", varianta sumeriană. Placă fragmentară de argilă. H păstrată 10 cm, L = 12,7 cm, grosime 2 cm. Provine de la Nippur şi este o transcriere din epoca veche babiloniană (cca. 1700 a. Chr.). Muz. univ. Philadelphia (U.S.A.). Varianta assiriană a legendei potopului s-a păstrat în cadrul epopeei lui ghilgameş, pe tăbliţa a XI-a, păstrată astăzi la British Museum şi descoperită la NIniveh, în biblioteca lui Assurbanipal. H = 13,7 cm, textul fiind scris pe douî coloane. Principalele publicaţii: A. Poebel, Publications of the Babylonian Section, University Museum, Philadelphia, vol. 5, 1914; M. Civil, în (W.G. Lambert, A.R. Millard edt.), Atra-Hasis, Oxford, 1969, p. 138 sqq. În starea actuală se conservă cam o treime din text, căci lipseşte partea de sus (începutul) şi partea dreaptă, unde mai erau cel puţin alte două coloane (conţinând sfârşitul povestirii). Aceasta este singura relatare sumeriană a "Potopului", mai veche decât cea cuprinsă în epopeea lui Ghilgameş şi păstrată într-o copie de pe vremea lui Assurbanipal (668-627 a. Chr.) (v. mai jos). Varianta sumeriană începe cu crearea celor cinci oraşe sacre: Eridu, Bad-tibirra, Larak, Sippar şi şuruppak. Apoi omenirea a fost distrusă de un val de inundaţii teribile, care au durat 7 zile şi 7 nopţi, reuşind să scape doar regele Ziusudra (cel ce are viaţă lungă). Ca şi Ut-napiştin din epopeea lui Ghilgameş, regele Ziusudra va primi din partea zeilor nemurirea şi se va aşeza în insula Dilmun (Bachrein). Fragmentul păstrat cuprinde următorul text: "... cum zeii universului jurară pe numele lui Anu şi al lui Enlil, regele Zisudra ... aflându-se lângă ziduri, auzi ... "O zidule, doresc să-ţi vorbesc; ascultă cuvântul meu. Apleacă urechea la sfaturile mele: asupra tuturor căminelor, asupra tuturor aşezărilor, se va dezlănţui o mare furtună, ca să distrugă şi să stârpească toată seminţia umană. E hotărârea finală, decizia adunării zeilor, e cuvântul rostit de zeii Anu, Enlil şi Ninhurşag: regalitatea se va prăbuşi ...". Şi toate vânturile distrugătoare, toate uraganele îşi dădură întâlnire, iar furtuna mătura aşezările omeneşti. După ce urgia se abătu şapte zile şi şapte nopţi asupra pământului şi după ce vântul nestăpânit împinse încolo şi încoace enorma corabie, apăru soarele, strălucind asupra pământului şi cerului. Atunci regele Ziusudra deschise marea corabie şi se închină zeului-soare. Apoi el sacrifică numeroşi boi şi multe oi ..." Tăbliţa de la British Museum după Caubet, Pouyssegur 1998, p. 189.

76

ISTORIA POLITICĂ A MESOPOTANIEI ÎN MILENIILE II. ŞI I. A. CHR. RIVALITATEA ASIRO-BABILONIANĂ 1. EPOCA ISIN-LARSA. La finele mileniului III. şi începutul celui de al doilea a.Chr. Mesopotamia a fost invadată de către o nouă semiţie semitică: amoriţii. Sub amoriţi unele din vechile oraşe s-au bucurat de prosperitate alături de aşezările nou fondate. Astfel vechiului oraş Mari dinastia amorită i-a adus un deosebit pretigiu. După o scurtă perioadă de dominaţie assiriană în sec. XVIII a. Chr., Mari a cunoscut o epocă de mare strălucire sub domnia lui Zimri-Lin ( 1782-1759 a.Chr.). Palatul său a fost unul dintre cele mai celebre monumente de acest gen din epocă, iar frescele găsite aici se bucură azi de o binemeritată notorietate (o prezentare detaliată a lor va fi făcută în vol. II a acestui curs, la capitolul despre Siria)7. Dintre oraşele nou fondate cel care la începutul mileniului II. a prosperat a fost Larsa. El a preluat dominaţia de la Isin, alt oraş fondat de amoriţi şi care-şi exercitase hegemonia la sfârşitul mileniului precedent. în secolele XIX-XVIII a.Chr., suveranii din Larsa şi-au impus dominaţia asupra întregului sud mesopotamian, cu excepţia Babilonului, atigând apogeul puterii sub domnia lui Rim-Sin ( 1822-1763 a.Chr.). Acestei supremaţii i-a pus capăt expansiunea babiloniană sub Hammurabi. 2. VECHIUL IMPERIU BABILONIAN. între oraşele înfiinţate de amoriţi, cel care s-a bucurat de cea mai mare faimă a fost Babilonul. Scurt timp după formarea sa el a reuşit să distrugă oraşul vecin Kiş şi să se opună tendinţelor de hegemonie ale regilor din Isin sau Larsa. Cel mai important reprezentant al primei dinastii babiloniene a fost Hammurabi (1792-1750 a.Chr.). Numele său înseamnă "cel care încălzeşte" sau "cel care vindecă", fiind unul din epitetele zeului soare, Şamaş. Ascensiunea Babilonului sub Hammurabi poate fi reconstituită pe baza arhivei de la Mari, descoperită în 1936 şi care conţinea corespondeţa dintre Zimri - Lin şi Hammurabi8, precum şi pe baza " numelui anilor " din listele dinastice babiloniene. Domnia lui Hammurabi: O primă acţiune războinică comemorată prin numele unui an e cea contra lui Rimsin, care duce la cucerirea oraşelor Uruk şi Isin. Urmează doi ani de lupte minore şi apoi o perioadă lungă de pace. în al 29 - lea an al domniei lui Hammurabi se constituie o coaliţie în jurul lui Rimsin din Larsa, cuprizînd printre alţii Elamul, Subartu şi Guttinum. Hammurabi iese învingător şi în anul următor cucereşte Larsa. în al 31 - lea an de domnie el îşi goneşte duşmanii pînă în Subartu (în nord) şi Guttium (nord-est), pentru ca în anul 32 să cucerească Mari. Peste doi ani Subatu se revoltă, dar e învins. 7Săpăturile

franceze de la Mari au dus la descoperirea arhivei lui Zimri-Lin, care aruncă o lumină cu totul specială asupra relaţiilor internaţionale din epocă. În contact cu Babilonul Zimri-Lin a avut la început statutul de aliat. În texte el e numit " frate " al lui Hamurabi, ceea ce nu l-a împidicat pe acesta din urmă să cucereacă Mari în 1759. 8Aceiaşi arhivă a permis încadrarea cronologică a domniei lui Hammurabi post 1800 a. Chr., pe când anterior el fusese plasat chiar în mileniul III. a. Chr. 77

în fine , în cel de al 38 - lea an de domnie toţi duşmanii săi sunt goniţi din nou pînă în Subartu. Deşi Assur nu e amintit direct, este evident că în cursul acestor repetate campanii spre nord şi nord-est Assiria ajunge sub dominaţia lui Hammurabi. Aparent această domnie se aseamănă cu cea a suveranilor anteriori, dar în realitate Hammurabi a fondat un real imperiu, un stat centralizat. El nu s-a mai mulţumit cu o simplă dominaţie asupra unor prinţi vasali, ci i-a înlocuit pe aceştia cu guvenatori. Doar în regiunile îndepărtate el a recurs la politica aliaţilor şi a vasalităţii. Pentru a realiza un stat cu adevărat unitar Hammurabi trebuia să şteargă nu doar autnomile locale, ci să caute a topi vechile oraşe state într-o structură statală nouă. Pentru aceasta el a decis să înlocuiasca legile locale printr-o lege unică. în al 22 - lea an de domnie el se intitulează în inscripţia de pe o statuie a sa "rege al dreptului". în fine, după peste 30 de ani de muncă, probabil în 1760 el ordonă gravarea "Decretelor dreptăţii ale zeului Şamaş", adică ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de "codul lui Hammurabi". Prin aceasta limba akkadiană este ridicată la ramgul de singură limbă oficială şi în scurt timp va deveni limba relaţiilor internaţionale în tot Orientul (sumeriana rămânând o limbă de cult). Acest cod înlocuieşte obiceiurile locale şi justiţia exacitată mai ales de cler, cu o adevărată justiţie de stat. Scopul era ca legea să domnească şi să pătrundă în relaţile individuale, înlocuind vechiul "drept al giniţilor" şi "obiceiul răzbunării sîngelui" (vendetta) cu reglementările aplicate de organele judecătoreşti ale statului. De altfel justiţia era puternic centalizată: instanţa supremă îşi avea sediul la Babilon, tribunalul fiind prezidat de rege, iar instanţa de apel se găsea la Sippar. Existau de asemenea tribunale districtuale, care desemneau zone întise, cu sediul la Nippur, Larsa şi Dilbat. Tot în scopul centralizării Hammurabi a procedat şi la o reformă religioasă. Pînă la el fiecare oraş îşi avea zeul propriu, chiar dacă în ţara Sumer- ului se constituise în jurul sactuarului de la Nippur şi a zeului său Enlil un nucleu unificator sub aspectul vieţii spirituale. în continuare însă în fiecare oraş-stat suveranul se considera ensi / işşaku al zeului tutelar. De la Hammurabi zeul Marduk (zeul răsăritului de soare al amoriţilor) este proclamat de zeu suprem, adică singurul "Stăpân", Bêl. Concomitent numele semiticei Iştar a devenit sinonim cu cel de "zeiţă" pur şi simplu, cumulând atributele celorlate divinităţi feminine. Din timpul lui Hamuradi pare să dateze redactarea "Poemului Creaţiei", numit convenţional Enuma eliş, adică "Pe cînd acolo sus ...", după primele cuvinte cu care începe. Mitul are ca scop exaltarea rolului cosmizator al lui Marduk, cel care este prezentat drept creatorul si organizatorul lumii zeilor şi a celei a oamenilor. Hammurabi însuşi, alesul lui Marduk, se va intitula "zeu al regilor", ceea ce-l îl plasează între muritorii de rînd şi divinitate. însuşi codul de legi este prezentat ca o înţelegere între Hammurabi şi Şamaş (zeul soarelui şi al justiţiei), iar Hammurabi se va intitula în cosecinţă "soarele Babilonului". Reluând un obicei din timpul celei de a III-a dinasti din Ur, Hammurabi instituie obligativitatea în cazul judecăţilor, de a se jura pe numele regelui, aşa cum se jura pe numele lui Marduk. în rest, Hammurabi s-a menţinut pe linia tradiţiei mesopotamiene, proclamînd-se işşaku al lui Marduk şi mare preot a lui Bel, în numele căruia acţionează. Un alt izvor de prim rang pentru cunoaşterea organizării imperiului Babilonian îl constituie corepondenţa dintre Hammurabi şi funcţionarii săi. Desigur, cu toată stricta ierarhizare a funcţionariilor, administraţia avea încă un aer patriarhal, căci regele 78

intervenea direct în toate problemele. Totuşi administraţia a căpătat deja o structură piramidală: alături de suveran exista un fel de un prim ministru, cu sediul la Babilon, căruia i se subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi respectiv la Sippar. Lor le urmau guvernatorii oraşelor şi comunelor. Acestea erau conduse de o "adunare a notabililor", sau "sfatul bătrînilor", care se reunea sub preşedenţia unui primar, numit "rabianum". Apare chiar şi un fel de "adunare reprezentativă" a ţării la Sippar, unde sînt convocaţi uneori cei mai înalţi demnitari ai imperiului. Pentru prima oară, în mod clar administraţia palatului e separată de cea a statului. Aceată structură era dublată de o reţea de curieri, de fapt spioni ai regelui, care pe lîngă misiunea de a menţine coeziunea imperiului asigurînd comunicaţii rapide, suravegheau pe funcţionarii adminisraţiei de stat. Prin intermediul birocraţiei se asigura deci caracterul centralizat al statului. în final trebuie să subliniem că, prin instaurarea justiţiei, imperiul lui Hammurabi nu mai are aspectul unui despotism arbritar. De fapt, el nu a servit unui grup etnic sau unui oraş stat (în speţă Babilonul), ci s-a apropiat de o structură politică modernă, de ceea ce noi numim astăzi "statul de drept". Hammurabi a intrat în istorie nu prin valoarea sa de mare cuceritor (cum au fost atîţia alţii în Mesopotamia), ci în primul rînd în calitate de bun administrator. în general imaginea pe care o avem despre suveranii orientali este aceea a unei cruzimi excesive, dar corespondenţa unui Hamurapi cu birocraţii săi, sau atîtea texte administrative arată o constantă preocupare pentru o bună administrare, în actualul înţeles al cuvîntului şi nu pentru jefuirea supuşilor. Prevederile economice ale codului lui Hammurabi sunt relevante în acet sens: statul se străduieşte să asigure un sistem unitar de măsuri şi greutăţi; ba mai mult, se fixează echivalente şi cuatumul plătitor, atunci când în lipsa monedei schimbrile se făceau în raţii de orz sau în sicli de argint (unitate de greutate echivalînd cam cu 8 grame). După moartea lui Hammurabi imperiul fondat de el s-a dezagregat treptat. Fiul său a fost în continuă luptă cu Elamul şi cu tot sprijinul nomanzilor kassiţi nu a reuşit să împiedice formarea în sudul Mesopotamiei a " Regatului mării", stat independent, fondat de Ilumilu, urmaşul ultimului rege din Isin. Pe de altă parte kassiţii, munteni veniţi dinspre Zagros, s-au aşezat tot mai masiv în cîmpie, ajungînd să trăiască sub regi proprii, care nu vor întârzia să-şi afirme tot mai răspicat independeţa. în consecinţă urmaşii lui Hammurabi au pierdut treptat cotrolul asura Mesopotamiei, Babilonul fiind redus la vechea situaţie de oraş stat. în aceste condiţi el nu va mai rezista expansiunii fulgerătoare a celui de al patrulea rege al hitiţilor, Murşil I, care - iniţiind o expediţie în Siria - a trecut apoi în Mesopotamia. El a cucerit întâi Mari, pe Eufratul superior iar apoi, în 1595, a distrus Babilonul, pe care l-a jefuit cumplit. Regele hitit s-a întors triunfător în capitala sa, Hattuşaş, dar nu şi-a exploatat victoriile, căci a căzut pradă unei conspiraţii. Au urmat frămîntări şi lupte interne astfel încît hitiţii nu-şi vor instaura stăpînirea asupra Mesopotamiei. Dar nici Babilonul nu s-a putut reface şi regele kassit Agume II. s-a stabilit aici împreună cu războinici săi. El se va intitula "Rege al kassiţilor şi al akkadienilor, rege al ţării Babilonului - cea întinsă". 3. BABILONUL îN PERIOADA DOMINAŢIEI KASSITE. Epoca kassită a însemnat o perioadă de pasivitate şi slăbiciune politică pentru oraşul ce dominase altă dată Mesopotamia. întrucît limba textelor a rămas mai departe akkadiana, nu putem nici măcar preciza ce idiom vorbeau kassiţii. Se pare că unul 79

caucazian. Ei au avansat dinspre Luristanul de azi, ca un fel de aripă estică a huriţilor9. Dintre regii kassiţi ai Babilonului mai importanţi sunt Ulamburiaş, care a reuşit să unifice "ţinutul mării " şi al Babiloniei, Karaindaş III., a cărui fiică a devenit pe la 1450 a. Chr. soţia faraonului Amenofis al III-lea, Kurigalzu I., care pe la 1400 a. chr. a reuşit să se opună expansiunii statului Mitanni şi succesorul său, Burraburiaş al II-lea (13741347 a. Chr.), care a fost contemporan cu regele hitit şippiluliuma şi cu faraonul eretic Echnaton, după cum o dovedesc scrisorile păstrate în arhiva acestuia de la Tell elAmmarna, din care aflăm că regele kassit căuta să izoleze diplomatic Assiria. Totuşi, regele acesteia, Aşşur-uballit, în pofida opoziţiei babiloniene, a întreţinut relaţii diplomatice bune cu Egiptul. în cursul secolelor XV- XIV a. Chr. regii kassiţi au semnat de asemenea mai multe tratate de alianţă cu hitiţii, tocmai pentru a preîntâmpina ameninţarea asiriană. Dar, după slăbirea puterii hitite, asirienii atacă Babilonul şi în 1324 îl distrug, instaurîndu-şi aici stăpînirea pentru 6 ani. CONSULTAŢIE: Alte mari puteri în mileniul II: hitiţii şi hurriţii. În Anatolia au pătruns încă de la sfîrşitul mileniului III. diferite populaţii indoeuropene din familia centum, mai întîi luwiţii în sud-vest şi apoi hitiţii în centru. Săpăturile britanice de la Beyasultan par a fi descoperit aici capitala regatului luwit. Mai clară este situaţia arheologică din zona centrală (Cappadocia), unde factoria comercială asiriană de la începutul mileniului II., de la Kaneş, ne oferă bogate informaţii scrise despre principatele hitite. În această zonă peste populaţia indigenă s-au suprapus războinicii indoeuropeni hitiţi (numele "hatti", aparţine însă vechii populaţii). Aceste mici stătuleţe s-au unit treptat, nucleul viitorului regat constituindu-l principalul lui Anitta din Kuşşar, care în sec. XIX a. Chr. a cucerit Hatuşşaş. La începutul sec.XVII a.Chr. Hattuşil I pune bazele vechilui regat hitit, a cărui capitală e fixată mai întîi la Kuşşar, apoi la Hattuşaş. Hatuşil I se numea şi Tabarna. După el numele "Tabarna" va însemna la hitiţi "rege" prin excelenţă (similar cu Caesar la romani). La începutul secolului următor Murşil I cucereşte Alepul în Siria şi distruge în 1595 Babilonul. Dar unitatea statului este în continu minată de conflictele dintre aristocraţi, care aveau tendinţa de a reconstitui micile principate de odinioară. Către 1527 a. Chr. regele Telepinu a încercat să reformeze anumite instituţii, fixând regulile de succesiune dinastică şi căutînd să atragă nobilimea spre treburile conducerii statului. Dar după moartea sa au reisbucnit conflictele interne, de care vor profita hurriţii, din jurul lacului Van (Armenia), care au ajuns cu armatele până sub zidurile Huttuşaş-lui. În prima jumătate a mileniului II. hurriţii s-au bucurat de oarecare influenţă politică şi chiar de putere. Însăsi Assiria, după dominaţia vechiului Imperiu babilonian, se pare că a căzut sub suzeranitate hurrită. Războinicii hurriţi s-au răspândit spre sud, ajungând în sec. XVI a. Chr. să creeze un stat în nordul Siriei, numit Mitanni, care îşi avea capitala la Waşukanni. Aici elementul hurrit, care avea o puternică componentă indo-europeană (cu o limbă de tip satem), reprezenta pătura dominantă. Această 9Hurriţii

au şi ei o origine nesigură, probabil indoeuropeană. În mileniul II ei se găseau concentraţi mai ale în Munţii Armeniei, unde veniseră dispre Azerbaidjanul de astăzi. 80

aristocraţie războinică a reuşit chiar să creeze un imperiu, care - între circa 1450 şi 1350 a. Chr. - a fost singurul adversar redutabil al faraonilor dinastiei a XVIII-a. Dar aceiaşi turbulentă castă războinică indo-hurrită este responsabilă pentru fragilitatea acestei încropiri statale. Puţin după 1380, regele hitit Şuppiluliuma I. a cucerit oraşul Waşukanni. De acum încolo statul Mitanni, a fost redus la valea Haburului şi, condus tot de o dinastie hurrită, va fi un regat tampon între două mari puteri, care s-au înfruntat începând cu secolul XIV a. Chr. în nordul Siriei: noul imperiu hitit şi regatul mijlociu asirian. Şuppiluliuma I., fondatorul noului imperiu hitit şi care reuşise să cucerească cursul superior al Tigrului şi apoi Mitanni, a înnaintat în nordul Siriei până la Kadeş, stabilind aici graniţa cu o altă mare putere din epocă, Egiptul. În 1285 a. Chr., sub regele Muwatali, va avea loc prima bătălie de la Kadeş, terminată nedecis. Faraonul Ramses II. va încheia mai târziu un tratat de pace cu Hattuşil III, care fixa la Kadeş limita celor două sfere de influenţă, hitită şi egiptenă.

4. ASSIRIA Istoria politică a Assiriei cuprinde trei perioade: imperiul vechi, cel mijlociu şi cel nou. Abia în ultima Assiria a atins apogeul gloriei şi puterii, în primele două ea fiind silită să se mulţumească cu performanţe mai obscure. Imperiul vechi s-a format treptat în urma infiltrării asirienilor în nordul muntos al Mesopotamiei. Tradiţia regilor asirieni coboară până la începuturile legendare când sunt pomeniţi "cei şapte regi care trăiau în corturi". Regatul s-a constituit în jurul centrului religios de la Assur şi - spre deosebire de zona de câmpie - în Assiria nu au existat mai multe oraşe-stat concurente, ci - încă de la început - un regat unitar. Imperiul vechi a cunoscut cea mai mare întindere sub Samsiadad I (1815-1782 a.Chr.), cel care a cucerit Mari. Urmaşul său, Işme-Dagan a fost învins de Hammurabi, care a şi pus capăt primului imperiu assinian. A urmat o perioadă de circa trei secole în care hurriţii şi apoi statul Mitanni şi-au impus dominaţia asupra Assiniei. Hurriţii de altfel vor contribui la constituirea noii clase dirigente asiriene, o aristocraţie războinică ce folosea ca principală armă carul de luptă. Imperiul mijlociu a avut începuturi obscure. În primele decenii ale sec. XIV Assiria scapă de sub dominaţia mitanniană, iar regele său Assurnadinnahe II. e amintit în arhiva de la Tell el-Ammarna ca primind subsidii de la Amenophis III. pentru a lupta împotriva hiţiţilor şi mitannienilor. După cucerirea capitalei mitanniene Waşukamni de către hiţiţi, Assiria se afirmă ca o putere ambiţioasă sub Aşşur-uballit l (1365-1330 a. Chr.), contemporanul lui Echnaton şi a lui Burnaburiaş al ll-lea din Babilon.Treptat Assiria şi-a extins dominaţia asupra vecinilor. Sub Salmanassar l (1265-1235 a. Chr.) încep conflictele în nord cu statul Urartru, din Armenia de azi, iar înspre sud este lichidat principatul Hanigal-bet, succesor al statului mitannian, dominaţia assiriană întinzîndu-se până la Karkemiş. Apogeul imperiului mijlociu assirian este marcat de domnia lui Tukulti-minurta l (1235-1198 a. Chr.). El a cucerit tot sudul Mesopotaniei, pâna la Golful Persic şi insula Bahrein, ocupînd chiar Babilonul. După asasinarea lui Tukulti81

minurta, în urma unor intrigi de la palat, putera Assiriei decade. În scurt timp au fost pierdute toate teritorile cucerite, iar monarhii din Assur au încetat a se mai numi în inscripţii regi, devenind simpli "ensi" (pincipi). De fapt secolul al XIII-lea şi al XII-lea au constituit pentru Orientul Apropiat o perioadă foarte tulbure în care s-au produs o serie de transformări pe eşichienul politic, dispărînd vechi forţe şi apărând altele. Structurile politice tradiţionale au intrat într-o profudă criză, ilustrată de decadenţa a două mari civilizaţii, cea miceniană şi cea hitită (războiul "troian" a avut loc la începutul sec. XII a.Chr.). Concomitent au început a se produce invazii ale unor popoare de rasă indoeuropeană, ceea ce a declanşat vaste mişcări de populaţii: astfel la sfârşitul sec. XIII Egiptul a fost confruntat cu invaziile "popoarelor mării", cărora le-a pus capăt abia victoria lui Ramses III., pe la1170 a.Chr. Concomitent mişcările de populaţie şi anarhia, dublate de atacurile vecinilor, mai ales ale kaşkeenilor (turbulenţii vecini din nord-est), pun capăt noului imperiu hitit. În această perioadă grupuri indoeuropene din Balcani vor pătrude în Asia Mică: frigienii în centru, lidienii în vest. De altfel, se pare că "muşkii" amintiţi de analele asiriene în sec. XI erau de fapt figieni, care pe la 800 a. Chr. au constituit un stat în centrul Anatoliei. În aceiaşi perioadă grupuri indoeuropene răsăritene au înaintat tot mai profund în podişul Iran şi în cursul mileniului I. ei vor juca un rol de prim ordin în istoria politică a Orientului Mijlociu. Singurul stat care nu a fost complet zdruncinat de aceste ample mişcări (după care fierul se impune ca principalul metal folosit la unelte) a fost Assiria.

Noul imperiu assirian începe cu Assur Dan II 935-912 a.Chr., care a pornit ofensiva împotriva semiţilor arameeni. Sub el este reluată tradiţia analelor assiriene şi începînd cu domnia sa cronologia devine sigură. Sub urmaşii săi puterea Assiriei a sporit necontenit, principatele arameene fiind rând pe rând cucerite, atât cele din Mesopotania cât şi cele din Siria (dintre care cel mai important era Damascul). De remarcat este domnia lui Assurnasirpal al II-lea (883-859 a. Chr), care a mutat capitala de la oraşul sfânt Assur la Nimrud, unde a construit un nou palat imperial [numit convenţional de arheologi "palatul de nord-vest" (v. documentaţia suplimentară)]. Fiul şi urmaşul său, Salmanassar al III-lea (858-824 a.Chr.), a construit un nou palat la Nimrud (ale cărui funcţii erau legate în principal de activităţile militare şi care e numit convenţional "Fortul lui Salmanassar"). El a supus la tribut atât pe aramei cât şi iudei. Fiului său, Samşiadad V, i-a succedat în 811 a.Chr. Adadnirari III, care era minor, regenţa fiind asigurată de mama sa Sammuramat, Semiramida povestirilor greceşti. Se inagurează astfel o perioadă de declin treptat a puterii regale, când marele comandant al armatei, "turtan", ajunge să decidă destinele imperiului. Concomitent nobilimea războinică câştigă tot mai mari prerogative, iar străinii (mai ales statul Urartru) ameninţă un imperiu fragil, bazat mai ales pe forţă, teroare şi deportări masive de populaţii. Prestigiul monarhiei a fost însă restaurat de Tigletpileser III (745-727 a.Chr.). El a refăcut dominaţia Assiriei asupra Siriei şi Palestinei, cucerind chiar şi regatul philistinilor din Gaza. La moarte lăsa un imperiu ce se întindea de la Marea Caspică până la Mediterrană şi de la Golful Persic până în Egipt. El este şi autorul unei importante reforme militare şi administrative, care a avut menirea să stopeze ascensiunea marii aristocraţii războinice, pe cale să se afirme, promovând mica 82

nobilime. În principal el a întărit cavaleria uşoară în dauna carelor de luptă, lovind astfel în marea aristocraţie.

NOUL IMPERIU ASIRIAN PE VREMEA LUI SARGON II. Maxima înflorire a noului imperiu asirian are loc sub dinastia Sargonizilor, întemeiată în 722 a. Chr. de Sargon II (după unii fiul mezin al lui Tilatpileser I., nedestinat domniei, după alţii un simplu general uzurpator, care şi-a luat titlul de şarrukin, rege legitim, dupa modelul prestigios al lui Sargon cel Mare). El a reuşit să refacă imperiul tatălui său, cucerind chiar Samaria, capitala Israelului şi ciocnindu-se în Gaza pentru prima oară cu trupee egiptene. Sargon II. a decis construirea unei noi capitale la Dur-Şarrukin ("cetatea lui Sargon", azi Korsabad [v. documentaţia suplimentară)]. Fiul său, Senaherib (704 - 681 a.Chr.) a fost personalitatea cea mai contraversată a dinastiei. El s-a remarcat printr-o cruzime extremă, prin teroare, mari deportari de populatii şi chiar acte demenţiale, ca distrugerea Babilonului, cel mai mare oraş din vremea aceea, jefuit timp de un an. Dar totodată a fost un mare constructor de 83

canale şi diguri. De numele lui se leagă dealtfel introducerea culturii bumbacului în Mesopotamia. El a părăsit capitala tatălui său, Dur-Şarrukin, începând construirea unei noi capitale la Ninive, unde a ridicat "palatul de sud-vest" (v. documentaţia suplimentară). La ora respectivă Ninive era deja cel mai populat oraş al Assiriei şi era faimos pentru că aici se afla templul al lui Iştar. Fiul său Assarhadon (681-669 a.Chr) a continuat politica de cuceriri a înaintaşilor. De numele său se leagă cucerirea Memphis-ului de către asirieni în 671 a.Chr. Pe o stelă comemorând victoria lui Assarhadon este reprezentat faraonul de origine etiopiană Taharqua şi regele Sidonului, târâţi cu belciuge în nări de regele Assiriei. Cel mai important rege asirian a fost Assurbanipal (668-627 a.Chr.), fiul lui Assarhadon, ce murise la întoarcerea dintr-o expediţie de pedepsire asupra Egiptului. Assurbanipal s-a remarcat nu doar ca mare conducător de oşti ci şi ca iubitor de artă şi literatură. Biblioteca sa de la Nimive cuprindea peste 20.000 de tăbliţe, fiind adunate din ordinul lui Assurbanipal toate scrierile sumero-akkadiene cunoscute la ora respectivă. După ce a restaurat reşedinţa lui Sennacherib ("palatul de sud-vest"), el şi-a construit una nouă ["palatul de nord" (v. documentaţia suplimentară)]. Assurbanipal a înfrânt definitiv rezistenţa egipteană cucerind Teba, fapt ce va avea un deosebit răsunet în tot Orientul. În 648 a.Chr. a cucerit Babilonul, care se răsculase şi apoi Susa, capitala Elanului, devastînd tot ţinutul înconjurător (v. documentaţia suplimentară). După moartea sa însă, statul assinian va cunoaşte un rapid declin. Două noi forţe se impun cu repeziciune: mezii şi chaldeii (babilonienii).

5. IMPERIUL NEO-BABILONIAN În 625 a.Chr. s-a urcat pe tronul Babilonului caldeeanul Nabopalassar, fondatorul efemerului imperiu neo-babilonian. În 614 a.Chr. mezii au cucerit Assur, conduşi de Kyaxares, cum îi spuneau grecii (în realitate Ualeşatar), iar în 612 a.Chr. mezii aliaţi cu chaldeenii au cucerit Nimive. Moştenirea asiriană a fost împărţită după cum urmează: nordul a revenit mezilor, care ajung astfel în Asia Mică vecini cu lidienii, iar "semiluna fertilă" a fost luată de chaldeeni. În 605 a.Chr. lui Nabopalassar i-a urmat la tron fiul său Nebukadnezar, care a domnit până în 562 a.Chr. El este tiranul Nabucodonosor (Nebucadneţar) din Biblie (Daniel, 1-4), cel care a distrus Ierusalimul, deportând mulţi evrei în Babilon. Ultimul rege al imperiului neo-babilonian a fost Nabonide (556 - 539 a.Chr.), fiul preotesei lui Sin din Harran. El a reuşit într-atât să-şi nemulţumească supuşii (printre altele refuzând să-şi mai îndeplinească obligaţiile rituale de sărbătoarea anului nou), încât aceştia au privit în 539 a.Chr. pe cuceritorul persan Cyrus (Kuraş) aproape ca pe un salvator10.

10În

552 a. Chr. Nabonide a părăsit de fapt Babilonul şi pentru un deceniu şi-a mutat capitala în oaza Taima (Arabia Saudită), la aproape 1 000 de km de Babilon, lăsând în locul său pe Bel-ţar-usur (BelţaşarBaltasar din Biblie, Daniel, 5, 1-31). Acest regent l-a înfruntat de fapt în 539 pe Cirus. 84

85

DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ: Codul lui Hammurabi Stelă de diorit negru, de formă uşor conică, înălţime = 2,25 m, lăţime la bază = 1,90 m, sus = 1,65 m. Descoperită în secolul trecut la Susa, unde fusese transportată pe post de pradă de război de către un suveran elamit de la sfârşitul mileniului II. a. Chr.. Muz. Louvre, Paris. Prima publicare: V. Scheil, Mémoires de la délégation en Perse, IV, Paris, 1902, p. 11 sqq. Alte ediţii: A. Deimel, Codex Hammurabi, ed. 3 (a cura di E. Bergmann), Roma 1953; comentarii: G.R. Driver, J.C. Miles, The Babylonian Laws, vol. I, 1952, vol. II, 1955; A. Finet, Le code de Hammurabi, Paris, 1973.

La partea superioară se află o nişă rectangulară, puţin adâncită, care cuprinde un relief ce-l reprezintă pe Hammurabi în picioare prinmind de la zeul soare Şamaş, care stă pe tron, indicaţii privind deciziile legislative. Regele poartă o barbă scurtă şi are o căciulă cu boruri răsfrânte, similară cu cea a lui Gudea din Lagaş. Zeul luminii şi al dreptăţii poartă o 86

tiară simbolizând flăcârile, iar din umerii săi tâşnesc raze. Imaginea arată că inspiraţia pentru deciziile juridice ale lui Hammurabi este de natură divină. De altfel codul de legi se intitulează "Decretele dreptăţii ale lui Şamaş". Textul este scris în limba akkadiană cu semne cuneiforme pe 21 de coloane, dintre care ultimele 5 au fost şerse prin martelare (probabil cu ocazia transportului la Susa). El cuprinde un preambul, urmat de 282 de cazuri cu sentinţele aferente şi de un epilog. Redăm mai jos selectiv câteva pasaje din cod (sublinierile ne aparţin): A. Prolog: "Când sublimul Anu (zeul cerului, părintele zeilor), regele Anunnaki-lor (zei secundari) şi Enlil, stăpânul cerului şi al pământului, hotărâtorul destinelor ţării (Babilonului), i-au fixat lui Marduk (zeul răsăritului de soare al amorriţilor, ajuns zeu suprem la Babilon), primul născut al lui Enki (zeul apelor), atribuţiile lui Enlil peste toată omenirea, l-au făcut mai mare peste Igigi (alţi zei secundari) şi au chemat Babilonul după măreţul său nume11, făcându-l cel mai mare peste toată lumea şi i-au hărăzit o regalitate veşnică, ale cărei temelii sunt tari ca şi cele ale cerului şi pământului, - atunci Anu şi Enlil m-au desemnat pe mine să aduc bunăstare poporului, pe mine Hammurabi, devotatul şi temătorul de zei, să fac ca dreptatea să aibă întâietate în ţară, să dezrădăcinez răul şi nelegiuirea, ca cel tare să nu-l mai apese pe cel slab. Iar eu să strălucesc ca un soare asupra "celor cu capul negru" (locuitorii ţării Sumerului) şi să luminez peste toată ţara. Hammurabi păstorul chemat de Enlil sunt eu, cel care am adunat belşug şi prisosinţă, cel care am procurat din abundenţă tot felul de lucruri pentru cetatea Nippur (centrul cultului lui Enlil), piosul patron al templului lui Enlil (numit Ekur), Regele cel priceput care a refăcut Eridu" ... (urmează înşiruirea numeroaselor ctitorii, refaceri de temple şi de cetăţi)..."zimbrul cel puternic care-l împunge pe duşman"..."zeul printre regi, cel iscusit în înţelepciune"..."căpetenia regilor, războinicul fără pereche"..."izbăvitorul poporului său de suferinţă, cel care i-a asigurat traiul în mijlocul Babilonului, păstorul poporului său, ale cărui fapte sunt plăcute lui Iştar"..."cel care aplică legea şi călăuzeşte cinstit poporul"..." urmaşul lui Sumu-la-el (fondatorul dinastiei babiloniene), puternicul fiu şi moştenitor al lui Sin-muballit (predecesorul lui Hammurabi), vlăstar de veche regalitate, regele puternic, Soarele Babilonului, cel care a făcut să pătrundă lumina peste ţările Sumerului şi Akkadului, regele care a adus sub stăpânirea lui cele patru părţi ale lumii, favoritul lui Inanna sunt eu. Când Marduk m-a însărcinat să conduc poporul pe calea cea dreaptă şi să călăuzesc ţara, atunci eu am întocmit legea şi dreptatea în limba ţării12; prin aceasta am pus temelie bunăstării poporului şi în acel timp eu am hotărât." B. Codul propriu-zis: "1). Dacă cineva (un awilum) a învinovăţit pe altul, acuzându-l de crimă, dar nu poate dovedi, atunci acuzatorul să fie dat morţii. 2). Dacă un awilum a acuzat pe un altul de vrăjitorie, dar n-a putut dovedi, atunci cel învinovăţit să meargă la zeul Eufrat şi să se arunce în el. Dacă râiul l-a înnecat, atunci acuzatorul să-i ia casa. Dar dacă râul a arătat că acuzatul este nevinovat, 11L-au

fondat astfel "prin cuvânt". căci sumeriana devenise o limbă moartă. 87

12Akkadiana,

lăsându-l teafăr, atunci acuzatorul de vrăjitorie să fie dat morţii, iar cel care s-a aruncat în râu să ia averea acuzatorului. ........................................................................................................................................... 6). Dacă un awilum a furat din avutul templului (al divinităţii), sau al palatului (adică al monarhului), acel om va fi ucis, iar cel ce va fi primit din mâna lui lucrurile furate va fi spânzurat. ........................................................................................................................................... 8). Dacă un awilum a furat un bou sau o oaie, sau un asin, sau un porc, sau o barcă şi dacă ceea ce a furat aparţine templului (adică divinităţii) sau palatului (adică monarhului), va restitui de 30 de ori mai mult. Dacă însă este proprietatea unui muşkenu va restitui de 10 ori. Dacă hoţul nu poate restitui nimic este omorât. ........................................................................................................................................... 14). Dacă cineva (un awilum) a furat pe un tânăr născut liber va fi omorât. 15). Dacă cineva (un awilum) a ajutat să fugă prin poarta cetăţii pe sclavul (wardum) vreunui palat, sau pe sclava unui palat, ori pe sclavul unui muşkenu, acela va fi omorât. ........................................................................................................................................... 21). Dacă cineva (awilum) a spart o casă, atunci el va fi omorât în faţa găurii însăşi şi chiar acolo îngropat. 22). Dacă cineva a furat şi a fost prins la faţa locului, va fi omorât. 23). Dacă hoţul n-a fost prins, atunci omul care a fost păgubit să declare în mod cinstit, în faţa zeului, ce bunuri i-au fost furate, iar oraşul şi rabianu (un fel de prefect) în a cărui ţară sau teritoriu s-a petrecut furtul, îl vor despăgubi pe awilum de tot ce i s-a furat. ........................................................................................................................................... 35). Dacă cineva (awilum) şi-a cumpărat boi sau oi din mâna unui soldat, care boi sau oi fuseseră dăruiţi de către rege, acela îşi va pierde banii13. 36). Câmpul, grădina sau casa soldatului, a prinsului (a celui ce a căzut prizonier la duşmani), sau a datornicului nu pot fi vândute. ........................................................................................................................................... 40). O hierodulă (naditu, femeie aflată în slujba templului), un cumpărător sau un proprietar de teren, pot să-şi înstrăineze câmpul, grădina sau casa prin vânzare. Cel care cumpără însă terenul câmpului, grădinii sau casei, e obligat să-l îngrijască. ........................................................................................................................................... 110). Dacă o hierodulă sau o slujitoare la templu, care nu mai locuieşte în templu, deschide un han sau se duce într-un han pentru băutră, acea femeie să fie arsă. ........................................................................................................................................... 115). Dacă un om (awilum) a primit de la altul cereale sau bani şi a luat de la el o persoană ca zălog, dacă persoana ce se află zălogită în casa creditorului a murit de moarte naturală, nu se naşte din aceasta nici o pretenţie de drept. 116). Dacă persoana zălogită a murit în casa creditorului din pricina bătăilor sau este vorba despre monede în sensul actual al cuvântului, ci despre măsuri de argint de circa 8 grame, nimite sikli, sau şecheli. 88 13Nu

a unui rău tratament, atunci stăpânul persoanei zălogite va trebui să dovedească vinovăţia creditorului său; dacă cel mort era copilul datornicului, atunci să fie omorât un copil al creditorului; dacă era un sclav (wardum) al debitorului, atunci să se plătească o treime de mină de argint (20 de sicli) şi să piardă tot ce dăduse. 117). Dacă cineva (un awilum) a intrat într-o datorie şi din această cauză şi-a vândut soţia, ori fiul ori fiica pentru bani, sau i-a dat ca servi pentru datoria sa, aceştia vor lucra în casa creditorului sau arendaşului. în anul al patrulea va trebui să fie puşi în libertate. ........................................................................................................................................... 137). Dacă cineva (awilum) intenţionează să părăsească o sugetu (concubină), care i-a născut copii, sau o naditu (hierodulă) de la care a avut copii, va restitui femeii aceleia dota şi jumătate din câmp, grădină şi altă proprietate, cu care ea îşi va creşte copii. îndată ce copii s-au făcut mari i se va da şi ei o parte din ceea ce fusese dat pentru copii ca moştenire şi poate să se căsătorescă cu alt bărbat. 138). Dacă cineva (awilum) voişte să-şi gonească prima soţie, de la care nu are nici un copil, îi va da bani în valoarea zestrei ei, împreună cu dota cu care a venit din casa tatălui ei, pe care i-o va restitui complet şi numai după aceea o poate izgoni. 139). Dacă zestrea nu a existat, atunci i se va da o mină de argint (60 de sicli) ca plată de despărţire.140). Dacă cea cauză este o muşkenu, atunci va plăti a treia parte dintr-o mină de argint (20 de sicli)14 ...................................................................................................................................... 144). Dacă un bărbat şi-a luat o naditu (hierodulă), care naditu a dat soţului ei o sclavă (wardum), cu care el a făcut copii, dacă acest bărbat intenţionează să-şi ia o sugetu (concubină), nu-i este permis acestui bărbat (să facă astfel) şi deci nu-şi va lua o sugetu. 145). Dacă cineva şi-a luat o soţie, care nu a născut copii, iar el intenţionează săşi ia o sugetu (concubină), poate să facă acest lucru, adică să-şi aducă în casă o sugetu, dar aceasta nu va sta pe picior de egalitate cu soţia. 146). Dacă cineva şi-a luat o soţie, iar aceasta a dat soţului ei o sclavă cu care acesta a făcut copii, prin care fapt sclava s-a făcut egală cu stăpâna ei, stăpâna nu o poate vinde, deoare ce a născut copii. îi va face însă un semn de sclavă şi atunci va fi numărată printre servitoare. 147). Dacă sclava nu a făcut copii, atunci stăpâna o poate înstrăina pentru bani. ........................................................................................................................................... 159). Dacă cineva, care a trimis daruri în casa socrului său, plătind preţul de cumpărare, şi-a pus ochii pe altă femeie şi din această cauză i-a zis socrului "Nu o mai iau pe fica ta", atunci tatăl fetei va reţine tot ce i s-a dat. 160). Dacă cineva a trimis daruri în casa socrului său şi a dat şi preţul de cumpărare, însă tatăl fetei îi spune "Nu ţi-o mai dau pe fiica mea", el va restitui dublul a ceea ce i s-a dat. ........................................................................................................................................... 14Cât

pentru un sclav.

89

170). Dacă un om a avut copii cu prima lui soţie şi a avut copii şi cu sclava sa, iar el (tatăl) în timpul vieţii a zis copiilor cu sclava "Voi sunteţi copii mei", atunci ei se vor număra în rândul copiilor cu prima soţie. După ce tatăl a murit copii soţiei şi sclavei împart în mod egal averea casei părinteşti. Moştenitorul (primul născut), fiul primei soţii, îşi va alege şi va lua partea sa. ........................................................................................................................................... 175). Dacă sclavul unui palat, sau sclavul unui muşkenu, s-a căsătorit cu fiica unui om liber, cu care are copii, stăpânul sclavului nu poate să aibă nici o pretenţie de ascultare de la copii fiicei unui om liber. ........................................................................................................................................... 181). Dacă un tată n-a dăruit nici o dotă unei naditu, kadiştu sau zermaşitu (diferite categorii de hierodule15), consacrată unui zeu, după moartea tatălui său aceasta va primi o treime din dreptul de moştenire din averea părintească, pe care o va folosi numai cât va trăi. Moştenirea sa aparţine fraţilor ei. 182). Dacă un tată n-a dăruit nici o dotă fiicei sale, hierodulă a lui Marduk din Babilon şi nici nu i-a făcut vreun act, după moartea tatălui ei, ea va primi din averea casei părinteşti, odată cu fraţii săi, o treime din dreptul său de moştenire, care nu i se va socoti o feudă16. Hierodula lui Marduk va lăsa moştenirea ei cui va dori. 183). Dacă au tată a dăruit o moştenire fiicei sale, care este o sugetu, şi moştenirea ea o dă unui bărbat; dacă tatăl i-a făcut act, după moartea tatălui său ea nu mai primeşte nici o parte din averea casei părinteşti. 184). Dacă un om nu a dăruit nici o dotă fiicei sale, care este o sugetu, şi deci nici ea nu a dat nimic unui bărbat, atunci fraţiii ei, după moartea tatălui lor, vor dărui o dotă din averea casei părinteşti, ca s-o dea şi ea unui soţ. ........................................................................................................................................... 196). Dacă cineva a scos ochiul unui om liber (awilum), să i se scoată şi lui. 197). Dacă cineva a rupt osul unui awilum să-i fie rupt şi al lui. 198). Dacă el a scos ochiul sau rupt osul unui muşkenu să plătească o jumătate de mină de argint (30 de sicli). 199). Dacă el a scos ochiul sau rupt osul unui sclav al altuia, atunci să plătească o jumătate din preţul de cumpărare a sclavului17. 200). Dacă cineva a scos un dinte unui om egal cu el să i se scoată şi lui. 201). Dacă a scos dintele unui muşkenu să plătească o jumătate de mină de argint. 202). Dacă cineva a tras o palmă unui om mai presus decât el, atunci în adunarea judecătorească să i se aplice 60 de lovituri cu vâna de bou. 203). Dacă un awilum a dat o palmă unui alt awilum cu care este egal, să plătească o mină de argint. 204). Dacă un muşkenu a dat o palmă unui alt muşkenu, să plătească 10 sicli de 15Nu

sunt aici amintite prostituatele sacre, zikru, care erau în stare de sclavie. o donaăie condiăionată ăi viageră, ci ea va avea drepturi depline asupra ei. 17Cum un sclav era preăuit la 20 de sicli, despăgubirea pentru rănirea lui va fi fost de circa 10 sicli. 90 16Adică

argint. 205). Dacă sclavul cuiva a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche. 206). Dacă într-o încăierare, cineva loveşte pe altul şi îi face o rană, dacă va jura: "Nu l-am lovit cu intenţie", să-l plătească numai pe medic. 207). Dacă din pricina loviturilor sale rănitul a murit, de va jura că n-a fost cu intenţie şi dacă cel mort era om liber, va plăti o mină de argint. 208). Dacă este un muşkenu, va plăti o treime dintr-o mină de argint (20 sicli). 209) Dacă cineva a lovit pe fiica unui om liber provocându-i avortul, atunci va plăti pentru fetus 10 sicli de argint. 210). Dacă femeia a murit i se va omorâ şi lui o fiică. 211). Dacă cineva prin lovire a provocat avortul unei fiice de muşkenu, va plăti cinci sicli de argint. 212). Dacă acea femeie a murit va plăti o jumătate de mină de argint (30 de sicli). 213). Dacă a lovit pe sclava cuiva provocându-i un avort, va plăti doi sicli de argint. 214). Dacă sclava aceea a murit, el va plăti o treime dintr-o mină de argint (20 sicli). 215). Dacă un medic a făcut cuiva o operaţie grea cu cuţitaşul de bronz şi l-a însănătoşit... va primi 10 sicli de argint. 216). Dacă cel operat era un muşkenu, va primi 5 sicli de argint. 217). Dacă era sclavul unui om, atunci stăpânul sclavuui va plăti medicului 2 sicli de argint. ........................................................................................................................................... 224). Dacă un medic de boi sau de asini a făcut o operaţie grea unui bou sau unui asin şi l-a vindecat, atunci stăpânul animalului va plăti medicului o şesime de siclu de argint ca onorariu. ........................................................................................................................................... 226). Dacă un fierar a tăiat semnele distinctive de sclav ale unui rob, fără învoirea stăpânului sclavului, să i se taie şi mâna fierarului aceluia. ........................................................................................................................................... 229. Dacă un constructor a clădit o casă pentru cineva, dar n-a făcut lucrul destul de solid, încât casa pe care a făcut-o a căzut, omorându-l pe proprietarul ei, atunci să fie omorât şi constructorul. 230. Dacă a fost omorât un copil al proprietarului casei, atunci să fie omorât şi un copil al constructorului. 231. Dacă a fost omorât un sclav al proprietarului casei, atunci să se ceară de la constructorul casei un sclav în schimb. ........................................................................................................................................... 241. Dacă cineva a însrăinat un bou pe care îl închiriase, va plăti o treime de mină de argint (20 sicli).18 ........................................................................................................................................... 18Adică

aproximativ cât pentru un sclav.

91

257. Dacă cineva a angajat un plugar, îi va plăti 8 gur19 de cereale pe an. 258. Dacă un om a angajat un servitor la vite îi va plăti 6 gur de cereale anual. ........................................................................................................................................... 261. Dacă cineva a închiriat un păstor să pască vitele, va plăti proprietarului 8 gur de cereale. ........................................................................................................................................... 267. Dacă un păstor a fost neglijent, din care pricină s-au îmbolnăvit oile, atunci el va plăti în vite şi oi, paguba cauzată proprietarului, fiindcă a lăsat să se întindă boala în ţarc20. 280. Dacă cineva a cumpărat un sclav ori o sclavă în străinătate şi, reîntors în ţară, stăpânul sclavului sau sclavei şi-a recunoscut sclavul sau sclava sa şi dacă va dovedi că sclavul sau sclava sa sunt autohtoni, atunci ei vor fi eliberaţi fără despăgubire. 281. Dacă ei sunt supuşii unei alte ţări, atunci cumpărătorul va declara în faţa unui zeu suma pe care a plătit-o, iar stăpânul sclavuluzi sau sclavei va da cumpărătorului banii pe care i-a plătit şi-şi va elibera sclavul sau sclava. EPILOG Legile dreptăţii pe care Hamurabi, regele înfăptuitor, le-a aşezat şi prin care el a făcut ca ţara să apuce pe calea cea bună şi spre o guvernare fericită. Eu Hamurabi, regele cel desăvârşit, n-am fost fără de grijă şi nepăsător pentru cei cu capul negru (poporul Babiloniei), pe care mi i-a dăruit Enlil şi a căror păstorie mia încredinţat-o Marduk. ţinuturi paşnice am căutat pentru ei, am păşit peste mari greutăţi;... am stârpit pe vrăjmaş în sus (nord) şi în jos (sud), am pus capăt războiului şi am pregătit ţării belşugul;... Zeii cei mari m-au chemat pe mine, aşa am devenit eu păstorul binefăcător al cărui sceptru este dreptatea, a cărui umbră ocrotitoare este întinsă peste toată cetatea (în ţinuturile cu climă deşertică umbra e o binecuvâtare); la sânul meu am purtat popoarele ţării lui Sumer şi Akkad şi ele au înflorit sub protecţia mea. Totdeauna le-am diriguit în pace. Le-am ocrotit cu înţelepciunea mea, pentru ca cel tare să nu-l mai apese pe cel slab, iar dreptatea să fie dată văduvei şi orfanului. în Babilon, cetatea pe care Anu şi Enlil au înălţat-o, în Esagila (templul lui Marduk din Babilon), templul ale cărui temelii sunt tari ca cele ale cerului şi pămqntului, am scris pe piatră cuvintele mele preţioase; în faţa imaginii mele (se referă la relieful din partea de sus a stelei), regele dreptăţii, pentru ca după ea să se conducă justiţia ţării, să se aplice legile ţării, să se facă dreptate celui oprimat. Eu sunt regele regilor, cuvintele mele sunt nepreţuite, priceperea mea fără egal. Din porunca lui Şamaş, marele jude al cerului şi pământului, dreptatea mea predomină în ţară; prin cuvântul lui Marduk, stăpânul meu, preceptele mele să nu întâmpine înpotrivire. 19Probabil

opt saci. Estimarea de către unii a unui gur la 250 l este exagerată, căci plata anuală ar echivala cu 26 de saci, ceea ce este prea mult. 20Aceiaăi grije pentru separarea animalelor bolnave apare ăi în Biblie (Exod. 22, 9). 92

........................................................................................................................................... (urmează ameninţări şi blesteme cumplite la adresa celor care ar nesocoti prevederile acestui cod). După A. Negoiţă, Gândirea asiro-babiloniană în texte, Buc. 1975, p. 304-359. Prologul şi epilogul codului exprimă concepţia lui Hamurabi despre monarhie şi funcţiile sale. Regele insistă în primul rând pe ideea de dreptate, dar văzută nu ca o justiţie echidistantă şi "oarbă", căci el se simte chemat să-l ajute pe cel slab şi impilat. în al doilea rând Hamurabi se declară răspunzător pentru bunăstarea supuşilor săi, comparându-se fie cu soarele dătător de viaţă, fie cu umbra binefăcătoare deasupra Babilonului. Chiar şi politica de cuceriri este justificată prin dorinţa de a aduce pacea şi ordinea pentru ai săi. Nu în ultimul rând monarhul ţine să amintească ctitoriile sale precum şi restaurările vechilor monumente pe care le-a patronat. Codul este un izvor de primă mărime pentru societatea babiloniană din prima jumătate a mileniului 2. Sunt amintite trei categorii de locuitori ai oraşului, awilum, muşkenum şi wardum. Ultima înseamnă cu siguranţă sclav, căci un wardum poate fi vândut (fiind preţuit cam cât o vită), sau eliberat. Un muşkenum era preţuit dublu, iar un awilum de cinci ori mai mult. Numai pentru un awilum însă se aplica legea talionului ("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), cunoscută şi din Biblie. înseamnă că aceştia erau cetăţenii propriu-zişi, de origine amorită, căci lor li se recunoaşte dreptul de tip semitic. şi muşkenum, par să fie tot oameni liberi, căci ei posedă sclavi sau alte bunuri, dar erau de rang inferior şi foarte probabil nesemiţi, căci lor nu li se aplică legea talionului. înseamnă că ei erau fie străini, aşezaţi din motive economice la Babilon, fie poate urmaşii populaţiei autohtone, sumeriene, care nu va fi dispărut complet în urma invaziei amorite. Pe de altă parte, trebuie remarcat şi faptul că legea protejează pe proprii cetăţeni de sclavie, ca şi pe cei ai statelor străine, recunoscute de Hamurabi, dar în esenţă wardum sunt de alt neam decât populaţia ţării. Familia, şi în legătură cu aceasta dreptul la moştenire, erau de asemenea protejate prin lege. Familia era monogamă, dar cum mai importantă era procreaţia, o femeie sterpă putea aduce cu ea o sclavă, care să facă copii în locul ei (aceştia deveneau moştenitori legali şi sclava nu mai putea fi vândută). Altfel, soţul la rândul său, putea să-şi ia pentru acelaşi scop o concubină. După un vechi obicei semitic, pe care-l întâlnim şi în Biblie, femeile erau cumpărate de la tatăl lor, care însă era obligat să le înzestrească. Primul născut mascul era principalul moştenitor, fetele putând fi date în slujba templelor, unde rămâneau în diferite grade de dependenţă. Pentru prostituţia sacră se foloseau însă sclave.

93

EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ. A fost un poem epic, căci figura centrală este un rege legendar din Ur, dar a avut şi un profund caracter religios, căci tema centrală este căutarea nemuririi. Poemul a fost scris pe 12 tăbliţe de lut (cea mai lungă are 300 de rânduri), care s-au păstrat fragmentar. Majoritatea tăbliţelor provin din biblioteca lui Assurbanipal de la Ninive. Tăbliţa a 11-a cuprinde relatarea despre potop (cf. şi mai sus). Poemul a cunoscut o largă difuziune în antichitate (există şi o variantă hitită, de exemplu). Textul versiunii asiriene a fost mai întâi publicat de P. Jensen, Assyrischbabylonische Mythen und Epen, VI, 1900 şi analizat de acelaşi în Das Gilgamesch Epos in der Weltliteratur, vol. I (1906), vol. II (1926). Alte traduceri: în germană, A. Scott, Das Gilgmesch-Epos (1934), în engleză R. Cambell Thompson, The Epic of Gilgamesh (1930), N. K. Sandars, în colecţia The Penguin Classics (1960), în franceză G. Conteneau, L'épopée de Gilgameš (1939) şi R. Labat (1961). în româneşte epopeea a fost tradusă de I. Mihălcescu (1921), V. şerbănescu şi Al. Dima (1966) şi A. Negoiţă, Gândirea asiro-babiloniană în texte, Buc. 1975, p. 108-182. Conţinutul poemului poate fi astfel rezumat. Pentru început este prezentat eroul Ghilgameş, plăsmuit de zei, cel care "a văzut totul, până la marginea pământului" şi care a dobândit cele mai tainice cunoştiinţe, spre exemplu "a povestit cele de dinaintea potopului". La începutul poemului propriu-zis Ghilgameş este prezentat ca un suveran foarte activ, care ziua îşi extenua supuşii, forţându-i pe tineri să lucreze la zidurile oraşului Uruk şi ale sanctuarului Eanna. în plus noaptea pertrecea cu tinerele fete în sanctuar. "Cu toba sunt sculaţi locuitorii lui. Ghilgameş nu -l lasă pe fiu tatălui său. Ziua şi noaptea [mândria lui e fără margini]. Acesta-i oare păstorul [împrejmuitului] Uruk? Acesta-i al lor [...] păstor, îndrăzneţ, mândru şi înţelept? Ghilgameş nu lasă pe fecioară [mamei sale], Pe fiica ostaşului, pe soţia starostelui!" (Tăbliţa I, coloana II, versurile 22-29, apud A. Negoiţă, op.cit., p. 109). La rugăminţile disperate ale locuitorilor din Uruk zeii au creat un monstru care săl poată înfrunta pe energicul rege şi să scape pământul de el. Astfel s-a născut Enkidu, un ins cu o forţă ieşită din comun şi foarte sălbatec, care trăia alături de fiare. Cei doi se încaieră, dar în cele din urmă Ghilgameş iese învingător. Admirându-se şi respectânduse reciproc cei doi devin buni amici, ca doi fraţi. împreună ei vor înfăptui vitejii mari, ca distrugerea balaurului Humbaba din pădurea cedrilor. Dar faima lor depăşeşte pământul şi ajunge la zei. Iştar, planeta Venus, zeiţa frumuseţii şi fecundităţii, principiul feminin prin excelenţă, se îndrăgosteşte de Ghilgameş, dar acesta o respinge, ştiind că toţi cei care au îndrăgit-o au murit ucişi de "destinul funest". Ghilgameş îI spune zeiţei: "Pentru Tamuz (zeul vegetaţiei, care murea iarna şi învia primăvara), iubitul tinereţii tale, 94

Tu ai orânduit jelirea an de an. (........................................) Apoi ai iubit pe paznicul cirezii, Care îngrămădea mereu la pâini pentru tine Si zilnic îţi tăia la iezi; Tu l-ai lovit şi l-ai prefăcut în lup, încât acum paznicii săi (cei tineri) îl alungă şi câinii săi îi muşcă coapsele. Apoi tu ai iubit pe Işullanu, grădinarul tatălui tău, Care continuu ţi-a adus coşuri cu curmale şi zilnic îţi făcea bogată masa" (Tăbliţa a VI-a, versurile 45--46 şi 58-66, apud A. Negoiţă, op.cit., p. 139-140). Ssupărată de refuzul lui Ghilgameş, Iştar îl roagă pe Anu să creeze Taurul Cerului, care să-i răpună pe cei doi şi să distrugă cetatea Uruk, dar ei îl biruie şi Enkidu o jigneşte chiar pe zeiţă arncând o coapsă a monstrului la picioarele ei şi copleşind-o cu injurii. în consecinţă Enkidu se înbolnăveşte şi moare. Cuprins de durerea pierderii celui mai bun prieten Ghilgameş realizează drama morţii şi decide să câştige nemurirea. Pentru aceasta el merge să-l caute pe Utnapiştim, omul care a obţinut nemurirea de la zei. Utnapiştim locuia într-un fel de paradis, situat pe un alt tărâm (insula DilmunBachrein), în centrul pământului, de unde izvorau cele patru fluvii şi unde creştea arborele vieţii. Pentru a ajunge acolo însă, Ghilgameş trebuia să treacă de mai multe probe de tip iniţiatic. în primul rând a trebuit să străbată tunelul prin muntele Maşu, pe unde venea Soarele în fiecare zi, ca să lumineze pământul, şi care era păzit de doi oameni-scorpioni. Ajuns pe "celălalt tărâm" Ghilgameş traversează o pădure miraculoasă şi pe malul mării o întâlneşte pe nimfa Siduri (în unele veriante o hangiţă). Ea caută să-l ademenească şi să-l abată din drum, dar eroul persistă şi atunci nimfa îl îndreaptă spre corăbierul lui Utnapiştim, care-l va ajuta să traverseze "apele morţii". Ajuns la Utnapiştim eroul află povestea acestuia, cum au hotărât într-o zi zeii să distrugă omenirea, dar el a fost anunţat şi când a sosit potopul a scăpat cu soţia sa întro arcă. După potop ei au devenit "rude ale zeilor" şi au căpătat nemurirea, fiind aşezaţi în acest paradis. "Utnapiştim a zis către el, către Ghilgameş: Am să-ţi descopăr ţie, Ghilgameş, un lucru ascuns şi un secret al zeilor am să ţi-l spun ţie. şuruppak, o cetate pe care o cunoşti şi care-i situată pe malul Eufratului, Această cetate era veche cum erau şi zeii din ea, Când zeii cei mari se gândiră să dea drumul potopului. (........................................................................) Ninigiku-Ea era şi el de faţă cu ei; Cuvintele lor le spuse întocmai unei colibe: Colibă de trestie, colibă de trestie! Perete, perete! Colibă ascultă! Perete ia aminte! Omule din şuruppak, fiule al lui Ubar-tutu, Dărâmă-ţi această casă şi construieşte-ţi o corabie! 95

Părăseşte-ţi avutul şi caută viaţa. Dispreţuieşte bunurile (pământeşti) şi păstrează-ţi viu sufletul! în corabie să iei sămânţa a toată vietatea. Corabia pe care o construieşti Să aibă măsurile bine luate. Egale să fie lungimea şi lăţimea. întocmai ca şi Apsu s-o acoperi pe ea. Eu am înţeles şi am zis către Ea, stăpânul meu: Iată stăpâne, ceea ce tu ai poruncit Eu voi fi fericit să împlinesc". (.............................................) Urmează descrierea corabiei, care avea o formă pătrată (cu aria de un iku, adică 3 600 m²) şi înălţimea de 120 de coţi (cca 50 m). Era izolată cu smoală şi asfalt, iar lemnul îmbibat cu ulei şi îmbinările atent călăfătuite. Utnapiştim a adunat acolo toate veţuitoarele şi tot avutul şi familia sa şi când a văzut semnele furtunii s-a închis în luntru. "Cu prima licărire a zorilor Un nour negru s-a ridicat de la răsărit. înlăuntrul lui Adad (zeul furtunii şi fulgerului) tună, în timp ce Sullat şi Hanis (vânturi) merg în frunte, înaintând ca nişte crainici pe dealuri şi câmpii. Erragal (stăpânul Lumii de jos) rupe zăgazurile (infernului), Ninurta (zeul războiului, şi izvoarelor, stăpânul canalelor) urmeză şi dă drumul zăvoarelor, Anunakii (zeii Lumii de jos) înalţă torţele Fâcând să ardă ţara cu vâlvătaia lor Mânia lui Adad ajunse până-n ceruri, El preface în întunerec tot ce-a fost lumină. întrega ţară s-a spart ca o oală! O zi întreagă a suflat furtuna de sud". Până şi zeii se adună îngroziţi în ceruri. "şase zile şi şase nopţi A suflat vântul nimicitor, Când furtuna din sud a măturat ţara. Când a venit ziua a şaptea furtuna de sud [care a adus ]potopul şi-a potolit bătaia. Ea se luptase întocmai ca o armată. Marea s-a liniştit, furtuna s-a domolit, potopul a încetat. Eu m-am uitat la vremea de afară: Liniştea domnea în ea, Dar toată omenirea se prefăcuse în tină". Corabia s-a oprit în cele din urmă pe muntele Nisir. "Când a şaptea zi sosi, Am dat drumul unui porumbel şi l-am lăsat să zboare. Porumbelul a ieşit, dar s-a înapoiat, Fiindcă nici un loc de aşezare nu era vizibil, el s-a întors înapoi. 96

Atunci am dat drumul şi am lăsat liberă o rândunică. Rândunica a plecat dar a venit înapoi. Fiindcă nici un loc de aşezare nu era vizibil, ea s-a întors înapoi. Atunci am lăsat liber şi i-am dat drumul unui corb. Corbul a plecat şi văzând că apele s-au micşorat, El a început să mănânce, să se rotească, să croncăne şi nu s-a mai întors. Atunci le-am lăsat pe toate (vietăţile) în cele patru vânturi şi am adus o jertfă". Atraşi de jertfă zeii se întorc. Până la urmă apare şi Enlil cel care declanşase totul şi care acum se mâniază că a mai scăpat cineva, prin urzeala lui Ea. Dar ceilalţi zei intervin, arătând că nu toată omenirea merita să moară, căci nu toţi oamenii erau răi. înduplecat, Enlil spune: "Până acum Utnapiştim n-a fost decât un om. De acum înainte Utnapiştim şi soţia lui vor fi ca unul dintre noi zeii". şi Utnapiştim continuă: Astfel ei m-au luat şi m-au făcut să locuiesc în depărtare la gura râurilor. Dar acum cine va chema pe zei în adunare pentru tine, Ca să poţi să găseşti viaţa pe care tu o cauţi? (Tăbliţa a XI-a, rândurile 11-15, 21-34, 96-108, 127-134, 145-156 şi 194-198, apud A. Negoiţă, op.cit., p. 166-173). Practic Ghilgameş ar fi trebuit deci să fie sub protecţia vreunui zeu, care să ceară celorlalţi zei în adunare nemurirea pentru el, ceea ce nu era cazul. Totuşi Utnapiştim îl supune la o ultimă probă, să nu doarmă şapte nopţi şi şapte zile, căci astfel, învingând somnul, el va reuşi să învingă şi moartea. Dar Ghilgameş adoarme aproape instantaneu şi nu se trezeşte decât după şapte zile şi şapte nopţi. Dându-şi seama că nu a trecut proba eroul este deznădăjduit, dar Utnapiştim, în compensaţie îi spune de unde poate culege planta care redă tinereţea. Ghilgameş coboară în străfundul mării

Relief assirian de la Dur Sharukkin, reprezentând un "erou" îmblânzitor de lei. Alabsatru. H = 5,45 m. Muy. Louvre. 97

şi culege floarea cu spini, pe care urma să o consume la bătrâneţe pentru a reîntineri. Eroul îi explică corăbierului Urşanabi, care-l conducea pe drumul de întoarcere: "Urşanabi, această iarbă este o plantă aparte; Prin ea cineva îşi recapătă suflul vieţii. O voi duce la Uruk, cel întărit cu ziduri, am să fac [...oamenii?] să mănânce planta[...]! Numele ei va fi: omul întinereşte la bătrâneţe. Chiar eu voi mânca şi mâ voi întoarce la tinereţea mea!" (Tăbliţa XI, versurile 278-283, apud A. Negoiţă, op.cit., p. 176). Dar pe drumul de întoarcere, când se scălda, un şarpe i-a mâncat planta şi eroul s-a întors la Uruk fără ea. Şarpele, care-şi schimbă pielea anual "întinereşte" astfel. Tăbliţa a XXII-a este adăugată ulterior şi nu are legătură directă cu restul epopeii. Ea îl prezintă pe erou inspectând zidurile oraşului Uruk. S-a spus pe nedrept că epopeea lui Ghilgameş ilustrează o viziune pesimistă, despre imposibilitatea omului de a-şi transcede statutul de muritor. Dar în realitate Utnapiştim a făcut-o şi chiar lui Ghilgameş i s-a oferit şansa, dar nu a rezistat somnului. De altfel epopeea ne asigură că există şi elixirul tinereţii, doar că vicleanul şarpe i l-a furat eroului nostru. După cum spune M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Buc. 1991, p. 87, această epopee "este mai degrabă relatarea dramatizată a unei iniţieri ratate". AMULETĂ REPREZENTÂNDU-L PE DEMONUL PAZUZU Bronz. H = 14,7 cm. Provine din Asiria şi se datează la începutul mileniului 1 a. Chr. Muz. Louvre, Paris, inv. MNB 467. Monstrul este redat într-o atitudine ameninţătoare, cu mâna dreaptă ridicată şi ghiarele scoase şi cu toate cele patru aripi larg desfăşurate. Picioarele îi sunt de pasăre. Capul este grotesc, cu sprâncenele groase şi încruntate, cu gura larg deschisă, care lasă să se vadă dinţii. Redarea figurii este de-a dreptul expresionistă. Pe cap demonul are o verigă, care servea la atârnarea amuletei. Totodată coada este răsucită pentru a forma la spate un mâner suplimentar. Pe spate 98

se găseşte următoarea inscripţie: "Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa. Regele spiritelor rele, a vântuli care iese furios din munţi şi care face furtună, acela sunt eu". Scopul amuletei era apotropaic. Acest demon, mai rău decât alţii, urma să-i alunge înapoi în "Lumea de dedesubt" pe semenii săi mai slabi. Atare gen de magie era foarte răspândit, nu numai în Mesopotamia, ci şi în toată lumera orientală. Bibliografie: F. Thureau-Dangin, în Revue d'Assyrologie XVIII (1921), p. 189 sqq. B. André-Leicknam, în Ecriture 1982, p. 254, nr. 204; Caubet, Pouyssegur 1998, p. 164-166. "REGINA NOPŢII", (BURNEY RELIEF) Placã de lut; 49,5 x 37 x 4,8 cm. British Museum. inv. 2003,0718.1. Provine din Iracul de sud, Babilonia. 1.800-1.750 a.Chr. Urme microscopice de ocru roşu pe corp, gips pentru zonele albe şi cãrbune (nu bitum) pentru cele negre. Relieful o reprezintã pe zeiţa Ishtar nudã, cu aripi şi picioare de pasãre, un tip iconografic obişnuit în lumea mesopotamianã (care a supravieţuit pânã în epoca romanã). Pe cap zeiţa frumuseţii şi feminitãţii poartã tiara cu coarne duble iar în mâini ţine câte o brãţarã. Ea stã pe doi lei şi este flancatã de douã bufniţe. Bibliografie: H. Frankfort, The Burney Relief, în Archiv für Orientforschung, Graz, Ernest Weidner, 1937; P. Albenda, The "Queen of the Night" Plaque - A Revisit, în Journal of the American Oriental Society, 125, 2, 2005; www//britishmuseum.org/collection_online

ASSUR. PREZENTARE GENERALĂ. Principalele săpături în cea mai veche capitală a regatului assirian s-au desfăsurat între 1903 şi 1913, sub conducerea lui W. Andreae. Practic o parte din echipa care lucra deja la Babilon (dirijată acolo de R. Koldewey) a fost trimisă la mai bine de 500 km nord, pentru a încerca o săpătură stratigrafică într-un sit unde pânza freatică să nu împiedice descoperirea nivelurilor mai vechi de primul mileniu a. Chr. (cum este cazul în sudul Mesopotamiei). Principalele publicaţii sunt rapoartele arheologice periodice ale lui W. Andreae în Wissentschaftliche Veröffentlichungen der deutschen Orientgesellschaft, nr. 10 (1909), 23 (1913), 24 (1913), 39 (1922), 58 (1935) şi sintezele aceluiaşi autor, Farbige Keramik aus Assur, Berlin 1925 şi idem, Das Wiederstandende Assur, Leipzig 1938 (reeditată München 1977). 99

Assur, Plan (după W. Andreae 1938, Pl. I). Misiunea germană de dinainte de primul război mondial, care a săpat sub conducerea lui Koldewey ăi Andreae în Babilon ăi Assur, a impus metoda stratigrafică în arheologia mesopotamiană. La Assur Andreae ăi-a împărăit situl în carouri ăi a început prin a săpa mai multe "secăiuni de control" orientate est-vest ăi amplasate din 100 în 100 de m. Abia apoi a procedat la dezvelirea principalelor clădiri (el fiind de formaăie arhitect a arătat un mult mai mare interes pentru structuri ăi stratigrafie decât pentru inscripăii, dar nu i-au lipsit filologii din echipă). Din punct de vedere metodologic o lucrare de referinăă este Die archaischen Ischtar Tempel, Leipzig 1922, care prezintă săpăturile din nivelurile cele mai de jos ale sanctuarului, templul lui Iătar fiind fondat încă din epoca dinastică arhaică ăi funcăionând în perioada sargonidă, adică cu câteva secole bune mai devreme decât începuturile primului regat assirian. Nivelul cel mai nou aici datează din epoca partă ăi sasanidă timpurie (distrus pe la 256 p. Chr.). 100

Assur era amplasat pe un promontoriu de calcar, ce domină punctul în care Tigrul îşi desparte apele în două braţe. Principalele edificii datează din perioada Imperiului Mijlociu, dar toate epocile sunt reprezentate. Prima fortificaţie a fost realizată de Şamşi-adad I., contemporanul lui Hamurabi şi avea o formă aproximativ triunghiulară. Pe la 1 300 a. Chr. Adad-nirari I. a construit din cărămidă arsă marele chei de-a lungul braţelor Tigrului. Apoi, Tuculti-ninurta I. (12441208 a. Chr.) a dispus să se sape în faţa vechii incinte un şanţ defensiv de 20 m lăţime (fără apă). In fine, conform unei inscripţii Salmanasar III. (858-824 a. Chr.) a refăcut din temelie zidul de incintă şi l-a dublat cu încă unul, care e amplasat la exterior şi care spre sud-est include şi "oraşul nou", mergând pe lângă canalul care uneşte cele două braţe ale Tigrului. Oraşul avea acum 13 porţi, enumerate de o inscripţie din vremea lui Senaherib (704-681 a. Chr.), din care 8 au fost identificate arheologic. Principala poartă era cea de nord-est, precedată de un pod şi numită de assirieni poarta lui Gurgurri. În nord-vest se găsea o citadelă de unde pornea calea procesională folosită la sărbătoarea anului nou (v. mai jos). Cel mai mare templu (cu latura de 60 m), amplasat chiar în vârful promontoriului fusese dedicat lui Enlil, zeul suprem al sumerienilor şi apoi lui Assur, zeul tutelar al cetăţii. Principalele structuri de aici datează din vremea lui Şamşi-adad I., cel care a rededicat sanctuarul lui Assur, dar resturile sunt puternic erodate (inclusiv ziguratul). Ca majoritatea templelor assiriene acesta avea două camere de cult. Din cele 38 de temple Assur. Resturile zigguratului amintite în inscripţii au fost cercetate arheologic: templul lui Iştar, templul lui Anu şi Adad, cel al lui Şamaş şi Sin, precum şi "Casa Anului Nou", bit-akitu. Ultimele două sunt şi cele mai bine păstrate. Templul zeului Soare, Şamaş şi al zeului Lunii, Sin, a fost fondat pe la milocul mileniului 2 de Assur-nirari şi este tipic pentru templele assiriene duble. Trecând de vestibul pătrunzi într-o curte pătrată de 15 x 15 m, care nu pare să fi fost acoperită. De aici spre dreapta şi stânga se deschid cele două sanctuare, fiecare alcătuit dintr-o "cella" sau "naos" (cameră de cult care găzduia statuia zeului) şi o "antecella" sau "pronaos", adică o anticameră. Templul lui Sin şi Şamaş, faza veche (după Lloyd 1978, Fig. 128). 101

Acest templu a fost complet refăcut sub Senaherib (704-861 a. Chr.) după un plan cu totul diferit. Intrarea devine mai complexă şi câştigă în monumentalitate, având patru porţi succesive, care conduc la curtea templului printr-o succesiune de două antree şi un coridor. Aici procesiunea trebuia să se întoarcă, pentru că cele două sanctuare (cu "cella" şi "antecella") erau amplasate în spate. Templul lui Sin şi Şamaş, faza nouă (după Lloyd 1978, Fig. 128). Un edificiu de cult cu caracter special a fost bit akitu, "Casa Anului Nou", care nu este un templu propriuzis, căci aici nu rezidau permanent statuile vreunui zeu. Numai o dată pe an, la echinocţiul de primăvară, cu ocazia marii sărbători a anului nou (v. mai jos), preluată de la sumerieni şi adaptată de assirieni, sanctuarul se anima, căci erau aduse din celelalte temple statuile principalilor zei. Practic templul constă dintr-o mare curte pentru ceremonii şi o încăpere de cult asemănătoare cu o sală a tronului. în "cele 11 zile în afara timpului", după ce alaiul parcurgea drumul procesiunilor de la oraş la templu, aici se desfăşurau principalele momentele ale complicatelor ritualuri ce însoţeau această sărbătoare a "reînnoirii timpului" ca, hierogamia (căsătoria sacră) aducătoare de belşug, recitarea poemului creaţiei şi "umilirea regelui", sau ritualul "stabilirii destinelor". Palatele de la Assur nu sunt prea bine păstrate şi nici nu au fost decorate somptuos, ca cele din capitalele de mai târziu ale Assiriei. "Palatul cel vechi" este amplasat lângă marele zigurat şi are aspectul unui "labirint" (de genul palatului din Mari sau a celui de la Cnosos). Cea mai bună analogie este însă palatul contemporan de la Eşnuna (Tell Asmar) din perioada Isin-Larsa. El constă dintr-o succesiune de curţi care permiteau iluminarea numeroaselor încăperi dispuse în jurul lor. în perioada neoassiriană acest palat a fost transformat în mausoleu, lăcaş de veci al regilor assirieni. Dintre marile sanrcofage monolitice descoperite aici două poartă inscripţii cu numele lui Assunazirpal şi a lui şamşi-Adad V. (823-811 a, Chr.). Toate fuseseră jefuite încă din antichitate.

102

ZIGURATUL de la Choga Zambil, Elam (stãzi în Iran), se gãseşte la 30-40 km de vechea capitalã Susa. El a fost construit pe la 1 250 a. Chr. de cãtre regele Untash-Napirişa (Untash-Gal), pentru zeul Inşuşinak. Numele antic era "Dur Napirişa", oraşul lui Napirişa, dar se pare cã aşezarea din jur a fost restrânsã. Ȋn jurul ziguratului se gãseşte un zid de incintã, care acoperã o suprafaţã de (1,200 x 800 m). Alãturi au fost construite 13 temple (din care 4 sunt bine pãstrate), fiind dedicate zeilor minori în comparaţie cu Inşuşinak, zeul suprem. Este posibil ca întregul panteon elamit sã fi fost adotat aici, intenţia lui insuşinak fiind de a crea un nou centru religios, care sã concureze Susa. Tot aici se gãsec trei palate regale şi câteva morminte. Dacã oraşul a decãzut, ziguratul a continuat sã funcţioneze ca centru de cult, fiind distrus abea de cãtre Assurbanipal, pe la 640 a. Chr.. Ziguratul acoperã o suprafaţã de 105 x 105 m şi s-a mai pãstrat pânã la o înãlţime de 24 m, cam jumãtate decât va fi avut în antichitate. Miezul ziguratului era din lut bãtãtorit, învelit în cãrãmizi uscate la soare şi apoi, la exterior cãrãmizi slab arse, unele cu pojghiţã de faianţã vitrifiatã (arsã la temperaturã mare pânã când a cãpãtat un aspect sticlos), de culoare albastrã şi verde. Decoraţiile erau de gips, pastã vitroasã şi fildeş. Cãrãmizile arse poartã inscripţii ştampilate, care nu erau vizibile. Intrãrile erau strãjuite de tauri înaripaţi şi Genii de lut. Ziguratul pare sã fi fost construit în douã faze.

Sãpãturi: Roman Ghirshman între 1946 şi 1962. Bibliografie: R. Ghirshman, La ziggourat de Tchoga-Zanbil (Susiane), în Comptes-rendus des séances de l'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 1954-1959.

103

NIMRUD. PREZENTARE GENERALĂ Identificat de A. H. Layard în 1844, care a şi condus săpăturile engleze din secolul XIX. Cu o altă metodă de lucru cercetările au fost apoi reluate, după cel de al IIlea război mondial, de englezi şi de polonezi. Principalele publicaţii: E. A. W. Budge, Assirian Sculptures in theBibliografie: A. Haller, Die Gräber und Grüfte von Assur (1954); A. Haller, W. Andreae, Die Heiligtümer der großen Assur und der Sin-ŠamašTempel in Assur (1955); C. Preußer, Die Wohnhäusern von Assur (1954) şi idem, Die Paläste von Assur (1955); Müller-Karpe 1974, p. 835-837, nr. 55; Lloyd 1978, p. 228238. British Museum: Reign of Ashur-nasir-pal, 885-860 B C, London 1914; M.E.L. Mallowan, Nimrud and its Remains, vol. I-III, London, 1966; D. Oates, Studies in Ancient History of Ancient Iraq, London 1968, cap. 3; R. P. Sobolewski, The Polish Work at Nimrud. Ten Years of Excavations and Studies, în "Zeitschrift für Assirologie", 71, 1982, p. 248-273; J. Meuszynski, Die Rekonstruktion der Reliefdarstellungen und ihrer Anordnung im Nordwestpalast von Kalhu (Nimrud), Mainz am Rhein 1981; S.M. Paley,R. P. Sobolewski, The Reconstruction of the Relief Representations and their Position in the Northwest-Palace at Kalhu (Nimrud), II, Mainz am Rhein, 1987 (pt. restul bibliografiei v. Matthiae 1996, p. 222-224).

Nimrud, vedere generală

Nimrud, reconstituire ideală, după James Fergusson în Layard 1953b (v. infra p. 168), pl. 1. 104

Resturile zigguratului lui Ninurta, detaliu.

Nimrud, plan

"Palatul de nord-vest" "Palatul de nord-vest" a fost edificiul rezidenţial, administrativ şi de "reprezentanţă" a lui Assurnasirpal al II-lea (883-859 a. Chr.). Săpăturile arheologice nu au atins decât aria centrală, dar palatul a fost cu siguranţă mai mare. Acest nucleu central conţine o zonă administrativă, deschisă publicului ("A" pe plan), una privată, rezervată curţii regale ("B" pe plan), precum şi una rezidenţială, unde sunt apartamentele regale ("C" pe plan). Zona administrativă constă dintr-o mare curte, numită convenţional babanu, în jurul căreia se găsesc diferite birouri. Zona privată are în centru o curte mai mică, numită convenţional bitanu, în jurul căreia se află mai multe săli de audienţă, dintre care cea mai importantă este "sala tronului" (B şi C mic pe plan). Acesta are o formă rectangulară, prelungă şi comunică atât cu babanu, curtea publică, cât şi cu cea privată, bitanu (cu aceasta din urmă prin intermediul unui hol- sală de audienţe, F mic pe plan). într-o încăpere de lângă sala tronului a fost descoperită celebra "Stelă a Banchetului" a cărei inscripţie ne informează despre somptuoasa decoraţie a palatului şi despre faptul că el cuprindea nu mai puţin de opt sectoare distincte (săpăturile au identificat până în prezent cinci curţi în jurul cărora se orchestrează diferitele încăperi, ceea ce înseamnă că mai trebuie să ne aşteptăm cel puţin la alte trei curţi). 105

Nimrud, Palatul de nord-vest (după S.M. Paley, R.P. Sobolewski, op.cit., Pl. I).

Nimrud, palatul de nord-vest, intrarea în sala tronului lui Asurnazirpal al II-lea. Reconstituire. Cei doi lei cu cap uman care flancau intrarea. British Museum, Londra 106

Pereţii palatului erau decoraţi cu plăci de alabstru, de peste 2 m înălţime (între circa 2,15 şi 2,35 m), sculpate în basso-relief. Cea mai somptuoasă decoraţie se întâlneşte la sala tronului (B mic pe plan), evident încăperea cea mai reprezentativă, unde programul iconografic a fost atent selectat. Tematic reprezentările se pot împărţi în trei tipuri: scene de plată a tributului, scene epico-narative (vânătoare şi bătălii) şi reprezentări rituale. Partea de vest a feţei externe (D mic pe plan) a sălii tronului era decorată cu o friză reprezentând plata tributului de către fruntaşii diferitelor popoare învinse. în partea stângă îl vedem pe Assurnasirpal (urmat de un servitor care-i face vânt) pregătindu-se să-i primească pe supuşi. Ei sunt precedaţi de patru magistraţi assirieni (doi cu barbă militari, şi doi cu faţa rasă - civili). Fruntaşii popoarelor supuse (e vorba despre semiţi din zona Siriei), poartă cuşme, mantii lungi cu franjuri şi pantofi cu vârful Nimrud. .Plata tributului (după J. Meusznyski, op.cit., Pl. V). ţuguiat. Ei ridică pumnii în semn de supunere şi sunt urmaţi de slujitori ce poartă darurile propriu-zise: bijuterii sau animale exotice (maimuţe). Zona mediană a reliefului e străbătută de o bandă scrisă cu cuneiforme, aşa numita "Inscripţie standard", care reproduce acelaşi text oficial, ce apare şi pe alţi pereţi ai palatului. "Inscripţia standard" glorifică faptele regelui assirian. Peretele lung de sud al sălii tronului (B) era decorat cu reliefuri epic-narative, care la rândul lor cuprindeau două grupuri de scene: cele emblematice, care ilustrează pe de o parte modul aristocratic-regal de viaţă şi valorile ataşate lui (vânătoarea şi banchetul), precum şi, pe de altă parte, campaniile militare, Nimrud. Vânătoarea şI banchetul (după Meuszynski, op. cit., Pl. 1). unde intenţia de naraţiune istorică este mult mai evidentă. În 107

cazul acestor reliefuri epice "Inscripţia standard" separă două registre distincte, înalte de 88-98 cm. De la stânga la dreapta, primele două plăci (B20-19) reprezintă în registrul superior vânătoarea taurului sălbatec şi a leului, iar în cel inferior libaţia (ceremonia religioasă) şi banchetul care i-a urmat. Următoarele plăci redau diverse campanii militare. Primele două plăci (B18-17) ilustrează în registrul superior (a) lupta pe Eufratul mijlociu împotriva lui Kudurru, guvernatorul "ţării Sukhu" şi aliat al cassiţilor din Babilonia, urmată de fuga acestuia în înnot pe insula Anat de pe Eufrat. în cel inferior îl vedem pe Assurnasirpal primind închinarea locuitorilor Sangarei din districtul Karkemişului (cursul superior al Eufratului, în nordul Siriei).

Nimrud. Bătălie şi închinarea învinşilor (după Meuszynski, op.cit., Pl. 1).

Plăcile B11-B3 redau alte bătălii tot din zona nord-vestică, urmate de supunerea cetăţilor şi popoarelor respective. în registrul superior (a) al plăcilor B11-B8 vedem operaţiunile de represalii din regiunea Sukhu, unde şarja carelor şi cavaleriei assiriene s-a dovedit foarte eficientă. în registrul inferior (b) este redată traversarea Eufratului, prilejuită de această campanie. Urmează apoi expediţiile din regiunea cetăţii Bit Zamani. în registrul superior (plăcile B7a-B5a), este redată revenirea trupelor assiriene în tabăra de iarnă de la Tuşkha , de unde raziile vor fi reluate în anul următor. Pe plăcile B4a-B3a sunt redate luptele din aceiaşi regiune, Bit Zamani, dar împotriva cetăţii Damdammusa ("oraşul fortificat al Ilanilor", cum e numit în Analele lui Assurnasirpal). în registrul inferior (plăcile B4b-3b şi parţial B5b) vedem asediul altei cetăţi (Udu, sau Madara) aparţinând principelui Labturu, din aceiaşi zonă nordică.

108

Identificarea diferitelor episoade s-a făcut abea în ultimii ani, căci multă vreme sa crezut că ar fi vorba despre simple scene generice ca, "asediul unei cetăţi", "şarja carelor şi cavaleriei", "traversarea râului", "capitularea învinşilor", sau "prada de război". De altfel "Inscripţia standard" este lapidară şi evazivă când e vorba despre detalii şi anecdote, care să permită identificarea unui episod concret. Comparaţia cu "Analele" lui Assunasirpal, care descriu la persoana I-a şi cu lux de amănunte fiecare campanie, a permis însă atari identificări. Totuşi nu este vorba despre o ilustrare a bătăliilor în succesiunea lor cronologică (cum este cazul Columnei lui Traian din Roma), ci se pare că au fost selectate anumite episoade, considerate mai reprezentative şi că au fost grupate pe criterii geografice. într-adevăr pe peretele lung de sud al sălii tronului sunt redate conflicte din zona nord-vestică a imperiului. Din păcate decoraţia peretelui nordic este distrusă, dar se poate presupune cu deplin temei că aici erau ilustrate episoade din campaniile sud-estice, la gurile Tigrului şi Eufratului, în Elam şi pe coastele munţilor Zagros.

Nimrud. Cuceririle din nord-vest (după Meuszynski, op.cit., Pl. 2).

Pentru identificarea campaniei contra lui Kudurru, guvernatorul regiunii Sukhu din registrul superior (a) al plăcilor B18-17, a fost folosit un detaliu şi un episod specific citat de Anale: armata assiriană a campat în faţa cetăţii Anat despre care ni se spune că "este situată pe o insulă a Eufratului", iar în aceiaşi campanie contra lui Kudurru, în timpul blocadei cetăţii Suru, principele răzvrătit "s-a aruncat în Eufrat ca să-şi salveze viaţa, împreună cu 70 dintre soldaţii săi". Imaginea redă o cetate asediată de infanteria assiriană cu ajutorul unui turn de asalt cu berbece, de unde par să fugă înnotând trei personaje, care se îndreaptă spre o altă cetate, aflată în mijlocul apelor. Practic, din întreaga campanie au fost alese de către artişti (sau de cel ce a dirijat programul 109

iconografic) două elemente particulare, care să-i permită privitorului identificarea evenimentelor, fără o ilustrare pas cu pas a textului Analelor. Cât despre registrul inferior (b) al aceloraşi plăci, Analele precizează că tributul oferit de cetatea Sangara din regiunea Karkemiş-ului a constat din: "colţi de elefant, 100 de talanţi de bronz, 200 de talanţi de fier, castroane de bronz, cupe de bronz şi căldări de bronz". Or pe relief, deasupra şirului de personaje care prestează omagiul sunt redate, expres pentru a fi văzute, mai multe feluri de vase şi colţii de elefant. Identificarea campniei de represalii din ţara Sukhu a rebelului Kudurru (plăcile B11-8) a fost făcută datorită menţionării speciale în Anale a traversării Eufratului cu această ocazie: "Am trecut Eufratul lângă cetetea Kharidu, cu ajutorul bărcilor pe care am pus să le facă şi al burdufelor din piele de capră...". La rândul ei cetatea Tuşkha, baza de operaţii în ţinutul Bit Zamani de pe plăcile R7a-B5a, redată într-o perspectivă specială, văzută de sus, a fost identificată ca atare, căci numai în legătură cu această campanie Analele relatează că au fost capturate din Bit Zamani şi depozitate la Tuşkha "care cu echipajele lor, hrană pentru trupe şi mai ales cai, 460 de cai cu harnaşament complet". Or în imaginea cetăţii redată de sus se disting cu multă acurateţe tocmai caii, pe care artistul a ţinut să-i scoată în evidenţă. Identificarea celeilalte campanii din Bit Zamani, împotriva cetăţii Damdammusa s-a făcut pe baza informaţiei unice din Anale despre decapitarea a 600 de prizonieri în faţa acestei cetăţi. Pe placa B4, în partea de sus a registrului superior (a), sunt redate trei leşuri decapitate, iar pe placa B3a, unde scena continuă, apare un pedestraş assirian care tocmai decapitează un al patrulea duşman. Scena din partea inferioară (b) a acelorlaşi plăci B4-3 (şi parţial din B5b) a fost identificată ca asediul cetăţii Udu din ţinuturile principelui Labturu, căci această fortificaţie este singura despre care Analele spun că a fost cucerită "cu ajutorul galeriilor subterane, al turnurilor de asalt şi al berbecilor". Iar reliefurile redau tocmai o maşină de asediu şi soldaţi ce sapă galerii. Totuşi s-ar putea să fie vorba despre o altă cetate a aceluiaşi Labturu, numită Madara, căci despre ea ni se spune că "era înconjurată de patru rânduri de ziduri", ceea ce corespunde fortificaţiei de pe plăcile B5b-4b, în timp ce maşini de asalt mai apr şi în alte scene. Alte reliefuri narative au mai apărut în cursul săpăturilor şi în sala secundară a tronului (WK pe plan) şi în sala de audienţe (WG pe plan), de lângă bitanu. Mai ales în încăperile mici, adiacente sălii tronului, şi în zona intrărilor monumentale, se găsesc reliefurile mitico-simbolice, cu reprezentarea unor Genii înaripaţi, cu tiară cu coarne, sau chiar cu chip de acvilă. Bibliografie: Lloyd 1978, p. 247-251; Matthiae 1996, p. 6-11, 37-74.

110

Nimrud. Reliefuri mitico-simbolice (după Meuszynski, op.cit., Pl. 1 şi 2).

Nimrud. Tauri înaripaţi. British Museum

111

NIMRUD. ASSURNAZIRPAL II (884-859 a.Chr).

NIMRUD. ASSURNAZIRPAL II (884-859 a.Chr).

NIMRUD. PALATUL LUI TIGLATPELESSER III (745-727). PRIZONIERI DIN ASTARTU 112

BALAWAT (lângă Nimrud). Palatul lui Assurnazirpal şi al lui Salamanassar al III-lea (858-824 a.Chr.). Poartă din lemn de cedru, ferecată cu benzi de bronz. Reconstituire British Museum (după fragmente păstrate şi la muzeele din Baltimore, Paris şi Istanbul. Fiecare bandă reprezintă câte o campanie a lui Salmanassar, ilustrată după acelaşi scenariu: mai ţntâi armata assiriană părăseşte tabăra, apoi angajează o bătălie, sau asediază un oraş. În final comandanţii assirieni masacrează prizonierii şi contabilizează prada.

113

DOUĂ STELE COMEMORATIVE (KUDURRU) DE LA DYIARBIKIR PE TIGRU (ÎN TURCIA DE AZI). British Museum, Londra.

Astfelde lespezi în relief (numite de greci şi romani "stelle", "kudurru" de assirieni şi hitiţi), erau ridicate încă din epoca sumeriană pentru a marca de regulă o hotărnicie, dar aveau şi rolul de a comemora victorii de seamă. Prima stelă de la British Museum a fost dedicată de Assurnasirpal al II-lea (883859 a.Chr.) la Kurch, lângă Diyarbikir în Turcia. Regele este redat cu dreapta ridicată către simbolurile zeilor. Textul, care acoperă cea mai mare parte a câmpului imaginii, descrie campania din anul 879 a.Chr. pe cursul superior al Tigrului. Cea de a doua stelă îi aparţine lui Salmanassar al III-lea (858-824 a.Chr.), care în 853 a.Chr. a făcut o expediţie în aceleaşi ţinuturi ca şi tatăl său. Iconografia şi conţinutul ei este similară cu a stelei precedente. 114

NIMRUD. TEMPLUL LUI NABU. STELĂ A LUI ŞAMŞI-ADAD al Vlea (823-811 a.Chr.). Urmaşul lui Salmaassar al III-lea, Şamşi-Adad al V-lea, este redat cu dreapta ridicată, în adoraţie faţă de simbolurile divine. C.rucea de pe piept este un simbol solar obişnuit. Barba despicată în două meşe şi roba cu franjuri îl desemnează ca "rege al Babilonului". Stela datează din anul 813 a.Chr. şi comemorează victoria din anul precedent asupra regelui babilonian Marduc-balassuiqubi. Textul este scris cu cuneiforme arhaizante, utilizate cu circa un mileniu mai devreme, pentru a conferi mai multă venerabilitate acestui monument. 115

NIMRUD, OBELISCUL NEGRU AL LUI SALMANASSAR. Calcar gri-negricios cu vinişoare albe. British Museum, Londra. Obeliscul a fost ridicat în centrul oraşului Nimrud, puţin după moartea lui Salmanassar şi comemorează victoriile acestuia. Fiecare registru este dedicat unei campanii, imaginile şi inscripţiile explicative continuând de pe o faţă pe alta. De sus în jos sunt prezentate: 1. Campania din vestul Iranului 2. Cea contra lui Jehu, regele Israelului. 3. Cea din estul Iranului. 4. Cea de pe Eufratul mijlociu. 5. Campania din estul Turciei.

116

MORMINTELE REGINELOR DIN NIMRUD (Kalkhu), descoperite începând cu anul 1989 Yaba, soţia lui Tiglathpileser III, rege al Assyriei 744-727 Banitu, soţia lui Shalmanasser V, rege 726-722 Atalia, soţia lui Sargon II, rege 721-705

NIMRUD. Palatul de Nord-Vest şi templul lui Nabu (aşa numitul Ezira). Plan cu indicarea locului mormintelor

Mormântul 2, al lui BANITU 117

Mormântul 3 al lui ATALIA

Diadema lui Yaba

Brãţãri pentru mâini (D=11,5 cm) şi picioare (D= 15 cm) din mormântul II

Oglinda reginei Atalia, in situ.

Brãţãri din mormântul II.

Inele 118

Vas de aur cu inscripţia Atalia

Vase din cristal de stâncã din morm. II. Vasul din dreapta sus are înscris numele lui Atalia

Vas (stacanã) din mormântul III (H = 13 cm)

Vas cu numele lui Shamshi-ilu

119

Vas cu numele reginei Banitu

Cercetate începând cu anul 1989 mormintele feminine de la Nimrud sunt cea mai importantã descoperire din ultima vreme. Ea a fost prilejuitã de lucrãrile de restauratre efectuate de cãtre statul irakian. Mormântul II a fost cel mai bogat, el cuprinzând pe lângã numeroase podoabe de aur, douã schelete înnmormântate succesiv şi vase preţioase inscripţionate cu numele a trei regine (Yaba, Banitu şi Atalia). Probabil ele au fost înrudite între ele şi cea mai tânãrã va fi moştenit vase ale predecesoarei. Inscripţia de la intrare aratã cã mormântul a aparţinut iniţial reginei Yaba, soţia lui Tiglatpilisser III. Textul conţine un blestem la adresa celor care ar putea pângãri mormântul. "La porunca marilor zei al Lumii Sub-pãmântene, destinul muritor a atins-o pe regina Yaba şi ea a luat calea strãmoşilor sãi. Totuşi, în vremurile care vor veni, fie o reginã care şade pe tron, sau o doamnã din palat, care este concubina favoritã a regelui, mã va scoate din mormânt, sau va aşeza pe oricine alãturi d emine, sau va pune mâna pe vreuna din bijuteriile mele cu intenţii rele, sau rupe sigiliul acestui mormânt, sã-i rãtãceascã în veci sufletul peste câmpii. Acolo jos în Lumea de Dincolo sã nu aibã parte de vreo libaţie cu apã curatã, bere, vin, sau vreo ofrandã de fãinã! Zeii Lumii Subpãmântene sã nu-i dea pace pe veci corpului şi sufletului sãu." Bibliografie: M. M. Hussein, Recent Excavations in Nimrud, J. READE, An Interpretation of the Vaulted Complex and Well 4 in the North-West Palace, Nimrud, D. G. Youkhanna, Precision Craftsmanship of the Nimrud Gold Material, D. Collon, Nimrud Treasures: Panel Discussion, Muayyad Said Damerji, An introduction to the Nimrud Tombs, în Proceedings of the Nimrud Conference 11th–13th March 2002 (J.E. Curtis, H. McCall, D. Collon and L. alGailani Werr ed.), London 2008, p. 83-119.

PIESE DE FILDEŞ DESCOPERITE LA NIMRUD Cap de fildeş, aşa numita "Mona Lisa". Descoperit de Sir Max Mallowan în "Palatul de NordVest", fântâna NN. H = 16 cm, D = 13,2 cm; Iraq Museum, Bagdad, ND 2550. Iniţial s-a crezut cã piesa a fost furatã în 2003, dar ea a scãpat jafului prilejuit de sosirea trupelor aliate la Bagdad. Spatele este retezat drept imediat dupã lobii urechilor, ceea ce confirmã ideea cã piesa nu provine de la o statuatã, ci de la vreun tron sau alt obiect de mobilier. Pãrul, sprâncenele, irişii ochilor erau iniţial vopsiţi cu negru. Personajul feminin cu ochi migdalaţi şi nas acvilin afişeazã un zâmbet similar celui al statuilor greceşti arhaice (korai) G. Hermann, The Ivories from Nimrud, în New Light on Nimrud, în Proceedings of the Nimrud Conference 11th–13th March 2002 (J.E. Curtis, H. McCall, D. Collon and L. al-Gailani Werr ed.), London 2008, p. 225-232, p. 226, Fig. 27-b.

120

Douã plãci de mobilier din fildeş, una la British Museum, alta aproape identicã la Iraq Museum, reprezentând o leoaicã sfâşiind beregata unui tânãr nubian. Cea din Anglia, ilustratã aici, are urme de praf colorat albastru deschis de la monturile cu lapis lazuli în caliciul plantelor de papirus şi cel puţin un carneol(?) roşu închis, rãmas în dreptul florii de lotus. Ȋn registrul inferior se gãseşte un grilaj format din romburi şi triunghiuri cu aceleaşi monturi en cloisonné din lapis lazuli. Decorul cu foiţã de aur se pãsreazã pe coapsele şi buclele bãiatului. Dimensiuni: 10,35 x 10,2 x 2,45 cm. Descoperitã în 1952 de Sir Max Mallowan la Nimrud, în "Palatul de Nord-Vest", fântâna NN, împreunã cu alte aplici de mobilier din fildeş. British Museum, inv. 127412.

Scena este de un mare dramatism şi de o inegalabilã cruzime. Artistul a surprins admirabil mişcarea animalului şi a redat cu mult rafinament anatomia leoaicei. Atât poziţia cât şi carnaţia tânãrului negru sunt redate de asemenea cu multã acurateţe. Peisajul, cu flori de lotus şi papirus dispuse în şiruri paralele care formeazã registre suprapuse este pur decorativ. La aceastã lipsã totalã a iluzionismului se adaugã horror vacui, oroarea de a lãsa vreun spaţiu liber, neacoperit. Protagoniştii şi peisajul nilotic indinã originea egipteanã a motivului. Stilistic piesele par a fi fost realizate în zona Feniciei, prin sec. IX-VII a.Chr. (dupã cum o indicã contextul descoperirii). Bibliografie: M. E. L. Mallowan, Nimrud and its Remains, vol. 1 (London, 1966), p. 139-144, figs. 81-82 şi 84; R. D. Barnett, A Catalogue of Nimrud Ivories in the British Museum (London, 1975), p. 190 şi frontispiciul.Cf. şi site-ul britishmuseum.org/research/collection_online

121

DUR ŞARRUKIN, KHORSABAD. Săpături franceze la mijlocul sec. XIX, apoi săpături americane în perioada interbelică. Principalele publicaţii: P. Albenda, The Palace of Sargon the King of Assiria. Monumental Wall reliefs at Dur-Sharrukin, from Original Drawings Made at the Time of their Discovery in 1843-1844 by Botta and Flandin, Paris 1986; E. Fortan ed., De Khosabad à Paris. La découverte des assiriens, Paris 1994; G. Loud, Khorsabad I: Excavations in the Palace and at the City Gate (Oriental Institute Publications 38), Chicago 1936; G. Loud, Ch. B. Altman, Khorsabad II: The Citadel and the Town (Oriental Institute Publications 40), Chicago 1938; A. Fuchs, Die Inschriften Sargons II. aus Khorsabad, Göttingen 1994. "Dur Şarrukin" înseamnă "Oraşul lui Sargon (721-705 a. Chr.)" şi este situat la 15 km nord de Ninive, pe locul actualului Khorsabad. Oraşul are o formă rectangulară cu o tramă stradală regulată, tipică pentru o fundaţie total nouă (inaugurarea a avut loc în 706 a. Chr.) şi acoperă o suprafaţă imensă, de circa 350 ha. Incinta, lungă de peste 8 km era străbătută de opt porţi: la est cele dedicate zeilor Şamaş şi Adad, la nord porţile dedicate lui Bel şi Belit, la vest cele ale lui Anu şi Iştar, iar la sud ale lui Ea şi Belit-ilani. Inscripţiile sargonice ne informează că ideea fondării noului oraş i-a fost inoculată suveranului de însuşi zeul Assur, conform dorinţei lui Şamaş, a lui Adad şi a lui Iştar din Ninive. Aici Sargon II. a realizat un mare parc, unde a transplantat şi adaptat vegetaţia din nordul Siriei, ispravă pe care - precizează cu empfază inscripţiile - nici unul dintre cei 350 de predecesori ai lui Sargon nu a mai înfăptuit-o. Se iniţia astfel o modă a suveranilor assirieni, al căror interes pentru amenajarea de parcuri a generat tradiţia grecească despre "grădinile Semiramidei" (v. mai jos).

Khorsabad, curtea Z, poarta F. reconstituită recent.

Khorsabad. Săpăturile franceze. Fotografie din 1853. 122

Palatul regal este amplasat pe o platformă supraînălţată, ce trece dincolo de zidul nord-vestic al incintei urbane. La platformă se ajungea urcând o rampă monumentală. Palatul era înconjurat de o citadelă proprie (lată de 750 m şi adâncă de 290 m), unde se găseau reşedinţele înalţilor funcţionari şi templul lui Nabu, amplasat şi el pe o platformă prevăzută cu o rampă şi care comunica printr-un pod cu cea a palatului regal. La răndul său platforma palatului găzduia mai multe sanctuare, dedicate lui Sin (încăperea nr. XXVI), lui Şamaş (XXVII) lui Ea (încăperea nr. 192), lui Ninurta (173) şi lui Adad (166). Doar despre ziggurrat şi despre templul aflat în colţul vestic nu se ştie cui au fost dedicate, dar cei mai buni candidaţi sunt zeul suprem

Assur şi Iştar din Ninive. Inscripţiile pomenesc bogata decoraţie a reşedinţei regale, printre care un portic de tip sirian, alcătuit din patru coloane din lemn de cedru "neobişnuit de înalte" şi care stăteau pe câte o pereche de lei de bronz în greutate totală de 4 610 talanţi (120 000 kg). Despre reliefurile narative o inscripţie a lui Sargon 123

II. spune: "Am ordonat să fie sculptate şi aşezate de-alungul perţilor maril plăci de calcar cu reprezentarea cetăţilor cucerite cu mâna mea şi le-am transformat astfel într-o minunăţie demnă de admirat".

Dur Şarrukin, palatul regal. Plan (după V. Place, Ninive et Assyrie, avec des essayes de restitution par F. Thomas, vol. I, Paris 1867, Pl. 3) 124

Planimetria palatului lasă să se descifreze uşor trei zone (exceptând sanctuarele, ce sunt mai degrabă adosate). Imediat după intrare se găseşte marea curte pentru public (XV), înconjurată de birouri şi flancată spre nord-est de aripa administrativă (cu curţile XVIII, XIX, XX şi XXII). Partea centrală a palatului prezintă succesiunea devenită clasică la palatele assiriene: curte mare (VIII) "babanu", sală a tronului (VII) şi curte mică (VI), "bitanu". Curtea mai mare şi încăperile din jurul său aveau fincţii "reprezentative", pe când cea mai mică avea caracter privat, din ea putându-se ajunge în zona rezidenţială (curţile secundare IX-XIV). Urmează, în capătul nord-vestic, un al doilea sector reprezentativ, flancat de marile spaţii deschise I şi II şi având ca ax sala mică a tronului (8). Probabil ea a fost concepută pentru audienţe private.

Dur Şarrukin, palatul regal. Reconstituire de F. Thomas (după V. Place, op.cit., Pl. 18 bis). Reliefurile decorative nu acoperă decât ultimul sector şi câteva camere la nordvest de curtea VIII, marea sală a tronului VII şi restul palatului fiind nedecorate. Evident moartea subită a lui Sargon al II-lea la un an după inaugurarea oraşului a fost cauza stopării lucrărilor, aşa încât numai o parte din programul iconografic a fost realizat. De aceea nu este de mirare că lipsesc reliefurile mitico-simbolice, spre exemplu. în schimb apare o noutate: marile plăci (2,70-3 m înălţime) care decorează "faţadele" dinspre curţile VIII, I şi III. Atât acestea, cât şi unele săli interne au fost decorate cu figuri în picioare şi de mărime naturală reprezentând scene de procesiune: defilarea curţii şi demnitarilor (9, 12 şi faţada spre arealul I), plata tributului (6, 11, coridorul 10, unde sunt prezentaţi mezii şi faţada dinspre curtea VIII), 125

prezentarea prizonierilor şi supliciul rebelilor (sălile 4 şi 8). Pasul solemn şi ţinuta hieratică, ritmul monoton, dat de reproducerea aceleiaşi figuri de mai mute ori, ca şi izocefalia, crează o impresie statică, figura umană devenind un element pur şi simplu decorativ al frizei.

Dur-Şarrukin. Scene de procesiune (după P.E. Botta, E. Flandin, Monuments de Ninive, Paris 1949-1850, Pl. 103).

Un al doilea tip de reprezentare este relieful bipartit, cu cele două registre separate de inscripţia "Fastelor" lui Sargon al II-lea (corespunzătoare "Inscripţiei Standard" a lui Assurnasirpal). Aceste plăci au circa 3 m înălţime, fiecare registru având 1,25 m. Reliefurile cuprind scene narative, ca vânătoarea, bătălia, asediul, închinarea principilor învinşi, dublate de numeroase reprezentări ale banchetului ce a urmat acestor evenimente. Scenele de banchet sunt de altfel tipice pentru arta epocii lui Sargon al II-lea. Dur-Şarrukin. Scene de vânătoare şi banchet (după P.E. Botta, E. Klandin, op.cit., Pl. 112-113).

Încăperea 7 era decorată cu scene de vânătoare şi de banchet. Spre deosebire de altele similare, unde accentul era pus pe vânătoarea simbolică a leului şi a taurului sălbatic, reliefurile lui Sargon II. ilustrează o vânătoare amuzantă, de păsări şi 126

iepuri. Caracterul de activitate aristocratică recreativă e dat şi de faptul că la ea participă curtenii, iar regele asistă la întreaga scenă din carul său. În plus, în registrul superior e redat banchetul la care ia parte monarhul împreună cu ceilalţi aristocraţi. Este clar că scenele reprezentative de vânătoare, menite să glorifice forţa regelui, au fost proiectate pentru altă parte a palatului. Caracterul intim al scenelor de vânătoare redate în mica sală 7 (poate menită banchetelor restrânse) arată încă o dată că aripia nord-vestică a palatului din Dur-şarrukin era una relativ privată în raport cu cea a marii săli a tronului, găzduind activităţiile curţii. Scenele de război apar pe pereţii sălilor 1, 2, 3, 5, 13,şi 14. Spre deosebire de reliefurile de la Nimrud, unde pe acelaşi perete apar evenimente diferite, dar desfăşurate în aceiaşi zonă, la Dur-şarukin în una şi aceiaşi încapere nu este redată decât o campanie, ceea ce dă unitate spaţială şi temporală întregii naraţiuni. Succesiunea campaniilor este aceea a anilor, reliefurile lui Sargon fiind o ilustrare precisă a analelor acestuia, iar identificarea scenelor ne fiind problematică, deoarece ele sunt însoţite de textul explicativ al "Fastelor". Sala 2, cea mai amplă şi care era accesibilă dinspre arealul I prin trei porţi, era decorată cu scene din campania nord-orientală a lui Sargon al II-lea, din anul 716 a. Chr. şi aici este redată în registrul superior tema banchetului, de data aceasta cel triumfal şi care subliniază încă o dată importanţa participării aristocraţiei la luptă. De altfel în toată "banda desenată" ce ilustrează campania, monarhul apare doar de trei ori şi fără însemne deosebite. Lectura este de la dreapta la stânga, pornind din dreptul intrării C. Primul episod prezentat în registrul inferior (plăcile 1 şi 35-30, din care doar 34 e mai bine păstrată) este marşul armatei assiriene către teatrul de operaţiuni militare. Din păcate registrul superior nu s-a păstrat. Următoarea scenă, aflată pe plăcile 29 şi 28, reprezintă cucerirea cetăţii Gangukhtu, după cum ne informează inscripţia scurtă de lângă cetatea asediată.

Dur-Şarrukin. Sala 2, reliefurile 28-29 (după P.E. Botta, E. Flandin, op.cit., Pl. 70). 127

Următorul episod nu mai poate fi reconstituit din cauza stării precare de conservare. Vin apoi plăcile 24-23 şi relieful 2 din interiorul porţii H, care ilustrează asediul şi distrugerea cetăţii Kişeşim, ce a fost dată flăcărilor. De cealaltă parte a intrării H, pe faţa internă (placa 1), e ilustrată incendierea aşezării Bit Bagair, al cărui nume e scris clar în centrul imaginii.

Dur-Şarrukin. Sala 2, reliefurile 24-23 şi placa 1 (după P. E. Botta, E. Flandin, op.cit., Pl. 68 şi 76).

Vine apoi apoi episodul al cincilea, cucreirea târgului Tikrakka (reliefurile 16 şi 17). Vedem aici şarja cavaleriei assiriene, numeroase cadavre mutilate ce plutesc pe apă şi pe Sargon care asistă la scenă din carul său de luptă.

Dur-Şarrukin. Sala 2, reliefurile 16 şi 17 (după P.E. Botta, E. Flandin, op.cit., Pl. 63-64).

128

Cel de al şaselea episod (redat pe plăcile până la poarta E), care s-a desfăşurat tot întro zonă colinară, este greu de reconstituit datorită stării proaste de conservare a reliefurilor. în fine episodul şapte e şi cel mai important al întregii campanii, este ilustrat dincolo de poarta E, până la C, pe plăcile 12-2, plus placa 1 din interiorul porţii C. Este vorba despre campania împotriva principelul Kibaba al cetăţii Kharkhar. Mai întâi vedem bătălia în câmp deschis, condusă de însuşi Sargon al II-lea din carul său de luptă, apoi asediul şi cucerirea capitalei principelui, sub zidurile căreia rebelii sunt traşi în ţeapă. în fine, pe ultimele plăci este redat cortegiul prizonierilor care se perindă prin faţa regelui. Din sala 2 se intra prin poarta E în sala 5, care era iarăşi o încăpere amplă şi unde era redată marea campanie orientală din anul 720 a. Chr. Starea de conservare a reliefurilor e mult mai proastă, dar principalele episoade ale campaniei pot fi recunoscute. După ce s-a urcat pe tronul fratelui său, Salmanassar al V-lea, Sargon (care era fiul mai mic, deci nedestinat domniei, al lui Tiglatpilesser al III-lea) a fost confruntat cu o mare răscoală a principilor vasali din occident, de a cărei înnăbuşire imediată atârna imaginea - şi chiar soarta - noului rege. La începutul campaniei a avut loc bătălia în câmp deschis de la Quarquar, contra principelui Yaubidi al Hamat-ului, care răsculase toată Siria de nord (regiunea Alepului), apoi sudul Siriei cu Damascul şi chiar Samaria, capitala Israelului. De fapt Salmanassar al V-lea fusese ucis tocmai în cursul asediului Samariei, pe care însă assirienii l-au continuat, cucerind-o în 721 a. Chr.. Victoria contra lui Yaubidi a fost urmată de recucerirea întregii Sirii, a coastei feniciene şi a Palestinei. Campania a continuat cu marea bătălie de la Rapikhu, îmmpotriva principelui Khanunu al Gazei, care se bucura de sprijin egiptean. Victoria asupra contingentelor egiptene trebuie să fi avut un deosebit răsunet în epocă.. Practic, cele două săli , 2 şi 5, prin tematica lor pregătesc reliefurile din sala tronului (8), unde vedem pedepsirea exemplară a rebelilor, consecinţă a campaniilor militare. Cei care însă ar fi venit pentru audienţe dinspre curtea VIII, prin coridorul 10 (şi aceştia erau ambasadorii străini, în primul rând), vedeau ilustrate cele două aspecte ale dominaţiei assiriene: cei ce se spupuneau şi plăteau tribut, respectiv rebelii, care erau crunt pedepsiţi. Bibliografie: Lloyd 1978, p. 251-254; Matthiae 1996, p. 91-133.

NINIVE Oraşul, de pe malul stâng al Tigtului, la confluenţa acestuia cu un mic afluent, Khoser, îşi are începuturile încă în primele secole ale mileniului IV a.Chr.. El şi-a căpătat o oarecare notorietate încă din vremea Imperiului Assirian Mijlociu, datorită sanctuarului lui Iştar. Primul care l-a înconjurat cu ziduri pare să fi fost Tiglatpilisser I, dar cel care l-a transformat într-o adevărată capitală a fost Senaherib (704 - 681 a.Chr.). Aici se găseau temple importante, ca cel al lui Iştar şi cel al lui Nabu, descoperite în zona centrală. Au fost de asemenea cercetate două palate, cel de sudvest, construit de Senaherib şi cel de nord, construit de Assurbanipal (668-627 a. Chr.). Intenţia lui Senaherib a fost aceea de a crea o adevărată capitală a lumii civilizate. Apa proaspătă, necesară palatelor şi grădinilor, era adusă de la peste 80 km distanţă, din munţii Zagros printr-un impozant apeduct, care colecta 18 izvoare, după cum ne informează o inscripţie. 129

Apeductul lui Senaherib, reconstituire

Fortificaţiile lui Tiglatpilisser au fost mărite de Sennacherib, care le-a dotat cu 15 porţi monumentale, străjuite de turnuri gigantice. De altfel el a adăugat la zidurile de incintă numeroase turnuri de curtină. Aceste impresionante fortificaţii ale oraşului Ninive (de peste 12 km lungime) au fost recent restaurate pe o lungime de mai mulţi kilometri şi fac deliciul puţinilor turişti care se aventurează azi în nordul Irakului.

130

Zidul de incintă a oraşului Ninive. Restaurare din vremea lui Saddam Husein.

Poarta lui Adad, recent restaurată

131

PALATUL DE SUD-VEST a fost construit de Senaherib (704 - 681 a.Chr.), adevăratul fondator al oraşului Ninive. Într-o inscripţie Saenaherib îl numeşte "palatul fără seamăn", dovadă a intenţiei sale de a crea o adevărată minune a arhitecturii palaţiale. El măsoară 198 x 192 m şi constă din obişnuitele curţi înconjurate de încăperi, din care nu lipseşte sala tronului. Către nord-vest Senaherib a mai construit un mic palat, numit în inscripţii "bit nakkapi" şi casa Anului Nou, bit akinu, neidentificată încă pe teren. Reliefurile lui Senaherib, azi la British Museum, decorau sălile VI, VIII, XII, XIV, XXVIIII, XLV, curtea nr. XIX şi coridorul nr. LI.

Prismă de lut cu inscripţie cuneiformă. British Museum. Prisma comemorează fondarea noii capitale la Ninive. Prin urmare sunt descrise principalele construcţii realizate de rege aici. Textul relatează de asemenea campaniile războinice ale lui Senaherib, până în anul 694. Astfel, pe faţa a treia, rândurile 35-61, este descrisă cea de a treia campanie, împotriva răsculaţilor din Palestina, care a avut loc în anul 701. Este relatată cucerirea cetăţii Lachmiş şi asediul Ierusalimului (terminat fără succes, căci Senaherib a căzut la învoială cu regele iudeilor, care a acceptat suzeranitatea assiriană)21. Samaria, cetatea de scaun aceluilalt regat evreu, Israel, fusese cucerită încă de Salmanassar al V-lea, în anul 722 a.Chr. (după alţi autori în 721, de către urmaşul acestuia Sargon).

21

Abia regele neobabilonian Nabucodonossor (Nebucadnezar, 605 - 562 a.Chr) va cuceri capitala Iudeei în

anul 586 a.Chr..

132

Ninive, palatul de sud-vest. Expediţiile lui Senaherib. Camera XXXVI. Asediul fortăreţei Lachiş, din regatul Iudeei (anul 701 a.Chr.). British Museum, Londra.

Primele două panouri: atacul este deschis de arcaşii assirieni, reprezentaţi pe trei registre suprapuse. În faţa lor infanteriştii iau cu asalt zidurile cetăţii.

Următoarele două panouri (convenţional panourile 6-7, care continuă scena precedentă). Geniştii assirieni au construit rampe, pe care urcă infanteriştii, inclusiv cu care de asalt. Ei poartă cu sine burdufuri cu apă pentru a împiedica incendierea carelor. După cum arată cercetările arheologice apărătorii au construit la rândul lor contrarampe. Asaltul s-a încheiat cu cucerirea cetăţii Lachmiş. 133

Panourile următoare conţin exodul populaţiei civile, luată în sclavie de către învingători.

Colţul nord-estic al încăperii XXXV. Exodul învinşilor. Peretele de est cuprinde scena prosternării regelui Iudeei în faţa lui Senaherib, secondat de armata sa. 134

Colţul sud-estic al încăperii XXXV. Cavaleria şi carele de luptă asiriene asistă la scena predării regelui iudeu. În spatele lor se distinge o tabără militară de formă ovală. Ninive. Palatul de sud-vest. Campania lui Senaherib în sudul Irakului. Prizonieri chaldeeni şi inventarul prăzii din Chaldeea.

135

Niniveh. Palatul de sud-vest. Vânătoarea de lei a lui Senaherib.

Leii sunt eliberaţi din cuşti speciale şi sunt goniţi de cavalerie împotriva carului de luptă a lui Senaherib. Acesta îi vînează pe lei cu arcul, diind asistat de doi curteni cu suliţe, care-l apără pe rege se atacurile leilor întărâtaţi de gonaci. În faţă vedem un baraj alcătuit din soldaţi şi mai mulţi dulăi în lesă, care delimitează perimetrul de vânătoare. 136

Prisma F, conţinând expediţile militare ale lui Assurbanipal. Lut ars, cu miez de pământ. H = 33 cm; L fiecărei feţe = 8 cm. Ninive. Perioada domniei lui Assurbanipal (668-627 a. Chr.). Muz. Louvre, Paris, inv. AO 19939. Piesa este o prismă hexagonală dreaptă. textul este scris cu semne minuscule pe şase coloane, corespunzând feţelor prismei. Asemenea piese erau zidite la temelia unor edificii şi deci textul lor nu era destinat publicului, ci posterităţii şi zeilor. Spre deosebire de anale, aici evenimentele nu sunt prezentate în stricta lor succesiune cronologică, ci sunt grupate pe probleme. Prisma F cuprinde o dare de seamă asupra campaniilor împotriva Elamului şi distrugerii Susei. Coloana întâia cuprinde un prolog ce pomeneşte numele şi titulatura monarhului, strămoşii săi, lăudând meritele şi calităţile sale deosebite. Sunt amintite campania din Rgipt şi cea contra regelui din Tyr. Cea de a doua coloană e consacrată celei de a treia campanii contra Manneenilor şi celei de a patra campanii împotriva Elamului. Iată cum sunt descrise luptele cu elamiţii: "în cea de a patra campanie împotriva Elamului m-am pus în mişcare direct la ordinul ... (marilor zei ai Assiriei)...şi aşa cum se înalţă vuietul unei furtuni furioase am supus Elamul în întregime. I-am tăiat capul lui Teumman, regele obraznic care a complotat împotriva mea şi i-am ucis un mumăr nemăsurat dinre soldaţii săi de elită. Prinzând de vii pe luptătorii săi, am pavat mai apoi cu cadavrele lor, ca cu nişte pietre şi spini, câmpiile Susei, şi am făcut să le curgă sângele spre râul Ulai, căruia i-am înroşit undele ca cu o purpură"... Cea de a treia coloană povesteşte sfârşitul celei de a patra campanii contra Elamului şi cea de a cincea campanie. Coloanele a patra şi a cincea descriu asediul Susei din septembrie-octombrie 646 a. Chr. şi distrugerea ei. Cea de a şasea coloană vorbeşte despre refacera palatului din Ninive (Bit-Riduti) şi se încheie cu binecuvântări pentru cei ce vor mai restaura clădirea şi cu blesteme pentru cei care îi vor produce stricăciuni. Textul este datat în anul când Nabu-şar-ahhe-su a fost guvernator al Samariei. Această relatare trebuie comparată cu reliefurile de la Ninive, prezentând acelaşi evenimente. Bibliografie: J.-M- Aynard, Le prisme du Louvre AO 19939, în Bibl. de L'EPHE. Sciences historiques et philologiques, Paris 1957; M. Cogan, în Journal of Cuneiform Studies, XXIX, 2 (1977), p. 97 sqq; B. AndréLeiknam, în Écriture 1982, p. 91-92, nr. 54 şi p. 99. PALATUL DE NORD CONSTRUIT LA NINIVE DE ASSURBANIPAL (668-627) 137

Relief prezentând a patra campanie contra Elamului. Alabastru. H = 2m. Ninive, palatul de sud-vest al lui Sennaherib. Desenat de A. Layard, Monuments of Niniveh, London 1853, p. 45-46. Epoca lui Assurbanipal (668627 a. Chr.). British Museum din Londra. Relieful cuprindea iniţial şase câmpuri iconografice. în primele trei de sus era redată defilarea priezonierilor elamiţi şi a prăzii de război, iar în cele trei de jos este figurată bătălia de lângă Til Tuba, pe râul Ulai, făcând parte din cea de a patra campanie împotriva Elamului. în partea dreptă, unde se vede râul în care se îneacă oameni şi cai, împărţirea pe registre nu mai este atât de riguroasă. Citirea se face de la stânga la dreapta, în direcţia de înaintare a trupelor assiriene. Pentru început, în registrul superior, vedem şarja carelor assiriene care spulberă armata adversă. Carele elamite se retrag, unii din ocupanţii lor cad, loviţi de săgeţi. Mai departe spre dreapta, urmăriţi de infanteria assiriană, înarmată cu scuturi lungi şi suliţe, elamiţii fug spre râu. Unul a îngenunchiat (probabil rănit de o săgeată) şi arată cu mâna spre assirieni, celălalt trage cu arcul. Deasupra e un cartuş dreptunghiular, cu următoarea explicaţie: "Teumman cu îndârjire îi spuse fiului său: trage cu arcul". Vedem apoi alţi infanterişti assirieni, dintre care unul loveşte cu o măciucă un elamit îngeneunchiat, iar altul taie capul unuia căzut la pământ. Cartuşul dreptunghiular explică: "Teumman, regele Elamului care a fost rănit în crâncena bătălie, şi Tamritu, fiul său mai mare, care l-a luat de mână au fugit ca să-şi salveze viaţa într-o dumbravă. Cu ajutorul lui Assur şi a lui Iştar eu i-am ucis şi le-am tăiat capetele". în registrul median sunt reprezentate alte scene de luptă. în mijloc un elamit căzut la pământ întoarce capul spre un assirian.

138

Cartuşul esplicativ ne lămureşte: "Urtaku, ginerele lui Teumman, care fusese în acest timp rănit de o săgeată, dar care încă nu murise, l-a chemat pe un assirian ca să-i taie gâtul, cu următoarele cuvinte: Hai, taie-mi capul şi du-l regelui tău şi vei deveni vestit". în continuare vedem mai mulţi soldaţi assirieni care duc în mână câte un cap. în registrul inferior sunt alte scene dramatice de luptă. Spre dreapata e redată cavaleria assiriană, care şarjază contra cavaleriei elamite, împingând-o în râu. NINIVE, PALATUL DE NORD (pe la 645-635 a.Chr.), Reliefuri de la British Museum, Londra. Camera B, poarta "a". British Museum. Panoul redă trei Genii protectoare ale intrării: un Lahmu, cu tiară, bustul gol şi aripi, urmat de un Ugallu (marele leu), şi el înaripat şi cu picioare de pasăre, iar în spatele lor probabil Geniu

Ninive. Palatul lui Assurbanipal. Vânătoarea regală (pe la 645-635 a.Chr.). Lei răniţi şi gonacii în urma lor. Detaliu şi ansamblu. British Museum.

139

Ninive. Palatul de Nord. Carul lui Assurbanipal la vânătoare de lei. Regele asistat de un curtean răpune cu siliţa leul care atacă atelajul. Dincolo de mica fereastră întreaga scenă se repetă în oglindă.

Bibliografie pt. Ninive: P. Matthiae, s.v. Ninive în EAA, vol. V, Roma 1963, p. 512-516

140

u.

Ninive. Palatul de nord. Vânătoarea lui Assurbanipal , relief cu trei registre (detaliu şi ansamblu). În cel superior îl vedem pe rege pedestru trăgând cu arcul într-un leu, proastăt eliberat din cuşcă şi care îl atacă pe Assurbanipal. El este asistat de un curtean-scutier cu suliţă. În registrul mijlociu este redat un fel de dresaj de lei (în partea ruptă era redat regele care prinde un leu de coadă. Registrul inferior cuprinde scena banchetului regal şi a ofrandelor de după nânătoare.

141

Ninive. Palatul de Nord. Altă vînătoare de lei a lui Assurbanipal. Relief în trei registre. În cel superior regele ucide cu sabia un leu (cf. detaliu). În cel mijlociu el vânează călare şi cu suliţa. În cel inferior este redată o vânătoare de onagri (măgari sălbatici şi mufloni (ovicaprine sălbatice)

Detaliu al vânătorii de onagri şi mufloni. Regele călare vînează cu arcul.

142

Ninive. Palatul d enord. Alaiul cu trofeele de vânătoare a lui Assurbanipal. Leşurile leilor sunt cărate pe braţe de servitori. În urma lor alţi doi servanţi cară fructe şi animale mici (un iepure şi o pasăre), după care vedem pedestraşii cu scuturi şi suliţe.

143

Ninive. Palatul lui Assurbanipal. Trofee de vânătoare. Animale mici şi păsări au fost prinse şi închise în cuşti.

În relieful de jos vedem metora de prindere a animalelor vii cu ajutorul plaselor.

144

NOUL IMPERIU BABILONIAN Cronica regilor caldeeni. Expediţiile punitive ale lui Nebukadnezar II. (605562 a. Chr.). După Wisemann, Chronicle of the Chaldean Kings, p. 69 şi 73; Laroche 1971, p. 80. "În cel dintâi an de domnie a lui Nebucadnezar, în luna Sivan îşi adună el armata şi dădu năvală în ţara Hatti (Siria) şi fără vreo împotrivire armată străbătu el ţara Hatti până în luna Kislev. Toţi regii din ţara Hatti i s-au înfăţişat şi el luă de la ei tributul legiuit. Apoi el se îndreptă către oraşul Askalon pe care îl cuceri în luna Kislev...El transformă oraşul într-o movilă şi lăsă în urmă munţi de riune şi în luna Sebat se reîntoarse la Babilon. În cel de al şaptelea an de domnie, în luna Kislev, îşi adună regele Akkadului trupele şi năvăli în ţara Hatti, asedie oraşul Iudah şi în a doua zi a lunii Adar cuceri oraşul şi îl luă prizonier pe regele său. Apoi numi el un rege după placul său, luă tributul cuvenit şi se întoarse la Babilon". Herodot, descrierea Babilonului. Herodot, Istorii, I, 178-183 ne-a lăsat o valoroasă desriere a Babilonului, pe care l-a vizitat personal. Informaţiile sale sunt deci directe şi demne de crezare, mai ales că el precizează când este vorba despre afirmaţii ale localnicilor şi care nu au fost controlate de el. Până şi dimensiunile date de Herodot corespund în linii mari celor constatate arheologic. Textul său a fost confruntat cu realitatea arheologică încă de O. E. Ravan, Herodotus' Description of Babylon, Copenhagen 1942 (o prezentare succintă se găseşte şi la J. MacQeen, Babylon, London 1964). "178. ... Asiria are multe şi importante cetăţi; cea mai imporatantă şi cea mai puternică din timpul acela, cea care după căderea Ninivei deveni scaunul domniei, a fost Babilonul, a cărui descriere este următoarea: cetatea este situată într-o câmpie întinsă. Ea este patrată şi fiecare latură are 120 de stadii (cca. 2, 3 km), ceea ce face cu totul pentru întreg perimetrul oraşului 480 de stadii (85,152 km). Aceasta este întinderea oraşului babilon. El întrecea în splendoare toate celelalte oraşe despre care am cunoştiinţă. Mai întâi de toate, îl înconjoară un şanţ adânc, larg şi plin cu apă. După aceea se ridică un zid de 50 de coţi regali (2,50 m) grosime şi de 200 de coţi înălţime (10 m); cotul regal este cu trei degete mai mare decât cotul ordinar. 179. Aici sunt dator să spun în ce scop a fost întrebuinţat pământul scos din şanţ şi în ce fel a fost lucrat zidul. Odată cu săparea şanţului, lucrătorii făceau cărămizile din pământul scos din groapă şi -- când aveau gata un număr suficient de cărămizi -- le ardeau în cuptoare. După aceea, servindu-se de smoală fierbinte în loc de var şi adăugând împletituri de trestie la fiecare 30 de rânduri de cărămidă, zidiră mai întâi marginile şanţului şi apoi se apucară în acelaşi fel de construcţia zidului însuşi. Pe deasupra zidului, de-a lungul marginilor lui, au construit nişte edificii (turnuri de curtină) având numai o cameră, cu faţa întoarsă unul spre altul. în aceste edificii au lăsat loc ca să se poată întoarce un car cu patru cai. împrejurul zidului sunt 100 de porţi, toate de aramă... 180. Babilonul a fost deci înzestrat cu ziduri de felul acesta. Oraşul e împărţit în două, căci prin centrul lui trece fluviul care se numeşte Eufrat. Acesta curge din părţile armeniei, este mare, adânc şi repede. El se varsă în Marea Roşie (Mare Erytreum, azi 145

Golful Persic). Zidul, de o parte şi de alta, îşi are extremităţile până la fluviu. între aceste extremităţi, coturile pe care le formează zidul pe ambele maluri ale fluviului sunt unite printr-un gard de cărămizi arse. Cât despre oraşul însuşi, el fiind alcătuit din case cu trei sau patru etaje, este străbătut de străzi drepte, precum sunt şi celelalte străzi transversale, care conduc la fluviu. La extremitatea fiecăreia dintre aceste străzi transversale nişte porţi mici erau ridicate în parapetul aflat de-a lungul fluviului; câte străzi atâtea porţi la număr. Erau şi acestea din aramă şi dădeau chiar spre fluviu. 181. Acest zid exterior constituie apărarea principală a oraşului. Un alt zid, interior, îl înconjoară aproape la fel de tare ca cel exterior, deşi e mai îngust. în interiorul ambelor părţi ale oraşului se ridică, fortificate, în prima -- edificiile regale cu incinta lor mare şi puternică, iar în cealaltă -- templul cu porţile de aramă al lui Zeus Bel (Marduk), care exista şi pe vremea mea şi care avea două stadii de fiecare latură (cca. 270 m) şi fiind pătrat. Din centrul templului se ridică un turn puternic, de un stadiu lungime şi lăţime (177,4 m). Din acest turn se ridică alt turn şi din acesta altul, până ce se fac opt turnuri. Urcarea la ele se face pe dinafară, pe o scară circulară, care înconjoară toate turnurile. Când ajunge cineva la jumătatea urcuşului, acolo e un loc de popas şi bănci de şezut, pe care stau şi se odihnesc cei care suie. Pe ultimul turn se ridică un sanctuar spaţios, iar în interiorul acestui sanctuar se află un pat mare, bine aşternut şi lângă el o masă de aur. în el nu există nici o statuie. Noaptea nu rămâne acolo nici un om, ci numai o fenmeie localnică, pe care şi-o alege zeul dintre toate celelalte, după cum spun chaldeii, care sunt preoţii acestui templu. ETEMENANKI ESAGILA POARTA ISHTAR

PALATUL LUI NEBUKADNEZAR 146

CALEA ADAD

182. Mai spun aceştia, dar mie nu mi se pare că spun adevărul, că zeul se plimbă prin templu şi se odihneşte în pat, întocmai precum spun egiptenii că se petrece la Theba, în Egipt... 183. în templul din Babilon se mai află un sanctuar, dedesubt. Acolo se ridică o statuie mare de aur a lui Zeus (Baal-Marduc), înfăţişat şezând. Lângă ea e o masă mare de aur. Atât baza statuii, cât şi tronul sunt de aur, şi totul cântăreşte -- după cum spuneau chaldeii -- 800 de talanţi (20 800 kg ) de aur. în afară de acest sanctuar se mai ridică şi un altar de aur. Mai este şi un alt altar unde se sacrifică vite deplin crescute. Dar pe altul de aur nu se pot sacrifica decât vite neînţărcate. Pe altarul cel mare chaldeii mai oferă smirnă în valoare de 1 000 de talanţi, atunci când ei serbează sărbătoarea acestui zeu. Mai exista încă, pe timpul acela, şi o statuie de om, înaltă de 12 coţi (cca. 5,30 m), în întregime din aur. Eu unul n-am văzut-o; repet numai ceea ce afirmă chaldeii... Aşa a fost împodobit acest templu. Mai erau acolo şi multe daruri oferite de particulari." (după Lascu, Daicoviciu 1960, p. 134-137). ETEMENANKI

CALEA MARDUK

ESAGILA

EUFRAT

CALEA ADAD

Reconstituire după Laroche 1971, p. 82. vedre dinspre "calea lui Adad" şi podul peste Eufrat. Dincolo de incintă la stânga ziguratul, la dreapat templul lui Marduk. Capăt de perspectivă: 147 "strada lui Marduk".

Interesantă este relatarea lui Herodot despre ziguratul Ete-men-an-ki, care în ochii săi nu era un templu, căci în el nu se găsea vreo statuie de cult, ca la greci. Nu era nici un altar propriu-zis, căci sacrificiile se făceau în puncte anume stabilite, în sectorul de jos (Es-a-gil-a), pe care Herodot îl poate identifica uşor cu un sanctuar grecesc, căci avea şi statuie de cult şi altare pentru sacrificii şi chiar statui şi daruri ale unor muritori. Din descrierea lui Herodot rezultă că în vârful ziguratului se afla locuinţa zeului BelMarduk, unde acestuia i se aducea de mâncare şi unde se petrecea "hierogamia", căsătoria sacră a zeului cu o muritoare. Nu este vorba despre o femeie oarecare, ci despre una aleasă, echivalentă cu "marea preoteasă", iar zeul va fi avut în timpul ceremoniilor un substitut, cum ar fi monarhul, de exemplu. Diodor din Sicilia: Descrierea Babilonului şi grădinile suspendate ale Semiramidei. întreaga carte a doua a învăţatului grec a fost dedicată legendarului rege assirian "Ninos" şi soţiei sale Semiramida, probabil Samuramat, în realitate soţia lui şamşi-adad al V-lea (824-810 a. Chr.) şi mamă a lui Adad-nirari al III-lea (810-782 a. Chr.), în timpul minoratului căruia ea a exercitat regenţa. Evident personajul prezentat de Diodor este fictiv şi cu trăsături fabuloase. La fel şi descrierea Babilonului, bazată pe surse neserioase, este în multe cazuri inexactă şi exagerată, dar conţine şi elemente adevărate, verificate arheologic. Având în vedre impactul pe catre textul lui Diodor l-a avut asupra generaţiilor următoare, inclusiv asupra intelectualilor epocii moderne, el merită cunoscut. Cum descrierea zidurilor Babilonului (care după Diodor ar fi fost fondat de Semiramida) este inexactă am decis să nu o mai reproducem. în schimb datele despre pod (în realitate construit de Nebupiliser, conform incripţiilor descoperite), ca şi cele despre palatele cu "găridini suspendate", au în mare parte acoperire în descoperirile arheologice (vezi supra) şi prin urmare le reproducem aici in extenso: Cap. VIII, 2 "... A construit apoi peste fluviu un pod lung de cinci stadii ( 900 m), acolo unde albia era mai strâmtă. Pilonii podului fuseseră împlântaţi cu multă abilitate în mijlocul apei, la o depărtare de 12 picioare ( 4 m) unul de celălat. Pietrele le-a legat între ele prin crampoane d efier, iar spaţiile libere rămase le-a umplut cu plumb. înspre partea de unde veneau apele fluviului pilonii aveau o ieşitură în unghi ascuţit, ale cărui laturi arcuite se lăţeau treptat, ca în cele din urmă să atingă lăţimea pilonului. Vârful ieşiturii trebuia să despice apa care venea, iar laturile arcuite să să potolească mânia curentului, domolindu-l. 3. Acest pod a fost apoi acoperit cu bârne din lemn de cedru şi de chiparos şi cu uriaşe trunchiuri de palmieri. Era lat de 30 de picioare ( 9 m) şi nu era mai puţin măreţ decât celelalte înfăptuiri ale Semiramidei. Pe amândouă laturile Semiramida a construit câte un chei măreţ, având aceiaşi lăţime ca şi zidul şi o lungime de 160 de stadii (29 km! - în realitate 1,5 km). A mai înălţat două palate chiar lângă fluviu, câte unul la fiecare cap al podului, de unde se putea cuprinde cu privirea tot oraşul... 4. Eufratul însă, curgând prin mijlocul Babilonului spre sud, unul din cele două palate îşi avea faţa spre răsărit, iar celălalt spre apus. Amândouă fuseseră construite cu multă cheltuială. Circumferinţa palatului care privea spre apus era lungă de 60 de stadii (cca. 11 km, în realitate de 10 ori mai puţin, adică 1,2 km). El era apărat de un zid înalt, făcut cu multă cheltuială şi construit din cărămidă arsă. înspre partea dinăuntru Semiramida mai construise un zid de incintă din cărămidă nearsă, zid pe care erau reprezentate atât de bine redate încăt părau a fi 148

chiar vii, şi aceasta datorită unei meşteşugite folosiri a culorilor. 5. Incinta despre care vorbim avea lungimea de 40 de stadii (7,2 km), o lăţime de 300 de cărămizi şi - aşa cum ne-o spune Ctesias - o înălţime de 50 de stânjeni (90 m!). înălţimea turnurilor era de 70 e stânjeni (126 m!). 6. Semiramida a mai construit şi un al treilea zid, care înconjura o acropolă. Acesta avea un perimetru de 20 de stadii (3,6 km). înălţimea şi lăţimea lui întreceau pe cele ale zidului din mijloc. Pe turnuri şi pe ziduri se puteau vedea felurite animale, care, prin iscusinţa artiştilor, părau prin înfăţişarea lor şi prin colorit a fi chiar fiinţe aievea. Totul reprezenta o vânătoare cu diferite animale sălbatice, a căror înălţime trecea de patru coţi (cca. 185 cm). dedesubt era reprezentată Semiramida călar şi doborând cu lancea o panteră, iar lângă ea se afla soţul ei Ninos, izbind cu suliţa un leu. 7. Mai poruncise Semiramida să se construiască trei porţi în zid, dintre care două erau de aramă şi se deschideau cu ajutorul unei maşinării. Palatul acesta, atât prin mărime, cât şi prin felul cum era împodobit, întrecea cu mult pe cel ce fusese înălţat pe cealaltă parte a fluviului. Zidurile lui, construite din cărămidă arsă, aveau un perimetru de numai 30 de stadii (5 km), iar în locul animalelor cu măiestrie închipuite, se vedeau statuile de bronz ale lui Ninos şi ale Semiramidei, precum şi cele ale guvernatorilor lor, ba chiar şi statuia lui Zeus, pe care babilonienii îl numesc Belos (Bel-Marduk). Erau reprezentate şi lupte şi - de asemenea - scene de vânătoare, carei desfătau pe privitori". Capitolul IX începe cu descrierea unui tunel, care ar fi trecut pe sub Eufrat unind cele două palate. Apoi continuă cu prezentarea sanctuarului lui Bel-Marduk (Es-a-gil-a) şi a ziguratului său (Ete-men-an-ki): "4...Deoarece istoricii povestesc lucruri diferite în lecu templul, iar clădirea s-a năruit cu scurgerea vremii, nu ne este cu putinţă să spunem nicmic precis despre el. Totuşi asupra unui lucru se învoiesc cu toţii, şi anume că templul era nescpus de înalt şi că acolo caldeenii cercetau stelele, fiindcă răsăritul şi apusul stelelor putea fi văzut mai bine, datorită înălţimii clădirii. 5. Totul era construit din cărămidă arsă şi din zmoală, cu mare meşteşug şi cu multă cheltuială. în partea cea mai de sus a clădirii regina aşezase trei statui de aur, lucrate cu ciocanul, statuia lui Zeus (citeşte Bel-Marduk), şi statuile Herei (adică Iştar) şi Rheei (mama zeilor, Cybele, figurată ca o femeie tronând alături de doi lei, după marturia aceluiaşi Diodor, puţin mai jos)... Palatele şi celelate clădiri au fost, unele cu totul nimicite de scurgerea vremii, iar altele sunt acum o ruină. Astăzi doar o mică parte din oraşul Babilon mai este locuită, iar cea mai mare parte, ce se află înlăuntrul zidurilor, a ajuns să fie ţărână. X. 1. Lângă acropolă se înălţau grădinile suspendate, ce nu erau însă opera Semiramidei, ci a unui rege sirian, care a trăit mai târziu şi care le-a construit pentru desfătarea iubitei sale (probabil aici Diodor se referă la Amydia, soţia lui Nabucodonossor / Nebukadnezar). Aceasta era de neam persan şi tânjea după pădurile din munţii ţării ei. Regele voi să imite relieful şi frumuseţile pământului persan, prin plantarea acestor grădini. 2. Ele aveau 149

forma unui pătrat, ale cărui laturi erau lungi de patru plethri şi se înălţa ca o costişe de deal, aşa că totul lua înfăţişarea unui teatru. 3. Când au fost făcute terasele care se înălţau una după alta, s-au construit sub ele galerii, pe care se sprijinea toată greutatea grădinilor, care pe măsură ce te apropiai de ele, încet, încet, se ridicau una deasupra celeilalte. Cea din urmă galerie, cea mai de sus, era înaltă de 50 de coţi ( 23 m) şi pe ea se ridica terasa cea mai înaltă care era la acelaşi nivel cu zidul cu creneluri ce înconjura oraşul. 4. Fiecare zid, construit cu multe cheltuieli, avea o grosime de 22 de picioare (cca. 6,5 m); iar între două ziduri era întotdeauna o ieşire liberă de 10 piciore (cca. 3 m). Peste fiecare terasă erau puse lespezi lungi de 16 picioare (cca. 4,2 m) şi late de 4 (1,20 m), iar easupra lor se aşternuse mai întâi un strat de trestii şi smoală în mare cantitate; 5. peste acest strat se aflau două rânduri de cărămizi arse, lipite strâns între ele cu ghips, apoi urma încă un strat de plumb, ca umezeala pămqntului aflat deasupra să nu pătrundă jos la temelii; iar deasupra tuturor era îngrămădit tn strat gros de pământ, îndeajuns de adânc, pentru ca cei mai mari arbori să-şi poată înfige rădăcinile. Acest pământ, după ce fusese nivelat, a fost sădit cu mulţi copaci, stifoşi şi mari, ce desfătau ochii celor ce îi priveau. 6. şi deoarece galeriile urmau una după alte, din ce în ce mai înalte, lăsau lumina să pătrundă prin deschizătura zidurilor, pe unde se putea ajunge la numeroasele şi somptuoasele încăperi regale. Una din aceste galerii avea o scobitură lăuntrică ce mergea de la temelie şi până sus; în acest cotlon se găseau maşinării care scoteau apa adusă din fluviu în cantităţi mari, dar dinafară nimeni nu putea să bage de seamă ceva. Astfel a fost această grădină, dar care, cum am spus-o a fost construită mult mai târziu". Bibliografie: Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică (trad. Vl. Iliescu), Bucureşti 1981, p. 140-143.

150 Grădinile suspendate ale Semiramidei, reconstituiri fanteziste

Noul Babilon. Prezentare generală. Săpături germane exemplare sub conducerea lui R. Koldewey, începând de la sfârşitul secolului XIX şi până la primul război mondial. Rapoartele arheologice au fost publicate de Koldewey şi colab. (printre care şi W. Andreae) în Mitteilungen der Deutschen Orientalgesellschaft (MDOG) între 1899 şi 1932. Incinta oraşului Babylon şi poarta zeiţei Iştar. Plan 1 după Lloyd 1978, Fig. 167; plan 2 după Laroche 1971, p. 79. Reconstiture după Laroche 1971, p. 83. în prim plan drumul ceremonial şi poarta dublă. Dincolo de incintă imediat în dreapta "Grădinile suspendate" din palatul lui Nebukadnezar. în spate ziguratul. Oraşul era înconjurat de două incinte. Cea exterioară avea o lungime de 18 km şi avea o formă poligonală, apropiată de un trapez. Ea consta din două şiruri de ziduri cu paramenţii exteriori din cărămidă uscată la soare şi cu miezul din umplutură de lut. Incinta externă conferea adăpost locuitorilor din zona rurală în caz de atac armat. Ea nu a fost cercetată în mod detaliat de arheologi şi partea care flanca Eufratul nu a fost identificată prin săpături. Poate că a fost erodată de către râu. Spre nord incinta externă ajunge până la "Palatul de vară", pe care îl include. Suprafaţa închisă de acest zid defensiv este imensă: 1 600 ha. Incinta internă, alcătuită tot din cărămizi uscate la soare, avea o formă dreptunghiulară şi înconjura oraşul propriu-zis. Eufratul străbătea Babilonul pe direcţia nord-sud cam prin mijloc. Malul său stâng era şi el fortificat cu un zid defensiv, construit de Nabonide şi precedat de un chei. Restul incintei consta din două şiruri de ziduri. De fapt iniţial doar partea estică a oraşului fusese dotată cu o incintă simplă de apărare, care proteja zona cu palatul regal şi sprincipalele temple. Această incintă a fost dublată prin construirea unui zid înspre interior sub Nebupilisser, continuat şi sub Nebukadnezar, astfel încât lucrarea a durat din 625 până 151

în 562 a. Chr.. Tot sub Nebukadnezar incinta dublă a fost extinsă, cuprinzând şi partea vestică a oraşului. în această etapă zidurile descriu un dreptunghi de 2,4 x 1,5 km, închizând o suprafaţă de 360 ha. Zidul dinspre oraş, care trebuie să fi fost mai înalt, avea o lăţime de 6,50 m, iar cel exerior, mai scund avea numai 3,75 m lăţime. Incinta era prevăzută cu numeroase bastioane de curtină şi era străbătută de nouă porţi, fiecare dedicată unei divinităţi (e vorba despre zeii tutelari ai oraşelor spre care duceau drumurile ce ieşeau prin porţile respective). în exterior se găsea un şanţ a cărui lăţime varia între 20 şi 80 m şi care era plin cu apă, deaoarece el comunica cu Eufratul. De altfel acest şanţ era navigabil. Escarpele sale erau întărite împotriva eroziunii apei cu cărămidă arsă, prinsă cu asfalt.

CALEA PROCESIONALĂ. Reconstituire cu piese originale, Mus. Berlin

Drumul principal, numit "drumul procesiunilor", căci pe aici intra în cetate alaiul cu ocazia principalei sărbători, cea a anului nou, venea dinspre nord şi pătrundea în cetate prin poarta lui Iştar. Pe dreapta se găsea palatul regal, iar pe stânga templul lui Ninmark. Drumul traversa apoi un canal (numit Libilhegalla), străbătea un cartier de locuinţe şi ducea în continuare de-a lungul zidului estic al incintei ziguratului Ete-menan-ki, "turnul lui Babel". Cotea apoi în unghi drept spre vest, trecând printre incinta ziguratului şi cea a templului lui Marduk, numit Es-a-gil-a. Drumul principal ieşea din oraşul de est şi traversa Eufratul pe un pod cu cinci piloni, angajându-se spre poarta lui Adad, aflată pe latura de vest a incintei extinse. 152

Dintre cele patru porţi care au fost cercetate arheologic cea dedicată lui Iştar este cea mai impresionantă. După cum s-a văzut ea dădea spre partea de oraş situată pe malul stâng al Eufratului, unde erau palatele şi templele. Poarta are două rânduri de intrări (pentru fiecare din zidurile de incintă). Cea externă este restaurată în muzeul de antichităţi orientale din Berlin (fostul Berlin est) şi măsoară 9 m înălţime. Cea internă a fost refăcută pe loc (la fel ca şi zidurile drumului procesional şi palatul regal) şi are 12 m înălţime. Dubla poartă era îmbrăcată în cărămizi glazurate. Pe un fond albastru sunt dispuse în frize paralele figuri de tauri (animalul sfânt al zeului furtunii, Adad) şi de grifoni (animalele sfinte ale lui Marduk), de circa 1 m înălţime. La această poartă ducea o stradă procesională, lungă de 900 m şi care era flancată de ziduri cu turnuri, decorate cu aceleaşi cărămizi albastre glazurate şi cu frize de tauri, grifoni şi lei, ultimii fiind animalele sacre ale lui Iştar. Starda avea o lăţime între 10 şi 20 m şi era pavată cu plăci rectangulare de calcar ce măsurau peste 1 m² şi care poartă fiecare câte o inscripţie de

POARTA IŞTAR.urca Reconstituire cu bitum. Drumul treptat spre piesele originale, Mus. Berlin poartă, ajungând să fie mai sus cu câţiva metrii decât celelalte străzi din oraş.

153 Leu, taur şi grifon de la poarta Iştar şi drumul procesional, Mus. Berlin.

În momentul săpăturii Koldewey nu a mai găsit decât resturi minore de ziduri peste nivelul pavajului, dar continuând săpătura în afâncime el a dat de faza anterioară a acestui zid şi a porţii, care fuseseră îngropate, după cum o mărturiseşte inscripţia lui Nebukadnezar (v. mai jos). Practic s-au găsit până şi încăperile boltite ale parterului turnurilor şi mai ales o bună porţiune din zidul decorat cu grifoni, tauri şi lei. Acestă situaţie specială a permis reconstiturea zidului şi porţii din muzeul berlinez (Secţiunea prin poartă a fost copiată după R. Koldewey, Das Wiederstehende Babylon, Leipzig 1925 şi Lloyd 1978, Fig. 169). arheologii germani au putut constata că Nebukadnezar a coborât cu zidul aproape 15 m, atingând aproape nivelul solului virgin. Inscripţia lui Nebukadnezar II. de pe plăcile de pavaj ale străzii procesionale ce duce la poarta Iştar. După Laroche 1971, p. 82. "Eu sunt Nebukadnezar, regele Babilonului fiu al lui Nebupilisser (Nabupalassar), rege al Babilonului. Această stradă a Babilonului am placat-o cu lespezi pătrate de piatră din munţi pentru procesiunile lui Marduk, marele stăpân. Fie ca Marduk, stăpânul meu, să-mi deie viaţă veşnică". Inscripţia lui Nebukadnezar II. de la poarta lui Iştar din Babilon. După Laroche 1971, p. 80. "Deoarece după refacerea pavajului străzii ambele porţi au devenit prea joase, am îndepărtat pământul din jurul acestei porţi şi i-am întărit fundamentele dinspre râu cu omplătură de pământ şi cărămizi arse. Am învelit apoi poarta cu cărămidă albastră glazurată, pe care sunt redaţi tauri sălbatici şi grifoni. Pentru acoperirea [turnurilor] porţii am folosit bârne de cedru. în deschiderea porţii am aşezat doi batanţi din lemn de cedru, ferecaţi cu bronz. La intrare am aşezat tauri sălbatici şi grifoni de bronz. Astfel am înfrumuseţat această poartă, ca să stârnesc uimirea Poartă a Babilonului. Reconstituire la faţa locului neamurilor". 154

Intrarea în Babilon. Succesiune de porţi. Reconstituire din vremea lui Saddam Hussein

Palatul regal. Reconstituire din vremea lui Saddam Hussein

155

Noul Babilon. Palatul regal. Palatul regal, aflat pe calea procesiunilor imediat pe stânga după ce intrai pe poarta lui Iştar, acoperea o suprafaţă de 322 x 190 m. El cuprindea cinci complexe organizate în jurul unor curţi centrale. Primul era pentru garda regală, iar cel de al doilea pentru funcţionarii civili. Al treilea complex conţinea sala tronului, amplasaţă pe latura sudică şi deci cu faţada înspre nord, pentru a fi mai răcoroasă vara. Această faţadă era placaţă la exterior cu cărămizi glazurate. Pe un fond albastru e redată o imagine stilizată a unui parc cu palmieri şi coloane cu volute (asemenea celor ionice). Singurele animale reprezentate aici sunt leii. Pentru a ajunge la curtea sălii tronului treceai prin trei porţi monumentale. Ultimele două complexe erau apartamentele private ale regelui

Berlin. Decoraţia originală a palatului din Babilon

Babilon. Palatul regal. Restaurare recentă

şi cele ale reginei. În colţul nord-vestic al palatului se găseşte o construcţie de 42 x 30 m, care conţine o succesiune de încăperi boltite ce susţineau platforme. Zidul gros de incintă înconjoară două rânduri de câte 7 încăperi prelungi, separate de un coridor central. La exterior, pe laturile de sud şi vest se mai adaugă câte un şir de încăperi mai mici. Această clădire reprezintă resturile celebrelor "grădini suspendate". De fapt erau 156

nişte grădini terasate, bolţile susţinând platforme la diferite nivele. Ele trebuiau să sugereze peisajul montan cu care era obişnuită soţia lui Nebukadnezar, Amytis, fiica regelui med Astyages. Prin această căsătorie fusese pecetluită alianţa celor două imperii. Descoperirea aici a unei fântăni foarte adânci peste care se află o încăpere tripartită, ce va fi găzduit pompele de apă, fac şi mai plauzibilă interpretarea dată acestui complex. Noul Babilon. Ziguratul Ete-men-an-ki (Casa cerului şi fundamentul pământului). Ziguratul era amplasat într-un temenos (incintă sacră) aflată între calea procesiunilor şi Eufrat. Ea acoperea o suprafaţă de peste 500 m² şi era înconjurată de un zid dublu. în interior de-a lungul zidurilor se găseau numeroase încăperi aparţinând administraţiei sacerdotale. Conform inscripţiei Nebupilisser (Nabupolassar) s-a ocupat personal de construirea ziguratului: "Marduk, stăpânul (Bel), mi-a ordonat în ceea ce priveşte Etemen-an-ki, turnul în trepte din Babilon, ale cărui ziduri încă înaintea mea erau prăbuşite şi el era ruinat, să-i refac fundaţiile, pentru sprijinirea Lumii Subpământene şi să-i repar elevaţia, ca să fie asemenea Cerului". Ca şi numele clădirii, acest fragment arată că ziguratul era perceput ca o "imago mundi" o Babilon. Resturile ziguratului imagine a lumii, aşa cum şi-o figurau babilonienii. Cele şapte etaje ale sale erau colorate în culori diferite şi simbolizau cele 7 planete (cei 7 zei principali). Urcându-i scările treceai astfel de la o sferă cerească la alta, până în vârf, unde te găseai în "înaltul cerului", locul privilegiat unde avea loc contactul cu divinitatea. Inscripţia lui Nebupilisser continuă: "Eu însumi am luat o frânghie şi am măsurat planul construcţiei. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am dezgolit, aruncându-mi tunica, simbol al puterii regale, şi pe propria piele am cărat cărămizi şi pământ. Pe fiul meu, Nebukadnezar, care-mi este primul născut şi îmi stă cel mai aproape de inimă, l-am făcut să amestece mortar, sau vin şi ulei, asemenea cu oricare dintre supuşii mei". Zigguratul din Babilon. Reconstituire Mus. Incinta în care este turnul închide o Berlin suprafaţă de 406-408 x 456-412 m. 157

Astăzi din marele zigurat nu a mai rămas decât o movilă de pământ şi cărămidă nearsă, cea arsă fiind de mult jefuită de localnici pentru diferite clădiri. Acesta trebuie să fie vestitul "turn al lui Babel", la a cărui construcţie au trudit şi evreii alături de alte numeroase neamuri. Ceremoniile care se vor fi desfăşurat în înaltul ziguratului erau legate în primul rând de "hrănirea " zeului suprem şi de "hierogamia acestuia", după cum o mărturiseşte Herodot. Un text neo-babilonian (publicat de A. Falkenstein, Topographie von Uruk, Leipzig 1941, p. 29) şi care se referă la ziguratul lui Anu de la Uruk, îl completează pe Herodot printr-o mărturie directă: "în timpul primei straje din noapte, pe acoperişul templului de pe zigurat (...) atunci când marele Anu de pe cer începe a străluci, vor fi date instrucţiunile cele mai precise privind ospăţul zeilor, pe o masă de aur, pentru Anu şi Antum (soţia lui) şi pentru cele şapte planete, astfel: carne de bou, de oaie şi de pasăre, bere de calitatea I-a şi vin din teasc, ca şi fructe de tot felul, care vor fi aşezate pe cele şapte altare de aur" (apud Giedion 1964, p. 178). Animalele erau jertfite în curtea de jos, unde s-au găsit urme de la sacrificii. Nu departe de ziguratul Ete-menan-ki, în afara incintei sale se găsea templul lui Marduk, numit Es-a-gil-a ("templul care-şi ridică capul"). El cuprindea în afara templului propriuzis şi o capelă pentru zeul Ea, tatăl lui Marduk, şi care era patronul medicinei şi al înţelepciunii. De aceea lui i s-au adresat aici cei doi generali ai lui Alexandru, Python şi Seleukos, care doreau să ştie dacă să-l aducă pe împăratul bolnav în incinta acestui templu pentru vindecare. Din păcate peste acest sanctuar se află azi o movilă ulterioară de 21 m înălţime şi o moschee islamică. Săpătura s-a făcut printr-un tunel de-a lungul zidului de incintă al sanctuarului şi astfel i s-au putut stabili dimensiunile: 86 x 78 m. în ori ce caz cercetările arheologice au confirmat aserţiunea lui Herodot, după care sanctuarul lui Marduc-Bel era diferit şi separat de zigurat. O tăbliţă de lut de epocă seleucidă (datată 229 a. Chr.), redă pe baza datelor neobabiloniene o scurtă descriere, ca şi dimensiunile ziguratului şi templului (Ecriture 1982, p. 336, nr. 284). Din ea reiese că proprţiile aveau o semnificaţie mistică, ce era accesibilă doar celor iniţiaţi. Bibliografie asupra noului Babilon: R. Koldewey, The Excavations at Babylon (trad. engl.), London 1914 şi idem, Das Wieredstehende Babylon, Leipzig 1925; J. MacQeen, Babylon, London 1964; Laroche 1971, p. 79-83; Lloyd 1978, p. 283-295. Pt. semnificaţia ziguratului v. discuţia la: H. Lenzen, Die Entwiklung der Zikkurat, Leipzig 1942, în special p. 3-5; A. Parrot, La Tour de Babel, Paris 1953, în special p. 37-167 şi Giedion 1964, p. 177-178; F. H. Weissbach, Das Hauptheiligtum des Marduk in Babylon, Esagila und Etemenanki II, Osterbrücken 1967; Lloyd 1978, p. 283-295. 158

Tăbliţă cu indicaţii privind sărbătoarea Anului Nou. Lut. 19 x 11 x 3,4 cm. Provine probabil din Babilon. Prima publicare: P. Dhrome, în Revue d'Assyrologie VIII (1911), p. 41-63. Epocă neobabiloniană sau seleucidă. Muz. Louvre, Paris, inv. MNB 1848. Ritualul Anului Nou era cea mai importantă sărbătoare neo-babiloniană şi probabil că această situaţie a fost moştenită încă din civilizaţia sumeriană. Sărbătoarea avea loc la echinoţiul de primăvară, când la ultima lună de iarnă, Nissan, i se mai adăugau 11 zile, necesare pentru a pune în acord calendarul lunar cu cel solar, şi care erau numite "Cele 11 zile în afara timpului". în pofida existenţei mai multor tăbliţe similare celei de faţă ritualul este incomplet. Sărbătoarea începea cu marea rugăciune adresată de preotul "Urigallu" către Marduk-Bel ("Stăpânul") şi continua cu ceremonii legate de moartea naturii, disoluţia societăţii şi revenirea la momentul începuturilor. Partea de sus a tăbliţei noastre e ruptă şi textul complet începe din a patra zi, când, cu trei ore înainte de căderea nopţii, marele preot îi înalţă lui Marduk rugăciunea de a recrea lumea: "Stăpân al Lumii, rege al zeilor, divinule Marduk, Tu cel care stabileşti destinele oamenilor..., care ai puterea regală şi posezi suveraniatatea,... eu sunt preotul Urigallu al sanctuarului Ekuna, şi Te binecuvântez. Fie-ţi milă de oraşul Tău, Babilon. Fii îndurător cu templul tău Esagil şi fă ca din nou la ordinul Tău să se facă lumină asupra locuitorilor Babilonului". Apoi preotul se adresează "Stăpânei", Beltia: "Ea este cea care acuză şi iartă, cea care îl poate sărăci pe cel bogat şi înavuţi pe cel sărac,... cea care-l salvează pe cel prins şi-i întinde mâna celui căzut..." Acum marele preot recită poemul creaţiei "Enuma eliş" (v. mai jos), care relatează cum s-a format universul în urma luptei lui Marduk cu monstrul Tiamat. Probabil că în timpul recitării evenimentele povestite erau mimate ritual. în ziua a cincea devine prima zi de după creaţie, când templul este purificat. Apoi Marduk este invitat în noua sa casă la un banchet şi regele "se umileşte " în faţa sa, spunând: "O stăpâne al tuturor ţinuturilor, nu am păcătuit. Nu am fost neglijent faţă de divinitatea Ta, nu am distrus Babilonul şi nu am ordinat demolarea sa..." După aceea regele îşi recapătă treptat atribuţiile monarhice şi reintră în drepturi. în ziua a şasea şi a şaptea are loc o mare procesiune, a cărei desfăşurare nu este clară după texte. în fine, în ziua a opta are loc ceremonia redării fertilităţii pământului. Regele "îl ia de mână pe zeu" şi toţi pleacă în câmp, unde se desfăşoară ritualul ancestral al căsătoriei sacre dintre rege, ca substitut al zeului şi o preoteasă, ceea ce va asigura fecunditatea şi fertilitatea anului următor. în ziua a unsprăzecea are loc marea ceremonie prin care Marduk revine în cetatea lui, reocupându-şi locul în templul Esagila şi cu aceasta sărbătoarea se încheie. în ziua următoare statuia lui Nabu, fiul lui Marduk şi zeul scrierii şi al ştiinţei, care venise să-şi viziteze tatăl, este înapoiată în sanctuarul său din Borsippa. în esenţa sa sărbătoarea Anului Nou este un ritual argest străvechi, care vizează moartea şi reînvierea anuală a naturii şi societăţii. Bibliografie: F. Thureau-Dangin, Rituels akkdiens, Paris 1921, p. 128-154; Ancient Near Eastern Texts (J. Pritchard ed.), 3.ed. 1969, p. 331, B. André-Leicknam în Ecriture 1982, p. 223, nr. 165. 159

ENUMA ELIş (Poemul creaţiei)Nici una din variantele păstrate nu datează de dinainte de primul mileniu a. Chr., dar analiza de text face foarte plauzibilă existenţa unui prototip din vremea primului imperiu Babilonian. Cele mai concludente fragmente au fost găsite de către misiunea arheologică engleză de la Ninive (L.W. King, The Seven Tablets of Creation, vol. I-II, 1902) şi de către cea germană care a săpat la Assur (E. Ebeling, Kleinschrifttexte aus Assur religiösen Inhalts, 1914). Conţinutul poemului creaţiei a fost completat şi prin descoperirile anglo-americane de la Kiş (S. Langdon, The Babylonian Epic of Creation, Oxford Editions of Cuneiform Texts, vol. VII 1923). Ediţiile de bază rămân:R. Labat, Le poème babylonien de la création (1935), A. Deimel, Enuma EliŠ (1936) şi A. Heidel, The Babylonian Genesis (1942). Numele de "Enuma eliş", dat acestui poem al creaţiei, provine de la primele cuvinte cu care el începe: "Pe când acolo sus...", după un vechi obicei semitic, atestat şi la evrei. Textul complet era scris pe şapte tăbliţe de lut. Tăbliţa I prezintă începuturile lumii, când haosul primordial era reprezentat printrun amestec de apă dulce (Apsu) şi apă sărată (Tiamat). Din ele a rezultat Mummu, a cărui natură e mai greu de identificat (după unii nu e decât un epitet al lui Tiamat, însemnând "cea tumultoasă"), dar Mummu (după alţii "mama") apare ca principal agent a lui Apsu şi trebuie considerat ca reprezentând principiul activ al haosului primordial. Din această triadă se vor naşte apoi perechile de zei primordiali: Lahmu şi Lahamu, a căror natură nu este clară şi apoi An-şar, jumătatea de sus a lumii şi Ki-şar, umătatea de jos a lumii. Din ultima pereche s-a năsut primul zeu propriu-zis, Anu, personificarea cerului. Din el purcede înţeleptul Ea, zeul apelor, stăpânul magiei. Rezultă că începuturile lumii sunt prezentate ca o suită de segregări a unor elemente primordiale, din ce în ce mai concrete, până se ajunge la fenomene naturale şi substanţe perceptibile, ca areul (cer) şi la apa (oceanul). în acest moment liniştea primordială este tulburată, căci Apsu şi Tiamat voiau să "doarmă", erau inerţi şi prin natura lor se opuneau mişcării, devenirii. Apsu ajutat de Mummu caută să-i nimicească pe zei pentru a se reinstaura liniştea dintru-începuturi, dar înţeleptul Ea, zeul apelor, îi află planurile şi îl învinge, făcându-şi "locuinţă" din Apsu, care reprezenta apele primordiale. Sacrificiul lui Apsu dă naştere şi zeului suprem Marduk, creat de Ea din inima lui Apsu. Astfel apare prima triadă de zei propriu-zişi: Anu, Ea şi Marduk (sau Bel, stăpânul). La rândul său Tiamat, aflând de moartea lui Apsu, se tulbură groaznic şi hotărăşte să se răzbune, creind monştrii înfricoşători, în fruntea cărora îl şează pe demonul Kingu, căruia îi atribuie tăbliţele destinului. Iată câteva fragmente din textul original: "Pe când acolo sus cerul nu fusese încă numit (adică nu fusese creat, căci în convingerea vechilor semiţi un lucru exista numai din momentul în care a primit un nume; astfel şi în Biblie ni se spune că "Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt"), iar jos pământul (mai bine zis "uscatul" în opoziţie cu "apa") nu purta încă vreun nume, când nu exista decât Apsu cel primordial (apa dulce), care le-a născut pe toate, Mummu şi Tiamat (apa sărată primordială), din care s-au născut toate, ci existau doar apele lor amestecate ca un singur corp, pe atunci nici un loc de păsune nu fusese creat şi nici măcar mlaştinile nu apâruseră, atunci când nici unul dintre zei nu fusese adus întrufiinţă, când ei nu fuseseră încă chemaţi pe numele lor şi destinele lor nu fuseseră încă fixate, în acest timp zeii fură concepuţi în pântecele lor (ale elementelor primordiale, 160

Apsu şi Tiamat). Mai întâi Lahmu şi Lahamu au fost formaţi (entităţi acvatice se pare, căci în unele versiuni ei înlocuiesc pe Ea şi Damkina) şi au căpătat un nume. Chiar mai înainte ca ei să fi crescut şi să devină mari, An-şar şi Ki-şar (Lumea de Sus şi Lumea de Jos) fură creaţi şi-i depăşiră pe alţii". ........................................................................................................................................... "Ea, cel priceput în toate, a înţeles planul lor. El a întocmit cu măiestrie un cerc magic în jurul lui Apsu şi a conceput cu iscusinţă o sfântă şi puternică descântare. El a rostit-o şi a făcut-o să stea peste apele dulci ale lui Apsu. El a turnat un somn adânc peste el, aşa că Apsu a adormit, iar Mummu, sfetnicul lui nu a mai avut puterea să se mişte. El i-a slăbit cingătoarea şi i-a scos tiara (simbolul puterii divine), el i-a luat splendoarea şi a pus-o peste dânnsul. După ce l-a ferecat astfel pe Apsu el l-a ucis. Pe Mummu l-a legat şi a zăvorât uşa în faţa lui. De-asupra lui Apsu şi-a aşezat locuinţa lui... După ce Ea i-a învins pe adversarii săi el se aşeză şi se odihni în locuinţa lui. şi el a numit-o pe ea "Apsu" şi a destinat-o sanctuarului, şi a hotărât ca în acest loc să fie aşezat al său altar. Acolo Ea şi Damkina, soţia sa, locuiesc în splendoare. în camera soartei, în locuinţa destinelor, a fost născut cel mai înţelept şi mai capabil dintre zei. în inima lui Apsu a fost creat Marduk, din inima lui Apsu s-a născut Marduk. Cel care l-a născut pe el a fost Ea, tatăl său, cea care l-a născut pe el a fost Damkina, mama sa. El a supt pieptul mamei sale; doica lui care l-a hrănit l-a umplut de strălucire". Tăbliţa a doua relatează prima parte a conflictului cu Tiamat. Bătrânul zeu An-şar (Lumea de Sus), tatăl triadei Anu, Ea, Bel-Marduk îşi trimite succesiv fii la luptă. Primul pleacă Anu, dar numai aspectul înfricoşător al lui Tiamat îl pune pe fugă. Nici Ea nu are mai mulţi sorţi de izbândă, aşa că întrega responsabilitate revine răzbunătorului zeilor, Marduk. El se prezintă la An-şar pentru a-i cere puterea supremă şi dreptul de a fixa destinele. Tăbliţa a treia relatează despre adunarea zeilor, care decide să-i confere lui Marduc puterea supremă, iar tăbliţa a patra redă bătălia dintre Marduk şi Tiamat. Bel, stăpânul, este prezentat ca un atotputernic zeu al furtunii, care dezlănţuie o urgie cumplită asupra lui Tiamat. Cu ajutorul vânturilor Marduk despică monstrul proteic şi separă astfel cerul de pământ, făcând primul pas spre transformarea haosului în cosmos. Iată câteva fragmente din textul original: ........................................................................................................................................... "Când zeii, părinţii lui, văzură puterea cuvântului său, plini de bucurie l-au omagiat: "Marduk e rege". îi dăruiră un sceptru, un tron şi un veşmânt regal; îi adăugară o armă fără egal ca să-i lovească pe duşmani, zicând: "Mergi şi curmă viaţa lui Tiamat. Vânturile să-i poarte sângele în locuri necunoscute". După ce zeii, părinţii lui, au decis destinul lui Bel (stăpânul), l-au făcut să meargă pe calea succesului şi a măririi. El îşi făuri un arc, desemnându-l ca arma lui, îi atşă o săgeată şi-i fixă coarda. Ridică măciuca (un fel de sceptru) şi o luă în mâna dreaptă. Arcul cu tolba le atârnă într-o parte. în faţă îşi aşeză fulgerul. Cu o flacără arzătoare el îşi umplu corpul. El făcu o plasă să o prindă pe Tiamat. Cele patru vânturi le postă ca 161

nimic să nu-i scape, vântul de sud, vântul de nord, vântul de est şi vântul de vest. De o parte ţinea strâns plasa, darul tatâlui Anu. El crease pe "imhullu", vântul cel rău, ciclonul, uraganul, vântul împătrit, vântul înşeptit, vântul fără pereche. El slobozi vânturile pe care le-a creat, şapte dintre ele, să întărâte pe Tiamat împotriva lui. Atunci Bel (Marduk) slobozi pe "abubu" (potopul, urgia), puternica sa armă, şi se aruncă pe carul său de furtună, înspăimântător şi de neoprit". ........................................................................................................................................... "Când Tiamat a auzit aceasta (reproşurile lui Marduk) şi-a ieşit din fire pierzânduşi judecata. ţipa tare. Până la pământ i se îndoiră ambele picioare. Ea rosti un descântec şi grăi un blestem. Zeii îşi ascuţeau şi ei armele pentru luptă. Păşiră împreună Tiamat şi Marduk, înţeleptul zeilor. Ei vin la luptă dreaptă, încleştându-se în bătălie. Bel (Marduk) aruncă plasa şi o prinse înauntru pe Tiamat. Pe vântul cel rău, care venea din spate îi azvârli în faţă. Când Tiamat deschise gura să-l înghită în ea, el împinse pe vântul cel rău şi ea nu-şi mai putu descleşta buzele. în timp ce vânturile turbate îi umplură corpul, trupul i se înţepeni şi gura îi rămase deschisă. Marduk azvârli săgeata ce-i spintecă pântecele, îi îmbucătăţi măruntaiele, îi sfâşie inima". ........................................................................................................................................... "Stăpânul se opri să se uite la corpul ei mort, cum să împartă monstrul şi să facă din el lucruri folositoare. Ca pe o scoică el o împărţi în două: jumătate o ridică în sus, formând plafonul cerului; trase în jos zăvorul şi puse gardieni. El ordonă sa nu lase apele să scape (Tiamat reprezenta apa primordială). El străbătu cerul şi examină locurile. El fixă cartierul lui Apsu, locuinţa lui Ea. Bel (stăpânul) măsură dimensiunile lui Apsu şi stabili Eşarra (întinsul cerului), locuinţa cea mare, pe măsura lui. şi el făcu marea locuinţă Eşarra cer, aici să-şi ia locul Anu, Enlil şi Ea (la babilonieni Enlil a devenit zeul pământului şi stăpânul zodiacului, confundându-se cu Enki. Această triadă stăpânea bolta cerească, împreună cu Soarele (şamaş). Brâul zodiacului era drumul Soarelui. De o parte şi alta a ecuatorului ceresc se găsea zona lui Anu, a lui Enlil la nord şi a lui Ea la sud)". Cu tăbliţa a cincea începe formarea cosmosului, adică organizarea universului, în primul rând prin stabilira competenţelor zeilor şi a ordinii cereşti, reflectată de mersul aştrilor. O bună parte din zona inferioară a tăbliţei este distrusă. Iată un fragment de la începutul tăbliţei: "El a construit sălaşuri pentru zeii mari, fixând asemănările astrale drept constelaţiuni. El fixă anul şi îl împărţi în secţiuni. El puse câte trei constelaţiuni pentru fiecare din cele 12 luni (fiecare semn zodicacal, ce corespunde unei luni din calendarul lunar -- al nostru este solar -- are trei subdiviziuni numite "dekane"). După ce a definit zilele anului prin intemediul semnelor zodiacale el întemeie sălaşul lui Nibiru (planeta Jupiter) să arate legăturile lor, încât niciuna să nu se încalece, niciuna să nu greşească. Alături fixă şi locul lui Enlil şi Ea". ..................................................................................................................................... "El îl destină pe el (Sin, zeul Lunii), podoaba nopţii, să hotărască timpul. ăăLunar, fără încetare, să-ţi schimbi figura! La începutul lunii să te ridici peste ţară, tu trebuie să luminezi şi cu coarnele să arăţi şase zile. în ziua a şaptea să împlineşti jumătate coroana. La lună plină să stai în opoziţie (cu Soarele)". ........................................................................................................................................... 162

Tăbliţa a şasea relatează apariţia omului, care a fost făcut din sângele demonului Kingu amestecat cu lut. Marduk l-a creat pe om ca să-i slujească pe zei. După organizarea lumii cereşti urmează cea pământeană. Zeii înşişi clădesc sanctuarele Babilonului, în frunte cu Esagila. în partea a doua a tăbliţei începe lauda lui Bel-Marduk, care continuă pe toată tăbliţa a şaptea. Este de fapt o prezentare a atribuţiilor zeului suprem. ........................................................................................................................................... (Vorbeşte Marduk:) "Sânge vreau să se adune, să ia fiinţă oasele, voiesc să-l fac pe "llllu" (omul cel dintâi), "om" este numele lui. Da, vreau să-l creez pe lullu, pe om. El îi va sluji pe zei, ca ei să se odihnească; de altfel şi calea zeilor o voi orândui cu bine. Deşi egal onoraţi în două tabere vor fi împărţiţi (Anunnakii şi Igigii)ââ. Ea îi răspunse, grăindu-i lui cuvânt şi dându-i un alt plan pentru liniştirea zeilor: ăăSă fie predat unul dintre fraţii lor; acesta să fie sacrificat pentru a se crea oamenii. Să se adune aici zeii cei mari, să fie jertfit vinovatul, ca să dăinuiască ei (cei care fuseseră de partea lui Tiamat)". ..........................................................................................................................................." Anunnakii şi-au deschis gurile şi i-au zis lui Marduk, stăpânul lor: ăăAcum, o, stăpâne, care ne-ai adus eliberarea, care trebuie să fie mulţumirea noastră către tine? Să clădim un templu al cărui nume se va chema "Iată o locuinţă pentru odihna noastră", ca să ne odihnim în el. Să construim un tron, un loc retras pentru locuinţa lui şi în ziua în care vom veni (de sărbătoarea Anului Nou) ne vom odihni acoloââ. Când Marduk auzi acestea, luminos s-au îmbujorat trăsăturile feţei sale, ca ziua: ăăCa cea a mândrului Babilon, a cărui clădire voi aţi cerut-o, să fie numită "Sanctuarul"ââ". Anunnukii şi-au pus la lucru uneltele şi un an întreg ei au lucrat la cărămidă. Când anul următor a sosit ei au înălţat sus capul lui Esagila, egalându-l pe Apsu (în măreţie). După ce au construit un turn în trepte, înalt ca al lui Apsu, ei înălţară acolo (în vârful zigguratului) o locuinţă pentru Marduk, Enlil şi Ea. în prezenţa lor Marduk a împodobit-o măreţ. Până la temelia lui Eşarra (cerul) priveau hornurile ei. După ce au terminat construcţia lui Esagila, Anunnakii şi-au înălţat şi ei lăcaşuri". ..........................................................................................................................................." Pe zei, părinţii săi la banchet el (Marduk) i-a aşezat: ăăAcesta-i Babilonul, locul care este reşedinţa voastră, bucuraţi-vă în vatra lui, ocupaţi locurile sale întinse. Marii zei şiau ocupat locurile lor, ei au pus băutura de sărbătoare şi s-au aşezat la masă. După ce s-au bucurat aici, în Esagila cel splendid, ei şi-au oficiat riturile. Au fost fixate normele şi toate îndatoririle lor, la toţi zeii împărţindu-se ranguri atât în cer cât şi pe pământ.Cei 50 de zei fruntaşi şi-au luat locurile. Cei şapte zei ai destinului au fost puşi peste 300 în cer". Bibliografie: A. Negoiţă (trad.), în Gândirea asiro-babiloniană în texte, Buc. 1975, p. 11-51.

163

SUPLIMENT INFORMAŢIONAL I. NOŢIUNI DE CRONOLOGIE Stabilirea cronologiei relative şi apoi a celei absolute în istoria mesopotamianã se bazeazã pe o serie de scrieri, care au apãrut încã din mileniul 3 a. Chr. şi in care scurgerea timpului a fost marcatã într-un fel sau altul. Intelectualii sumerieni au fost deja conştienţi de existenta unui timp istoric, irepetabil, diferit de cel ciclic, de naturã miticã. Pe la 2 500 a. Chr. apare o primã listã de zei şi eroi, similarã celor egiptene. Lista de la Suruppak îi pomeneşte pe eroii Lugalbanda şi Ghilgameş în calitate de regi-preoti din Uruk, care au fost ulterior divinizaţi l . Dar primele lucrãri cu adevarat istorice au apãrut abia la sfârşitul mileniului 3. Pe la 2 115 a. Chr. Utuchengal din Uruk, cel care a scuturat jugul gutti-lor, a poruncit elaborarea "Listei sumeriene a regilor". Ea începe cu vremurile "ante diluviene", când "regalitatea a coborât din cer" în cinci "oraşe sacre" ale Sumerului (Eridu, Bad-tibira, Larak, Sippar, Suruppak) şi continua cu dinastiile care au domnit "dupa potop". Sub cea de a III -a dinastie din Ur şi in perioada Isin-Larsa au fost elaborate mai multe asemenea liste (v. docum. supl.), care coroborate cu informaţii directe permit alcãtuirea unei cronologii relative destul de complete a celei de a doua jumãtãţi a mileniului 3. Pentru prima jumãtate a mileniului 2. beneficiem în plus şi de "listele babiloniene ale anilor", care dau pe post de nume al unui an evenimentul considerat cel mai important din anul respectiv. Din pacate se pare cã aceste "anale" nu au fost suficient de riguroase, mai multi ani putând încapea sub un eveniment mai deosebit (de ex. pe vremea lui Rim -Sin din Larsa circa 30 de ani sunt înregistraţi în dreptul cuceririi oraşului rival Isin). Ȋn plus epoca dominatiei kassite marcheazã o cesurã în sistemul analelor babiloniene. E drept cã unele date pot fi comparate cu "listele asiriene", care însã nu citeazã evenimente, ci doar dau ca nume al fiecarui an numele unui înalt funcţionar (care devine astfel "eponim"). Anul suirii pe tron al fiecãrui rege devine anul care poartã numele monarhului respectiv. Aceste liste asiriene se întind pe o duratã de circa 1 200 de ani, începând cu cei 17 regi legendari, "care trãiau în corturi" şi încheindu-se cu Sargon al II -lea (721-705 a. Chr.). Coroborând listele babiloniene cu cele asiriene se poate deci reconstitui o bunã bucatã din istoria Mesopotamiei mileniilor 2 şi 1. Dar stabilirea cronologiei absolute pentru "Ţara dintre Fluvii" s -a putut face numai pe baza lucrãrii lui Claudius Ptolemaios, intitulatã "Almagesta" şi care dateazã din secolul II p.Chr. Ȋn capitolul "Canonul regilor şi fazele aştrilor" el citeazã o serie de date astronomic verificate în raport cu anul de domnie al unui monarh sau altul. Cea mai timpurie datã certã pe care ne-o furnizeazã Ptolemaios este anul 747 a. Chr., când Nabopalassar al Babilonului şi-a încetat domnia. De altfel, aşa cum am arãtat deja, tradiţia epopeicã îl menţioneazã pe acelaşi Ghilgameş ca fiind monarhul care a ordonat construirea fortificaţiilor din Uruk şi care s -a confruntat cu regele din orasul Kiş, hegemon în Mesopotamia centralã. Descoperirea cilindrilor sigilii ai lui Mebaraghesi, tatãl lui Akka, adversarul lui Ghilgames, confirmã istoricitatea acestei tradiţii. 1

164

Dar cronologia absolutã a putut fi împinsã şi mai departe. Astfel ştim cã Assur-dan al III -lea a fost contemporan cu Nabopalassar, cãci cei doi regi (asirian şi babilonian) au fost în conflict. Or, în al 10 -lea an de domnie al lui Assur-dan, ştim din alte surse, cã s -a observat o eclipsã de soare, care nu poate fi decât cea din 15 iunie 763 a. Chr. Ȋnseamnã deci cã Assur-dan s-a urcat pe tron cu un deceniu mai devreme, în 773 a. Chr. De aici lista eponimã a regilor asirieni se deruleazä fãrã întrerupere pânã în 911 a. Chr., când s-a urcat pe tron Adad-nirari al II -lea. Aceasta este cea mai îndepãrtatã datã absolut sigurã pentru Mesopotamia. Cu o aproximaţie de câteva decenii cronologia absolutã poate fi împinsã insã şi în mileniile 3. şi 2. a. Chr., cu cât înaintãm în timp însã imprecizia devine tot mai mare. Astfel pe baza mãrturiei unor tãbliţe cuneiforme ştim cã pe vremea celui de al 10 -lea rege al primei dinastii babiloniene a avut loc o eclipsã totalã de lunã. Cum acest fenomen s -a petrecut de mai multe ori la sfârşitul mileniului 3. şi la începutul mileniului 2., începuturile primei dinastii babiloniene au fost fixate iniţial pe la 2 225, pentru ca apoi data sä fie coborâtã la 2105 şi in fine la 1 950 a. Chr.. Conform acestei "cronologii scurte", donmia lui Hamurabi s-ar plasa între 1 792 - 1 750 a. Chr., şi nu mai devreme. Ȋn cursul de faţã am optat pentru aceastã din urmã cronologie, azi general acceptatã. Pentru perioadele mai vechi analizele cu radiocarbon recalibrate dau date mai înaintate decât se acceptase indeobşte, dar pentru mileniile 3. şi 2. datãrile obţinute prin mijloace tradiţionale, mai ales când sunt confirmate şi de cele egiptene, sunt de necontestat. II. ȊNCEPUTURILE SI DEZVOLTAREA ORIENTALSTICII Ȋn mod tradiţional orientalistica s -a ocupat cu descifrarea scrierilor şi cu traducerea textelor provenind din Orientul Apropiat şi Mijlociu, iar arheologia orientalã (numitã multã vreme assirologie) cu monumentele de arhitecturã, cu plastica majorã şi minorã din zona Levantului, din Semiluna Fertilã, sau din Persia. Egiptologia şi studiile ebraice sunt discipline la fel de vechi şi s -au dezvoltat în paralel cu studiile "orientale", tot aşa cum hititologia a apãrut ulterior pe masura creşterii numãrului şi importanţei descoperirilor din centrul Anatoliei. Descifrarea scrierii cuneiforme nu a fost la fel de spectaculoasã ca cea a hieroglifelor, caci ea s-a produs treptat. Scrierea cuneiformã a fost inventatã de sumerieni, un popor cu o limba aglutinantã, fãrã analogii cu alte limbi cunoscute azi 2. Ulterior cuneiformele au fost preluate de cãtre semiţii acadieni, care le-au adaptat propriei limbi. Asirienii şi amoriţii, care şi-au fãcut apariţia la sfârşitul mileniului 3., au preluat limba acadianã ca pe o limbã cultã, folosind-o in cancelarie, cãci propriul idiom semitic nu era foarte departat de acadianã. La fel pentru chaldeii Noului Imperiu Babilonian nu existau dificultãţi mari în folosirea vechii limbi de cancelarie, cãci ei erau tot de neam semitic. 2

Ea este astãzi clasificatã de unii impreunã cu vechea elamitã într-o grupã aparte. 165

Ȋn schimb încã de la începutul mileniului 2. sumeriana a devenit o limbã moartã, folositã doar în textele sacre. Pe de altã parte, scrierea cuneiformã a cunoscut o mare rãspândire, find preluatã şi adaptatã pentru idiomurile proprii, atât în Elam, cât şi in Mitanni (la hurriţi) şi in Siria (la Ebla, mai tarziu la Mari şi pe coasta fenicianã, unde apare "alfabetul cuneiform ugaritic"), precum şi în Anatolia (la hititi) şi în Armenia (scrierea urartrianã). Cuceritorii perşi au preluat şi ei atât limba acadianã, cât şi scrierea cuneiformã (alfabetul silabar), adaptând-o propriei limbi3. Prin urmare textele cuneiforme sunt scrise într-o sumedenie de limbi, semitice şi nonsemitice, iar aceastã scriere a evoluat în numeroase variante locale, ceea cc face ca sa nu putem vorbi despre un "sistem de scriere" la fel de coerent ca cel egiptean. Descifrarea cuneiformelor a pornit de la textele persane. Primul pas a fost cunoasterea de cãtre europeni a limbii "pehlevi", limba vorbitã în Imperiul Sasanid, succesorul celui Parth şi Ahemenid. Cucerirea arabã şi introducerea coranului nu a fãcut-o sã disparã, caci grupuri de "parşi" s -au retras în India, unde au fixat în scris vechea tradiţie oralã, creând cartea sacrã Avesta. Aceasta cuprinde mai multe straturi de limbã, de la vechea persanã, folositã in cântecele profetului Zaratustra, pâna la mediopersana Imperiului Sasanid. La finele secolului XVIII savantul francez Silvestre de Sacy (Abraham-Hyacinthe Anquetil-) Duperron, care a deprins limba pehlevi, a publicat prima ediţie a Zend-Avestei (1771). Nu mult dupã aceea, între 1787 şi 1793 Silvestre de Sacy descifra sensul primelor inscripţii vechi persane de la Nash iRustam (v. docum. supl.), care erau redactate în greacã şi în pehlevi (Mémoires sur diverses antiquites de la Perse, Paris, 1793). Cavalerul Antoine-Isaac Silvestre de Sacy învãţase de la un cãlugãr benedictin încã de la 12 ani ebraica, apoi samariteana, siriaca, chaldeeana, araba, persana şi turca, pe lângã limbile moderne occidentale: englezã, germanã, italianã şi spaniolã. Un profesor de greacã de la liceul din Gottingen, Georg Friedrich Grotefend (v. Docum. supl.), pornind de la ipoteza prietenului sãu, Tychsen von Rostok, conform cãreia limba folositã în inscripţiile rupestre de la Nash i-Rustam era cea a Avestei şi cã scrierea cuneiformã în care erau dãltuite textele persane avea caracter alfabetic, a început descifrarea lor. Prin 1805 el putea deja sã identifice pe inscriptiile cuneiforme de la Persepolis numele proprii, care se repetau dupã formule fixe şi reuşea astfel sã descopere valoarea foneticã a unora dintre semnele Georg Friedrich Grotefend cuneiforme. 3

Textele vechi persane erau scrise cu un alfabet cuneiform, în timp cc textele elamite sau acadiene cu un silabar cuneiform. Pe lângã venerabilul sistem cuneiform, folosit la inscripţiile oficiale, în activitatea administrativa curentã perşii se foloseau de limba aramaicã şi de alfabetul sãu, apãrut prin secolul VIII în Siria. 166

Ȋn 1837 el publica Neue Beiträge zur Erläuterung der persepolitanischen Keilschrift (Noi contribuţii la tãlmãcirea cuneiformelor persopolitane) şi în 1840 Neue Beiträge zur Erläuterung der babylonischen Keilschrift (Noi contribuţii la tãlmãcirea cuneiformelor babiloniene). Concluziile sale sunt cã inscripţiile persane conţin mai multe tipuri de scriere cuneifornã, descifrarea uneia deschizând calea înţelegerii celorlalte. Coloana în limba persanã, care aparţine perioadei achemenide, conţine 40 de semne alfabetice (nu silabice) şi citirea ei se face de la stânga la dreapta. De asemenea el îi putea identifica în texte pe Xerxes, Darius şi Hystaspes. Pasul decisiv însã a fost fãcut datoritã unui ofiter englez, sir Henry Creswicke Rawlingson, care între 1835 şi 1844 a copiat o mare inscripţie persanã, scrisã cu caractere cuneiforme (414 randuri), pe stânca - de atunci celebra - de la Behistun, în Iran (v. docum. supl.). Inscripţia lui Darius este trilingvã (persanã, elamitã si acadianã). Rawlingson studiase în prealabil în India limba hindusã, araba şi persana. Ȋn scurt timp el a realizat traducerea textului persan (publicatã însã abia în 1846) şi a stabilit valoarea foneticã a numeroase cuneiforme. Ȋn 1847 Rawlingson copiazã tot la Behistun şi varianta acadianã (chaldeeanã) a inscripţiei (112 randuri), începand traducerea sa prin compararea celor clouã texte. El a publicat câteva lucrãri de referinţã: A Commentary on the sir Henry Creswicke Cuneiform Inscriptions of Babylon and Assyria (1850); The Rawlingson Persian Cuneiform Inscription at Behistun (1846–51). Ulterior el a publicat marile corpora de inscripţii cuneiforme de la British Museum. Ȋn acest timp studiile clericului anlo-irlandez Edward Hincks (v. docum. supl.) şi ale savantului franco-german (de origine evreiascã) Julius Oppert (v. docum. supl.), au pus in evidenţã caracterul contradictoriu al scrierii cuneiforme, unde unul şi acelasi semn putea sã aibã o datã valoare de sunet, altã datã valoare de silabã, sau putea fi chiar o ideogramã. Dar confuzia cea mai Julius Oppert Edward Hincks mare venea de la faptul ca acelaşi semn putea sã aibã mai multe valori fonetice (cãci fusese folosit la notarea unor limbi total diferite). Ȋn 1846 si 1847 Hincks publica la Dublin douã memorii privind textul elamit, iar danezul N. L. Westergaard în 1848 si apoi în 1858 contribuia decisiv la descifrarea inscriptiilor in aceasta limbã4. Ȋn schimb insripţiile în proto-elamitã, datând din mileniul 3. a. Chr., au fost descifrate abia în 1962 de cãtre W. Hinz. 4

167

Oppert a publicat în Chronologie des Assyriens et des Babyloniens şi apoi în 1859 Grammaire Sanscrite şi în 1865 Histoire des Empires de Chaldée et d'Assyrie. Dar principala sa contribuţie a fost publicarea în (1859–1863) a rezultatelor marii expediţii arheologice franceze din Mesopotamia şi Persia, al cãrui al doilea volum se intitula Déchiffrement des inscriptions cunéiformes. Ȋn fine în 1868 el publicã Éléments de la grammaire assyrienne. Existau prin urmare şi certitudini; prin efortul concertat al mai multor savanţi se ajunsese la recunoaşterea a circa 350 de semne şi la concluzia cã textele babiloniene şi asiriene erau scrise intr-o limbã de tip semitic, inruditã cu ebraica. Cum însã nimeni nu putea sã ofere un expozeu coerent despre "sistemul scrierii cuneifonne" existau şi destui sceptici, care se indoiau cã textele fuseserã cu adevarat descifrate. Ȋn 1857 un matematician, H. Fox Talbot, a tradus o inscripţie a lui Tiglatpileser (1 106-1 080 a. Chr.) şi a trimis-o într-un plic sigilat Societãţii Regale Asiatice din Londra. La cererea sa a fost invitatã deja celebra triadã Rawlingson, Hincks, Oppert ca sã traducã fiecare separat inscripţia şi sã trimitã rãspunsul sãu sigilat aceleiaşi societãţi, pentru a se vedea dacã într-adevãr cuneiformele fuseserã descifrate. Traducerile celor patru savanţi, fãcute absolut independent, s-au dovedit a fi aproape identice, ceea ce a obligat Societatea Regalã Asiaticã din Londra sã recunoascã public cã textele cuneiforme, nu numai în persana veche, ci şi în babilonianã, sau asirianã, au fost descifrate. Atât Rawlingson, cât şi Oppert au arãtat cã aceastã scriere nu putea fi inventatã de asirieni sau de vechii babilonieni, ci trebuie sã fi existat o populaţie anterioarã, care vorbea o limbã nesemiticã. Dar descoperirea în biblioteca lui Assurbanipal de la Ninive a numeroase tabliţe bilingve, care explicau silabarul şi în acadianã şi în sumerianã, a fost multã vreme interpretatã ca redând o scriere şi o limbã secretã, inventatã chiar de preoţii asirieni şi babilonieni. Teza aceasta se baza pe autoritatea unor savanti de talia marelui orientalist francez J. Halevy. Era timpul ca arheologia sã intre în scenã şi metoda stratigraficã sã dezvãluie sub nivelurile neo-babiloniene şi neo-asiriene o civilizatie mai veche. Ȋn siturile din campia Mesopotamiei nu e chiar atât de uşor de ajuns la straturi foarte vechi din cauza pânzei freatice. Iatã însã cã la sfarşitul secolului XIX sãpãturile franceze de la Tello (Ghirsu, în teritoriul statului Lagaş) au pus la dispoziţia lumii ştiinţifice zeci de mii de tãbliţe scrise în sumerianã, arãtând cã aceasta nu era doar o limbã de cult, ci cã fusese una cât se poate de vie. Abia însã în 1923 lucrarea monumentala a lui A. Pobel, "Grundzüge der sumerischen Gramatik" (Trãsãturile de bazã ale gramaticii sumeriene) va pune la dispozitia cercetãtorilor o sintezã clarã privind aceastã Claudius Jamesmeritul Rich, portret limbã disparutã de mai bine de patru milenii. Tot arheologiei i-a revenit de a ca. fi 1803, de Thomas Phillips R.A., demonstrat cã cea mai veche civilizaţie demnã de acest nume nãscut între Tigru şi Britishs-a Museum Eufrat, fiind opera sumerienilor. 168

Multã vreme arheologia orientala a fost numitã "assirologie", cãci cele mai impozante ruine şi cele mai spectaculoase descoperiri s-au fãcut în spaţiul asirian. Mesopotamia nu poseda mari resturi ale unor monumente de piatrã, ca Egiptul, ale cãrui piramide au atras de timpuriu atenţia vizitatorilor. Ȋn "Ţara dintre Fluvii" ruinele au aspectul unor movile de pãmânt, numite tell-uri in limba locului. Pe de altã parte Irakul e mult mai departe de Europa occidentalã decât Egiptul şi nu poate fi atins dupã o scurta cãlãtorie pe Marea Mediteranã. Primele cercetãri importante le-a efectuat aici orientalistul englez Claudius James Rich, care în 1807 a fost numit rezident al Companiilor Indiilor la Bagdad şi consul general (pe lângã latinã şi greacã, el mai cunoştea ebraicã, sirianã, persanã şi turcã. Inspirat de Herodot, el a cercetat şi descris ruinele Babilonului, fãrã a intreprinde sãpãturi, şi a colecţionat numeroase obiecte antice. In 1820-1821 el a facut o expediţie in muntii Kurdistanului, vizitând Nimrud (Calah) şi Quyundjiq, pe care l-a identificat cu anticul Ninive. Apoi a vizitat şi Naqsh i-Rustam şi Persepolisul, puţin înainte de a muri de holerã. O parte din notiţele sale au fost publicate post mortem (Narrative of a Journey to the Site of Babylon in 1811, London 1839 şi Narrative of a Residence in Koordistan and on the site of Ancient Nineveh(…), London 1836). Ȋnceputurile propriu-zise ale arheologiei mesopotamiene se leagã de numele francezului Pierre-Émile Botta (nãscut Paolo Emilio Botta, la Torino), care prin 1840 a fost numit de cãtre guvernul sãu agent consular la Mosul, în apropierea Ninivei. Ȋn 1842 el a început pe propria cheltuialã primele sãpãturi in tell-ul de la Quyundjiq. Nu a fost vorba despre dezveliri de ruine, cãci metodele folosite pe atunci semãnau cu cele ale cãutãtorilor de comori (cu care mulţi arheologi se şi confundau). De obicei se sãpau puţuri si apoi galerii, pentru a pune mâna pe statui, reliefuri, sau alte obiecte de valoare. Farã sã fi obţinut rezultate concludente acolo unde Rich spusese cã se gãsea antica Ninive, Botta s-a mutat cu mica lui echipã în 1843 la Chorsabad. Aici a dat în Pierre-Emile Botta, tablou de Charles-Émile Callande de Champmartin scurtã vreme de pereţi acoperiţi cu reliefuri şi a obţinut în consecinţã o subvenţie de la statul francez, cu care a continuat cercetãrile pânã în octombrie 1844, dezvelind o parte din palatul, despre care s-a stabilit mai târziu cã aparţinuse lui Sargon II. Pentru relevee şi pentru desenarea reliefurilor a fost trimis Eugène Flandrin, a cãrui muncã de excepţionalã calitate a fost folositã şi la ilustrarea cãrtii de faţã. P.E. Botta si E. Flandrin publicau între 1849 si 1850 cele 5 volume din Monuments de Ninive. Cu ceva mai devreme, în 1847, bogatul material arheologic descoperit de Botta a fost trimis la Paris, punându-se astfel bazele secţiei de 169

assirologie a muzeului Louvre. Autoritãţile otomane erau total dezinteresate de aceste antichitati, iar localnicii cu atât mai puţin, cu cât ele nu aveau legaturã cu Coranul. Totuşi paşa de la Mosul i-a facut destule şicane lui Botta, iar guvernul francez l-a mutat la Tripoli, in Liban, punând astfel capãt carierei arheologice a acestui pionier. Taur înaripat, desen de E. Flandin, Monum. de Ninive, vol. 1, Paris 1849, pl. 45.

Mai mult noroc a avut britanicul Sir Austen Henri Layard, care în 1842, vizitând Orientul Mijlociu cu gândul de a cãlãtori în India, l-a întâlnit pe Botta la Mosul, ceea ce avea sã-i schimbe destinul. Layard l-a convins pe ambasadorul britanic la Constantinopol sã obţinã pentru el din partea autoritãţilor otomane un firman pentru executarea de sãpãturi şi sã le finanţeze. Ȋntre 1845 şi 1847 el a desfãşurat sãpãturi la Nimrud şi apoi la Quyundjiq (Ninive). Aici a renunţat la metoda galeriilor şi a început sã sape tranşee, dezvelind astfel mai multe camere ale unui palat. Cu materialul gasit Layard fondeazã în 1847 secţia de assirologie a lui British Museum din Londra şi curând este recompensat, fiind numit ataşat al ambasadei din Constantinopol. El a reluat între 1849 si 1851 sãpãturile în cele clouã situri, descoperind la Nimrud "analele lui Assurbanipal", iar la Ninive - pe lângã un numãr impresionant de basoreliefuri şi statui - el a descoperit în "palatul de sud-vest" celebra bibliotecã a lui Assurbanipal, care a fãcut din muzeul britanic posesorul celei mai mari colecţii de tãbliţe de lut cu scriere cuneiformã. Ȋn urma sãpãturilor sale A.H. Layard a produs douã lucrãri monumentale: Niniveh and its Remains, 2 vol., London 1853 si Discoveries in the Ruins of Niniveh and Babylon, London 1853.

Sãpãturi cu galerii şi puţuri la Nimrud şi Ninive pe la 1850. Gravuri de Solomon Caesar Malan

170

Relief rupestru al lui Sennaherib (708-681 a.Chr.). La capãtul coardei Sir Henri Layard

Sir Austen Henri Layard la Londra şi acelaşi în costum popular bakhtiyari, pe coperta cãrţii Early Adventures in Persia, 1887

171

Biblioteca de la Ninive. Gravurã de S. C. Malan

Sãpãturile lui Layard la Nimrud în 1847

Locul sãu a fost luat în Mesopotamia de cãtre Rawlingson, care însã şi-a continuat munca de epigrafist, aşa încât sapaturile principale au fost efectuate de noul Consul General francez de la Mosul, Victor Place. El a continuat cercetãrile lui Botta de la Chorsabad şi cu acordul lui Rawlingson - pe ale lui Layard de la Ninive (Quyundjiq). Din pãcate cea mai mare parte a obiectelor descoperite şi încãrcate pe plute, care urmau sã coboare pe Eufrat, s-au pierdut în urma unui atac al localnicilor în 1855. Revenit la Paris Victor Place a publicat intre 1867 şi 1870 celebrele 3 volume intitulate Ninive et l 'Assyrie, avec des essaies de restauration par Felix Thomas, folosite şi la ilustrarea lucrãrii de faţã. Ilustraţiile d emai jos sunt extrase din aceastã carte monumentalã.

Palatul de la Chorsabad, poarta Z (a haremului), imagine generalã şi detaliu. Faţada de SE.

172 Transportul unui monolit de la Chorsabad

Unul din multele merite ale lui Victor Place a fost invitarea unor fotografi pe şantier, aceastã tehnicã reprezsentând pe atunci o noutate. Prin eforturile lui Botta, Layard şi Place monumentele civilizaţiei assiriene şi babiloniene au ajuns cunoscute în toatã lumea, completând astfel în mod fericit eforturile filologilor care în aceiaşi perioadã au reuşit descifrarea scrierii cuneiforme. Mesopomamia mai avea încã surprize, cãci puţini bãnuiau cã Assiria şi Babilonul fuseserã precedate de o lume strãlucitoare de la care au Sãpãturile lui Victor Place la Chorsabad, photo Gabriel Tranchard 1853, una din primele fotografii în arheologie. preluat cele mai multe elemente ale propriei lor civilizaţii. Meritul descoperirii civilizaţiei sumeriene îi revine lui Ernest de Sarzec, care a fost numit Consul al Franţei la Basrah in 1875 şi care între 1877 şi 1901 a desfãşuratm cercetarile de la Tello (Ghirsu), capitala statului Lagaş pe vremea lui Gudea. El a descoperit câteva dintre celebrele statui ale lui Gudea şi bucãţi din - stela vulturilor" a lui Ea-nantum. Ȋn 1894 de Sarzec a descoperit arhiva cu peste 30 000 de tãbliţe în limba sumerianã. Dupã plecarea sa localnicii au sãpat clandestin aruncând pe piaţa de antichitati încã tot atâtea tabliţe. Ȋntre 1884 şi 1912, Ernest de Sarzec şi dupã moartea sa L. Heuzey au publicat la Paris seria "Découvertes en Chaldée", care a pus in circuitul ştiinţific un bogat material arheologic şi epigrafic. Sãpãturile de la sfârşitul secolului XIX nu mai aveau aspectul unor vânãtori de comori, cãci arheologii nu mai erau preocupati doar sã colecteze obiecte, ci şi sã dezveleascã monumente şi sã consemneze structuri. Unii se interesau chiar şi de stratigrafie, cãci se punea tot mai acut problema cercetãrii in adâncime, pentru a se descoperi nivelurile mai vechi. Astfel assirologul german H. V. Hilprecht, care a condus campania din 1900 a universitatii din Pannsylvania (S.U.A.) de la Nippur, a efectuat aproape de ziguratul lui Enlil un sondaj, care a coborât pânã la pânza freaticã (maximum posibil de atins pe atunci). 173

Dar adevãratul fondator al metodei stratigrafice de cercetare în arheologia mesopotamianã a fost un arhitect de formaţie, germanul Robert Koldewey. Societatea germanã de orientalisticã, Deutsche Orient-Gesellschaft, fondatã în 1898 şi care a decis organizarea unui mare şantier pentru explorarea ruinelor Babilonului, i-a incredinţat conducerea expediţiei lui Robert Koldewey Koldewey. Sãpãturile de la Babilon, desfãşurate pânã la sfarşitul Razboiului Mondial, au fost o şcoalã de unde au ieşit conducãtori de prestigiu ai altor misiuni arheologice germane. Volumul de pãmânt excavat şi indepãrtat este imens, ca şi documentaţia obţinutã. Practic aproape tot ceea ce am prezentat în capitolul de documentaţie suplimentarã despre Babilon se datoreazã cercetãrilor echipei lui Koldewey. Dar cum pânza freaticã este prea sus la Babilon şi nu permite descoperirea fazelor timpurii ale aşezãrii, Koldewey a decis în 1903 deschiderea unei noi sãpãturi la Assur, pe un promontoriu, care domina Tigrul. Curând i-a cedat locul unui alt arhitect de formaţie, Walter Andrae, ceea ce i-a permis acestuia sã-şi demonstreze calitãţile, efectuand o sãpãturã sistematicã de mare precizie (cf. mai pe larg capitolul de docum. supl.). Koldewey în baza arheologficã de la Babilon

Assur. Schiţã reconstitutive de Walter Andreae (cf. şi docum. supl. p. 103) 174

Walter Andreae

Arheologilor din perioada interbelicã le revenea misiunea de a cerceta în profunzime siturile sumeriene. Acum au fost abandonate celebrele oraşe ale Assiriei şi Babiloniei în favoarea unora sumeriene. Francezii şi-au concentrat eforturile asupra Siriei (pusã sub mandat francez), dar abatele Henri de Genouillac şi pastorul André Parrot au continuat cercetãrile de la Tello5. Dupã rãzboiul mondial timp André Parrot a condus sãpãturile extinse de pe Eufrat, la Mari6. Şi germanii şi-au restrâns activitatea, concentrandu-se pe Ktesiphonul sasanid şi pe Uruk, unde arheologii J. Jordan, A. Noldeke, E. Heinrich şi H. Lenzen au avut rezultate remarcabile7.

Henri de Genouillac

Sãpãturi franceze la Tello în 1931

André Parrot la Tello în 1931

5

Principalele publicatii: H. de Genouillac. Fouilles de Telloh, I. Epoques présargoniques (1934); idem, Fouilles de Telloh II. Epoques d 'Ur,IIIe Dynastie et de Larsa (1936): A. Parrot, Tello. Vingt campagnes de fouilles, 1877-1933 (1948). 6 Principalele publicaţii: A. Parrot, Mission archéologique de Mari. vol. 1, le Temple d'Ishtar, Paris, 1956 şi Mission archéologique de Mari. vol. 2, Le Palais, Paris, 1958-1959, 3 vol. 7 Publicate in Vorlaufiger Bericht über die von dem D.A.I und der D.O-G. aus Mittlerem des D.F. unternommenen Ausgrabungen in Uruk-Warka, Berlin, II, 1930, VI, 1935, VII, 1936, şi IX, 1938.

Ȋn schimb au proliferat sãpãturile britanice şi americane. Englezii au sãpat la Eridu, la el-Obeid, Ur, Arpakija şi Ninive, iar împreunã cu americanii nu departe de Babilon, la Kiş. Cea mai celebrã dintre sapaturile britanice a fost cea efectuata intre 1922 si 1934 de cãtre sir Leonard Woolley la Ur (v. pe larg docum. supl. p. 50 şi urm.) şi unde s -a descoperit printre altele celebrul cimitir din epoca dinasticã sir Leonard Woolley

175

arhaicã. Liderul misiunilor arheologice americane a fost Oriental Institute din Chicago, care a iniţiat un vast program în valea Dijalei (în principal la Tell Asmar şi Cafadsche, v. docum supl.), condus de savantul de origine olandezã Henri Frankfort. Lui îi datorãm tipologia şi cronologia sigiliilor şi statuetelor sumeriene din mileniul 3. a. Chr. Acelaşi institut a patronat sãpãturi la Chorsabad (conduse de G. Loud), iar alte misiuni americane s-au desfãşurat la Djemdet Nasr, Suruppak şi Tepe Gawra, cu importante rezultate privind inceputurile civilizatiei sumeriene. Henri Frankfort

Dar problema începutului civilizaţiei in "semiluna fertilã" a fost rezolvatã abia dupã cel de al doilea Razboi Mondial, prin sãpãturile irako-americane conduse de S.F. Safar si S. Lloyd la Hassuna, Tell Ugair si Eridu, ale lui R. Brainwood la Djarmo şi ale irakienilor F. el Wailly si B. Abul de la Tell es-Sawan. Ȋn rest americanii D. E. Mac Cown si R.C. Haines au sãpat la Nippur, iar englezii M.E.L. MalIowan, urmat de D. Oates si J.J. Ochard la Nimrud. MalIowan a sãpat apoi la Tell Brak şi la Tell Churera, jar J. Oates la Choga Mami. Dar, mai noile contributii sunt prezentate la capitolul de bibliografie comentata si au rezultat si din documentatia suplimentara, asa cá nu are rost sã insistam aici asupra lor.

III. Sistemul scrierii cuneiforme. Termenul de "scriere cuneiformã" se potriveste stadiului evoluat al sistemului mesopotamian de scriere, unde semnele seamãnã cu un mãnunchi de cuie. La acest nivel scrierea îşi pierduse în mare parte caracterul "rebusistic", devenind (cu unele exceptii) una silabarã. 0 lungã perioadã de timp însã, sumerienii, inventatorii acestui sistem, au folosit semne desenate, cu o formã mai apropiatã de cea naturalã. Doar treptat, din cauza impresiunilor cu un beţigaş (styllus) pe lutul proaspãt, liniile şi-au pierdut formele curbe, transformându-se într-o serie de segmente cu aspectul unor cuie. Pe vremea dinastiei acadiene forma iniţialã a unor semne era încã de recunoscut şi abia din epoca veche babilonianã scrierea a devenit propriu-zis "cuneiformã". 176

Evoluţia unuia dintre cele mai conservative semne, cel care reprezenta cuvantul "lugal"="şarrun"="rege". Dupa Ecriture 1982, p. 98. Ȋnsuşi sistemul sumerian de scriere era mai degrabã rebusistic şi abia odatã cu dinastia acadianã, când scrierea a trebuit adaptatã la o noua limbã, multe semne şi-au pierdut sensul iniţial, devenind simple simboluri pentru un grup de sunete, o silabã. Ȋn sumerianã cuvintele fiind în majoritatea lor monosilabice, semnele reprezentau fiecare în parte câte o noţiune. Dar nici in acadianã, deşi ele au devenit cu precãdere foneme, nu s -a renunţat la ideograme şi la determinative. Ȋn cazul Mesopotamiei putem urmãri pas cu pas apariţia scrierii şi apoi treptata ei simplificare, abstractizare şi raţionalizare, pânã pe vremea lui Hamurabi, dupã care sistemul devine tot mai savant şi stufos, pe mãsurã ce erudiţia şi pedanteria scribilor neo-asirieni a sporit. Astfel, la începuturi, existând mai multe semne cu aceiaşi valoare foneticã (omonime), "scrierea" sumerianã cuprindea peste 1 000 de simboluri diferite (majoritatea ideograme), pentru ca la inceputul epocii acadiene (2 350 a. Chr.) numarul lor sá se reduca la 300 şi dupã impactul acadianei sã se ajungã la aproape 100 de semne în epoca veche babilonianã (cu cateva exceptii ca "zeu" = "ilu", "rege" = "şarr(un)", sau ţarã, oraş = "ki", grafemele erau fonograme reprezentând silabe). Numãrul semnelor a crescut apoi, pentru ca în epoca neo-asirianã sã se ajungã din nou la câteva sute, pe mãsura rafinãrii limbajului, devenit tot mai bogat. Sistemul sumerian a fost deci unul rebusistic, bazat pe combinaţia dintre ideograme şi fonograme cu valoare silabicã. Sumeriana a fost o limbã care nu se încadreaza in nici o familie lingvisticã cunoscutã. Cum majoritatea cuvintelor sale erau monosilabice, existau numeroase omonime, astfel DU = picior, avea încã alte 15 sensuri şi deci silaba respectivã se putea scrie folosindu-se nu mai puţin de 16 ideograme diferite. Pentru a facilita întelegerea se foloseau prin urmare "determinative", ca la egipteni şi care erau ideograme ce nu se pronunţau. Astfel pentru a scrie "dam-qar" = "negustor ambulant", se foloseau semnele "femeie" + "veşmânt" = "soţie", şi care fãrã deteminativul de fiinţã se citesc "dam", plus sernnul pentru "malul râului", care se pronunţa 177

"qar". La acestea se adauga un determinativ pentru bãrbat, astfel încât cititorul sä nu caute alte sensuri pentru "damqar", decat pe acela de negustor ambulant. Treptat omonimele au inceput sä fie eliminate, ceea ce a facilitat mult lectura, caci trebuiau retinute mult mai putine semne. Dar cel mai interesant aspect legat de scrierea sumerianã este cã aici, spre deosebire de Egipt, putem urmãri fiecare etapã a dezvoltãrii sistemului de scriere din faza pictograficã şi pânã în cea a maturitãţii depline. Cele aproape 1 000 de tablite descoperite la Uruk şi publicate de A. Falkenstein, Achaische Texte aus Uruk, Berlin 1936, ofera tabloul complet al acestei evolutii. Dupã faza "pictogramelor" urmeazã cea a "ideogramelor" şi apoi cea a "logogramelor", care este primul pas spre "fonetizarea" sistemului de scriere. Multe societãţi primitive au cunoscut pictogramele şi ideogramele. Primele sunt desene ale FAZA 1 FAZA 2 FAZA 3 unor obiecte concrete. Astfel pentru a nota ceva despre "patru cai" (fie cã au fost prinşi, Evoluţia ideogramei "sclavã" (dupã Ecriture sau dresaţi, ori dãruiţi etc.) indienii nord1982, p. 97. americani desenau efectiv cele patru animale. Ideogramele sunt mai abstracte, cãci se bazeaza pe o asociere de idei. Astfel imaginea soarelui poate sã reprezinte nu doar astrul zilei, ci şi ideea de luminã, strãlucire şi chiar culoarea alba, sau ideea de zi. La sumerieni spre exemplu, notiunea de "femeie" era sugeratã prin desenarea organului sexual feminin (vulva cu triunghiul pubian), iar cea de "munte" prin trei mici movile. Asocierea celor douã simboluri însemna "femeie de la munte", adicã strãinã (în raport cu Sumerul, care era o câmpie). Şi cum femeile din ţãri strãine ajungeau în Mesopotamia ca prizoniere de rãzboi, sau prin cumpãrare şi erau transformate în sclave, ideograma "vulva + trei movile" se citea "sclavã". La fel, spre deosebire de amerindieni, pentru a reprezenta "patru vite" sumerienii desenau numai un singur cap cornut (care simboliza întreaga vitã) şi patru Iinii, sugerând astfel numãrul exemplarelor. Se atingea în acest mod nivelul unor convenţii, care erau cunoscute şi înţelese într-un anumit anturaj. Logogramele sunt simboluri pentru cuvinte precise. Când douã sau trei logograme sunt combinate pentru a reda un nou cuvânt ele funcţioneazã ca fonograme cu valoare silabicã. Deja în cazul logogramelor principiul fonetizãrii intra in funcţie. Dacã luãm ca exemplu ideograma mai sus amintitã şi care se citeşte "sclavã", trebuie sa admitem cã la rigoare putem folosi pentru "citirea" semnelor respective şi termeni ca "roaba", ori "servitoare" - "femeie de servici". Dacã insã cel care comunicã cu noi doreşte sã ne sugereze un cuvânt anume, el trebuie neapãrat sã facã apel la sunetele din acel cuvânt. Astfel în cazul în care desenãm un ins care sapã o groapã şi apoi un par, un cititor perspicace ar interpreta desenul ca însemnând "gropar" si nu ar inţelege "sapator", sau orice altceva, cãci al doilea element, parul, i-ar sugera ultimele sunete ale cuvântului respectiv. La fel, pe tãbliţele din faza Uruk IV (v. supra Tema 1) gãsim acelşi principiu rebusistic al lecturii sugerate. Astfel pentru noţiunea de "coroanã", în sumerianã "men", este desenata o coroanã şi apoi semnul care se citeste "en", un fel de intaritor al lecturii. Pentru a reda însã cuvinte greu de desenat trebuie sã recurgem la fonograme propriu-zise. 178

Astfel, dacã am dori sã transmitem noţiunea de "carcasã", putem desena un "car" şi o "casã". Ȋn acest caz pentru ca mesajul nostru sã poatã fi "citit", cel care-l vede trebuie sã ştie cã desenul în cauzã se interpreteazã numai şi numai drept "car" şi nu - cãruţã" sau "vehicul", respectiv numai "casã", nu şi "locuinţã", "sediu", sau "lãcaş", etc. Apare astfel necesitatea definirii unor reguli şi a alegerii unor simboluri precise. Asemenea convenţii trebuie stabilite mai ales atunci când este vorba despre nume proprii, unde valorile fonetice trebuie sa fie cât se poate de exacte. Astfel încã din faza Uruk IV, pentru a reda numele zeului Lunii, Sin, pronuntat pe atunci Suin, sau Suen (cele douã vocale "i / e" nu erau clar diferenţiate), se foloseau douã semne fonetice "su + en" . Şi la Azteci sau Mayaşi s -a constatat cã principiul fonetic era aplicat aproape exclusiv numelor proprii, în rest folosindu-se ideograme. Mai târziu, pe tãbliţele din faza Uruk III chiar substantive comune, dar abstracte, erau redate prin fonograme. Astfel substantivul "viaţã", pronuntat "ti" era reprezentat printr-o "sãgeatã", care se numea tot "ti", ceea ce marcheazã pasul decisiv cãtre ideea de fonetizare a scrierii. De ce s-au produs aceste transformãri mentale şi cum de tocmai sumerienii au facut marele pas introducând fonetizarea substantivelor comune (chiar dacã într-un sistem încã rebusistic)? Am vazut cã începând cu faza Uruk lumea sumerianã a paşit pe calea urbanizãrii, pe la 3 500 a. Chr. aparând comunitãţi, care demografic depaşeau aşezãrile rurale şi care erau structurate pe principiul vecinãtãţii. Administrarea "oraşului templu" devenea tot mai complexã, indivizii aduceau produse templului, primeau altele în schimb etc., astfel încât o înregistrare cât mai precisã a bunurilor manipulate a devenit tot mai necesarã. Cea mai veche modalitate de însemnare a produselor apãruse în cazul unui fel de "etichete", de fapt placuţe lut perforate pentru a fi atgãţe unui anumit object. Pe ele era imprimat sigiliul unui individ (cap de familie) şi uneori erau incizate mai multe linii simbolizând numãrul exemplarelor. Sistemul sigiliilor cu decor geometric era cunoscut înca din mileniile 6-5 a. Chr. la catal Hüyük, dar el era performant la nivelul unei societãţi rurale, unde capii de familie se cunoşteau intre ei şi unde fiecare sigiliu putea fi lesne identificat. Ȋn primele faze la Uruk asemenea sigilii au fost înlocuite cu combinaţii de semne, de obicei figurative, desenate pe placutele de lut. Ele reprezentau persoane prin asocierea de simboluri, legate într-o formã sau alta de numele individului respectiv. Dezavantajul acestor plãcuţe este cã ele au o semnificaţie clarã catã vreme sunt asociate unui obiect, îndatã ce sunt desprinse de el nu se mai poate şti la ce se referã. Ȋn cazul unor bunuri aduse ca tribut spre exemplu, nu mai poţi preciza în ce a constat contribuţia fiecãruia indatã ce "etichetele" au fost desprinse.

Plãcuţe du combinaţii de semne din primele faze de la Uruk, dupã Falkenstein, op.cit., Pl. I.

179

Ele nu mai erau simple etichete ataşate unui object precis, ci înregistrau o întreagã situaţie. Astfel, pe faţa plãcii din imaginea alaturatã sunt marcate 31 sau 32 de spaţii dreptunghiulare în care sunt înscrise simboluri numerice, cercuri pentru zeci şi semicercuri pentru unitãţi, precum şi ideograme reprezentând "numele" unor indivizi. Pe spate un scrib a notat totalul, cinci cercuri pentru zeci (sau duzini) şi patru semicercuri pentru unitãţi, apoi un cap de vitã şi unul de oaie. Trebuie sã intelegem 54 (sau 64) de vite şi oi. Ȋnsemnarea este una curentã, din ea nu rezulta dacã este vorba despre un fel de tribut plãtit templului de vreo 30 de capi de familie, sau dacã nu cumva despre vite care sî le fi fost repartizate lor, dar deja tabla înregistreazã o informaţie clarã. Unele din simbolurile reprezentând diferite persoane pot fi ideograme asociate cu numele lor, dar altele trebuie sa fie logograme, cu valoare foneticã. Ȋntr-o comunitate restrânsã fiecare are o poreclã proprie, care nu se regãsşte la un alt individ, dar într-o aşezare urbanã numele se repetã şi este nevoie de indicarea patronimului şi chiar a locului e origine pentru ca cineva sa fie individualizat. Ȋn plus, dacã la amerindieni — de exemplu dacã la amerindieni de exemplu — porecle ca "bizonul asezat", "calul rotat", "marele urs", pot fi redate chiar şi prin pictograme, numele sumeriene de genul "Enlil-a-dat-viaţã, sau "Alesul-lui-Nanşe" trebuiau fonetizate pentru a fi precis înregistrate. 0 datã introdus principiul el s -a rãspândit cu repeziciune şi am vãzut cã deja în faza Uruk III substantive comune erau redate prin echivalente fonetice. A doua direcţie importantã de evoluţie a scrierii a fost stabilirea convenţiilor, astfel încât desenele sa fie redate în mod standardizat, pentru a fi uşor recunoscute. Ȋn plus trebuiau alese acele simboluri care aveau valoare foneticã, pentru ca sã nu "scrie" fiecare dupã propria fantezie. Aceste mãsuri necesitau nu doar o Placã de lut din faze Uruk perspicacitate nativã, ci şi un proces de învãţare a convenţiilor. Prezenţa IV. (dupa Falkenstein, în faza Uruk IV a unor tabliţe cu liste de semne, folosite evident la op.cit., Pl. 31, nr. 339). scoalã, aratã cã de acum încolo putem vorbi despre un adevãrat sistem de scriere. La sfãrşitul epocii Djemdet Nasr, pe la 2 700 a. Chr., semnele sumeriene încep a se alinia, fiind dispuse în rânduri orizontale. Treptat se generalizeazã lectura de la stânga la dreapta, deşi în continuare sunt posibile şi coloanele verticale, sau lectura de la dreapta la stânga (dar numai în unele cazuri la monumente oficiale, de ex. codul lui Hamurabi a fost scris pe coloane verticale). Ȋn consecinţã simbolurile vor fi rotite cu 90° spre stânga, find aşezate orizontal. Dacã pe inscripţiile oficiale, care apar în epoca dinasticã arhaicã, find scrise de obicei pe piatrã sau pe metal, semnele îşi pãstreaza aspectul figurativ, scrierea curentã pe tãbliţe de lut a evoluat rapid. Pe vremea renaşterii limbii sumeriene sub cea de a III -a dinastie din Ur la sfârşitul milemiului 3. semnele au deja un aspect cuneiform tipic, dar principiul scrierii a rãmas aceiaşi combinaţie rebusisticã de ideograme, foneme silabare şi semne determinative. Iatã spre exemplu o inscripţie de pe o cãrãmidã a lui Gudea din Lagas (Muz. Louvre, inv. AO 26671; prima publicare: F. Thureau-Dangin, Inscriptions de Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 198 sqq). Textul e scris pe verticalã, fiecare cuvânt find înscris intr-un dreptunghi sub care se gãseşte urmãtorul cuvânt. Sunt folosite semne determinative, ca asteriscul, care inseamna zeu (dingir in sumerianã) şi care precede numele lui Ningirsu şi a lui Enlil, sau semnul cruciform, care inseamna "migen", pasãre şi care precede numele lui E-Ninnu (Anzu), pasãrea cu cap de leu, emblema lui Ningirsu. Alt determinativ este, ogorul brazdat, ki, care 180

inseamna "oraş", find intercalat între numele Lagasului şi sufixul ke, care marcheaza genitivul. Existã apoi ideograme ca "lugal" = "rege", dupã care urmeaza douã semne fonetice "a-ni" şi care reprezintã pronumele posesiv "al sãu". Alte ideograme sunt "kalag" = "puternic, viteaz" şi "babbar" = "stralucitor". Acestea sunt combinate cu foneme silabice folosite pentru numele proprii şi pentru unele cuvinte, ca şi pentru particulele cu valoare gramaticalã şi care singure nu au sens. Astfel pentru a reda locutiunea "a fãcut pentru el" se foloseste verbul "du"= a face, la infinitiv (reprezentat printr-o panã de lemn), în faţa cãruia se aşeazã prefixul "mu-" (o tulpinã de plantã, sau un spic) şi care e semnul trecutului, "a facut". Ȋntre ele se aşeazã apoi infixul "-na-", care înseamnã "pentru el". Acum locutiunea aratã "mu-na-du" şi se traduce "a fãcut pentru el". S-ar mai putea adãuga un infix, "ni" = "aici", locutiunea devenind "mu-na-ni-du" şi însemnând "a facut aici pentru el". Acum verbul du capatã accent grav şi se scrie altfel.

Textul, dispus pe randuri, cu traducerea paralela este urmatorul: (determinativ zeul/dingir) NIN- GIR-SU UR-SAG KALAG-GA (determinativ zeu/dingir) EN-LIL-LA LUGAL A -NI GU -DE -A EN-SI LAGAS (determinativ oraş/ki)-KE E-NINU AN-ZU Anzu (determinativ pasãre/muşen) BABBAR-RA-NI MU-NA -DU

Lui Ningirsu rãzboinicul putemic al lui Enlil regele sãu Gudea principe al (oraşului) Lagaş pe E-Ninu (numit şi) stralucitorul l-a construit

(apud B. Andre-Leiclmam, in Ecriture 1982, p. 94, nr. 56) Cãrãmida cuprinde o tipicã inscripţie de fundaţie, plasatã la temelia templului şi care nu era deci vizibilã. Scrierea acadianã a fost o adaptare a cuneiformelor sumeriene la o limbã semiticã, ale cãrei cuvinte aveau la bazã trei consoane, cu poziţie fixã. Pentru aceasta ideogramele sumeriene, vidate de sensul iniţial, au fost transformate în foneme. Procesul a însemnat o raţionalizare a sistemului, cãci scribii acadieni au preluat numai câte un semn pentru o silabã, reducând astfel numãrul grafemelor. Preluarea scrierii cuneiforme de cãtre acadieni s-a produs pe vremea lui Sargon cel Mare, imediat dupã 2 350 a. Chr. Sistemul rebusistic de citire nu a dispãrut însã total, cãci semiţii au preluat şi o serie de ideograme sumeriene, pronunţându-le pur şi simplu dupã propria limbã, dar menţinându-le funcţia de semn care defineşte o ântreagã noţiune. Astfel "lugal" a devenit "şarun", sau "dingir" a devenit "ilu", iar "anu" (cerul) a devenit "şamu". Era posibilã însã şi scrierea pur silabarã, de exemplu "şa-ar-run", pentru "rege". Au fost pastrate şi determinativele şi întãritoarele de lecturã, chiar dacã rolul lor era diminuat şi prevala sistemul silabar. Sã luãm spre exemplu tot o cãrãmidã de construcţie a templului lui Samaş de cãtre regele Iahun-Lim din Mari (1825-1810 a. Chr.) (Muz. Louvre, in AO 21815, publicatã mai întâi de G. Dossin, in Syria XXXII, 1955, p. 4 sqq; cf. Sollberger, Kupper, Inscriptions royales sumerienes et akkadiennes, 181

Paris 1971, p. 245 sqq). Douã rânduri succesive, nr. 31 din coloana I şi nr. 1 din coloana II aratã astfel:

Transcrierea este: (ideogramã "rege"= şarrun/lugal) ma-ma-an wa-şi-ib Ma-ri (determinativ "oraş"=ki) ti-a-am-ta-am la ikşu-du Ceea cc se citqte: şarun / mamman waşib / Mari / ti 'amtam / la / ikşudu Traducerea cuvânt de cuvânt sunã: rege / nici un / locuind / Mari / marea nu / a atins Adica: "nici un rege locuind in Mari nu a atins marea". (apud Ecriture 1982, p. 95-96, nr. 57) Constatãm cã substantivele se declinã, şarrun e la nominativ, cãci are sufixul -un, iar ti 'amtam, marea, este la acuzativ, când are sufixul -am (genitivul avea terminatia -im). Verbul "a atinge" e definit prin trei consoane "k-ş-d" iar la infinitiv are forma "kaşadum". Prefixul "t-" defineşte persoana a treia singular, iar vocala inchisã "u" este specificã trecutului, perfectului (în acest caz modului conjunctiv, cerut de prepoziţia anterioarã), astfel încât forma verbului devine "ikşudu". Ȋn mileniul 2. scrierea acadianã se diversificã dupã cele clouã dialecte, asirian în nord şi babilonian în sud, dar diferenţele sunt doar de detaliu. Ȋn aceastã perioadã scrierea cuneiformã se va rãspândi pe zone întinse din Orientul Mijlociu şi Apropiat, dar aceastã chestiune nu priveşte volumul de faţã.

182

5. MAGISTRALIA. COMENTARII ŞI ANALIZE. I. INSTITUŢIILE POLITICE. MONARHIA ŞI STATUL. Şi în Mesopotamia, ca în Egiptul antic, fie cã ne referim la primele oraşe-stat sumeriene, fie cã ne gândim la Imperiul asirian sau la cel neo-babilonian, între cele douã noţiuni, stat şi şef al statului, existã o legaturã indisolubilã. Dincolo de acest aspect însã, la o analizã mai profundã, vom gãsi mai degrabã deosebiri, decât similitudini, ceea ce demonstreazã încã o datã specificitatea fiecareia dintre marile civilizaţii ale Orientului Antic. 1. Statul. Noţiunea de "Ţarã dintre fluvii", Mesopotamia, este de origine greceasca: locuitorii înşişi ai ţinutului dintre Tigru şi Eufrat (Idiglat şi Purartu în limba acadianã) nu au avut niciodatã o denumire de acest gen. Spre deosebire de Egipt, unde cele douã entitãţi, distincte şi opuse, au apãrut încã din mileniul 4., în Mesopotamia forma specificã de organizare a fost oraşul-stat şi trebuie sã aşteptãm mai bine de un mileniu de la apariţia "oraşelor-templu" sumeriene pâna ce termeni de genul Ţara Sumerului şi Ţara Akkadului sã-şi facã apariţia. Aşa cum se poate deduce din vol. III, dacã în Egipt habitatul de tip rural şi împãrţirea în regiuni (nome) este tipicã, în "Ţara dintre Fluvii" sunt specifice marile aglomerãri umane, care în cursul primei jumãtãţi a mileniului 4. au parcurs paşii decisivi înspre stadiul de oraş. Aceste aşezãri urbane, spre deosebire de cele de azi, nu erau doar centre meşteşugãreşti şi comerciale, ci aveau un puternic caracter agrar. Oraşul era centrul unui teritoriu rural, o mare parte din terenuri find cultivate de înşişi locuitorii aşezãrii urbane, ceea ce nu înseamnã cã nu existau şi ferme cu vile, amplasate mai departe de centru, precum şi sate. Ȋncepând cu epoca dinasticã arhaicã conflictele dintre oraşe se înmulţesc şi apar fortificaţiile urbane. Titluri ca "rege din Kiş", sau "en din Uruk", purtate de monarhi care nu au domnit niciodata efectiv in oraşele respective, arata cä peste oraşele-stat sumeriene şi acadiene anumite centre reuşiserã sã-şi impunã temporar hegemonia. Dar asta nu înseamnã cã oraşele nu-şi pãstrau pe mai departe relativa independenţã. Ideea unei "confederaţii" apare abia pe la 2350 a. Chr., cand Lugal-zaggesi din Umma, care şi-a luat întâi titlul de "en din Uruk", s -a intitulat mai apoi "mare ensi al lui Enlil", înlocuitor al zeului suprem, Enlil, al cãrui sanctuar era la Nippur, centrul religios al lumii sumeriene. Din acest moment evoluţia înspre ideea de regat şi apoi spre cea de imperiu a fost rapidã. Ȋn titulatura aceluiaşi Lugal-zaggesi apare şi noţiunea de "ţarã" (se subînţelege a Sumerului), pentru ca apoi, învingãtorul sãu, Sargon, sã se intituleze "rege al Ţãrii Akkadului şi al Ţãrii Sumerului". El a continuat sã poarte titlul şi de "rege din Kiş", ceea ce-i sublinia preeminenta in raport cu ceilalti şefi de oraşe-stat, precum şi titlul de "mare ensi al lui Enlil", ceea ce avea menirea de a spori pe plan cultural-religios coeziunea structurii politice create prin unirea ţãrilor Sumerului şi Akkadului. Ȋn urma marilor cuceriri Sargon îşi va 183

lua însã un nou titlu, acela de "rege al celor patru ţinuturi", prin care trebuie sa înţelegem mai degrabã "rege al celor patru ţãri: Sumer, Alckad, Subartu (nordul Mesopotamiei cu Armenia) şi Amurru (nordul de Syriei)8, decât "rege al Universului", cãci structura politicã de naturã imperialã creatã de Sargon nu era suficient de omogenã, parţile componente nefiind suficient integrate. Urmaşul sãu, Naram-Sin, cel care a refacut unitatea imperiului, s -a intitulat "rege al universului" (şar ki-şatim), în cazul sãu titlul de "rege al celor patru ţinuturi" putând fi tradus fãrã rezerve prin cel de "rege al celor patru zãri", aşa cum lasã sã se înţeleagã şi "Harta Lumii de la Sippar" (v. docum. supl.)9. Dupã întreruperea cauzatã de dominaţia guttilor lumea sumerianã a parcurs repede aceleaşi etape: Ur-nammu s-a intitulat "rege al Sumerului şi Akkadului", iar urmaşul sau Şul-ghi şi-a luat titlul de "rege al celor patru tinuturi" şi pe cel de stãpân universal, şar-kişatim. El nu avea un imperiu comparabil cu cel al lui Sargon, cãci efectiv el domina Mesopotamia, dar aici cea de a III-a dinastie din Ur a creat un adevãrat stat, inlocuind regii vasali cu guvernatori, numiţi sukalmah, care administrau o regiune intreaga şi cãrora le erau subordonaţi prepuşii oraşelor, ensi. Dar invazia amoritã va împinge Mesopotamia din nou la stadiul fãrâmiţat de confederaţie a unor oraşe-state, dintre care unul sau altul (ex. Isin, apoi Larsa) exercitau hegemonia. Ȋn mileniul 2. centrul de putere din Mesopotamia se mutã spre nord, cãtre Babilonia şi Asiria. In pofida existenţei oraşelor-stat moştenirea lui Sargon era prea vie şi, îndatî ce un individ energic ca Hammurabi s-a impus pe scena istoriei, revine în actualitate ideea de imperiu universal. Totşi, deşi purta titluri pompoase, ca "zeu al regilor", sau "soare al Babilonului", care subliniau natura sa supraumanã, titulatura lui Hamurabi s -a înscris pe linia fixatã încã din epoca sargonidã, şi anume: "cel care a facut sã patrundã lumina peste ţãrile Sumerului şi Akkadului, regele care a adus sub stãpânirea lui cele patru pãrti ale Lumii, favoritul lui Iştar". Nu întâmplãtor, una din principalele ctitorii ale lui Hammurabi a fost templul lui Enlil de la Nippur. Ȋn zona centralã, în "ţara locuitã de cei cu capul negru", administraţia avea o structurã piramidalã, dar în ţinuturile mãrginaşe s-au menţinut regii vasali, chiar şi sub Hamurabi. Alãturi de suveran exista un prim ministru, un fel de "vizir", o funcţie tipicã pentru statele orientale, unde monarhul "domneşte", iar primul ministru "guverneazã". marele vizir avea sediul la Babilon şi lui i se subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi respectiv la Sippar. Lor le urmau guvernatorii oraşelor şi comunelor. Acestea erau conduse de o "adunare a notabililor", sau "sfatul bãtrânilor", care se reunea sub preşedinţia unui primar, numit "rabianum". Apare chiar şi un fel de "adunare reprezentativã" a ţãrii la Sippar, unde erau convocaţi uneori cei mai inalţi demnitari ai imperiului. Dupã moartea lui Hammurabi statul mesopotamian creat de el s-a dezagregat treptat, revenindu-se la oraşele stat. 0 inscriptie contemporanã foloseşte pentru ţinuturile nordice şi termenul de "Ţara de Sus". Fiind o relatare mai târzie a faptelor lui Sargon, ea interpreteazã deja titlul acestuia ca "rege al celor patru puncte cardinale", ceea ce nu înseamnã ca acesta era sensul din epocã. 8 9

184

Assiria, mai primitivã şi mai puţin urbanizatã a semãnat mai mult cu un regat, deşi pentru început poate fi consideratã tot un oraş-stat, Assur (azi Qualaat Sherqat), cu un întins teritoriu rural. Treptat suveranii asirieni ai Noului Imperiu au fondat alte capitale, ceea ce a fãcut ca la un moment dat în Assiria sã existe mai multe oraşe, ca Nimrud (Chalchu), Chorsabad (Dur Şarukin), sau Quyundjiq (Ninive). Marii cuceritori asirieni ai mileniului 1. a. Chr. au creat un imperiu durabil, bazat pe teroare şi pe mari deportãri de populaţie. Dar în mod firesc titulatura lor imperialã era redactatã tot în termenii sargonizi, ca şi cea a monarhilor din Nonul Imperiu Babilonian.

2. Monarhul. Spre deosebire de Egipt în Mesopotamia rareori monarhul a fost considerat un zeu propriu-zis, având mai degrabã o poziţie ambiguã între om şi divinitate. Ȋn general pe mãsura creşterii întinderii împãrãţiei sale monarhul se apropia tot mai mult de zeificare. Primul care s -a intitulat chiar zeu a fost Naram-sin, reprezentat pe stela sa purtând o tiarã cu coarne. Numele sãu este precedat în inscripţia de pe celebra sa stelã de un asterisc, simbolul unui astru (= zeu) (v. docum. supl). El a fost imitat de câţiva regi din cea de a III-a dinastie din Ur (spre exemplu lui Gimil-sin i s-a ridicat un templu la Eşnuna / Tell Asterisc + Numele regelui Tiara de zeu Asmar, v. docum. supl). Obiceiul însã nu a prins rãdãcini. Doar la Hamurabi titlul de "zeu al regilor" ar putea trimite la un statut ontologic special, chiar dacã nu la acela de fiinţã divinã propriu-zisã. Detaliu al stelei lui Naram-sin de la Louvre

2.1. Poziţia monarhului. Dupã cum o aratã titulatura majoritãţii regilor mesopotamieni, ei se considerau locţiitori (ensi) pe pãmânt ai zeului tutelar al oraşlui lor stat. Acesta este sensul titlului de ensi / patesi sau işakku ai cutãrui sau cutãrui zeu. Ȋn atare calitate regele joacã un rol fundamental în timpul sãrbãtorii de Anul Nou (v. docum. supl.), unde în cursul ritualurilor el îl inlocuişte efectiv pe zeu (spre exemplu in cazul hierogamiei). Din acest statut de substitut al zeului rezultã responsabilitatea sa pentru bunãstarea şi pacea supuşilor, atat de des invocatã de Hamurabi in codul sãu. Neîndeplinirea funcţiilor rituale ale monarhului putea periclita 185

insãşi temelia statului, cum s-a întâmplat cu Nabonide, care s-a retras din Babilon, ne mai participând la sãrbãtoarea Anului Nou. Populaţia l-a considerat decãzut din calitatea sa monarhica şi se pare cã prin urmare l-a primit pe Cyrus cu braţele deschise. Din aceiaşi calitate de înlocuitor al zeului tutelar rezultã şi dreptul special al monarhului de proprietate asupra teritoriului oraşului stat. De aceea toţi, inclusiv templele,îi datorau un tribut în produse sau în muncã, vistieria sa personalã confundându-se cu cea a statului. Dupã cum rezultã din codul lui Hamurabi el acorda soldaţilor loturi numite ilku în schimbul serviciului militar. Aceste donaţii condiţionate nu erau fãcute din propriul domeniu, ci din cel al oraşlui-stat. Monarhul era totodatã o persoanã "charismaticã", aşa cum era şi faraonul. "Numele" sau fusese "rostit" de divinitate cu ocazia încoronãrii, cãci el era o persoanã aleasã de zei ("privit cu simpatie" de cãtre zei) şi care se bucura de bunavoinţa lor încã de la naştere. Atunci însã când Gudea afirma cã se lasa cãlãuzit de zeiţa Ninhursag care-i aparea în vis, nu înseamna ca el se considera zãmislit de zei, chiar dacã o numeşte "mamã" pe Ninhursag, cãci despre ea el afirma cã este şi mama a oraşlui şi a locuitorilor lui. 2.2. Funcţiile monarhului. a) Dupã cum i-o aratã şi numele, principala fiincţie a monarhului începând cu epocadinasticã arhaicã a fost rãzboiul. Ȋnainte, în epoca predinasticã, şeful oraşlui-templu sumerian era un sacerdot-rege, numit en, ceea ce mai târziu va însemna "mare preot". Poate sub influenţa semiţilor acadieni, care veneau din zona semideşertica a Siriei cu o organizare patriarhalã, şeful statului va incepe a fi numit lu-gal / şarun = "om mare". Legendarul Ghilgameş, neobositul erou, sau regele de pe faţa cu scene belicoase a "stindardului din Ur", ori Ea-nantum de pe "stela vulturilor", ca sa nu mai pomenim de Naramsin, sunt toţi redaţi in fruntea trupelor, zdrobindu-şi duşmanii. Nu o datã inscripţiile amintesc detalii ce subliniazã cruzimea care trebuie sa-l caracterizeze pe un adevãrat ostaş, nemilos cu învinşii, chiar dacã sunt de acelaşi neam cu el: Sargon nu uita sã precizeze cã l-a legat pe nefericitul de Lugal-zaggesi cu o zgardã de câine la uşa templului din Nippur, iar Utuchengal cã i-a pus piciorul pe gât regelui din Guttium, Tirigan. Dar campionii terorii au fost regii asirieni, care nu o data au cerut sa Ii se sculpteze pe pereţii propriilor palate scene morbide şi de groazã, cum sunt cele în care monarhul scoate personal ochii prizonierilor sau îi mutileazã în felurite Ea-nantum în fruntea falangei de ostaşi moduri. Cu o precizie sadicã relateaza (Stela vulturilor, Louvre) inscriptiile asiriene câte mâini drepte, câte 186

urechi sau nasuri de-ale învinşilor au fost adunate în urma bãtãliei. Este cu atat mai curios cã la Diodor din Sicilia a ajuns tradiţia unui Sardanapal (Assurbanipal) molatec şi efeminat, incapabil sa-si apere ţara (posibil o contaminare cu figura lui Nabonide din Noul Babilon). b) Nici funcţia sacerdotalã nu a dispãrut însã, monarhul mesopotamian, fiind marele preot al divinitãţii tutelare a oraşului stat, în aceastã calitate el trebuia sã se ocupe de serviciul religios (hrãnirea zeului cu ofrande) şi de construirea de temple pentru acesta. Reliefurile lui Ur-nantşe, ori inscripţiile lui Gudea de pe cilindrii sãi sau de pe statuile sale, ca şi numeroasele zigurate construite de Ur-nammu, ne aratã profunda preocupare a monarhului de a ctitori lãcaşuri de cult. Hamurabi se lãuda într-un întreg pasaj din preambulul codului sãu cu sanctuarele restaurate sau nou construite de el. Ur-nantşe la ceremonia fondãrii templului lui Ninghirsu, placa din Tello (Ghirsu - Lagaş)

c) Din legatura sa cu zeii rezultã şi funcţia de şef al justitiei, de împãrţitor al dreptaţii, care este inspirat de divinitate. Urkaghina îşi prezinta "reformele" ca pe un contract între el şi zeul tutelar Ninghirsu, iar Hamurabi este figurat pe stela care conţine codul sãu, cum primeşte indicatii de la Şamaş pentru redactarea "decretelor dreptãţii".

Hamurabi, în picioare, primeşte tablele legii de la zeul Şamaş, aşezat pe tron. Stela codului lui Hamurabi, Louvre.

187

d) Asemenea zeului cosmizator ensi era cel care organiza activitãţile obşteşti şi în primul rând dirija întreţinerea canalelor. Arhivele diferitelor palate sunt pline de tãbliţe legate de administrarea statului. De altfel monarhul era competent în toate (Gudea înseamna "dibaciul" / "priceputul" / "specialistul") şi se preocupa de cele mai diverse aspecte ale vietii supuşilor, intervenind cât se poate de direct.

Tãbliţã de lut cu harta canalelor de irigaţie la est de Eufrat. Vechiul Imperiu Babilonian, cca. 1684-1647

Tãbliţã din timpul celei de a III-a dinastii din Ur (2112-2004 a.Chr.), cu harta terenurilor deţinute de Abu-ima-ma An.

e) Monarhul era proprietarul unui palat, care avea o zona publicã şi una privatã din care nu fipseau sanctuarele. Totodatã lugal / şarrun poseda un domeniu propriu. Astfel din tablitele de socoteli ramase de la Lugalanda din Lagaş, aflãm cã acesta poseda mai multe loturi de pãmânt, totalizând 161 ha, iar soţia sa, Baran-ma-tarra, avea un domeniu de circa 60 ha. Aceste proprietãţi sunt mici în raport cu cele ale templelor. Astfel tot la Lagaş, din vreo 20 de temple, doar unul (cel al zeitei Bau, sotia zeului tutelar Ninghirsu) poseda nu mai puţin de 4 465 ha. f) Douã erau activitãţile relaxante specific regale: banchetul alãturi de familie sau de curteni şi vânãtoarea "majora", de lei in primul rând, cãci pentru monarh confruntarea cu regele animalelor era cea mai potrivitã. De la "stela vânãtorii de lei" din Uruk, la reliefurile asiriene de la Nimrud (palatul lui Assurnazirpal), sau Ninive (palatul lui Senaherib şi cel al lui Assurbanipal) (cf. docum. supl.), scenele de vânãtoare fac parte din "arta de curte", sau "aulicã". Uruk, stella vânãtorii de lei. Epoca predinasticã, sfârşitul mil. 4. Mus. Bagdad (?). 188

Niniveh. Palatul de sud-vest. Vânãtoarea lui Senaherib. British Museum

Ninive, palatul de nord. Assurbanipal benchetuieşte, alãturi de soţia Assur-sarat şi de servitori, dupã bãtãlie. Ȋn pomul din stânga noastrã (dreapta imaginii) atârnã capul regelui elamit Teumman.

Reliefurile lui Sennacherib de la Ninive. Asediul oraşului Lachiş. Soldaţi asirieni trag în 189 ţeapã mai mulţi prizonieri

Niniveh. palatul de nord. Assurbanipal la vânãtoare. British Museum

II. ARHITECTURA ŞI PLASTICA Ȋn Mesopotamia principalul material de constructie îl constituie cãrãmizile de lut ars şi nears, prinse cu bitum (asfalt). Chiar şi lemnul pentru planşee şi stâlpi (coloane) trebuia importat. Reliefurile şi statuile din piatra durã erau rare, folosindu-se cu precãdere roci moi ca alabastrul şi talcul, şi nu o data chiar lutul. Cât despre bronzul folosit la decoraţiile interioare şi la statui, valoarea în sine a aliajului a fãcut ca puţine opere sã supravieţuiascã, majoritatea fiind topite încã din antichitate. Prin urmare în comparaţie cu Egiptul documentaţia arhitectonicã şi iconograficã este mai precarã, ceea ce nu înseamnã cã la un examen mai atent nu putem descoperi destule capodopere. 1. Principalele monumente arhitectonice. Cum nici sumerienii si nici urmaşii lor asirieni, amoriţi sau chaldeeni, nu credeau într-o postexistenţã fericitã dincolo de moarte, mormintele nu se numarã printre creaţiile arhitectonice majore ale Mesopotamiei, unde energiile constructive au fost canalizate în direcţia templelor, palatelor, fortificatiilor şi locuinţelor obişnuite.

Nimrud, mormântul nr. 2, al lui Banitu

Cimitirul arhaic din Ur, mormintele 798 şi 800

Existã şi câteva excepţii, care corespund unor momente în care "Lumea de dincolo" trebuie sã fi fost vãzutã diferit. Mormintele din cimitirul de epocã arhaicã din Ur (v. docum. supl.) ilustreazã situaţii macabre, cu sacrificiul servitorilor sau sinucideri în masã la funerariile regelui sau reginei. Mormintele au un aspect simplu cu un cavou rectangular şi o cale oblicã de acces, unde s-au gãsit scheletele însoţitorilor, inclusiv soldaţi. Mult mai elaborate sunt mormintele reginelor din palatul asirian de la Nimrud, care prezintã o camerã şi o antecamerã cu trepte de acces, fãcute din cãrãmidã nearsã. Tavanul este în formã de boltã în plin cintru 190

(adicã de secţiune semicircularã), alcãtuit tot din cãrãmizi. Fiind perfect pãstrate, aceste tavane sunt o dovadã directã a utilizãrii bolţii în mileniul 2. a.Chr.. Templul în lumea sumerianã apare ca o formã arhitectonicã bine definitã cãtre mijlocul mileniului 4., dar la Eridu, deja clãdirile din fazele VIII-VI, datate pe la 3 700 -3 500 a. Chr. (şi asociate cu ceramica de tip Obeid), prezintã o navã centralã flancatã de douã nave laterale, o intrare pe latura lungã şi pereţi exteriori ritmaţi de rezaliţi (v. supra şi docum. supl.). Ȋn perioada urmãtoare, Uruk, deja pe la 3 500 a. Chr. acelaşi plan îl regãsim la Tepe Gawra în niv. XIII, iar mai târziu în aşezarea omonimã, Uruk (începând cu niv. V, datat pe la 3 300 a. Chr.). Aici construcţiile monumentale din sanctuarul Eanna, dedicat zeitei Manna, în fazele IV B şi IV A (3 200 - 3 000 a. Chr.) devin mult mai complexe, când şi pe lângã templul propriuzis mai apar o serie de edificii cu funcţionalitate laicã, cum sunt marile hale cu pilaştri sau cu coloane de lut (v. supra şi doc. supl.). Aceastã diversificare a edificiilor corespunde funcţiilor multiple, religioase şi mai ales laice, ale edificiului de cult din faza "orasului-templu". Totodatã apar acum şi terasele supraînãlţate în raport cu restul ambientului şi pe care se ridicã cele mai importante clãdiri. Ȋn aceiaşi Uruk, faza IVA perioadã se construieşte la 3 200-3 000 Tell Ukair un templu pe o a.Chr. mare terasã artificialã, înaltã de 5 m şi suprapusã de o terasã mai micã, pe care se ridica edificiul de cult propriu-zis şi care avea trei nave (v. doc. supl.). Aceste terase de la sfârşitul mileniului 4. sunt predecesorii etajelor de la ziguratele de mai tarziu. Urmãtorul pas are loc în epoca Djemdet Nasr (3 000 - 2 700 a Chr.), când la Uruk apare aşa numitul "templu alb", sau "ziguratul lui A-Anu", la nord de sanctuarul Eanna 10. Eridu, faza VII pe la 3500 a.Chr.

Tell Uquair. Plan. -

Uruk, ziguratul lui A-anu (templul alb) 191

10Cum

în acesta din urmã nu mai existau clãdiri monumentale databile în aceiaşi epocã, s-a presupus cã apariţia noului centru religios corespunde unei separãri a funcţiilor laice de cele liturgice, dar este posibil ca în sanctuarul Eanna ziguratul din vremea celei de a treia dinastii din Ur sã fi acoperit o parte din monumentele mai vechi. "Templul alb" a fost amplasat pe o platformã de 13 m înãlţime şi care avea o suprafaţã de 60 x 70 m. Ȋn cazul sãu s-a putut identifica un mare loc de sacrificii în afara edificiului propriu-zis, precum şi un altar şi o bazã de statuie în interior. Toate acestea sunt elemente tipice pentru templul mesopotamian (v. supra. doc. supl.). Ȋn epoca dinasticã arhaicã (2 700 - 2 350 a. Chr.) templul şi palatul se separã în Mesopotamia (în alte parti ele par sã fl avut încã de mai devreme o existenta proprie). "Templul oval" de la Chafadsche (o zonã marginalã, v. doc. supl.), databil în dinasticul arhaic II, pare sã facã trecerea cãtre edificiile complet separate. El are douã incinte ovale, cu evident rol defensiv. Ȋn prima incintã se gãseşte o locuinţã somptuoasã, probabil a principelui, care era in acelaşi timp şi mare preot. Ȋn cea de a doua incintã se aflã templul, amplasat pe o platformã de peste 6 m înãlţime şi înconjurat de acareturi, depozite sau ateliere, dispuse in jurul curţii. Scara perpendicularã de acces la platformã dã o monumentalitate sporitã ansamblului şi se va dovedi o soluţie nelipsitã în cazul ziguratelor de mai târziu. Dar epoca de maximã inflorire a arhitecturii sumeriene acoperã perioada celei de a III-a dinastii din Ur. Dispar acum templele cu trei nave şi se dezvoltã edificii cu plan central, organizate în jurul unei curţi pãtrate. Un exemplu simplu îl constituie templul lui Gimil-sin de la Tell Asmar (antica Eşnuna, v. docum. supl.), cu încãperile dispuse dupã o axã principalã.

192

Eşnuna - Tell Ukair, palatul şi templul lui Gimil-sin

Mai complex este sanctuarul Epigar din Ur (v. docum. supl.), situat la sud de ziguratul lui Ur-nammu. El este cuprins într-o masivã incintã de formã pãtratã şi are mai multe curţi interioare, cu încãperi dispuse axial şi corespunzând diferitelor divinitãti adorate aici. Principala contribuţie a epocii celei de a III-a dinastii din Ur este definirea ziguratului (scris de obicei "zikkurat" sau "ziggurat") ca monument de cult specific, deosebit de templu. Ur-nammu şi urmaşii sãi au construit mai multe zigurate la Ur, Uruk, Nippur, sau Eridu, dintre care cel mai bine pãstrat este cel de la Ur (v. doc. supl.). Ziguratul dedicat zeului Lunii, Sin (Nanna) era înconjurat de o curte rectangularã, strãjuitã de o incintã redutabilã. Ȋn încãperile din jurul curţii se pregãteau ofrandele, ceea ce apropie acest edificiu de templele pe platforme (ca "templul alb" de la Uruk, cel de la Tell Ukair şi "templul oval" de la Chafadsche), din care se pare sã derive11. Incinta era precedatã de o alta, aproape la fel de monumentalã şi care servea ca loc pentru desfãşurarea proceselor judiciare, precum şi ca arhivã. Ziguratul, care dupã calculele descoperitorilor va fi avut peste 20 m înãlţime, era alcãtuit din cel puţin trei etaje, la care se accedea pe o scarã monumentalã, amplasatã pe faţa nord-estica. La primul etaj - înalt de 11 m - duceau şi alte douã scãri, amplasate de-a lungul faţadei. Prin aceste scãri arhitectura mesopotamianã atinge maturitatea exprimãrii sale monumentale, cãci urcuşul avea o puternicã componentã scenograficã, care-i impresioneazã şi astãzi pe vizitatori. Existenţa unor canale de drenaj în corpul ziguratului i-a facut pe descoperitori sã presupunã cã marile terase gãzduiau arbori şi alte plante ornamentale, ceea ce nu este lipsit de importanţã în interpretarea simbolisticii edificiului ca o expresie a "colinei primordiale" sau a "muntelui sacru". 110 construcţie foarte asemãnãtoare se gãsea sub ziguratul propriu-zis şi dateazã din epoca dinasticã arhaicã.

Ziguratul din Ur, construit de Urnamu, imagine aerianã şi plan cu cele douã curţi: cea a judecãţilor(curtea lui Nanna) şi cea pentru cultul propriu-zis.

193

Asirienii şi babilonienii au moştenit ziguratul şi l-au amplificat, multiplicându-i etajele şi înãlţându-l "pânã la cer" (Geneza, 11, 4). La Assur, încã din timpul Imperiului Mijlociu, sau la Dur Sarrukin în timpul Imperiului Nou, existau asemenea monumente, din pãcate prost pãstrate, ele având astãzi aspectul unor movile de lut. Cel mai bine pãstrat zigurat din mileniul 2. este cel de la Tchoga Zambil în Elam (sudvestul Iranului de azi; v. docum. supl.). El aparţine unei zone din imediata vecinãtate a Mesopotamiei.

Tchoga Zambil. Elam (Irac). Ziguratul zeului Inşuşinak. Sec. XIII a.Chr.

Dar cel mai binecunoscut zigurat este Ete-men an-ki (Casa Cerului şi fundamentul Pãmântului), ziguratul din noul Babilon, vestitul "turn al lui Babel" din Biblie. Şi el era amplasat într-o incintã monumentalã, dar (asemenea predecesorilor sãi asirieni) ziguratul babilonian avea aspectul unui turn, cu o bazã cvasi pãtratã. Conform descrierii lui Herodot, care l-a vãzut, latura bazei era de circa 177 m şi el avea opt etaje (de fapt şapte turnuri şi un templu in vârf). Ȋn templul de sus nu se gãsea însã vreo statuie de zeu, ori altare sacrificiale, ca în sanctuarul Es-a-gil-a, ci doar mese şi paturi pentru zei. Izvoare chaldeene contemporane aratã cã aici se depuneau ofrandele pentru zeul tutelar şi pentru cele şapte planete. Diodor, a cãrui relatare târzie este foarte confuzã (pe vremea lui monumentele în cauzã erau deja ruinate), confirmã cã indlţimea clãdirii era deosebitã, dar sustine cã din vârful turnului magii chaldeeni urmãreau mersul stelelor. Ce fimcţionalitate şi ce semnificaţie simbolicã avea ziguratul? Cea mai comodã interpretare ar fi cea fabricatã târziu de greci, dupã care aceste turnuri erau observatoare astronomice, cãci erau atât de înalte încât stelele se vedeau mai bine de pe ele. Ȋn realitate pentru distanţa dintre noi şi aştri inãlţimea ziguratului nu conteazã. Pe de altã parte, date directe nu avem decât 194

pentru turnurile tarzii, nu şi pentru ziguratele sumeriene.Turnurile asiro-babiloniene erau nişte imagini ale cerului, Anu şi a "Iumii superioare", Anlar, unde se gãseau cele şapte planete, cãrora le corespundeau cele şapte etaje vopsite diferit ale turnului. Procesiunea, care urca treptele monumentale, parcurgea în mod simbolic cele "şapte sfere cereşti", iar în vârf ajungea la locuinţa din ceruri a zeilor. Dupã mãturia lui Herodot aici chaldeii credeau cã sãlãşluiesc zeii, care veneau sã se odihneascã şi sã benchetuiascã, lucru confirmat de surse babiloniene directe. Prin urmare ziguratul era "o scarã la cer", care te ducea spre locul "epifaniei" zeilor. Ȋn acelaşi timp ziguratul era "temelia pãmântului", imagine a "Lumii de jos", kilar, ceea ce înseamnã cã în totalitatea sa el era o reprezentare a Universului, o "imago mundi". Ceremoniile care se desfãşurau în templul din vârf includeau şi hierogamia (cãsãtoria sacrã), cãci peste noapte aici rãmânea numai o hierodulã. Pentru epoca sumerianã o atare interpretare nu mai e neapdrat valabilã, cãci ziguratul nu avea atât aspectul de turn, cât şi acela al unor platforme dreptunghiulare suprapuse. S-a sugerat cã primele temple pe terase supraînãlţate nu reprezentau decât coline artificiale, lãcaşuri de refugiu în caz de inundaţii. Dar mai degrabã decât aceastã interpretare prozaicã, ar fi de vãzut în ele imagini ale "colinei primordiale", a muntelui care a rãsãrit din ape dupã "Potop". Acesta devenea locul privilegiat pentru contactul cu zeii, unde ei veneau atraşi de ofrande, aşa cum a facut-o Utnapiştim, supravieţuitorul potopului în Epopeea lui Ghilgameş. Asemãnarea dintre zigurat şi piramidã nu este numai formalã, cãci se pare cã simbolistica celor douã edificii era similarã, ele fiind în ultimã instanţã o scarã de urcat la cer. Revenind la temple, mai trebuie adãugat cã spre deosebire de zigurat, aceste edificii sau modificat mult în epoca asirianã şi neobabilonianã, cãci apar templele simetrice, cu douã capele, dedicate unor divinitati perechi. Spre exemplu templul lui Sin şi Samaş (Luna şi Soarele) de la Assur (v. doc. supl.), atât în faza veche cât şi în cea nouã, prezintã douã "cellae" (termenul latinesc pentru camera de cult), precedate de câte o "antecella", dispusã ca un transept (halã transversalã). Acest gen de templu se va perpetua în zonã pânã în epoca romanã12.

12Spre

exemplu marele templu al lui Bêl din Palmyra (Tadmor), construit în sec. II p. Chr., deşi la exterior are aspect clasic, pastreazã intrarea pe latura lungã, precum şi cele douã capele gemene, dispuse faţã în faţã. 195

Arhitectura domesticã s-a dezvoltat încã de timpuriu în Mesopotamia. Ea avea deja o bogatã experienţã în zona "Semilunei Fertile" şi a Anatoliei, aşa cum am arãtat deja în vol. I. Deşi erau fãcute din lut sau cãrãmizi crude şi bârne sau stuf, casele mesopotamiene erau mari şi confortabile, alternând spaţiile deschise şi închise. Douã sunt caracteristicile casei din Ţara dinre Fluvii: prezenţa mai multor camere, specializate dupã funcţia specificã a unui spaţiu sau altul şi prezenţa etajului, de fapt platforme pe care şi astãzi în zona respectivã familiile se adunã la lãsatul serii pentru cina comunã. Ȋncã din cultura Samarra (5.500 - 4.500 a.Chr., aşezarea de la Tell esSawan) se definitiveazã tipul de casã pentru familia agnaticã, de trei generaţii, cu tindã sau camerã de zi, comunã tuturor. Este posibil ca Casã de la Tell es-Sawan aceasta sã nu fi fost de loc acoperitã, sau mai probabil era acoperitã parţial, o fantã largã în tavan lãsând sã pãtrundã pe aici lumina (nu sunt riscuri de ploaie, cãci ne aflîm dincolo de izohieta de 200 ml precipitaţii medii anuale). Acelaşi tip de locuinţã este întâlnit şi în aşezarea de la Uruk, pe la 2.700 a.Chr.. reconstituirea de pe site-ul uruk.warka.dk, fiind deosebit de sugestivã (v. docum. supl.). 196

Palatul este altã creaţie majorã a arhitecturii mesopotamiene. El s-a individualizat ca edificiu în epoca dinasticã arhaicã, de când dateazã palatele de la Eridu, Mari şi Kiş (v. doc. supl.). Acesta din urmã consta din douã sectoare distincte, cel nordic, cu ziduri masive şi care cuprindea partea oficialã, reprezentativã a palatului, cu sala tronului şi cu sanctuarul, precum şi sectorul sudic, cu încãperi elegante şi care cuprindea apartamentele private ale monarhului. De remarcat încã de pe acum apariţia unei grãdini recreative asociatã cu palatul regal. La Tell Asmar (v. doc. supl.) în vremea celei de a III -a dinastii din Ur este documentat un palat oficial, fãra sector privat, dar care cuprindea douã sanctuare distincte. Acum sala tronului şi sala de ceremonii se individualizeazã şi ating forma lor clasicã, pe care o putem uşor recunoaşte pand in epoca neo-asiriana şi neobabiloniana. Judecând dupã pereţii ingroşaţi ai sãlii de reuniuni este posibil ca aceasta sã fi fost acoperitã cu o boltã. Inventarea bolţii şi a cupolei este esenţialã pentru o arhitecturã bazatã pe caramidã şi cu resurse lemnoase precare. Dacã sumerienilor le revine meritul acestei descoperiri, asirienii şi neobabilonienii au ştiut sã profite din plin de ea. Pentru epoca veche babiloniana cel mai reprezentativ palat este cel al lui ZimriLin din Mari, a carui faimã a depãşit cu mult graniţele Siriei. El este cea mai rafinatã expresie a arhitecturii palaţiale din Orientul Apropiat şi Mijlociu, cu ecouri pânã în epoca elenisticã şi romanã. Funcţiile spaţiilor publice şi private sunt bine individualizate, soluţiile arhitectonice reflectând funcţionalitatea spaţiilor, ceea ce faciliteazã interpretarea ruinelor. Dintre arealele publice sunt de remarcat intrarea bine securizatã, cu un întreg sector dedicat garnizoanei regelui şi curtea de recepţie a solilor strãini şi a petiţionarilor care îşi cãutau dreptatea în faţa suveranului. De aici se putea accede spre sectorul sacru şi spre cel regal, und era "curtea palmierului arborele vieţii", antecamera şi sala tronului. Apartamentele regale, haremul şi reşedinţele înalţilor funcţionari erau organizate în jurul unor curţi interioare. Spaţiile comune erau la parter, iar locuinţele private la etaj. Existau de asemenea extinse zone economice, cu depozite şi acareturi. Acest palat ilustreazã una din trãsãturile definitorii ale arhitecturii orientaele. La parter erau curţi interioare combinate cu mari hale umbroase şi bine ventilate, care ofereau un adãpost perfect pentru cãldura toridã 197

din timpul zilei. La etaj fuseserã amenajate platforme cu vegetaţie artificialã şi spaţii pentru reuniunile de searã, când vremea se rãcoreşte şi familiile se reuninesc pentru cina în aer liber. Palatul era dotat cu sisteme de irigaţie şi de evacuare a apelor reziduale. Spaţiile reprezentative erau decorate cu fresce multicolore, care precedã decoraţia bogatã a palatelor asiriene.

11 6 8 9 9

5

7

4 2

3 1

10 11

Palatul lui Zimri-lim din Mari, machetã de la Louvre, prelucratã de autor. 1. Poarta; 2. Curtea porţii; 3. Garnizoanã; 4 . Intrarea în şicanã; 5. Curtea de recepţie; 6. Templu; 7. "Curtea palmierului"; 8. Antecamera şi sala tronului; 9. Apartamentele regale şi Haremul; 10. Sectorul înalţilor funcţionari; 11. Acareturi.

Un mileniu şi jumãtate mai târziu arhitectura palaţialã a înflorit din nou în Mesopotamia, de data aceasta în cadrele Noului Imperiu Asirian. Obiceiul suveranilor de a fonda noi oraşe-capitalã şi de a construi palate care sã depãşeascã orice creaţie anterioarã, a declanşat o emulaţie deosebitã, potenţatã şi de dorinţa de a-i impresiona pe supuşi şi pe strãini. Larsa. Placã de lut cu 198

planul unui palat din epoca veche babilonianã.

"Palatul de nord-vest" de la Nimrud, construit de Assurnazirpal al II -lea (883859 a. Chr.) era o structurã complexã şi sofisticatã, care a fost cercetatã doar în parte (v. doc. supl.). 0 inscripţie ne informeaza cã el avea opt sectoare distincte. Sãpãturile au dezvelit cinci curti din opt, câte vor fi existat in total. Se distinge uşor curtea mare, numita conventional babanu, care era rezervatã treburilor oficiale şi bintanu, curtea mai micã, rezervatã regelui şi anturajului sãu. Ȋntre ele recunoaştem uşor sala tronului şi sala de audienţe. Evident, apartamentele private şi "harem"-ul erau amplasate separat. Palatul lui Sargon al II -lea de la Dur Sarrukin era şi mai splendid (v. doc. supl.). 0 inscripţie pome-neşte decoratiile sale somptuoase, cu lemn de cedru şi ferecãturi de bronz (comparã cu porţile de la Balawat). Palatul însuşi era amplasat pe o platformã supraãîãlţatã şi cuprindea mai multe

Palatul de nord-vest de la Nimrud. sanctuare şi chiar un zigurat. Curtea mare, (XV pe plan) destinatã afacerilor publice, era amplasatã pe axul edificiului şi era flancatã spre vest de sectorul sacru (XXVI) şi spre est de birourile functionarilor şi de sectorul administrativ (XX). Spre nord se trecea in zona apartamentelor regale, unde regasim curtea mare (VIII) şi curtea micã (VI), separate prin sala tronului (VII). Decoraţia în relief cu scene de vânãtoare şi banchet permite identificarea şi a zonei unde regele petrecea cu curtenii sãi (XIV). Sargon al II -lea se lãuda într-o altã inscriptie cã el a fost primul care a 199Palatul

lui Sargon II. din Dur-Şarrukin

organizat un parc cu plante aclimatizate din Siria. El deschidea astfel calea celebrelor "grãdini suspendate" pe care le descrie Diodor din Sicilia, referindu-se foarte probabil la Nebucadnezar şi la soţia acestuia, Amytis, care era de origine persanã. Palatul din noul Babilon (v. doc. supl.) era amplasat pe calea ceremoniilor, imediat dupã poarta lui Iştar. Succesiunea de porţi monumentale impresioneaza şi astãzi vizitatorii. Prima curte era inconjuratã de locuinţele gãrzilor, a doua de cele ale funcţionarilor şi abia a treia curte dãdea acces cãtre sud la sala tronului. Decoraţia acesteia, cu cãrãmidã smãlţuitã pe fond albastru, era foarte vie. Dar cel mai interesant element sunt grãdinile suspendate din colţul nord-estic al palatului, de formã cvasi pãtratã (42 x 30 m). Apa pentru irigatii era procuratã de o fântânã foarte adâncã, iar culuarele boltite, care susţineau platformele, erau orientate est-vest.

Palatul din Noul Babilon, restaurare recentã

200

Fortificaţiile oraşului Ninive, restaurare recentã

Arhitectura palaţialã din Mesopotamia a influenţat nu numai zonele înconjurãtoare, ca Elamul, Siria sau Persia, ci s-a rãsfrânt pânã depute în Creta. Ea este o dovadã a capacitãţii arhitecţilor locali de a crea forme adecvate unei funcţionalitãţi precise. Alternanţa spaţiilor închise şi a celor deschise, sau amenajãrile de grãdini ornamentale, indicã înclinaţia acestora pentru un ambient nu numai util ci şi plãcut. Ȋn mod hotãrât mesopotamienii preţuiau mai mult decât egiptenii viaţa prezenta şi nu puneau preţ prea mare pe postexistenţã sau pe lumea spiritualã.

201

Poarta lui Iştar de la Babilon. Mus. Berlin

Arhitectura militarã mesopotamianã începe încã din epoca dinasticã arhaicã, zidurile de cãrãmidã crudã fiind dublate cel puţin de un şanţ defensiv. Fortificaţiile din mileniul 1. a.Chr., din Imperiul Neo Asirian, din Noul Babilon şi din Siria, impresioneazã şi astãzi prin dimensiuni şi monumentalitate. Zidurile şi turnurile de la Nimrud, Ninive şi Babilon, restaurate recent, prezintã o varietate de tehnici, de la paramenţi exteriori de piatrã, la cei de cãrãmidã arsã, inclusiv smãlţuitã. Tipice sunt crenelurile şi merloanele în trepte. Ȋn cazul fortificaţiilor Babilonului cercetãrile arheologice au identificat mai multe şiruri de ziduri cu turnuri şi mai multe porţi successive. Cu toatã priceperea arhitecţilor militari, reliefurile asiriene aratã cã tehnicile de asediu şi asalt asupra zidurilor (poliorketia, cum îi spuneau grecii) le-au venit de hac, cu scãri şi mai ales cu rampe construite de armata atacatoare. Fortifricaţie asediatã de un berbece şi un turn asirian. Dur-Sharukin

202

2. Plastica. Relieful şi sculptura. Ȋn acest domeniu, deşi regãsim multe din canoanele egiptene, ca frontalismul hieratismul posturii, proporţiile ierarhice sau sacrificarea iluzionismului în favoarea claritãţii mesajului, în Mesopotamia creaţiile plastice nu au avut coerenţa inconfundabilã a celor din valea Nilului. Mai mult chiar, în sculptura sumerianã, aşa cum a dovedit-o Hentri Frankfort încã din anii '40 ai secolului trecut, putem urmãri o evoluţie clarã de la produse primitive şi infantile, spre opere tot mai apropiate de organicitatea realã a fiinţei umane. Pe de altã parte în domeniul reliefului asirienii, prin marile cicluri narative şi istorice, au depãşit tot ceea ce crease pânã atunci Orientul, precedând cu aproape un mileniu arta imperialã romanã. Spre deosebire de Egipt, unde plastica s-a circumscris domeniului funerar, in "Ţara dintre Fluvii" sculptura şi relieful, sau pictura muralã, apar în contexte sacre sau profane, niciodatã legate de cultul morţilor. Sculptura a avut o funcţionalitate restrânsã. Cu rare excepţii nu ni s-au pãstrat statuile de cult, ci numai statui sau statuete votive. Aproape invariabil sunt reprezentaţi indivizi stând sau şezând, întotdeauna cu mâinile aduse la piept. Judecând dupã inscripţiile de pe ele aceste figurine erau menite sã-l înlocuiascã pe credincios şi sã se roage perpetuu divinitãţii pentru sãnãtatea sau binele celui care a dedicat statuia respectivã. Desigur inscripţia putea fi cititã şi de alţii decât de zeu, ceea ce aratã cã în subsidiar cel care dedica propria imagine în templu îşi fãcea o auto-propagandã, prezentându-se pe sine în faţa comunitãţii. Statuaria epocii predinastice (sfârşitul mileniului 4. a. Chr. şi începutul celui urmãtor) se caracterizeazã printr-un primitivism extrem. Statuetele de regi-preoţi (v. doc. sup.) îI înfãţişeazã pe "en" nud şi în aceiaşi poziţie, cu braţele aduse la piept în calitate de orant. Doar pe cap poartã o diademã, în rest respectându-se regula nuditãţii rituale. Statuetele sunt abia desprinse din blocul de calcar, cãci trãdeazã încã forma paralelipipedicã a acestuia. Evident personajele privesc drept înainte şi sunt perfect simetrice. Surprinde extraordinara omogenitate Statuete de regi-preoţi, mus. Louvre

a acestei serii statuare, cãci majoritatea 203

Portret probabil al lui Inanna, Uruk.

exeplarelor sunt aproape identice. De altfel, postura de orant, rigiditatea, sau frontalismul se vor pãstra în toatã arta statuarie sumerianã, dar în ceea ce priveşte modelajul, constatãm o treptatã evoluţie spre forme realiste. Ȋn comparaţie cu simplitatea statuetelor predinastice, portretul feminin (Inanna?) din calcar marmorean cu ochi şi sprâncene adãugate prin intarsie, de la Uruk (sanctuarul Eanna, perioada Djemdet Nasr / Uruk III 3.000 - 2.750 a. Chr.), este mai apropiat de realitatea anatomicã, deşi ochii sunt încã exoftalmici şi migdalaţi, iar gura este tãiatã aproape drept. Ȋncã în perioada dinasticã arhaicã II. (2 550 - 2 450 a. Chr.) statuetele au trãsãturi foarte stilizate, decorative, dupã cum o demonstreazã grupul descoperit la Tell Asmar - Eşnuna (v. doc. supl.). Membrele sunt desprinse de corpul propriu-zis, dar ele au aspect neorganic, de simpli cilindri. Capetele sunt de asemenea foarte stilizate, ochii imenşi şi nasul de forma unui cioc, dau aspect de cap de pasãre acestor portrete. Pãrul şi barba sunt reduse la forma unor valuri paralele.

Statuete de la Eşnuna, perioada dinasticã arhaicã II.

Ȋn schimb în faza dinasticã arhaicã III. (2 450 - 2 350 a. Chr.) statuetele au un aspect mult mai uman. Cea mai izbutitã dintre ele este statueta de alabastru (H = 52,5 cm) a lui Ibich-il din Mari, în nordul Siriei (pastrata la Muzeul Louvre). Dupa cum aflam din inscripţie ea a fost dedicatã zeiţei Iştar şi îl reprezintã pe administratorul (vizirul-vechilul) Ibich-il. El este redat tronând şi imbrãcat cu "kaunakes" (veşmant din meşe de lânã. care lãsa bustul gol). Mâinile aduse la piept au aspect organic, dar adevãrata masurã a progresului pe calea redãrii anatomiei umane o întâlnim la portret. Deşi ochii sunt încã uşor exoftalmici, şi 204

Statueta lui Ibich-il din Mari, epoca dinasticã arhaicã III. Muzeul Louvre.

sprâncenele încrustate sunt încã prea curbate, arcadele în schimb, pomeţii şi nasul au deja aspect organic. Gura este uşor ţuguiatã într-un zâmbet forţat, dar adâncirea colţurilor gurii, ca şi umflarea pomeţilor în urma încordãrii muşchilor mimicii, ceea ce îi dã un aspect mult mai natural decât forma geometricã conventionalã a figurinelor de la Tell Asmar. Progresul este vizibil şi în redarea bãrbii, ale cãrei meşe au fost individualizate cu trepanul (burghiul sculptorului). Suviţele rãmân totuşi paralele şi decorative. Urmãtoarea etapã este cea a dinastiei sargonide (2 350 - 2 150 a. Chr.), care şi reprezintã apogeul statuariei sumero-acadiene. De departe cel mai reuşit produs al epocii este portretul lui Sargon cel Mare, dedicat de fiul sãu în sanctuarul lui Iştar din Ninive (v. doc. supl.). Coafura specificã, cu o cosiţã împletitã peste frunte şi un coc la ceafã (cf. casca lui Mes-kalam-dug), asigurã datarea portretului în a doua jumãtate a mileniului 3. şi nu în mileniul 1. cum s-a propus uneori. Dacã în tratarea maselor capilare sculptorul a rãmas în continuare tributar unui geometrism decorativ (ce-i drept de mare rafinament), în abordarea volumelor faciale el a reuşit pe deplin sã redea organicitatea anatomicã a chipului uman. Mai mult chiar, vechiul zâmbet devine abia perceptibil, ca la un om care mediteazã. Atingerea în acest caz a nivelului înalt at portretisticii psihologizante este marcatã de faptul cã zâmbetul inefabil este bine

Casca lui Mes-kalamdug din cimitirul dinastic arhaic din Ur. Portretul de bronz al lui

secondat de o privire Sargon cel Mare de la interiorizatã, cu pleoapa Ninive superioarã uşor lasatã peste globul ocular, ca şi cum subiectul ar inchide treptat ochii pentru a nu mai fi deranjat de stimuli externi. Astfel artistul a reuşit sã exprime mãreţia trufaşã a celui mai vestit dintre cuceritorii mesopotamieni. Ce-i drept, portretul lui Sargon cel Mare aparţine artei aulice, care era produsa de cei mai valoroşi artişti ai vremii, dar capodoperele nu apar numai printr-o atentã selecţie efectuatã de puternicii zilei, cãci artistul mai trebuie sa aibã pe de o parte talent, pe de alta un climat favorabil lucrului. Daca talentul nu depinde de societate, atmosfera de emulaţie creatoare menţinutã pentru mai multe 205

generatii de artişti, poate genera curente şi scoli, care sã pregateascã calea capodoperelor. Aşa cum în arta sumerianã a mileniului 3 a. Chr. am putut decela un efort concertat al mai multor generaţii de artişti îndreptat cãtre un modelaj realist şi spre o expresie vie a portretului, la fel am constatat la tema II. cã în Egiptul aceleiaşi perioade, de la statuia lui Chasechem şi panã la cea a lui Kephren, meşterii din jurul faraonului au parcurs acelaşi drum ascendent de la artizanatul artistic la arta cea mai autentica. Dupã efemera dominaţie a guttilor renaşterea sumerianã sub cea de a III -a dinastie din Ur de la sfarşitul mileniului 3. a însemnat ultima epocã glorioasã a acestei civilizaţii. Statuile lui Gudea, care deschid perioada (chiar daca dateazã încã din timpul când regele din Guttium era suzeranul celor din Sumer şi Akkad) au însã un aspect de pastişã (cu toata finisarea atentã) în raport cu portretul lui Sargon, care

Statuete ale lui Gudea din Lagaş. Muz. Louvre

reprezintã momentul de climax al aceleiaşi civilizatii. Blana cãciulii este extrem de stilizatã, cârlionţii devenind şiruri perfect regulate de pastile. Sprâncenele sunt tratate în mod decorativ, iar ochii au redevenit exoftalmici. Portretul este generic şi total inexpresiv, find specific manierismului care atinge o culturã aflatã dincolo de zenitul evoluţiei sale. Totuşi nu putem vorbi despre o revenire la modelajul pre-sargonid, cãci în unele direcţii evoluţia este încã vizibilã. Dacã membrele superioare ale lui Ibich-il aveau încã un aspect prea puţin organic, braţul cu antebraţul drept, care sunt vizibile la unele din statuile lui Gudea, au o musculaturã individualizatã, în care se pot recunoaşte principalele grupe de muşchi, ceea ce e un vizibil progres în direcţia naturalismului. 206

Ȋn concluzie statuaria sumerianã şi sumero-acadianã prezintã tabloul complet al evoluţiei unei culturi, cu o indelungatã faza formativã, urmata de o creştere rapidã şi o perioadã de climax, dupã care se instaleazã treptata decadenţã. Trebuie sã ţinem însã cont de faptul cã acest model teoretic nu poate fi aplicat în mod mecanic la toate produsele civilizaţiei sumero-acadiene. De fapt piesele care au supravieţuit şi pe care ne putem baza analiza sunt puţine şi inegale ca valoare, cãci unele provin din producţia artizanalã minorã, pe când altele din statuaria majorã. Spre exemplu portretul de calcar marmorean de la Uruk, care aparţinea unei statui de cult în mãrime naturalã, probabil a zeiţei Inanna (v. mai sus), din punctul de vedere al modelajului realist este superior atât statuetelor votive anterioare, cât şi celor ulterioare. Explicaţia rezidã în importanţa mai mare care trebuie sã fi fost acordatã unei statui de cult, pentru care oraşul cheltuia ori cât, faţã de statuetele de oranţi, dedicate de particulari. Cu toate acestea o serie de trãsãturi stilistice trãdeaza perioada în care a fost creat. Astfel pãrul cu ondule largi este tratat ca o masã amorfã, iar sprâncenele încrustate au forma unei arcolade perfecte. Ce-i drept, ochii cu aspect de sâmbure de migdalã se apropie totuşi mai mult de realitate decât "ochii de pasãre" ai unora din figurinele de la Tell Asmar, care sunt ulterioare. La fel, portretul lui Sargon cel Mare depãşeşte în aşa mãsurã alte creaţii contemporane, încât a fost considerat de unii ca un produs al artei asiriene din mileniul 1 a. Chr. şi nu o creaţie sumerianã. Asemenea cazuri particulare nu aratã decât cã linia evolutivã aici schiţatã nu a fost perfect dreaptã, ca un adevãr paradigmatic, ci are sinuozitãţile inerente creaţiilor umane.

Amprentã de cilindru-sigiliu cu hrãnirea animalelor sacre ale zeiţei Inanna. Epoca predinasticã Vasul de alabastru de la

Relieful în lumea sumerianã s-a dezvoltat în mediul Uruk profan. Rolul sãu era de a glorifica faptele suveranului şi chiar atunci când plãcile urmau a fi fixate pe peretele templului, funcţionalitatea lor era 207

aceiaşi: sã probeze marea pietate a fondatorului sau restauratorului lãcaşului de cult respectiv. Ȋn mileniul 3 a. Chr. relieful prezintã în general o curbã ascendentã, chiar dacã evoluţia sa nu este atât de pregnantã ca în cazul statuariei. "Stela vanatorii de lei" de la sfarşitul mileniului 4. a. Chr. (v. doc. supl.) e încã dezordonatã, registrele nefiind clar repartizate, iar modelajul e frust. Mai multã rigoare compoziţionalã prezitã unele reliefuri de pe cilindrii sigilii, poate şi din motive tehnice, cãci prin rulare motivul decorativ devenea inevitabil repetitiv, deci mai coerent. La sârşitul mileniului 4. şi în primele trei secole ale celui urmãtor (perioada Djemdet Nasr) constatãm progrese reale în ceea ce priveşte aspectul decorativ, dar regrese în ceea ce priveşte redarea liberã a mişcãrii. Frizele de pe vasul de alabastru de la Uruk sunt de un hieratism nemaiîntâlnit înainte. Ȋn registrul median este repetat acelaşi personaj, care pãşeşte parcã pe loc şi poartã cu coşuri conţinând ofrande. Ȋn registrul inferior animalele şi plantele sunt dispuse la fel de ritnmic şi rigid. Doar scena sacrificiului din registrul superior are un oarecare dinamism, mai ales cã personajul principal este mai mare decât restul şi se rãsuceşte spre cel din urma sa, rupând astfel ritmul monoton al compoziţiei.

Vasul de alabastru de la Uruk şi "placa Regelui Scorpion" din Egipt

Ȋn primele secole ale mileniului 3 are loc şi în Egipt şi în Mesopotamia procesul de transformare a limbajului artistic în unul perfect controlat şi rigid. Aceastã aplicare nestrãmutatã a unor reguli imuabile ("canon" în geceşte), probabil cu o justificare religioasã, se numeşte hieratism (de la "hieros" = sacru, în greceşte). Spre exemplu friza cu animale şi plante de pe "vasul de la Uruk" şi friza similarã de pe "paleta regelui Scrpion" sunt identice din punctul de vedere al limbajului artistic. 208

Ȋn epoca dinasticã arhaicã II. placa votivã a lui Ur-nanşe (v. doc. supl.), are o compoziţie şi mai rigidã, poza personajelor fiind de-adreptul hieraticã. Artistul nu s -a sfiit sa reproducã de mai multe ori exact aceiaşi figurã când trebuia sã reprezinte un şir de oameni. Proporţiile sunt ierarhice, principele find de douã ori mai mare decât ceilalţi, iar moştenitorul e cu ceva mai mare decât fraţii sãi. ca în arta egipteanã, capetele sunt redate din profil, dar ochiul e vãzut din faţã, tot aşa Placa votivã a lui Ur-nanşe din Tello (Ghirsu) cum torsul e indreptat spre privitor, ambii umeri find vizibili, pe cand picioarele apar iarãşi din profil. Pentru mai multã claritate pe corpurile personajelor le este înscris numele. Ȋn rest, întregul spaţiu dintre figuri este umplut cu inscriptii, nelãsându-se nici un loc gol. E ceea ce numim "horror vacui", - "teama de spaţiul liber", care caracterizeazã multe din produsele plasticii primitive. "Stela vulturilor" (v. doc. supl.), din perioada dinastica arhaica III, deşi are caracter narativ-istoric, este guvernatã de aceleaşi legi ale izocefaliei şi decorativismului. Falanga rãzboinicilor din Lagaş e o mostra de sacrificare a iluziei spaţiului sau profimzimii în favoarea claritãţii lecturii. La nivel artizanal "stindardul din Ur" (v. doc. supl.) ilustreaza acelaşi crez estetic şi aceiaşi tematicã a artei de curte, cu scene de luptã şi defilare a soldaţilor, sau de banchet şi tribut. Abia la stela lui Naram-Sin (v. doc. supl.), din epoca sargonida, observam o evolutie, caci compozitia este mai aerisita, iar modelajul mai apropiat de formele reale ale fiinţei umane. Şi totuşi postura razboinicilor acadieni şi a conducatorului lor este încã rigidã, iar personajele sunt dispuse pe registre suprapuse. Adevãrata schimbare s-a produs însã odatã cu relieful neo-asirian. Pe lângã scenele generice de sacrificii religioase, defilarea curtenilor, plata tributului, sau vânãtoarea regalã, care se menţin în limitele vechiului limbaj artistic, plastica asirianã valorifica la un nivel superior relieful narativ-istoric. Preocupaţi în tot mai mare mãsurã de dramatismul scenei şi de ilustrarea cât mai fidelã a relatãrilor scrise despre o campanie militarã sau alta, artiştii asirieni s-au eliberat treptat de tarele rigiditãţii şi 209

pozelor standard, reuşind sã surprindã mişcarea în întregul sãu dinamism. Respectul pentru realitate i-a fãcut chiar sã renunţe în unele momente la proporţiile ierarhice. De asemenea ei sau ferit de compozitii în registre suprapuse, unde personajele din spate sunt redate în benzile superioare, iar cele din prim plan în registrele inferioare. Ȋn cazul unui rând de trei sau patru soldaţi de exemplu, artistul asirian redã un ostaş în întregime şi apoi lânga el contururile celorlalţi.

Ninive. Reliefurile lui Senaherib. Prãştieri la asediul oraşului Lachiş. Brit. Mus.

Modelajul a fãcut de asemenea progrese remarcabile. Deşi reliefurile sunt foarte puţin adânci, aducând uneori cu relieful plat egiptean, chipurile umane, antebraţele cu mâinile sau gambele sunt apropiate de realitate. De asemenea detaliile vestimentare şi de harnaşament abundã. Dar Ninive, palatul lui Assurbanipal. Celebra leoaicã cele mai izbutite reprezentari rãnitã. sunt cele de animale, cai şi mai ales fiare furioase, sau rãnite. Celebre sunt în acest sens scenele de vânãtoare din palatul lui Assurbanipal de la Ninive, aflate astãzi la British Museum din Londra. Dar pânã sã ajungã în acest punct relieful asirian avea de parcurs un drum lung. Reliefurile lui Tiglat-pilisser şi ale Assur-nazirpal al II-lea de la Nimrud (v. doc. supl.) aparţin din punctul de vedere al modelajului deja perioadei de maturitate a reliefiilui asirian. Scenele narativ-istorice de la Nimrud ilustreazã însã doar selectiv întâmplãri din diferite campanii, care sunt descrise pe larg în analele regale. Relief al lui Tiglat-pilisser de la Nimrud cu inscripţia standard şi douã scene generice: asediu de cetate şi defilarea carelor victorioase. 210

Ȋn schimb reliefurile din palatul lui Sargon al II-lea de la Dur Sarrukin (v. doc. supl.) sunt ilustratii efective şi pas cu pas ale textului analelor, grupate pe regiuni. Meşterilor nu li se mai cerea doar sä sugereze o anumitã zonã geograficã sau un episod prin câte un detaliu bine ales, ci ei au ajuns sã fie confruntati cu ideea ilustrãrii cât mai vii şi mai precise a fiecãrei campanii în parte. Relieful caştigã astfel în dramatism şi în fidelitate faţã de naturã. Reliefurile lui Asurbanipal de la Ninive (v. doc. supl.) ajung sä depãşeascã relatãrile literare prin tensiunea dramaticã a scenelor prezentate, la care se adaugã explicaţii şi dialoguri, ca în benzile desenate de astãzi. Privitorul ajunge astfel sã retrãiascã ultima rezistenţã a regelui elamit Teumman, fuga sa şi apoi decapitarea lui şi a fiului sãu. Nicicând nu a mai atins arta orientalã un asemenea dramatism. Babilonienii şi mai ales perşii, continuatori într-un fel ai artei asiriene, au preferat simplele inşiruiri monotone ale unor animale sau lungile scene de tribut ori defilare.

Şi totuşi, arta assiro-babilonianã nu a depãşit tarele şi canoanele artei orientale în ansamblul sãu. Spre exemplu relieful de la Ninive al lui Sennaherib, care prezintã prada luatã de la chaldeeni. Aici chiar dacã unele piese de mobilier sunt redate din lateral, ansamblul obiectelor este vãzut de sus, ca în picturile egiptene. Ca de fiecare datã artistul mesopotamian sacrificã iluzia perspectivei unghiulare în favoarea claritãţii mesajului. Va trebui sã aşteptãm arta greacã pentru a vedeat toate aceste probleme rezolvate. 211

III. VIAŢA SPIRITUALÃ: RELIGIA Religia, find mai conservativã decât arhitectura sau plastica, se prezintã mult mai unitar pe parcursul celor trei-patru milenii în care s -au succedat în Mesopotamia civilizaţia sumerianã şi sumero-acadianã, apoi cea babilonianã şi asirianã (cu faza lor veche şi noua). De aceea în textele neo-asiriene şi neo-babiloniene vom regãsi uşor teme si reflexii religioase formulate cu mult înainte de cãtre sumerieni. Grecii preţuiau în mod deosebit ştiinţele oculte ale "chaldeenilor", care treceau drept magi şi astrologi neîntrecuţi. Şi într-adevãr nu numai sãptãmâna şi calendarul lunar, ci zodiacul îşi au originea în lumea sumerianã. Mai mult chiar, teme biblice consacrate, cum este legenda "Potopului", s -au nãscut pe aceleaşi meleaguri. 1. Cosmogonia şi panteonul. Dupã cum se poate deduce şi din volumul despre Egipt cosmogonia a fost tema fundamentalã a gândirii religioase primitive, cãci descriindu-se originea lucrurilor, a societãţii şi instituţiilor politice, sau a universului, era prezentatã însãşi alcãtuirea şi funcţionarea lumii perceptibile. Spre deosebire de Egipt, de unde nu neau parvenit texte cosmogonice extinse, în cazul Mesopotamiei beneficiem de un document de mare valoare: poemul "Enuma elis" (v. doc. supl.). Ȋn versiunea neobabilonianã sau în cea neo-asirianã, care sunt cele mai complete, poemul ilustreazã douã forme de gândire religioasã: una mai veche, bazatã pe personificãri şi asocieri de imagini concrete, specifice gândirii primitive, precum şi o alta, mai abstractã, care face referire la elemente şi fenomene naturale. Astfel, Tiamat apare pe de o parte ca un monstru proteic, care se supãrã, strigã şi care are în general un comportament de personaj de fabulã, iar pe de altã parte ea este desemnatã ca lichidul primordial, inert, reprezentând principiul feminin. Prin amestecul cu Apsu, alt lichid iniţial, principiul masculin (definit ca apa dulce în comparaţie cu cea saratã a lui Tiamat), a dat nastere "tumultului", Mummu. Cu alte cuvinte amestecându-se, cele douã lichide proteice ies din inerţie. Astfel apar alte douã principii acvatice, Lahmu şi Lahamu. pentru ca apoi sa se separe "Lumea de Sus", An-sar şi "Lumea de Jos", Ki-sar. Mai depute se separã Cerul, Anu şi Marea, Ea. Elementele primordiale ale universului, cerul şi marea ar fi deci rezultatul unor segregãri succesive ale monadei primordiale ApsuTiamat. Aceastã unitate inertã, haoticã şi nediferenţiatã, este deranjatã de dinamismul noilor elemente, cãci cele douã lichide primordiale voiau sã "doarmã". Produsul principal al noilor elemente este Furtuna, personificatã prin Marduk la babilonieni (Assur la asirieni, Enlil la sumerieni). Aceastã furtunã, împreunã cu vânturile sale, este cea care triumfã asupra imobilei Tiamat, un fel de ocean primordial, şi care va organiza societatea zeilor, fixând în "Lumea de Sus" cãile aştrilor şi în "Lumea de Jos", creând oamenii, al cãror rol era de a-i servi pe zei. Aici, ca la egipteni, dupã 212

suita de segregãri succesive are loc lupta dintre zeul cosmizator şi monstrul opus lui. Confruntãrii Re-Apophis, cu varianta Osiris versus Seth si apoi Horns contra Seth, îi corespunde în Mesopotamia confruntarea lui Marduk/ Assur/ Enlil cu monstrul Tiamat. Aceastã parte a poemului ilustreazã un stadiu mai primitiv de gândire simbolicã, în care lumea concretã se formeazã în urma înfrângerii unui monstru, care este despicat, pentru a separa cerul de pamânt. Se reia astfel într-un limbaj simbolic ancestral ideea segregãrilor succesive ale unitãţii iniţiale. E greu de spus când pe lângã varianta pur simbolicã a luptei zeului cosmizator cu monstrul ofidian a aparut şi varianta mai abstractã, care se referã la principii şi elemente naturale. Dacã comparãm "Enuma eliş" în varianta sa ultimã cu expunerea contemporanã a lui Hesiod asupra cosmogoniei, vom constata puternice similitudini. Ȋn viziunea greacã universul se gãsea la început în stare de haos, o masã amorfã şi inertã, pentru ca apoi prin separarea elementelor contrarii lumea sã se organizeze, devenind cosmos. Nu numai scenariul este similar ci şi prezenţa aceloraşi douã stadii de evoluţie a gândirii religioase, cel pur simbolic şi cel mai abstract, este comunã. Grecii au mers însã mai departe pe linia abstractizãrii, transformând gândirea mitico-magicã în gândire sistematicã, în filosofie, ceea ce asirienii sau babilonienii nu au fãcut niciodatã. Panteonul sumero-acadian şi cel asiro-babilonian a fost complex. Zeii principali erau aştrii, Soarele (Şamaş) şi Luna (Sin), ambii de gen masculin, plus cele şapte planete ale sistemului nostru solar, cunoscute la data respectivã. Urmau apoi zeii Lumii de Jos şI ai celei de Sus, Anunnakii şi Igigii. Ȋntr-un stat centralizat era firesc ca lumea divinã sã se organizeze într-un mod similar celei terestre, adicã sã se contureze o tot mai clarã ierarhie a zeilor, iar zeul suprem sã capete puteri tot mai mari. Hamurabi a fost cel care a împins acest proces pe linia henoteismului, proclamându-I pe Marduk ca "zeul" prin excelenţã, stãpânul, "Bel", în timp ce Iştar intruchipa principiul divin feminin. Dar nici babilonienii şi nici asirienii nu au mers mai departe pe aceastã linie şi nu au ajuns niciodatã la monoteism.

2. Lumea de dincolo de mormâmt. Asupra vieţii şi morţii, ca şi asupra viziunii sumeriene asupra "Lumii de Dincolo", ne informeazã doua izvoare de prim rang: "Epopeea lui Ghilgameş" (v. doc. supl.) şi "Mitul coborârii lui Iştar în Infern". Prima are ca temã centralã cautarea nemuririi de caãtre eroul Ghilgameş, care deşi a reuşit sã treacã numeroase probe de tip iniţiatic, în final nu a obţinut de la zei nemurirea, cum reuşise Utnapiştin (supravieţuitorul "Potopului"). Nu se va putea bucura nici mãcar de planta care redã tinereţea, cãci i-a fost furatã de un şarpe. Cu alte cuvinte eroul nostru nu a reuşit sa-şi transceadã condiţia umanã. Niciunde în epopee nu se afirmã ca acest lucru ar fi 213

imposibil, doar cã lui Ghilgameş nu i-a reuşit. Prin urmare "viziunea pesimista" a sumerienilor asupra sensului vieţii şi morţii, despre care se vorbeşte adesea, trebuie nuanţatã. Mitul coborârii lui Iştar în Infern exprimã o temã des întâlnitã în religiile popoarelor cu indeletniciri agricole: moartea aparentã a zeiţei fertilitãţii, fie rãpitã, fie coborâtã dintr-un motiv sau altul în lumea subpãmânteanã. Dispariţia ei de pe pãmânt ameninţa viaţa în toate formele ei. De fapt, relatarea are rolul de a explica de ce zeiţa fertilitãţii nu a reuşit sã aboleascã moartea şi nu a putut cuceri regatul lui Ereşkigal. Textul pãstrat conţine o descriere terifiantã a lumii subpãmântene. Concluzia este cã alternanţa viaţã - moarte trebuie acceptatã ca inerentã lumii. Tot de naturã argestã este şi mitul tanarului-zeu Dumzi-Tammuz, paredrul Inannei, care învie în fiecare primavarã. Ideea reînnoirii este cuprinsã şi în mitul "Potopului" (pãstrat parţial şi în vechea variantã sumerianã, v. doc. supl.). Vechea omenire, uzatã şi maculatã va fi primenitã prin diluviu, cãruia îi scapã doar cel mai desavarşit dintre oameni, care dusese cu sine câte o pereche din toate animalele şi câte un exemplar din fiecare plantã, astfel încât o nouã viaţã, purificatã, se va înfiripa dupã retragerea apelor. Textul asiro-babilonian, cuprins în epopeea lui Ghilgameş (v. doc. supl.) este de o mare forţã evocatoare şi constituie una din cele mai izbutite piese din literatura universalã. Ideea renaşterii omenirii dupã ce a fost cufundatã în ape se regãseşte la numeroase popoare, dar binecunoscutul text biblic despre Noe a fost clar calchiat dupã cel mesopotamian.

3. Cult si ritual. Ȋn credinţa sumerienilor omul a fost creat pentru a-i servi pe zei. Prin urmare era de datoria lui sã-i hraneascã pe nemuritori cu ofrande de tot felul. Din câte ne putem da seama din textele pãstrate funcţionalitatea principalã a construcţiei din vârful ziguratului era aceea de a servi ca locuinţã a zeilor, unde ei veneau sã petreacã. Dintre festivaluri cel mai important era "zagmuk" în sumerianã, "akitu" in acadianã, sãrbãtoarea Anului Nou. Ideea fundamentalã era cã o datã cu sfarşitul unui ciclu anual universul revenea la starea haoticã iniţialã, pentru ca apoi, odatã cu regenerarea naturii, sã se refacã şi edificiul statal. Un moment semnificativ al ritualului era "umilirea regelui" în faţa divinitãţii, când monarhul îşi pierdea atributele puterii, ca semn suprem al disoluţiei ordinii sociale. Recitarea poemului creaţiei marca reluarea marelui ciclu al vieţii. Un moment important era reunirea statuilor zeilor şi marea procesiune spre "bit akitu", Casa Anului Nou, aflatã în afara cetãţii. Se pare cã acum erau mimate în mod ritual luptele mitice duse de zei împotriva lui Tiamat. Dupã ce Enlil / Assur / Marduk punea ordine în lumea zeilor şi era fixat mersul aştrilor, 214

recreându-se cosmosul, începea construirea lumii pãmântene, în centrul cãreia se gãseau oraşului-stat cu sanctuarul sãu. Evident cã fiecare mare sanctuar era considerat centru al lumii sale şi loc privilegiat pentru contactul cu divinitatea. Ideea fixãrii destinelor colective şi individuale cu ocazia stabilirii drumului aştrilor a fost una centralã în gândirea mesopotamianã. Din convingerea cã existã o perfectã corespondenţã între mersul aştrilor şi soarta noastrã derivã arta divinatiei, pentru care magii chaldei erau pretuiţi încã în lumea greco-romanã. Fiecare zeu era un astru şi lui îi corespundea o anumitã culoare şi un anumit metal (aur pentru Enlil, argint pentru Mu, bronz pentru Ea), sau o piatrã pretioasã. Acţionând magic asupra acestor materiale se putea ajunge la influenţarea zeului (a cãrui protecţie era cãutatã). Dar mersul planetelor nu putea sa depindã de voinţa umanã, cãci el reprezenta însuşi destinul. Cãutând sã descifreze capriciile sorţii în poziţia aştrilor, mesopotamienii recunoşteau implicit cã ceea ce ni se întamplã nu este accidental şi haotic, ci cã în toate existã un sens adânc. Cãutarea semnelor prevestitoare a fost o primã formã de activitate intelectualã prin care omul a pãşit pe lungul drum spre înţelegerea sensului existenţei sale şi a poziţiei pe care o ocupã în Univers. De altfel şi astãzi mai continuãm sã ne întrebãm în ce masurã controlãm viitorul, prin opţiunile pe care le formulãm în prezent.

215

6. BIBLIOGRAFIE COMENTATA Ȋn afara titlurilor deja citate la paragraful de bibliografie generalã şi la Tema 1, în limba românã mai pot fi consultate urmatoarele lucrãri referitoare la civilizaţiile Mesopotamiei antice: N. S. Kramer, Istoria începe la Sumer, Buc. 1962 (prima ediţie New York 1959), C. Daniel, Civilizaţia Sumerianã, Buc. 1983 (Cu prudenţã mai ales în ceea ce priveşte originea sumerienilor, unde autorul dezvoltã o teorie total fantezistã); idem, Civilizaţia asiro-babilonianã, Buc. 1981. Lucrarile fundamentale sunt însã: H.W.F. Saggs, The Greatness that was Babylon, London 1962; A.L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia, Chicago 1964; G. Roux, Ancient Iraq, London 1964; J. Macqueen, Babylon, London 1964; L.E.M. Mailman, The development of Cities from Al'Ubaiad to the End of Uruk V, in Cambridge Ancient History, vol. 1.1. cap. 8, Cambridge 1970; H. Frankfort, L. Davies. The Last Predinastic Period in Mesopotamia, Cambridge Ancient History vol. 1,2, cap. 12, Cambridge 1971; CI Gadd, The Cities of Babylonia, ibidem, cap. 13; M.E.L. Mallowan, The Early Dynastic Period in Mesopotamia, ibidem, cap. 16; P. Garelli, V. Nikiprowetzky, Le ProcheOrient asiatique. Les empires mesopotamiens. Israel (Nouvelle Clio. Histoire et ses problemes) Paris 1974; D. Si J. Oates, The Rise of Civilisation, Oxford 1976; N. Postgate, The First Empires, Oxford 1977; Ch. Burney, From Villge to Empire, Oxford 1977: Boardman et alii. (sub red). Cambridge Ancient Hystory, vol. III, 1: The Prehistory of the Balkans and the Middle East and the Aegean World. Tenth to Eightth Centuries B. C., Cambridge 1982; M. Liverani, Antico Oriente. Storia, societá, economia, Roma-Bari 1988; Boardman et alii. (sub red), Cambridge Ancient Hystory, vol. III/2: The Assyrian and Babylonian Empires and Other States of the Near East. From the Eighth to the sixth Centuries B. C., Cambridge 1991; H. Crawford, Sumer and the Sumerians (1991); A. Vivante (sub. red.), Assiri. L 'arte, la guerra, il potere, Milano 1995; H. W. F. Saggs, Babylonians (1999). Informaţii interesante pot fi obţinute din colecţiile de studii tematice, prilejuite de congresele de asirologie: H -J. Niessen, J. Renger (sub. red.), Mesopotamien zind seine Nachbarn. Politische und kulturelle Wechselbeziehungen im Alten Vorderasien vom 4. bis I. Jahrtausend v. Chr., în XXV Rencontre Assyrologique Internationale, Berlin 1982; M. Durand (sub. red.), La famme dans le Proche-Orient antique. Compte Rendu de la XXXIII-ème Rencontre Assyrologique Internationale, Paris 1987; D. Charpin, F. Joannés (sub. red.), La circulation des biens, des personnes et des ideés dans le Proche-Orient ancien. Actes de la XXXWIle Rencontre Assirologique Internationale, Paris 1992. 216

Utile sunt şi atlasele M.A. Beek, Atlas of Mesopotamia, London 1962; R.S. Elis, A Biblyography of Mesopotamian Archaeological Sites, Wiesbaden 1972; J. Hawkes (sub. red.), Atlas ofAncient Archaeology, London 1974, pe lângã mai noile atlase, citate deja la bibliografia generalã . Lucrarile de bazã în arheologia mesopotamianã sunt: H. Frankfort, Archaeology and the Sumerian Problem, Chicago 1932; A.L. Perkins, The Comparative Archaeology of Early Mesopotamia, Chicago 1949; A. Parrot, Acheologie mesopotamienne, vol. I. Les éetapes, Paris 1946; vol. II. Techniques et problèmes, Paris 1953; R. W. Ehrich (sub. ed.), Chronologies in Old World Archaeology, Chicago 1965; B. Hrouda, Vorderasien I., Mesopotamien, Babylonien, Iran und Anatolien, în Handbuch der Arhaologie, Munchen 1971; H. Miiller-Karpe, Handbuch der Vorgeschichte, Bd. II, Jungsteinzeit, Munchen 1968, Bd. III, Kupferzeit, München 1974 şi Bd. IV, Bronzezeit, Munchen 1980 şi S. Lloyd, The Archeology of Mesopotamia. From the Old Stone Age to the Persian Conquest, London 1978 (reeditare germana 1983). Ȋn mod special chestiuni de artã se regãsesc la: H. Schafer, W. Andrae, Die Kunst des Alten Orients (Propylaen Kunstgeschichte, II), Berlin 1925; H.A. GroenewegenFrankfort, Arrest and Movement. An Essay on Space and Time in the Representational Art of the Ancient Near East, London 1951; W. Speiser, Vorderasiatische Kunst, Berlin 1952; H. Frankfort, Art and Architecture of the Ancient Orient, Harmondsworth 1954, reeditata de patru on pânã în 1970. E. Strommenger, Fünf Jahrtausende Mesopotamien. Die Kunst von den Anfängen um 5.000 v. Chr bis zu Alexander dem Großen, München 1962; S. Moscati, Historical Art in the Near East, Roma 1963; E. Strommenger, The Art of Mesopotamia, London 1964; A. Champdor, Kunst Mesopotamiens, Leipzig 1964; B. Hrouda, Die Kulturgeschichte des assyrischen Flachbildes, Bonn 1965; A. Moortgat, Die Kunst des alten Mesopotamiens. Die klassische Kunst Vorederasiens, Köln 1967; W. Orthmann, Der Alte Orient. Propyleen Kunstgeschichte, vol. 18, Berlin 1975: P. Amiet, L'art antique du Proche-Orient, Paris 1977; U. Moortgart-Correns, La Mesopotamia (Storia universale dell'arte, I. Le civiltaantiche e primitive), Torino 1989; A. Invernizzi, Dal Tigre all 'Eufrate, Babilonesi e Assiri (Studi e materiali di Arheologia, 6), Firenze 1992; D. Collon, Ancient Near Eastern Art, London 1995; P. Matthiae, L'arte degli assiri, Roma -Bari 1996. Numai pentru arhitectura mesopotamianã se pot consulta, pe langã titlurile amintite la docum. supl. ca H. Lenzen, Die Entwicklung der Zikurrat von ihren Anfeingen bis zur Zeit der III. Dynastie von Ur, Leipzig 1942, sau A. Parrot, La tour de Babel, Neuchatel 1953 şi S. Giedion, La naissance de I 'architecture (L'eternel present. Constance et 217

changement: une contribution), Bruxelles1966. De asemenea recomand mai recentele sinteze R. şi H. Leacroft, The Buildings of Anceient Mesopotamia, Leicester 1974; E. Heinrich, Die Paleiste im alten Mesopotamien (Denkmaler antiker Architektur, 15) Berlin 1984. Ȋn special pentru statuaria majorã şi reliefuri trebuie avute în primul rând în vedere marile colecţii: E. Pottier, Musée National du Louvre. Catalogue des antiquites assyriennes, vol.I-II, Paris 1917-1924; W. Bachmann, Felsreliefs in Assyrien, Leipzig 1927; A. Moortgat, Alt-vorderasiatische Malerei. 4. Jahrtausend bis 550 v. Chr., Berlin 1959: G.R.Meyer, Staatliche Museen zu Berlin. Durch vier jahrtausende altvorderasiatischer Kultur, Berlin 1962; idem, Altorientalische Denkmeiler im Vorederasiatischen Museum zu Berlin, Leipzig 1965; R.D. Barnett, A. Lorenzini, Assyrian Sculpture in the British Museum, Toronto 1975; J. Borker-Klahn, Altvorderasiatische Bildstelen und vergleichbare Felsreliefs, vol. I -II, Mainz am Rhein 1982; J.E. Reade, Assyrian Sculpture. The British Museum, London 1983; J.E. Curtis, J.E.Reade, Art and Empire. Treasures from Assyria in the British Museum, London 1995. Alte lucrari speciale sunt: J. Macqueen, The Chronology of Neo-Assyrian Art, London 1970; E. Strommenger, Die neuassyriche Rundskulptur, Berlin 1970; E. BraunHolzinger, Figurliche Bronzen aus Mesopotamien, Munchen 1984; P.R.S. Moorey, Materials and Manufacture in Ancient Mesopotamia: The Evidence of Archaeology and Art (BAR int. ser. 237), Oxford 1985; A. Nunn, Die Wandmalerei und der glasierte Wandschmuck im Alten Orient (Handbuch der Orientalistik, VII. 1), Leiden 1988; P.R.S. Moorey, Mesopotamian Materials and Industries. The Archaeological Evidence, Oxford 1994. Pentru artele minore se poate consulta: H. Frankfort, Cylinder Seals, London 1939;m A. Moortgat, Vorderasiatische Rollsiegel, Berlin 1940; R.D. Barnett, A Catalogue of the Nimrud Ivories in the British Museum, London 1957; P. Amiet, La Glyptique mesopotamienne, Paris 1961; D. Ritting, Assyrisch-babylonische Kleinplastik magischer Bedeutung vom 13.-6. Jh. v. Chr, München 1977; B. -J. Engel, Darstellungen von Dämonen und Tieren in assyrischen Palasten nach der schriftlichen Quellen, Mönchengladbach 1987. Inscripţiile regale asiriene, care sunt principala sursã a istoriei evenimenţiale a mileniului 2. şi 1. a. Chr. se gãsesc la: R. Borger, Einleitung in die assyrischen Konigsinschriften, I: Das Zweite Jahrtausend v. Chr (Handbuch der Orientalistik, I, V. 1) Leiden-Koln 1964; W. Schramm, Einleitung in die assyrischen Konigsinschrifien, II: 934-722 v. Chr. (Handbuch der Orientalistik, 1, V, 1/2) Leiden -Köln 1973; F.M. Fales (sub. red.) Assyrian Royal Inscriptions: Nex Horisons in Literary, Ideological, and 218

Historical Analysis, Roma 1981; S. Lackenbacher, Le rois batisseur. Les recits de construction assyri ens des origines a Tiglatphalasar III, Paris 1982; eadem, Le palais sans rival. Le recit de construction en Assyrie, Paris 1990; B. Oded, War, Palace and Empire. Justification for War in Assyrian Royal Inscriptions, Wiesbaden 1992. Pentru religia sumero-acadianã şi apoi asiro-babilonianã în afarã de capitolul dedicat de M. Eliade în a sa Istorie a credintelor şi ideilor religioase, Buc. 1991, p. 64-90, mai recomand în limba românã traducerile principalelor texte datorate lui A. Negoiţã, Gândirea asiro-babilonianã în texte (studiu intoductiv de C. Daniel), Bucureşti 1975. Pentru mitologia sumerianã lucrarea fundamentalã rãmâne N. S. Kramer, Sumerian Mythology, Philadelphia 1944, revazuta 1961) şi în francezã E. Dhrome, Les religions de Babylonie et d 'Assirie, Paris 1945 şi E. Bottero, La religion babylonienne, Paris 1952. Pentru textele originale v. A. Falkenstein. W. von Soden, Sumerische und Akkadische Hymnen und Gebete, Ziirich 1953 şi G.R. Castellino, Mitologia sumeroaccadica, Torino 1967. Pentru Enuma eliş lucrarea fundamentalã (deja citatã la doc. supl.) este R. Labat, Le poème babylonien de la création, Paris 1935, iar pentru legenda "Potopului" de bazã rãmâne cartea lui E. Sollberger, The Babylonian Legend of the Flood, London 1962. Cât priveşte mitul coborârii Inannei în Infern v. W.W. Hallo, J. van Dijk, The Exaltation of Manna, New Haven - London 1968. Pentru arta divinaţiei v. La divination en Mésopotamie et dans les régions voisines, Strassbourg 1966, iar pentru ritualuri cf. mai recentele F.A.M. Wiggermann, Mesopotamian Protective Spirits. The Ritual Texts (Cuneiform Monographs 1), Groningen 1992 $i J. Black, A. Green, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia. An Illustrated Dictionary, London 1992. Pentru reprezentãrile plastice ale figurilor religioase se poate consulta D. Kolbe, Die Reliefprogramme religiosmythologischen Charakters in neu-assyrischen Palasten. Die Figuren, ihre Benennung und Bedeutung, Frankfurt am Main - Berna 1981. Aspectele religioase legate de instituţia monarhicã au fost de mult studiate de R. Labat, Le caractère religieux de la royauté assyro-babylonienne, Paris 1939: C.J. Cadd, Ideas of Divine Rule in the Ancient Near East, London 1948 şi de H. Frankfort, Kingship and the Gods. A Study of Ancient Near Eastern Religion as the Integration of Society and Nature, Chicago -London 1948. Ȋn special pentru hierogamia regelui cu marea preoteasã intruchipând-o pe Manna v. N.S. Kramer, The Sacred Marriage Rite: Aspects of Faith, Myth and Ritual in Ancient Sumer, Indiana Univ. Press 1969. Mai recent volumul colectiv ingrijit de P. Garelli, Le palais et la royauté (Archeologie et civilisation). XIX-e Rencontre Assyrologique Internationale, Paris 1974, meritã consultat. Institutia rnonarhica şi manifestãrile sale artistice în spaţiul mesopotamian a fost bine reflectatã mai recent in câteva lucrãri colective ca: M.T. Larsen (sub. red.), 219

Power and Propaganda. A Symposium on Ancient Empires (Mesopotamia. Copenhagen Studies in Assyrology), Copenhaga 1979; H.D.Laswell et alii (sub. red.), Propaganda and Comunication in World History, I: The Symbolic Instrument in Early Times, Honolulu 1979; D. Castoria (sub. red.), Artistic Strategy and Rethoric of Power Political Use of Art from Antiquity to the Present, Southern Illinois University Press 1986. De asemenea recomand cu caldurã şi sintezele lui U. Magen, Assyrische Konigsdarstellungen - Aspekte de Herrschaft Eine Typologie, Mainz am Rhein 1986; E. Cassin, Le semblable et le different. Symbolisme du puvoir dans le Proche Orient ancien, Paris 1987 şi mai ales P. Matthiae, Il sovrano e I 'opera. Arte e potere nella Mesopotamia antica, Milano 1995. Pe internet recomand cu caldurã: The History of Ancient Near East. Electronic Compendium, http: // ancientneareast. tripod.com/index.html, precum şi numai pentru civilizatia sumerianã: S.N. Kramer, E.I. Gordon, R.A. Giusepi, Sumeria. The History of Ancient Sumeria, Including its cities, kings and religions, www. ragaz-international.com/sumeria.html Pot fi consultate şi urmãtoarele adrese: www.encyclopedia.com/articlesnew şi www.photoloft.conv sau site-ul lui Oriental Institute Chicago, cel mai mare centru de "assirologie": www-oi.uchicago.edu/OI/DEPT/RA/ABZU/ABZU.HTML. El poate fi accesat şi prin wwvv.google.com/Oriental Institute Chicago Pe internet recomand pentru religiile Orientului Antic: F.E. Smiths, Antiquity. Conflict, attitude and changing religions, http:www.fsmitha.com/h1/index.htms, c. 1999

220