Arta Poetică.docx

Arta Poetică – NICOLAS BOILEAU

1) Date referitoare la Nicolas Boileau 2) Ce este Arta Poetică în viziunea lui Boileau. 3) Cartea Arta Poetică

NICOLAS BOILEAU (1636-1711)

A fost un scriitor francez. Este considerat cel mai mare teoretician al literaturii franceze. În opera sa, Nicolas Boileau a insistat asupra diferențelor genurilor în poezie, în maniera teoreticienilor antici. De asemenea, el a insistat asupra separării nete a tot ceea ce este tragic de realismul vieții cotidiene. În scrierea sa Arta poetică Nicolas Boileau-Desprèaux a sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și specii literare.

„Arta

poetică” de Nicolas Boileau e un poem didactic, apărut în anul 1674. Prin această operă, autorul tratează regulile fundamentale ale compunerii clasice în versuri și maniera în care această artă trebuie abordată pentru a fi adusă cât mai aproape de perfecțiune. Lucrarea lui Boileau în sine e exemplară în acest sens, prin echilibrul și muzicalitatea versurilor alexandrine în care e scrisă. Boileau e primul mare teoretician al clasicismului, la fel de important pentru această perioadă literară, cum au fost Horațiu și Artistotel, în antichitatea romană, respectiv cea greacă. Ideea ce stă la baza teoriei clasice e aceea că frumosul decurge din adevăr. „Arta poetică” a lui Nicolas Boileau e constituită din o mie o sută de versuri alexandrine și e împărțită în patru cânturi. În primul cânt, autorul afirmă necesitatea unui talent înnăscut, fără de care scriitura poetică ar fi imposibilă. Totuși, susține Boileau în continuare, talentul nativ nu poate fi suficient în sine, poetul fiind dator să muncească riguros pentru a-și cultiva darul. Ca să-și merite numele și pentru a practica într-adevăr această artă, el trebuie să țină cont de regulile poeziei. Conform lui Boileau, perfecțiunea artistică e atinsă numai atunci când geniul e însoțit de respectul față de reguli: „Când nu-i stăpân pe limbă oricât ar fi de mare / Poetu-ntotdeauna e scrib fără valoare”. Aici Boileau susține – cu argumentele sale – și ideea împrumutată de la Horațiu, conform căreia rațiunea trebuie să primeze în fața compoziției: „Nainte de a scrie învață-te-a gândi / De-i limpede ideea sau nu-i destul de clară, / Așa va fi și versul ce-n urmă va s-apară”. Astfel, în viziunea lui Boileau, arta poetică e posibilă doar prin combinația potrivită și echilibrată dintre geniul autorului, contextul social și cultural și supunerea față de regulile poetice.

CÂNTUL I Ideile-s la unii atât de-ntunecate Că par de-o pilă deasă mereu îngreunate; Lumina rațiunii nu-i poate lămuri, Nainte de a scrie, învață-te-a gândi De-i limpede ideea sau nu-i destul de clară, Așa va fi și versul ce-n urmă va s-apară, Când prinzi un lucru bine, exprimă-l deslușit, Cuvântul să-l îmbrace, răsare negreșit. Respectul pentru limbă voi pururi să-l aveți Chiar dacă-n mari excese ar fi ca să cădeți, Zadarnic îi dați frazei un ton melodios, Când vorba nu-i la locu-i, e versul vicios. Și mintea nu admite pomposul barbarism, Nici versul care-nchide semețul solecism. Când nu-i stăpân pe limbă oricât ar fi de mare Poetu-ntotdeauna e scrib fără valoare.Lucrați încet chiar dacă imboldul vă zorește, Să nu vă-ncânte stilul ce-aleargă nebunește; Un stil vioi ce-ncearcă să făurească rime, N-arată-atâta spirit, ci slabă istețime. Mi-e mult mai drag pârâul ce pe nisipul moale, Prin pajiștea-nflorită în murmuri trece-agale, Decât torentul aprig ce-n cursu-i tumultos,

Rostogolește pietre prin vadul gloduros. Grăbește-te cu-ncetul curajul să nu-l pierzi, De zeci de ori poemul mereu să-l cizelezi; Dă-i lustru, șlefuiește-l, îndreaptă-l de nu merge; Arareori s-adaugi, dar mai adesea șterge ! N-ajunge ca lucrării ce de greșeli e plină, Din când în când c-un spirit să-i împrumuți lumină; Ai grijă orice lucru la locul lui să fie; Sfârșitul și-nceputul să aibă armonie, Din opera de artă, cu piese potrivite Un singur tot să faceți prin forme diferite; Când scrii nu te abate prea mult de la subiect, De dragul unor fade cuvinte de efect. -----------------------------------

CÂNTUL III --------------------------------

Nu încărca subiectul cu lucruri inutile, Când te pricepi în artă, mânia lui Ahile. Descrisă-n Iliada, aevea o trăiești; Punând prea multe fapte poemu-l sărăcești. Fii clar, concis și sprinten, în orice povestire; Bogat, măreț și splendid cuprinsă să se-nșire.

În versuri eleganța doar astfel se arată; O josnicie-n ele să nu pui niciodată. Nu imita nebunul ce mările-ți descrie Și-araă pe profetul scăpat din grea robie, Cum trece printre valuri stăpân peste tempeste, Și, ca să-l vadă, pune toți peștii la ferestre; Descrie copilașul ce-aleargă, zburdă, vine, Dând mamei pietricica ce-n mâna lui o ține. Pe fleacuri să nu-ți fie privirea pironită. Dă operei întocmai mărimea cuvenită. ----------------------------Lucrarea ți-o gătește cu chipuri zâmbitoare; În casă fie totul plăcut la-nfățișare; Că poți să fii deodată măreț și-atrăgător, Urăsc, din plin sublimul greoi, plictisitor. Prefer pe Ariosto și pe eroii-i comici, Decât poeții searbezi și reci și melancolici, A căror fire tristă s-ar crede înșelată, Când muzele-a lor frunte le-ar descreți vreodată. Se spune că spre-a place, Homer iluminat, Centura de la brâul Venerei a furat. Poema lui e plină de un roditor tezaur; Pe tot ce-a pus el mâna s-a prefăcut în aur; În mâinile lui toate iau prospețime sfântă; Nicicând nu plictisește, într-una ne încântă. Cuvintele alese sunt pline de căldură;

El nu ne amăgește de orice-ntorsătură, Deși în versu-i, lege nici ordine nu ține, Ideea se-ntrevede, decurge de la sine; Fără de piedici, totul ușor se pregătește, Cuvântul, ca și versul, la loc se potrivește. Iubiți-i, deci, poemul cu sinceră-nfocare: De-o să vă placă versu-i, folosul este mare, Un bun poem în care cuprinsu-i izbutit Nu-i străduința unui capriciu-nchipuit.