Paşa Hassan.docx

Fisa de lectura Autorul: autor anonim. Titlul: „ Manastirea Argesului”, a fost culeasa de poetul Vasile Alecsandri in volumul sau „ Fat-frumos cu parul de aur”, editura Tineretului, Bucuresti, 1963. Intamplarea povestita: povestea mesterului Moanole si a Manastirii Argesului. Cadrul: pe langa raul Arges. Etape:  Negru Voda aduna zece mesteri iscusiti, in frunte cu Manole, si porneste in cautarea unui loc pentru zidirea unei manastiri.  Cei unsprezece oameni se intalnesc cu un ciobans care ii indruma spre locul dorit.  Cum ajung la locul stabilit, mesterii se apuca de treaba, zidind zi si noapte, insa zidul facut cu o zi in urma, adoua zi se surpa.  Intr-o zi Manole avu un vis, pe care il destainui apoi si celor noua mesteri: ca zidul sa poata rezista, acestia trebuiau sa zideasca in temelii pe prima femeie care ii va intampina, pentru a le aduce mancare, in zorii zilei.  A doua zi, prima femeie care a venit a fost sotia lui Manole, si oricat s-a rugat Moanole la Dumnezeu sa o opreasca, aceasta a ajuns si in cele din urma a fost zidita in temelii.  Dupa ce manastirea a fost terminata, Voda ii pune pe mesteri sa faca una mai frumoasa, gandindu-se ca-i va lasa pe mesteri sa moara, sus pe schele.  Mesterii s-au apucat imediat de treaba, dar in curand multi au murit; intr-o zi Manole auzi vocea sotiei sale venind din zid si nemaisuportand se arunca de pe schele.  Acolo unde mesterul Manole a murit, a aparut o fantana cu apa crata, „udata de lacrimi” . Moduri de expunere: naratiunea si dialogul. Personaje: Manole, Voda, mesterii, Ana si ciobanasul.

La poalele Carpaţilor, Sub vechiul tău mormânt, Dormi, erou al românilor, O! Ştefan, erou sfânt! Ca sentinele falnice Carpaţii te păzesc Şi de sublima-ţi glorie Cu secolii şoptesc. Când tremurau popoarele Sub aprigii păgâni, Tu le-apărai cu braţele Vitejilor români. Cu drag privindu-ţi patria Şi moartea cu dispreţ, Măreţ în sânul luptelor, Şi-n pace-ai fost măreţ. În cer apune soarele Stingând razele lui, Dar într-a noastre suflete https://Versuri.ro/w/s417 În veci tu nu apui! Prin negura trecutului, O! soare-nvingător. Lumini cu raze splendide, Prezent şi viitor. În timpul vitejiilor, Cuprins de-un sacru dor, Visai unirea Daciei Cu-o turmă ş-un păstor; O! mare umbră-eroică, Priveşte visul tău: Uniţi suntem în cugete, Uniţi în Dumnezeu. În poalele Carpaţilor, La vechiul tău mormânt, Toţi în genunchi, o! Ştefane, Depunem jurământ: "Un gând s-avem în numele Românului popor, Aprinşi de-amorul gloriei Ş-al patriei amor!

Noaptea Sfântului Andrei de Vasile Alecsandri Zgomot trist în câmp răsună! Vin strigoii, se adună, Părăsind a lor sicrie. Voi, creştinelor popoare, Faceţi cruci mântuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfântului Andrei! Vântul suflă cu turbare! A picat stejarul mare, Cerul s-a întunecat! Luna saltă-ngălbenită, Printre nouri rătăcită, Ca o luntre părăsită Pe un ocean turbat. Bufnele posomorâte, În a lor cuiburi trezite, Ţipă cu glas amorţit. Lupii urlă împreună, Cu ochi roşi ţintiţi la lună, Câmpul geme, codrul sună, Satan pe deal s-a ivit! Iată-l! iată, Satan vine, Răzbătând prin verzi lumini, Pe-un fulger scânteietor. Umbre, stafii despletite, Cucuveici, iele zburlite Şi Rusaliile pocite Îl urmează ca un nor! Sus, pe turnul fără cruce, Duhul-rău zbierând se duce, Şi tot turnul s-a clintit! Miezul nopţii-n aer trece Şi, lovind arama rece, Ore negre douăsprezece Bate-n clopotul dogit. Strigoimea se-ndeseşte, Horă mare învârteşte

Lângă turnul creştinesc. Iar pe lângă alba lună Nouri vineţi se adună, Se-mpletesc într-o cunună Şi împrejuru-i se-nvârtesc. Voi, cu suflete curate, Cu credinţi nestrămutate, Oameni buni, femei, copii! Voi, creştinelor popoare, Faceţi cruci mântuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfântului Andrei! Acum iată, pe mormânturi, Clătinaţi, bătuţi de vânturi, Toţi strigoii s-au lăsat. Aşezaţi într-un rond mare, Adânciţi în întristare, Pe sicriu-şi fiecare Oasele-şi a rezemat. Unul zice: Eu în viaţă Cu o mână îndrăzneaţă Multe drepturi am răpit! Răpit-am pâinea de hrană Unei gingaşe orfană Ce, pierdută şi sărmană, În mizerie-a pierit! Altul zice: Eu în lume Am avut putere, nume, Căci am fost stăpânitor! Dar în oarba-mi lăcomie, Pentru-o seacă avuţie, Am împins în grea urgie Pe sărmanul meu popor! Altul zice: Eu în ţară Fost-am o cumplită fiară, Plină de amar venin! Împotriva ţării mele Făptuit-am multe rele, Şi-am legat-o în lanţuri grele Şi-am vândut-o la străin!

Foc şi ură-n veşnicie Pe voi cadă, pe voi fie! Strigă-atunci un glas ceresc. Şi pe loc cad în morminte Păcătoasele-oseminte. Iar pe zidurile sfinte Trece-un foc dumnezeiesc!

Deşteaptă-te, române! Andrei Mureşanu Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, În care te-adânciră barbarii de tirani! Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte, La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume Triumfător în lupte, un nume de Traian! Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine, Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii; Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne, Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii! Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, Româna naţiune, ai voştri strănepoţi, Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine, „Viaţă-n libertate ori moarte!„ strigă toţi. Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi! Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate, Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi! O mamă văduvită de la Mihai cel Mare Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori, Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare, În astfel de pericol s-ar face vânzători! De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă, Oricare s-ar retrage din gloriosul loc, Când patria sau mama, cu inimă duioasă, Va cere ca să trecem prin sabie şi foc! N-ajunse iataganul barbarei semilune, A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune, Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim! N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie, Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ; Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie, Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm! Români din patru unghiuri, acum ori niciodată Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri! Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri! Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină, Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt. Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!

Cămara de fructe Ion Pillat Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată Cu cheia ruginie a raiului oprit, Trezind în taina mare a poamelor, smerit, Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată. Mă prinde amintirea în vânătul ei fum, Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri, Arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum. Şovăitor ca robul, ce calcă o comoară Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin: Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin – Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară. Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui: Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde... Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde, Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.

Mama de Nicolae Labiş [Nicolae_Labis

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune Un om ce de pe-acasa a venit Cum c-a-nflorit la noi malinul Si c-ai albit, mamuca, ai albit. Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava. Eu nu stiu cum să cred atatea vesti,

Când din scrisori eu vad precum matale Din zi în zi mereu intineresti.

Nourii Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări, Topindu-se departe şi revenind întruna. Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări, Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna. Oceane mari de apă pe-a cerului genuni Câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă, Revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni Rămân aceleaşi totuşi oceane mari de apă. Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi! Centauri, turme, nave, creneluri de redută... Noi îi urâm când grindini revarsă peste noi, Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută.

Referat Ciocarlia de Ion Agarbiceanu March 22, 2009 scris de admin In categoria Romana Fisa de lectura Autorul: Ion Agarbiceanu, scriitor roman. Titlul: „ Ciocarlia” , face parte din volumul „File din cartea naturii’, editura Tineretului, Bucuresti, 1959. Intamplarea povestita: legenda impresionanta a ciocarliei. Cadrul: locul nu este precizat; timpul: „la inceputul lui martie” , „catre sfarsitul lui februarie” . Etapele:  Primavara a venit intr-un sat si oamenii au iesit cu plugurile, iar copii au iesit la pascut cu oile.  Ionas, un baietel din imprejurimi, vesteste venirea ciocarliei si odata cu ea venirea mult-asteptatei primaveri.  Dupa aceea, baiatul se alatura celorlalti baieti veniti cu oile si incep sa poarte o discutie interesanta despre ciocarlii.  Vasilache, un baiat mai mare, le istorisesete copiilor legenda ciocarliei, expilcandu-le astfel de ce ciocarlia canta numai in vazduh si nu pe crengile copacilor sau in grane.  Demult, exista intr-o tara indepartata, un palat in care traia o printesa nespus de frumoasa si aceasta printesa era incuiata in castel pentru a nu fii rapita de zmeii rai care furau fecioare.

Fisa de lectura Autorul: Ion Agarbiceanu, scriitor roman. Titlul:„ Ciocarlia” , face parte din volumul „File din cartea naturii’, editura Tineretului, Bucuresti, 1959. Intamplarea povestita:legenda impresionanta a ciocarliei. Cadrul:locul nu este precizat; timpul:„la inceputul lui martie” , „catresfarsitullui februarie” .

Etapele: Primavara a venit intr-un sat si oamenii au iesit cu plugurile, iar copiiau iesit la pascut cu oile.Ionas, un baietel din imprejurimi, vesteste venirea ciocarliei si odata cuea venirea mult-asteptatei primaveri. Dupa aceea, baiatul se alatura celorlalti baieti veniti cu oile si incep sapoarte o discutie interesanta despre ciocarlii.Vasilache, un baiat mai mare, le istorisesete copiilor legenda ciocarliei,expilcandu-le astfel de ce ciocarlia canta numai in vazduh si nu pecrengile copacilor sau in grane.Demult, exista intr-o tara indepartata, un palat in care traia o printesanespus de frumoasa si aceasta printesa era incuiata in castel pentru a nufii rapita de zmeii rai care furau fecioare.Intr-o zi, imparatul chema petitori la curte pentru ca venise vreamea cafiica sa sa se insoare; insa Lia nu vroia sa se insoare cu nimeni, satateacat era ziua de lunga si privea la soare printr-o ferestruica ingusta sicanta nespus de frumos.Trecu mult timp, si veni toamna, iar lucrurile parea sa-si fii iesit din firedeoarece soarele apunea tot mai tarziu; vazand aceste lucruri mumasoarelui il urmari pe fiul sau si vazu domnita frumoasa la care el seoprea in fiecare seara si uita sa mai apuna; cu parere de rau transformafrumoasa fecioara intr-o ciocarlie.Dupa ce termina povestea, Vasilache le spuse cantecul ciocarliei sicopii se invoira ca a doua zi sa aduca un caiet, ca sa noteze cantecul sisa-l cante in cinstea ciocarliei. Moduri de expunere:naratiunea, dialogul si pe alocuri descrierea Personajele:taranii, Vasilica, Ionas, copii, Lia, imparatul, soarele, mumasoarelui, prietenele Liei si doica sa, mosneagul si ciocarlia.

Fisa de lectura Autorul: Ion Agarbiceanu, scriitor roman. Titlul: „ Ciocarlia” , face parte din volumul „File din cartea naturii’, editura Tineretului, Bucuresti, 1959. Intamplarea povestita: legenda impresionanta a ciocarliei. Cadrul: locul nu este precizat; timpul: „la inceputul lui martie” , „catre sfarsitul lui februarie” . Etapele:  Primavara a venit intr-un sat si oamenii au iesit cu plugurile, iar copii au iesit la pascut cu oile.  Ionas, un baietel din imprejurimi, vesteste venirea ciocarliei si odata cu ea venirea mult-asteptatei primaveri.  Dupa aceea, baiatul se alatura celorlalti baieti veniti cu oile si incep sa poarte o discutie interesanta despre ciocarlii.

 Vasilache, un baiat mai mare, le istorisesete copiilor legenda ciocarliei, expilcandu-le astfel de ce ciocarlia canta numai in vazduh si nu pe crengile copacilor sau in grane.  Demult, exista intr-o tara indepartata, un palat in care traia o printesa nespus de frumoasa si aceasta printesa era incuiata in castel pentru a nu fii rapita de zmeii rai care furau fecioare.  Intr-o zi, imparatul chema petitori la curte pentru ca venise vreamea ca fiica sa sa se insoare; insa Lia nu vroia sa se insoare cu nimeni, satatea cat era ziua de lunga si privea la soare printr-o ferestruica ingusta si canta nespus de frumos.  Trecu mult timp, si veni toamna, iar lucrurile parea sa-si fii iesit din fire deoarece soarele apunea tot mai tarziu; vazand aceste lucruri muma soarelui il urmari pe fiul sau si vazu domnita frumoasa la care el se oprea in fiecare seara si uita sa mai apuna; cu parere de rau transforma frumoasa fecioara intr-o ciocarlie.  Dupa ce termina povestea, Vasilache le spuse cantecul ciocarliei si copii se invoira ca a doua zi sa aduca un caiet, ca sa noteze cantecul si sa-l cante in cinstea ciocarliei. Moduri de expunere: naratiunea, dialogul si pe alocuri descrierea Personajele: taranii, Vasilica, Ionas, copii, Lia, imparatul, soarele, muma soarelui, prietenele Liei si doica sa, mosneagul si ciocarlia.

Cine poate şti

Ana Blandiana

Cine poate şti De unde vine vara Şi încotro se duce Cântînd Caravana ei verde şi aurie? Unii zic c-ar veni Din pământ, Că-şi trage povara, Fierbinte şi dulce, Din bostănărie, Că se naşte în pepenii verzi, În miezul lor Strălucitor

Ca un palat Luminat De rubine, Cu pereţi De porfir şi nestemate Şi cu pardoseala purpurie. Tot ce se poate, Dar mie Mi-a spus o fetiţă cuminte Că-şi aduce aminte Cum vara vine din copilărie, Şi cum, În miros de lapte, de fân şi de fum, Alunecă de-aici, Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici, Înspre bunici.

Personajele din Caprioara din vis de Vasile Voiculescu sunt: Batranul sculptor, Diana fecioara cereasca, Tovarasii sai, Printul. Locul: In padure Timp: De mult

Vasile Voiculescu- Căprioara din vis (rezumat) Într-un grup de prieteni, se discutau diverse, printre care şi semnificaţia viselor. Dintre toţi, s-a făcut remarcată vocea unui bătrân sculptor, care le povestea tovarăşilor săi, despre cum pot fi visele; cele de premoniţie, au rolul de-a avertiza în legătură cu ceva important în timp ce altele te pot marca pe viaţă. Ultima variantă i s-a potrivit cel mai bine bătrânului sculptor. În tinereţea sa, bătrânul îndrăgea extrem de mult vânătoarea, considerând-o ca fiind o artă. Adesea era invitat la vânătoare de prieteni sau de cunoştinţe dea-le sale. Chiar înainte de Crăciun, fusese invitat la castel, de către un prinţ care se întâmpla să-i fie foarte bun prieten. Acolo, a cunoscut-o pe frumoasa nepoată a gazdei sale, Irina. În fiecare zi, el mergea împreună cu ceilalţi oaspeţi ai castelului, la vânătoare, fiind însoţit de domniţa Irina. În preajma Bobotezei, se hotărî o vânătoare mai mare, ţinută în munţi. Domniţa Irina, avusese o premoniţie în legătură cu sculptorul, de aceea, înainte de-a pleca la vânătoare, îi dăduse în dar acestuia patru dulăi, care aveau rolul de a-l proteja. Într-adevăr, domniţa Irina avusese dreptate, căci, sculptorul se rătăci de tovarăşii săi, rămânând doar cu cei patru dulăi, dăruiţi de Irina. Afară însă, era un viscol grozav, iar el se gândea cu tristeţe că va muri îngheţat de frig. Din cauza frigului de-afară, i se făcuse somn şi adormi. Bătrânul sculptor, visă un flăcău voinic, care vâna o căprioară. El văzu că, atunci când vruse să tragă în căprioară, acesta se opri încremenit, deoarece în acea căprioară neprihănită el văzuse o fată frumoasă, cu ochii verzi şi părul de aur. O lăsase însă să scape, fiind foarte tulburat de frumuseţea fetei. În clipa în care se trezi din acel vis, el îşi dădu seama că a rămas în viaţă şi că afară era Primăvară. La castel, bătrânul primi îngrijire de la cei mai buni doctori. Slugile îi povestiră că a rămas în viaţă, datorită celor patru dulăi, care l-au apărat cu preţul vieţii. Însă, când a vrut să-i mulţumească domniţei Irina, acesta rămase stupefiat văzând ca nu mai era nimeni la castel.

Bătrânul sculptor, şi-a dat seama că domniţa Irina a plecat din mintea şi sufletul său rămânând însă, în locul ei, căprioara din vis. Toată viaţa sa, el a încercat să sculpteze acea făptură care îl tulburase atât de mult şi anume căprioara din vis, ce semăna leit cu domniţa Irina.

Un bătrân sculptor animalier mărturiseşte tovarăşilor săi, la o întâlnire căreia nu i se arată scopul şi alcătuirea, credinţa lui asupra izvorului artei, anume vânătoarea, dar asta nu în chip de tematică a artei culte sau primitive, ci ca „impulsul dintâi, care, la începutul începutului, odată cu sufletul, i-a mişcat omului sălbatic şi mâna, îmboldindu-l să tragă întâia linie dragă, primul contur estetic al emoţiei lui.”. Pentru a-şi argumenta ideea istoriseşte o întâmplare de vânătoare, această ocupaţie plăcându-i, afirmă el, deoarece „mă apropia de izvorul viu al formelor animale, adică de tot ce e mai veridic, mai pur, ţâşnit din originara matcă animală […] Ei bine, arta, femeia, vânătoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcătuiau acelaşi unic elan, aceeaşi năzuinţă.”, cu completarea că „femeia transfigurează până la divin frumuseţea animală a tuturor formelor ce stau înaintea ei”, este arhetipul. Acea întâmplare de vânătoare se petrecuse cu mult timp în urmă, pe când artistul avea douăzeci şi trei de ani, în preajma Crăciunului, la castelul prinţului B…, unde naratorul şi totodată eroul istorisirii se îndrăgostise („Mă aflam sub vraja fără împotrivire a domniţei Irina, nepoata gazdei. Era tot ce poate zămisli mai perfect arta şi natura. O urmăream pe furiş din ferestrele înalte când trecea prin parcul alb. Dacă se oprea îndreptându-şi boiul mândru între câinii de vânătoare ce o înconjurau, era Diana, fecioara cerească. Când alerga pe alei urmărită de salturile haitei, îmi îngheţa inima: era aidoma unei căprioare gata să fie ajunsă şi sfâşiată.”) şi îşi

întruchipase artistic idolul. De Bobotează, prinţul organizase o vânătoare deosebită, unde însă domniţa nu participă, cu toate că de regulă îi însoţea pe bărbaţi în munte, dar, având o presimţire mai rea, îi dă sculptorului drept însoţitori pe cei patru câini ai ei, inclusiv o căţea cu pui de lapte, Juno, încredinţându-l lor, şi îl avertizează: „mâine seară e ajunul Bobotezei, când visele au tâlc. Ţine minte ce ţi se arată. Câteodată e chiar ursita…”. Aşezat la pândă de noapte, singur, într-o „cârnitură de vale seacă”, unde pierduse legătura cu tovarăşii săi, „prinţul, un urs cu barbă roşie, vărul său, un uriaş butoi plin cu rachiu”, tânărul sculptor este surprins de o furtună cumplită, care îl blochează acolo şi îl duce până în preajma îngheţării. Adormit din cauza frigului, vede în vis „Un ciopor de oameni uriaşi, cu blăni sălbatice atârnate de umeri şi cu încălţăminte de piei întregi în picioare”, înarmaţi cu ţepoaie mari din lemn de corn şi cu suliţe. Bărbaţii din viziunea de atunci a povestitorului sunt conduşi de un tânăr care îi aminteşte acestuia de cineva, fără a-şi da însă limpede seama de cine, şi cu care naratorul simte că se identifică. Pornind în urmărirea unei căprioare, „cu arcul încordat, amânând mereu săgetarea”, tânărul se opreşte amăgit de o închipuire: „Căprioara a întors o clipă capul, îmbietoare, apoi piere. În locul ei, acolo, în capătul rariştii, rămâne o altă nălucă. O fată zveltă, într-o tunică ce-i lasă braţele goale. Sânii îmboldesc cu îndrăzneală pânza subţire. Iar picioarele, rotunjite de însuşi gândul iubitului, au o mândrie cu care biruiesc pământul de sub ele. E învăluită într-un abur nelămurit…”. Iar efectul a fost, deopotrivă, asupra vânătorului solitar şi asupra tânărului sculptor, din moment ce, istoriseşte în continuare acesta din urmă, „Ne-au fulgerat pe amândoi deodată, şi pe tânărul vânător şi pe mine, ochii verzi, părul de bronz aurit cu viţe lungi şi unduioase.”.

Acea imagine, vânătorul o va schiţa în câteva linii pe mânerul de fildeş al jungherului său, dar drept „căprioară în fugă săltată, întorcând capul să privească sperioasă vânătorul înmuiat de dragostea unei fecioare.”, dând astfel „pe plăseaua ce va străbate veacurile, primul contur viu al emoţiei artistice. Astfel s-a sădit harul seminţei care va face gloria omului.”, completează povestitorul istoria visului său din poiana îngheţată sub viscol. Descoperit de oameni veniţi să-l salveze, căci tovarăşii săi de vânătoare se rătăciseră, sculptorul va avea o convalescenţă lungă şi grea, până în primăvara anului următor, la castel, îngrijit de un medic şi de slugi. De la salvatori află şi împrejurările care l-au făcut să rămână totuşi în viaţă: „câinii cărora le fusesem dat în pază se culcaseră peste mine şi m-au adăpostit, acoperindu-mă cu trupurile lor. Au fost găsiţi câteşipatru morţi, trântiţi deasupra mea. Abia m-au putut scoate de sub ei. Junon, cu ugerul umflat de lapte, s-a aplecat asupră-mi şi cu duioşie mi-a dat să sug, aiurând poate că sunt unul din puii ei. Ăsta a fost norocul meu.”

După însănătoşire, spune artistul, „n-am mai găsit domniţa nici în mine, nici afară de mine. Plecase. Am rămas numai cu căprioara, care cea dintâi mi-a călăuzit mâna să scrijelesc artistic osul. Şi cu un bust, Diana nepământească zămislită în lut”; domniţa se căsătorise căci, după cum i-a mărturisit ea înainte de vânătoarea finală,

nu era stăpână pe gândurile şi dorinţele-i.

Intr-un grup de prieteni unde se discutau mai multe subiecte, printre altele se ajunge la subiectul viselor. Dintre toti s-a remarcat cel mai mult un sculptor batran care afirma ca visele sunt de mai multe feluri , dar cele mai importante sunt visele de premonitie. Batranul le povesteste prietenilor sai ca in tinerete el iubea vanatoarea si o considera o arta. El a fost invitat in apropierea Craciunuilui de niste cunostinte la vanoatoare. Acolo a vazut-o pe fiica acestora pe care a indragit-o din prima clipa. Aceasta a mers cu ei la prima zi de vanatoare, dar in a doua zi nu a mai venit. In noaptea aceea, inaitea zilei de vanatoare fata a avut un vis si acesta i-a prevestit ca se va intampla ceva. De aceea i-a dat sculptorului patru caini. Dupa cum a visat fata caini chiar i-au fost de folost sculptorului deoarece acesta sa pierdut. In noaptea aceea, petrecuta in salbaticie, in frig, a visat un flacau voinic care vana o caprioara. Flacaul din visul sau a vrut sa traga, dar a ramas incremenit fiindca acea caprioara s-a transformat intr-o fata superba. O lasa sa scape din cauza frumusetii ei. Cand se trezi scuptorul s-a dat seama ca afara era primăvară. La castel el a primit ingrijiri medicale si i s-a spus ca din cauza cainilor el a ramas viu si nevatamat. Ei l-au aparat cu pretul vietii. Cand a vrut sa-i multumeasca domnitei Irina a aflat ca nimeni nu mai e la castel. Batranul sculptor, si-a dat seama ca domnita Irina a plecat din mintea lui, iar caprioara din vis i-a inlocuit imaginea. Toata viata acesta a incercat sa sculpteze caprioara din vis care semana leit cu domnita Irina.