Casa_kogalniceanu_sadoveanu_din_copou_ia.pdf

MONUMENTUL XVIII Simpozionul Internaţional Monumentul – Tradiţie şi viitor Ediţia a XVIII-a, 6-9 octombrie 2016, Iași

Volum coordonat de Lucian-Valeriu Lefter şi Aurica Ichim

Editura Doxologia Iaşi, 2017

247 

   

Casa M. Kogălniceanu/ M. Sadoveanu din Copou. Documentație istorică Sorin Iftimi      Vila  de  pe  Aleea  „Mihail  Sadoveanu”,  nr.  12,  ce  găzduiește  astăzi Muzeul „Mihail Sadoveanu”, a fost înscrisă în Lista Monumen‐ telor Istorice din 2004, sub codul IS‐II‐m‐B‐03698. În vechime, proprie‐ tatea se întindea pe aproximativ 10 ha de teren. Casa era înconjurată  de vii, grădină şi pomi, aşa cum se poate vedea în planul de situaţie  realizat  în  anul  187950.  Monumentul  este  legat  de  numele  lui  Mihail  Kogălniceanu  și  Mihail  Sadoveanu.  Se  spune  că  de  sus,  din  turla  veche, Sadoveanu  privea uneori, prin lunetă, muntele Ceahlău. Clă‐ direa  „era  o  vilă  cu  ferestre  înalte,  arcuite,  cu  terase  de  piatră  încununate  de  trandafiri  agăţători  şi  c‐un  turnişor  pătrat  la  un  colţ,  pe ferestruicile căruia  se uita cu ocheana la Ceahlău, în amurgurile  curate  de  august”,  după  cum  scria  însuși  Sadoveanu  în  cartea  sa,  Strada Lăpuşneanu. La 6 februarie 1938, cu prilejul conferirii titlului de  Doctor „honoris causa”, Mihail Sadoveanu, declara că: „Oriunde m‐ar  purta  valurile  vieții,  dumneavoastră  știți  că  mă  întorc  aici,  așa  cum  albina,  după  ce  explorează  câmpia  și  cerul,  se  întoarce  la  roiul  său,  fără de care nu poate trăi. Nădăjduiesc că și popasul meu din urmă,  cel  definitiv,  tot  aici  va  fi.  Doresc  ca  acest  popas  să  fie  cât  mai  întârziat, surprizele existenței și fragilitatea ființei noastre l‐ar putea  face, însă și foarte apropiat”.                                                                       Liviu  Apetroaie, Istoria    unui    monument    –    Casa    cu    turn    din    dealul   Copoului, în „Curierul de Iași”, 7 mai 2012; C.L. Rusu, I. Holban, I. Caproşu, D.  Văcariu, L. Vasiliu, Album Iaşi, Iaşi, 1994, p. 129.  50

248 

 

Proprietarii clădirii    S‐a spus că imobilul a fost construit pe la 1842 de către Mihail  Kogălniceanu,  în  viile  moștenite  de  la  tatăl  său,  aga  Ilie  Kogălni‐ ceanu51.  În  testamentul  vornicului  Ilie  Kogălniceanu,  redactat  la    20  decembrie  1840,  se  consemna  că:  „prin  acest  înscris  al  meu,  dau  în  stăpânire prea iubitului meu fiu, dumisale maiorul Mihalache Kogăl‐ niceanu via ce o am la Copou cu embatic pe moşia sfintei mănăstiri  Trei‐Sfetitele din Iaşi”52.  Dacă ar fi să punem în acord aceste date cu  ceea ce se cunoaște despre istoria familiei Kogălniceanu, rămân unele  aspecte  care  ar  trebui  să  fie  lămurite.  Astfel,  se  poate  observa  că  în  1842,  Mihail  Kogălniceanu  avea  doar  25  de  ani  și  încă  nu  ocupase  funcții  care  să  îi  asigure  un  venit  suficient  pentru  construirea  unei  case  de  aceste  dimensiuni.  Mai  mult,  casa  din  oraș  a  familiei  Kogălniceanu  era  amanetată,  fiind  răscumpărată  mulți  ani  mai  târziu. Banii necesari fiului, Mihail, pentru studii, edituri şi reviste l‐ au obligat pe aga Ilie Kogălniceanu să zălogească această proprietate  între  anii  1834‐1850.  Pentru  4000  de  galbeni,  casa  a  fost  adjudecată  provizoriu,  la  1851,  lui  Iancu  Al.  Cantacuzino.  În  anul  1858,  după  căsătoria  sa  (1852),  Mihail  Kogălniceanu  a  răscumpărat  casa  părintească  (astăzi  muzeu).  În  această  situație  este  greu  de  înțeles  cum „Mihail Kogălniceanu a hotărât să dea curs fanteziei sale şi să‐şi  clădească o altă casă în mijlocul podgoriei situată în afara Iaşilor”.   Deşi  nu  s‐au  păstrat prea  multe informaţii despre  perioada  în  care  casa  a  fost  în  posesia  Kogălnicenilor,  totuşi  câteva  întâmplări  rămân  memorabile.  Aşa  cum  a  fost  consemnat  în  presa  vremii,  Ilie  Kogălniceanu  dădea  permisiunea unui  oarecare  Nicolini să  regizeze  un foc de artificii în via sa, la care erau poftiţi să ia parte toţi ieşenii53.  În anii premergători înfăptuirii Unirii, impulsionată şi condusă  de  la  Iaşi,  mişcarea  unionistă  făcea  progrese.  Reîntoarcerea  în                                                                A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1979, p. 13.    Gh.  Ghibănescu,  Surete  şi  Izvoade,  vol.  XXV,  Documente  Kogălniceneşti  între 1528‐1878, Iaşi, 1933, p. 234. Actul de embatic (embatic) din 2 decembrie 1842  format pe numele Dlui Mihail Kogălniceanu.   53 „Albina Românească”, nr. 41 din 1834.  51 52

249 

 

Moldova  a  maiorului  Filipescu  a  prilejuit  organizarea  la  vila  lui  Mihail Kogălniceanu de la Copou şi, apoi, la Cazarma de la Copou, a  unor festivităţi animate de înflăcăratele discursuri ale unioniştilor M.  Kogălniceanu,  C.  Negri,  A.  Panu54.  Câteva  zile  mai  târziu,  gazeta  „Steaua  Dunării”  anunţa  că  mai  mulţi  admiratori  au  organizat  şi  ei  un banchet în „grădina de la Copou a domnului M. Kogălniceanu”,  prilej  cu  care  gazda  a  propus  un  Toast  al  Unirii  Principatelor:  „Dom‐ niloru,  de  la  glumă  la  serious;  eu  închinu  la  realizarea  unei  dorinţe  care este astăzi în inima tuturor românilor, gagiu de glorie, de putere  şi  de  întemeierea  existenţei  politice  a  Patriei,  la  Unirea  Principatelor”55.  În  1856,  când  avea  bugetul  deficitar,  M.  Kogălniceanu  a  în‐ chiriat casa din aleea Copou pe mai mulţi ani56.  *  Se  crede  că  hrubele  (crama)  de  pe  această  proprietate  au  fost  construite o dată cu casa, în podgoriile agăi Kogălniceanu57. Acestea  nu se află sub casa principală, ci sub una dintre clădirile anexă. Prin  unirea acestor pivniţe cu beciurile Adamachi, de peste drum, oraşul  Iaşi are o pivniţă unicat în ţară. Aflată în proprietatea Universităţii de  Ştiinţe  Agricole  şi  Medicină  Veterinară  „Ion  Ionescu  de  la  Brad”,  această  pivniţă  străbate  subteran  şoseaua  Iaşi‐Breazu  pe  o  lungime  de  350  de  metri,  fiind  săpată  la  18  metri  sub  pământ,  intrarea  fă‐ cându‐se  dinspre  clădirile  administrative  şi  laboratoarele  Univer‐ sităţii. Potrivit relatărilor academicianului Valeriu Cotea, „joncţiunea  dintre  pivniţele  lui  Adamachi  şi  hrubele  lui  Kogălniceanu  şi  ale  lui  Sadoveanu  s‐a  făcut  prin  anii  1970‐1974,  odată  cu  înfiinţarea  disciplinei de Enologie la Universitatea Agronomică. În final, s‐a ajuns                                                                C. Cihodaru, V. Cristian, M. Dinu, V. Neamţu, M. Petrescu Dâmbovița,  Gh. Platon, D. Rusu, M. Timofte, Istoria oraşului Iaşi, Iaşi, 1980, vol. I, p.551.  55  I.  Mitican,  Vechi  locuri  şi  zidiri  ieşene,  Iaşi,  vol.  II,  p.  51.  Autorul  considera că cel sărbătorit era căpitanul Florescu întors din prizonierat ţarist şi  căruia Corpul Ofiţerilor i‐a organizat un banchet la 18 mai 1856.  56 În „Steaoa Dunării”, nr. 23, din 1856.  57 N. Păunescu, Beciurile cu aur lichid, articol publicat în ziarul „Evenimen‐ tul”, Iaşi, 14 iunie 2011.   54

250 

 

ca  lungimea  galeriilor  să  însumeze  350  de  metri,  creându‐se,  astfel,  posibilitatea amenajării a patru secţii cu spaţii adecvate, printre care  cea  de  maturare  la  butoi,  vinoteca  sau  secţia  de  învechire  la  butelii,  secţia  de  preparare  a  vinurilor  spumante  şi  cea  de  preparare  a  ver‐ mutului şi a altor băuturi pe bază de must şi vin. Toate aceste secţii se  află  la  18  metri  sub  pământ,  cea  mai  mică  adâncime,  de  12  metri,  înregistrându‐se  spre  fosta  pivniţă  a  lui  Sadoveanu  (Kogălniceanu)”58.  *  După  Unirea  Principatelor  (1859),  Mihail  Kogălniceanu  a  devenit prim‐ministru şi a fost  reţinut de problemele ţării mai mult  în Bucureşti. În noua capitală, acesta şi‐a cumpărat, la 28 martie 1864,  o  locuinţă  pe  Şoseaua  Kisseleff,  la  nr.  10.  Deoarece  avea  un  buget  personal  deficitar,  Mihail  Kogălniceanu  a  vândut  via  și  casa  de  la  Copou, în iunie 1867, doamnei Sofia Ceaur‐Aslan născută Ghika, care  a  plătit  preţul  de  74000  de  lei59.  Sofia  era  soţia  cunoscutului  avocat  Nicu Ceaur‐Aslan (zis și „Gură de Aur”)60, iar la vânzare ea a obținut  și  acordul  soțului,  potrivit  cerințelor  epocii.  La  Muzeul  de  Istorie  a  Moldovei, se păstrează fotografii cu portretele celor doi soți61.  La  14  noiembrie    1873,  casa  a  fost  cumpărată  de    principesa  Aglae  Răducanu‐Rosetti,  cu  prețul  de  2250  de  galbeni62.  Domnița  Aglae  era  fiica  mai  mare  a  domnitorului  Grigore  Alexandru  Ghica.  Este  cunoscut  un  portret  de  tinerețe  al  acesteia,  în  costum  popular.                                                                Ibidem.    Arhivele  Naționale  Iași,  Fond  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea  a  III‐a,  Tran‐ scripţiuni, dosar nr. 163/1867, actul din 1 iulie 1867.  60 Pentru Nicolae Ceaur‐Aslan, vezi Rudolf Suțu, Iașii de odinioară, vol. II,  ed. I, 1928, Iași, p. 120.  61  Zamfira  Pungă,  Cătălin  Pungă,  Irina  Juncu,  Catalogul  colecției  de  foto‐ grafie din patrimoniul Muzeului de Istorie a Moldovei Iași. Ateliere și artiști fotografi,  Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași,  2009, p. 135, fig. 261, 262.  62  Arhivele  Naționale  Iași,  Fond  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea    a  III‐a,  Tran‐ scripţiuni, dosar nr. 440/1873. (Actul din 14 noiembrie 1873, transcris de Tribu‐ nalul  Iaşi,  Secţiunea  a  III  a  la  nr.  440,  cu  care  dna  Aslan  a  trecut  proprietatea  acestei vii cătră Dna Aglae Macri, născută Principesă Ghyca).  58 59

251 

 

Prințesa era considerată, în epocă, o frumusețe remarcabilă63. Aglae a  fost  căsătorită  cu  hatmanul  Răducanu  Rosetti,  care  era  mult  mai  în  vârstă  decât  ea.  Numeroase  informații  privitoare  la  ea  se  găsesc  în  opera  fiului  ei,  memorialistul  Radu  Rosetti64.  Reședința  principală  a  familiei a fost la conacele de la Căiuți și Pralea, lângă Onești (județul  Bacău).  Ulterior,  Aglae  a  încheiat  un  mariaj  cu  francezul  Antonie  Alaux, fostul profesor particular al fiilor ei. Diferența mare de statut  social  i‐a  adus  persiflarea  contemporanilor,  care  au  denumit‐o  „Prințesa  de  Apă”  (Princesse  de  l’Eau),  expresie  ce  făcea  trimitere  la  numele consortului.  Actul de vânzare a proprietății, din 1873, cuprinde și o descrie‐ re a proprietății. Se vindea „via de pe platoul Copoului, de pe lângă  oraș,  cu  tot  locul  și  clădirile  din  îngrăditura  actualmente  existentă”.  Potrivit  acestui  document,  pe  teren  se  aflau  următoarele  clădiri:  a)  Una  casă  de  zid  cu  turn,  netencuită,  fără  uşi,  fereşti,  duşumele,  bag‐ dadie, sobe şi în cea mai rea stare;  b) O casă mică, în care locuieşte  actualmente vierul; c) Una pivniţă mică, în rea stare; d) Una fântână  în vale, lângă pădure, în rea stare; e) O florărie ruinată, în rea stare; f)  grajd și sere în rea stare”.  La  3  iulie  1875,  Aglae  Ghica,  aflată  la  Paris,  întocmește  o  pro‐ cură  către  soțul  său  Antonie  Alaux,  pentru  a  vinde  această  proprie‐ tate, în numele ei. În baza acestei împuterniciri, Alaux a încheiat actul  de vânzare a proprietății de la Copou, către Inge Rober, în data de 24  septembrie  1875.  Cu  acest  prilej,  inginerul  Stamatopulo  descria,  descurajant, casa: „Turnul nu era tencuit, încăperile nu aveau nici uşi,  nici ferestre, nici duşumele, nici sobe, florăria era ruinată, dependin‐ ţele ‒ dărăpănate, fântâna ‒ înfundată”65. Foarte nimerit prilej pentru  cumpărător,  la  preţ  redus.  Nelăsând  să‐i  scape  prilejul,  Inge  Rober                                                                 Ruxandra  Beldiman,  Despre  un  portret  al  domniței  Aglae  Ghyka  de  Ernst  Wilhelm  Rietschel.  Portrete  de  personalități  feminine  din  Țările  Române  în  costume  naționale  la  mijloc  de  secol  XIX,  în  SCIA,  Artă  Plastică,  serie  nouă,  tom  2  (46),  București, 2012, pp. 139‐149.  64  Radu  Rosetti,  Amintiri  –  Ce  am  auzit  de  la  alţii.  Din  copilărie.  Din  prima  tinereţe, București, 2013.  65Arhivele Statului Iași, Fond Tribunal Iași, s. III, autentice, 1875, nr. 487.  63

252 

 

împrumuta 1800 de galbeni zimțați de la I. Neuschotz şi cumpără via,  cu rabat de la Aglae Ghica‐Rosetti‐Alaux.  Actul  încheiat  între  Inge  Rober  și  bancherul  J.  Neuschotz  are  mai multe prevederi interesante. Din conținutul acestuia, se vede că  proprietarul  „de  facto”  al  imobilului  era  bancherul.  Neuschotz  își  rezerva  dreptul  de  a  reamenaja  casa  și  de  a  construi  diverse  anexe,  ceea ce îl arată a fi adevăratul beneficiar al tranzacției și locatarul real  al imobilului.  „Obligaţie  ipotecară.  Între  subsemnaţii  Inge  Rober,  de‐o  parte,  domiciliat  în  Iaşi,  Despărțitura  I,  de  profesiune  proprietar,  şi  Jacob  Neuschotz, pe de alta, bancher, domiciliat în Iaşi, Despărțitura I,  s‐a  încheiat următoarea obligaţie:  A.  Eu,  Inge  Rober,  am  luat  cu  împrumut  de  la  Dl.  Neuschotz  suma  de  1800  de  galbeni  pe  care  am  întrebuinţat‐o  în  cumpărarea  viei  de  la  Copou,  fostă  a  dlui  Mihail  Kogălniceanu  (…).  Termenul  acestei obligaţii este de 24 ani socotiţi, începând de astăzi.  B. Plata acestui capital, a procentelor şi a tot ceea ce se va datori  în virtutea acestei obligaţii o asigur cu prima şi ultima ipotecă în sus  zisa vie, ca atenansele şi tot locul, după stăpânirea actuală şi a vechi‐ lor documente, şi anume via este în întindere prevăzută prin planul  din iulie anul curent (1875) rădicat de dl. Inginer Stamatopulo, iar în  ea se găsesc actualmente următoarele clădiri:  a) Una  casă  cu  turn,  netencuită,  fără  uşi,  ferestre,  dușumele  şi  sobe în cea mai rea stare;  b) Una  casă  mică  în  care  locuieşte  actualminte  vierul,  cu  trei  odăi mici, aseminea în rea stare;  c) O florărie ruinată, în rea stare;  d) Grajd şi şure, aseminea în rea stare şi  e) Una fântână mică, în rea stare, în valea lângă pădure.”    Cu  prilejul  ipotecării,  Inge  Rober  depunea  în  mâinile  creditorului, baronul Neuschotz, următoarele documente:   1) Actul  de  embatic,  din  2  decembrie  1842,  format  pe  numele  dlui Mihail Kogălniceanu; 

253 

 

2) Actul din 1 iulie 1867, legalisat de Tribunalul Iaşi, Secţiunea  a III‐a, la nr. 163, cu care dl Kogălniceanu a trecut proprietatea acestei  vii cătră dna Sofia Ceaur‐Aslan;  3) Actul  din  14  noiembrie  1873,  transcris  de  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea  a  III‐a,  la  nr.  440,  cu  care  dna  Aslan  a  trecut  proprietatea  acestei vii cătră dna Aglae Macri, născută Principesă Ghyca;  4) Planul viei rădicat de dl Inginer Stamatopulo, cu data de 20  iulie, anul curent (1875) şi în care se precizează întinderea şi limitele  viei, cum şi atenansele aflătoare în ea;  5) Actul legalisat de Tribunalul Iaşi, Secţiunea a III‐a, la nr. 4713  din 1867, cu care tot astăzi am devenit proprietar al sus zisei vii.  Dl. Creditor va construi şi va preface, după planul rădicat de dl.  Inginer  Stamatopulos,  la  10  septembrie,  anul  curent  (care  plan  este  subscris şi de mine)66, casele cu turn care se află actualminte în stare  de ruină. Pentru tot timpul duratei acestei obligaţii şi până la achita‐ rea  ei,  dau  dlui  creditor,  pe  lângă  procentele  stipulate  mai  sus,  folosinţa imobilului ipotecar cu începere de astădzi. D‐Sa doar va ave  dreptul  de  al  locui  singur  sau  al  arenda  oricui  i‐ar  conveni,  fără  niciun  amestec  din  partea  mea”67.  La  încheierea  acestei  tranzacții,  doamna  Ghika a fost reprezentată de către soțul ei, Antonie Alaux68.  După  cum  reiese  din  această  obligaţie,  baronul  bancher  Neu‐ schotz avea dreptul de a reface proprietatea şi a se folosi de ea după  bunul  său  plac.  În  timpul  verii,  soţii  Jacob  şi  Adelaide  Neuschotz  părăseau  locuinţa  lor  din  oraş,  aflată  pe  strada  Ştefan  cel  Mare  (Palatul „Select”, n. ns.) şi îşi petreceau timpul la vila lor din dealul  Copoului, fostă Kogălniceanu69.  *  În  anul  1899,  au  murit  şi  creditorul  şi  debitorul,  situaţia  proprietăţii  devenind  complicată.  Adelaide  de  Neuschotz  a  cesionat                                                                Acest plan al proprietății, din 1875, este necunoscut astăzi.    Arhivele  Naționale  Iași,  Fond  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea    a  III‐a,  Autentice, dosar nr. 487/1875.  68    Vezi  un  documentul    din  1867,  din  colecția  Muzeului  „Mihail  Sadoveanu”, inv. 792/4.  69 Rudolf Suţu, op. cit., p. 140.  66 67

254 

 

drepturile  ei  avocatului  Grigore  Macri,  care  a  cumpărat,  la  licitaţie,  „via cu tot terenul ei şi cu vila numită Kogălniceanu”, aşa cum reiese  şi din Obligaţia ipotecară70 transcrisă mai jos:  „Subsemnatul,  Grigore  N.  Macry,  avocat  şi  proprietar,  domi‐ ciliat în strada Anastasie Panu din acest oraş Iaşi, fiind dator doam‐ nei Adelaide de Neuschotz cu suma de capital de 20.600 de lei noi, ce  este preţul cesiunei făcute către mine de dna Adelaide de Neuschotz  prin  actul  din  29  iulie  a.c.,  autentificat  sub  nr.  2827  a  creanţei  autentificată  de  Tribunalul  Iaşi  Secţia  a  III‐a,  la  25  septembrie  1875,  înscrisă la acelaşi Tribunal sub nr. 415 în acel an şi reînnoită sub nr.  143 în anul 1890, pentru suma de 1800 de galbeni date cu împrumut  de  defunctul  Jacob  de  Neuschotz  lui  Inge  Rober,  ce  este  asemenea  trecut din viaţă, asupra căreia dna Adelaide de Neuschotz a devenit  proprietară prin cumpărarea ei de la licitaţie şi pe care eu am depus‐o  la  Tribunalul  Iaşi  Secţia  a  III‐a,  drept  preţ  de  20.600  lei  cu  care  am  cumpărat de la licitaţie via cu tot terenul ei şi cu vila numită Kogălni‐ ceanu,  precum  şi  cu  toate  clădirile  aflătore  pe  dânsa,  situată  în  Co‐ muna Copou din acest judeţ Iaşi şi acum când ordonanţa de adjude‐ care a devenit definitivă şi tabloul de ordinea creditorilor defunctului  Inge  Rober  s‐a  închis,  plata  arătatei  sume  a  devenit  exigibilă,  iar  eu  nu  sunt  înlesnit  de  bani,  am  convenit  cu  doamna  Adelaide  de Neu‐ schotz asupra termenului şi plăţei, precum se stipulează:  1. Eu, Grigore N. Macry, mă oblig a plăti doamnei Adelaide de  Neuschotz capitalul de 20.600 de lei la împlinirea a şese ani socotiţi,  începând de azi şi pentru această păsuire voi plăti procent de 10% pe  an (…);  2. Îmi reserv dreptul de a plăti capitalul şi procentele chiar mai  înainte de termen şi doamna Adelaide de Neuschotz este obligată de  a primi, înse nici într‐un caz plata ratelor sumei nu se va putea face  decât integral;  3.  Cu  toate  că  datoria  mea  către  doamna  de  Neuschotz  cedată  drept  preţ  al  citatului  imobil  este  considerată  ca  privilegiată  (…).                                                                 Arhivele  Naționale  Iași,  Fond  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea  III,  Inscripţiuni,  dosar nr. 522/1899.  70

255 

 

declar că spre asigurarea capitalului şi a procentelor stipulate consti‐ tui  ipotecă  în  primul  rang  atât  cu  fondul,  cât  şi  cu  veniturile  imo‐ bilului  citat,  adecă  cu  via  cu  tot  teritoriul  ei  şi  cu  toate  clădirile  şi  construcţiile de orice natură, care este situată în Comuna Copou din  judeţul Iaşi şi asupra căreia am ajuns proprietar prin cumpărarea de  la licitaţie, precum se constată prin ordonanţa de adjudecare nr. 892  din 4 august a.c., ce este investită cu formula executorie și va pune în  urmărire  prin  justiţie  atât  veniturile,  cât  şi  însuşi  imobilul,  precum  orice  altă  avere  a  mea  şi  a  cere  vânzarea  lor  silită  spre  a‐și  face  îndestularea de preţ din banii ce i se vor cuveni;  5.  Mă  oblig  încă  a  asigura  toate  cheltuielile  de  pe  numita  vie,  contra  incendiului  şi  voi  depune  poliţa  societăţii  de  asigurare  în  numele doamnei de Neuschotz.  Subsemnata,  Adelaide  de  Neuschotz,  proprietară,  domiciliată  în  Iaşi,  accept  constituirea  sus‐zisului  drept  de  ipotecă  în  toate  clauzele şi condiţiunile de mai sus. Iaşi, 2 noiembrie 1899”.  *  La  vânzarea  proprietății  prin  licitație  (1899),  au  concurat  Gr.  Macri  și  Atanasie  Gheorghiu;  a  avut  câștig  de  cauză  Grigore  Macri,  care  a  și  plătit  suma  de  20  600  de  lei.  Proprietatea  a  fost  moștenită  prin testament de Ștefan G. Macri, fiul celui dintâi.   La  18  martie  1908,  doamna  Héléne  Macri,  mama  adoptivă  a  tânărului  Ștefan  G.  Macri,  solicita  punerea  sub  consiliu  judiciar  a  acestuia,  pentru  protejarea  proprietății.  Doamna  susține  că  fiul  ei,  „fiind un caracter slab și încurajat de mai multe persoane, care voiau  să profite de el, a fost nevoit a face mai multe împrumuturi zadarnice  pentru jocuri de cărți și alte cheltuieli, fără de niciun scop, și care am  fost nevoită ca acele datorii să le achit tot eu”.  Ștefan G. Macri a vândut terenul și imobilele la 25 iulie 1912, cu  suma  de  50000  de  lei.  De  tranzacție  a  fost  împuternicit  să  se  ocupe  prof.  Gheorghe  Lascăr,  printr‐o  procură  autentificată  de  Legația  Română  de  la  Paris  (12  mai  1912),  unde  se  afla  Ștefan  G.  Macri.  Astfel,  apare  în  acte,  ca  vânzător,  Gh.  Lascăr,  care  nu  era  decât  consilierul  juridic  și  reprezentantul  proprietarului  de  drept.  Printre  documentele  imobilului  se  află  și  o  „Convențiune  de  renunțare  la 

256 

 

vindere‐cumpărare”,  din  20  iulie  1912.  Prin  acest  act,  Gheorghe  Lascăr și Ioan Peretz anulau vânzarea  imobilului Kogălniceanu din  Copou, încheiată prin actul din 7 iunie 1912. Se motiva faptul că lui I.  Peretz i‐a fost refuzat creditul de 15.000 de lei de către Casa de Credit  a Corpului Didactic, iar G. Lascăr nu accepta prelungirea termenului  de plată.  *  Astfel,  proprietatea  numită  „Via  Kogălniceanu”  a  fost  cumpărată de rentiera Ana Tătaru, la 25 iunie 1912. Aceasta era  sora  prof.  univ.  Ioan  Peretz,  care  o  și  reprezenta  la  încheierea  diverselor  contracte. În 1916, aceasta o închiriază către V.C. Buşilă, magistrat,  şi   lt. C. Apostolescu, pe termen de cinci ani (23 aprilie 1916 până la 23  aprilie 1921), pentru suma  de 2000 de lei pe an 71. Potrivit convenţiei,  chiriaşii se vor folosi de vilă, de atenanse şi de tot locul, cum vor găsi  ei  necesar,  cultivând  locul  şi  grădina,  folosindu‐se  de  fructele  pomilor şi de tot ce se produce pe locul ce depinde de vilă. Nu se vor  putea  folosi  doar  de  corpul  de  clădire  închiriat  Administrației  Comunale.  *  În  perioada  Primului  Război  Mondial,  casa  a  fost  locuită  de  Victor Antonescu, ministrul de Justiție, alături de familia sa. În iunie  1917,  acesta  a  plecat  la  Paris,  în  calitate  de  ambasador.  În  vilă,  s‐a  mutat vestita Maruka Cantacuzino, soția lui Mihai Gh. Cantacuzino,  ministrul de Justiție (soțul a rămas să locuiască, împreună cu copiii,  în  casa  veche  din  strada  Sulfinei/Bunavestire).  George  Enescu  a  fost  frecvent  oaspete  al  acestei  case  de  la  Copou,  aproape  trei  ani  (1916‐ 1919),  fiind  deosebit  de  atras  de  farmecul    Marucăi  Cantacuzino  (viitoarea sa soție)72.   Prințesa  face  o  descriere  a  parcului,  în  așteptarea  primăverii:  „Iași,  Vila  Neuschotz,  12  februarie  1918.  Plimbare  cu  pași  leneși,  în                                                                 Arhivele  Naționale  Iași,  Fond  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea  III,  Transcripţiuni, dosar nr. 592/1916.  72 Oficial, George Enescu, aflat în refugiu, locuia la demisolul unei case de  pe  strada  ce  merge  de‐a  lungul  zidului  mănăstirii  Golia,  stradă  ce  îi  poartă  astăzi numele.  71

257 

 

această  după‐amiază,  în  partea  de  jos  a  parcului,  alături  de  Pynx  (George Enescu, n. ns.). Cer plumburiu, cer difuz de februarie. Copa‐ cii, carpeni, crâng, încă triști și goi, dar sub scoarța copacilor înviorați  de dezgheț urcă și pulsează deja seva nouă. Liniște întinsă, adiere cu  miros  de  zăpadă  topită,  tulburătoare  suflare  de  înnoire.  Fermentații  latente  a  tot  ceea  ce  încolțește  și  va  înflori  și,  în  venele  universului,  grandios aflux de viață. Să pulsezi să împrospătezi, să te deschizi, să  iubești  la  unison  cu  seva,  cu  ritmul  universal.  Fericire  a  zeilor,  bucurie prin care participi la Creațiune”73.  *  La 14 mai 1918, fraţii Mihail şi Vasile Sadoveanu cumpără casa,  plătind  suma  de  86.334  de  lei.  În  actul  de  vânzare  cumpărare,  era  prevăzut  că,  deoarece  imobilul  era  închiriat,  noii  proprietari  „vor  intra în stăpânirea imobilului fie la expirarea contractului de arendă,  fie  prin  bună  înţelegere  cu  arendaşii  sau,  eventual,  prin  judecată”74.  La 20 mai 1925, a fost încheiat, între cei doi frați, un „act de împărțire  voluntară” a  proprietăților  deținute  în  comun.  Prin  acest  document,  Mihail  Sadoveanu  devenea  singurul  proprietar  al  vilei  din  Copou,  dar renunța la o parte din terenul aferent acestuia75.  Mihail Sadoveanu a locuit în casa de la Fălticeni, dar după 1909,  ajuns  director  al  Teatrului  Naţional,  era  nevoit  să  circule  mult  între  Iaşi şi Fălticeni, motiv pentru care s‐a mutat cu familia în casa de la  Copou,  acceptând  să  locuiască  vreo  câteva  luni  alături  de  Maruka  Cantacuzino.  Sadoveanu  a  rămas  în  această  casă  până  în  anul  1936,  când  s‐a  mutat  la  Bucureşti,  el  fiind  ultimul  proprietar  al  „vilei  Kogălniceanu” de la Copou. În această perioadă, îi trec pragul mulţi  dintre  prietenii  şi  colaboratorii  apropiaţi,  între  care  George  Topâr‐ ceanu, Otilia Cazimir, Sergiu Celibidache, Ionel şi Al. O. Teodoreanu,  Gala Galaction, D.D. Pătraşcanu.                                                                  Maria  Cantacuzino‐Enescu,  Umbre  și  lumini.  Amintirile  unei  prințese,  Onești, 2005.  74  Arhivele  Naționale  Iași,  Fond  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea  III,  Transcrip‐ ţiuni, dosar nr. 687/1918.  75 Copie dactilografiată, aflată în colecția Muzeului „Mihail Sadoveanu”.  73

258 

 

În această clădire Sadoveanu a scris, în cele două decenii cât a  locuit  aici,  partea  cea  mai  consistentă  a  operei  sale  literare,  peste  35  de volume: Venea o moară pe Siret (1925), Hanul Ancuței (1928), Zodia  Cancerului  sau  vremea  Ducăi‐Vodă  (1929),  Baltagul  (1930),  Creanga  de  aur și Locul unde nu s‐a întâmplat nimic (1933), Ștefan cel Mare și două  volume din trilogia Frații Jderi, Ţara de dincolo de negură etc.  După  plecarea  sa  la  București  (1936),  scriitorul  a  închiriat  casa  din Aleea Breazu (între anii 1939‐1942) actriței Mărioara Davidogului  (născută Balu), care activa la Teatrul Național din Iași76. În anul 1945,  printr‐un aranjament special, Sadoveanu a acordat drept de folosință  asupra locuinței sale Facultății de Agronomie. Ulterior,  casa aceasta  a  mai  fost  sediu  al  Institutului  de  Lingvistică  şi  al    Institutului  de  Antropologie (prin anii 1960).   După  cutremurul  din  1977,  imobilul  a  necesitat  reparaţii  capitale  importante,  acesta  fiind  momentul  când  cumnatul  şi  secretarul  lui  Sadoveanu,  Constantin  Mitru  (fratele  celei  de  a  doua  soţii, Valeria), cu sprijinul muzeografilor literari ieşeni, între care, în  mod  special,  Ion  Arhip,  Constantin  Liviu  Rusu,  Dumitru  Vacariu  şi  cu intervenția decisivă a lui Petru Enache, prim‐secretar de partid la  Iaşi,  reuşesc  să  deschidă  muzeul  actual,  la  centenarul  naşterii  scriitorului, respectiv 5 noiembrie 1980.    Istoricul clădirii    Deși s‐a spus că „monumentul conservă arhitectura sa inițială”,  adică  din  momentul  construirii  sale  de  către  Mihail  Kogălniceanu  (cca 1842), această afirmație nu are o susținere documentară suficient  de  concludentă.  Documentele  și  memoriile  accesibile  astăzi  oferă,  totuși, o serie de informații relevante.  Actul de vânzare de la 1873 arăta că exista „una casă de zid cu  turn,  netencuită,  fără  uşi,  fereşti”77.  Sofia  Ceaur‐Aslan  stăpânise  casa                                                                Potrivit contractului aflat în colecția documentară a Muzeului.    Arhivele  Naționale  Iași,  Fond  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea  a  III‐a,  Transcripţiuni,  dosar  nr.  440/1873.  (Actul  din  14  noiembrie  1873,  transcris  de  76 77

259 

 

între  anii  1867  și  1873.  Însemnarea  pare  să  ateste  „o  casă  de  zid  cu  turn”,  rămasă  de  la  Kogălniceni,  și  o  încercare  de  extindere,  rămasă  „la roșu” (cărămidă netencuită) realizată în primii ani, după ce Sofia  Aslan a preluat casa, tentativă abandonată la un moment dat.  Prin  contractul  de  la  10  septembrie  1875,  Inge  Rober  arăta  că  baronul Neuschotz „va construi şi va preface după planul rădicat de  dl inginer Stamatopulos (1875) casele cu turn care se află actualminte  în stare de ruină”78. Acest plan, care ar fi putut fi un document rele‐ vant, nu s‐a păstrat, din păcate. Un plan al proprietăţii a fost semnat  de inginerul conductor E. Ghițescu (23 iunie 1879). Desenul redă doar  un  contur  al  planului  casei,  care  avea  deja  amprenta  de  astăzi,  cu  toate adăugirile cunoscute.  O  descriere  a  proprietății  se  află  în  ordonanța  de  judecare  nr.  892, emisă de Tribunalul Iași, Secția III, la 4 august 1899: „Via fostă a  defunctului  M.  Kogălniceanu  are  o  întindere  de  aproape  8  fălci,  dintre  care  6  fălci  și  jumătate  erau  pogoane  de  vie  lucrătoare,  o  jumătate de falce era fânaț la care se mai adăugau 12 prăjini de livadă  (pruni), restul fiind o pădurice și teren necultivabil.  Pe  această  vie  este  o  casă  în  construcție,  de  cărămidă  pe  temelie  de  piatră,  compusă  din  6  odăi,  având  la  intrare,  cu  fața  spre  șosea,  o  terasă  de  piatră, cu scări și trotuar pe jos. De o parte a ei este un paravan de lemn cu  geamuri  de  sticlă  și  de  cealaltă  parte  un  cerdac  cu  grilaj  de  fier.  În  corpul  caselor  un  turn  de  cărămidă  în  patru  colțuri,  cu  înălțimea  peste  acoperământu  caselor,  având  sus  o  odaie  toată  cu  geamuri  de  sticlă.  De  asemenea, până la această odaie sunt mai multe geamuri de sticlă și scări până  la  ele.  Și  la  intrarea  cu  fața  spre  răsărit  este,  de  asemenea,  o  terasă,  tot  de  piatră,  cu  stâlpi,  având  două  rânduri  de  scări,  de  o  parte  și  de  alta  a  ei.  În  subsol, sub casă, sunt 5 odăi, din care 2 pentru stăpâni și 3 pentru servitor. Pe  lângă acestea mai sunt două cămări: un feredeu (baie, n. ns.) și o odaie pentru  dușuri.  Atât  casa,  cât  și  turnul  sunt  acoperite  cu  tablă.  În  fața  casei  este  o  grădiniță cu mai multe straturi de flori și alee prin ea, având și câțiva brazi.                                                                                                                                                    Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea  a  III‐a  la  nr.  440,  cu  care  doamna  Aslan  a  trecut  proprietatea acestei vii către dna Aglae Macri, născută Principesă Ghyca).  78  Arhivele  Naționale  Iași,  Fond  Tribunalul  Iaşi,  Secţiunea  a  III‐a,  Autentice, dosar nr.487/1875. 

260 

 

Între atenanse se află o casă de zid cu 4 odăi, acoperită cu tablă,  iar sub ea este o pivniță de piatră cu trei hrube și în dosul ei o florărie,  compusă din nouă odăi de cărămidă și o latrină.  Între anexe se mai  află  o  șură,  un  grajd  și  o  spălătorie,  clădite  din  cărămidă;  o  cramă,  având deoparte două odăi și de cealaltă parte două odăi cu ceardac  de  lemn  și  scări  și  sub  ele  alte  două  odăi  de  cărămidă,  sub  același  acoperiș;  o  magazie  de  fierărie  și  un  grajd,  ambele  din  scânduri,  cu  acoperiș tot din scânduri; două latrine, dintre care una cu trei uși; o  fântână pietruită, acoperită cu tablă”.  Documentul amintește și vecinii proprietății, din acel an (1899):  la  nord  se  afla  via  domnului  Emil  Castan,  „actualmente  cumpărate  de  C.  Rocafux;  la  răsărit,  până  la  pășunea  Iașului;  la  miazăzi,  via  prințului  Grigore  M.  Sturdza  și  la  apus,  cu  șoseaua  ce  merge  spre  Breazu,  după  declarația  doamnei  Adelaide  Neuschotz,  care  ocupă  actualmente acest imobil. În final, se precizează că „toate construcțiile  aflate sunt făcute de defunctul ei soț, Iacob Neuschotz”.     Bancherul  Neuschotz  a  amenajat,  într‐adevăr,  clădirea  după  gustul și statutul său social, denumind‐o Villa Mon Repos – locul său  de repaus de lângă Iași. La această reședință, și‐a redactat testamen‐ tul  Neuschotz,  la  2  august  1880,  și  la  aceeași  adresă  a  încetat  din  viață, în anul 188879.  În  timpul  lui  Sadoveanu,  vila  din  Copou  avea,  ca  şi  acum,  la  parter, două saloane, un dormitor, o cameră de lucru şi două camere  ale  copiilor.  După  dorinţa  scriitorului,  biroul  său  a  fost  mutat,  rând  pe  rând,  „din  odaia  cu  stele  la  odaia  ce  dă  spre  teiul  cel  mare  de  la  scrânciob, în camera trandafirie” şi tot aşa. Este, aici, biroul pe care l‐ a adus de la Fălticeni şi la care şi‐a scris operele.  Profira  Sadoveanu,  fiica  scriitorului,  a  evocat  casa  părintească  în  câteva  interesante  pagini  de  memorii80.  „N‐aș  putea  spune  cum  arăta,  la  început,  casa  din  Copou  –  astăzi  Muzeul  «Mihail                                                                Gheorghe Samoilă, Iacob de Neuschotz (1819‐1888). Viața și faptele în texte  și documente, Editura Stef, Iași, 2010, pp. 144‐150.  80  Profira  Sadoveanu,  Destăinuiri,  București,  1989,  p.  219;  vezi  și  Eadem,  Casa de la Copou, în „România literară”, nr. 5, din 3 ianuarie 1986, p. 15. Vezi și  Gh. Samoilă, op. cit., p. 127.  79

261 

 

Sadoveanu»  –  vilă  ridicată  de  Ilie  Kogălniceanu,  tatăl  lui  Mihail  Kogălniceanu,  și  cumpărată  de  la  scriitorul  Peretz  (Ioan  Peretz,  fost  director  general  al  Teatrelor  și  mason  celebru,  n.n.)  de  tatăl  meu,  în  anul  1918.  Cu  zidurile‐i  groase  ca  de  cetate  și  turnu‐i  pătrat  în  stil  italian,  de  16  metri  înălțime,  sta  acum  aproape  200  de  ani  în  dealul  Copoului,  singuratică  și  semeață,  înfruntând  pădurea  sălbatică  a  Breazului  cu  care  se  învecina,  ca  un  castel  medieval  rătăcit,  în  chip  miraculos,  în  împrejurimile  Iașului  nostru.  S‐ar  putea  ca  Baronul  Neuschotz,  cel  de‐al  doilea  proprietar  al  ei,  să  fi  făcut  oarecari  schimbări… Dar eu nu cred ca în afara coroanei de Baron, pe care a  așezat‐o  deasupra  ușii  de  la  intrarea  care  da  în  salon  și  «B.N.»‐urile   care se răsfățau pe toate clanțele – lucruri pe care tata (M. Sadoveanu,  n.n.) le‐a aruncat numaidecât cu dezgust – să fi lăsat altceva în urma  lui.  N‐a  aranjat  el  (Neuschotz,  n.n.)  parcul  de  23  de  hectare,  ce  se  întindea  până  în  șosea,  căci  unii  copaci  bătrâni  aveau  peste  100  de  ani. N‐a oloit (pictat în ulei, n.n.) el odăile cu modele complicate: cea  de  la  intrare  –  probabil  sufrageria  –  în  verde‐închis,  pe  sus  cu  stru‐ guri și fructe de tot felul, cavaleri medievali în armură și castelane în  haine  somptuoase;  apoi  cea  galbenă,  în  care  avea  un  paravan  de‐a  lungul  ei,  ca  s‐o  apere  de  crivățul  iernii;  urmează  cea  roză,  apoi  salonul vast în două tonuri de gri, cu dungi albe, care o împărțeau în  pătrate  enorme;  pe  urmă  odaia  albastră  cu  stele  aurii;  în  capăt  odaia  portocalie  –  după  cum  s‐a  păstrat  în  memoria  oamenilor  și‐o  arată  modelele ei cu înflorituri orientale – se numea odaia turcească și avu‐ sese, desigur, în vremea lui Kogălniceanu, divane joase  de‐a lungul  pereților,  cu  mesuțe  în  față,  ca  să  poată  oaspeții  bea  cafeaua  din  felegeane și trage în tihnă din narghilea.   Toate  acestea  erau  opera  acelor  meșteri  italieni  ce  ridicaseră  casa și turnul, puseră minunatul mozaic de la intrarea din față și cel  al  băii  mari  de  la  demisol,  cu  trepte  de  piatră  ce  coborau  înspre  cazanul de aburi, baie care fără îndoială că slujise de feredeu; cei care  duraseră artisticul parchet format din rozete mari de stejar în diferite  nuanțe  –  parchet bătrân, care scârțâia reumatic la fiecare pas și tros‐ nea noaptea de parcă ar fi umblat strigoii vremurilor trecute, să caute  comori  îngropate;  cei  care  puseră,  la  numeroase  uși  și  ferestre, 

262 

 

obloane din lemn gri‐deschis, ce se pliau din balamale, reducându‐se  la  jumătate  și  aveau  și  jos  și  sus  zăvorașe  –  obloane  obosite  care  se  închideau  cu  greu  ori  nu  se  închideau  deloc:  cei  care  ridicaseră  impozantele sobe înalte de cărămidă, cu câte două sau patru coloane,  sobe care mai mult afumau decât să‐și vadă de treabă și să‐ncălzească  – ca niște moșnegi sleiți de puteri și puși în grevă după 160 de ani de  serviciu,  aveau  mustăți  galbene  de  fum,  scuipau  și  când  nu  te  așteptai, adormeau de‐a‐n picioarele lor enorme, începând a horăi și  fâsâi într‐un fel de somn al amintirilor.”    Odaia albastră cu stele aurii, fost birou de lucru al lui Sadoveanu,  ar putea fi pusă în legătură cu activitatea de francmason a lui Sado‐ veanu, de venerabil al lojii „Dimitrie Cantemir”81.  Deși  „amintirile”  Profirei  Sadoveanu  nu  îi  acordă  prea  multă  prețuire baronului Neuschotz, casa în care a locuit Sadoveanu datora  foarte  mult  acestui  proprietar,  care  a  investit  mult  în  imobil  și  l‐a  amenajat după gustul său. Monograma cu coroană de baron (cu cinci  perle mari), care apărea pe clanțele sau cremoanele din casă putea să  apară  doar  după  decembrie  1880,  când  a  fost  emisă  diploma  impe‐ rială de conferire a acestui titlu către bancherul ieșean. Acesta fusese  înnobilat  cu  mai  mulți  ani  înainte,  când  a  primit  titlul  de  Cavaler  („Ritter”).  Stema  conferită  probabil  în  1880,  de  către  Cancelaria  Imperială, avea un scut tăiat, argint și albastru, câmpul superior fiind  încărcat cu o coroniță vegetală din frunze de stejar (coroană civică) de  culoare  naturală;  în  partițiunea  inferioară  sunt  două  mâini  împreu‐ nate (o „credință”). Scutul era timbrat de un coif de oțel cu gratii de  aur,  așezat  frontal,  încoronat  cu  o  coroană  de  baron  (cu  cinci  perle  mari). Deviza de sub stemă era „Labore Honores” (Onoare muncii).    Observații privitoare la arhitectura casei    Așa  cum  se  prezintă  astăzi,  monumentul  din  vârful  Copoului  este  rezultatul  mai  multor  etape  de  construcție  și  amenajare.  Ca  monument de arhitectură, edificiul ar trebui să poarte denumirea de                                                                Cf. Horia Nistorescu Bălcești, Mihail Sadoveanu mason, București, 2007. 

81

263 

 

„Vila  Kogălniceanu‐Neuschotz”,  după  cei  doi  proprietari  care  i‐au  adus transformările majore.  Este  o  clădire  cu  demisol  și  parter,  așezată  în  pantă,  ceea  ce  rezolvă ingenios accesul la cele două nivele fără a fi nevoie de o scară  interioară  voluminoasă,  care  să  răpească  prea  mult  din  spațiul  interior.  Clădirea  are  două  fațade:  cea  vestică  este  orientată  spre  șoseaua  Copou,  ce  duce  spre  Pădurea  Breazu,  iar  fațada  estică  se  deschide  spre  peisajul  grădinii  și  al  micii  păduri  din  spate.  Această  intrare  este  cea  monumentală,  dotată  cu  o  scară  dublă,  prin  care  se  face accesul, pe sub portic, direct în Salonul mare al casei.  Clădirea, construită pe la 1842, ar trebui să se supună regulilor  stilului  Neoclasic.  Pe  lângă  elementele  de  decorațiune  exterioară,  acest stil impunea o structură interioară simetrică a casei, ce nu poate  fi  surprinsă  în  cazul  actualului  edificiu,  afectat  de  reamenajări  și  adăugiri. Probabil că, inițial, a fost un hol orientat est‐vest, având de  o  parte  și  de  alta  câte  două  camere  simetrice.  Fiecare  dintre  aceste  încăperi aveau câte două ferestre spre exterior (fapt modificat astăzi  pe latura de nord și de sud). Pereții foarte groși pot fi un indiciu de  vechime a clădirii; aceștia merg bine atât cu arhitectura vernaculară,  cât și cu arhitectura neoclasică.   Cei  câțiva  pereți mai  subțiri  care  au  modificat  compartimenta‐ rea  interioară  sunt,  probabil,  introduși  într‐o  altă  etapă.  Se  poate  observa că pereții fațadei de vest, dinspre șosea, sunt pe aliniamente  diferite, ceea ce ar presupune și vârste diferite. În plus, corpul central  și cele două aripi (de nord și de sud) au înălțimi diferite, ceea ce in‐ dică nu doar o adaptare la terenul de construcție, ci și vârste diferite.  Turnul,  adăugat  probabil  unui nucleu mai  vechi,  introduce  un  element  de  asimetrie  și  este  o  opțiune  ce  ține  de  arhitectura  roman‐ tică, a epocii următoare. Totuși acesta este atât de bine cuprins între  zidurile clădirii actuale, încât se poate observa că este mai vechi decât  pereții exteriori cu care se învecinează. Cele trei ferestre înguste de la  partea superioară rimează cu deschiderile „în plin cintru” ale rezali‐ tului central. Micile ferestre rotunde de la partea inferioară a turnului  se  potrivesc  cu  forma  și  dimensiunile  rozetei  traforate  de  pe  fron‐ tispiciul aceleiași fațade. 

264 

 

Frontonul  dinspre  vest  are  deasupra,  dar  și  la  extremități  acrosolii de piatră, în formă de palmete decorative. Aceste elemente  indică  urmărirea  stilului  neoclasic,  caracteristic  unei  anumite  etape  din  evoluția  edificiului.  La  nivelul  decorațiunilor  exterioare,  mai  vizibile  sunt  elementele  neogotice,  tipice  arhitecturii  epocii  roman‐ tice,  care  pot  reflecta  o  altă  fază  de  evoluție  a  clădirii.  Acestea  se  păstrează, mai ales, la nivelul rezalitului central de pe fațada de vest,  dinspre șosea, care este și cea mai expusă vederii. Ne referim la lumi‐ natorul  din  mijlocul  frontonului,  care  are  formă  de  rozetă  („ochi  de  bou”).  Acesta  este  realizat  din  piatră  sculptată,  traforată.  Este  un  element  specific  arhitecturii  gotice.  Sub  fronton,  la  nivelul  frizei,  se  află o bandă realizată din mici arcaturi gotice, cu terminații în formă  de crin heraldic, la partea inferioară. Cele trei ferestre ale rezalitului  central,  terminate  prin  arce  „în  plin  cintru”,  au  preluat  un  gen  asemănător  de  arcaturi,  care  rimează  cu  cele  de  inspirație  gotică.  În  jurul clădirii, se păstrează încă o serie de console sculptate în piatră,  al căror decor principal este constituit de un cadru cvadrilobat înscris  într‐un mic cerc. Decorul amintește, de asemenea, de stilul neogotic.   În același timp, elementele neoclasice și cele neogotice ar putea  să nu marcheze etape diferite în evoluția edificiului, ci să aibă aceeași  vârstă,  întâlnindu‐se  în  cadrul  eclectismului  arhitectonic  din  la  belle  epoque,  în  ultima  treime  a  secolului  al  XIX‐lea.  O  analogie  în  acest  sens poate fi regăsită pe frontonul unei vechi clădiri comericale de pe  strada V. Alecsandri (vizavi de casa Cantacuzino‐Pașcanu): acroteliile  neoclasice  și  traforajele  cvadrilobate  neogotice  sunt  combinate  în  aceeași  manieră  ca  la  casa  Sadoveanu  și  par  să  reprezinte  o  singură  etapă de execuție.  Interesantă  este  și  arhitectura  fațadei  de  est,  mai  puțin  expusă  vederii,  deși  este  tratată  ca  fațadă principală a  casei.  Este  posibil  ca,  inițial,  această  fațadă  să  fi  avut  o  tratare  tradițională:  un  foișor  de  lemn,  cu  scară  exterioară,  construit  peste  gârliciul  intrării  în  pivnița  de sub casă. Ulterior, fațada pare să fi fost reamenajată, construindu‐ se porticul intrării monumentale, cu cele două scări de piatră laterale.  Nu găsim aici niciun element de inspirație neogotică. Întreaga fațadă  îmbracă  un  aspect  neoclasic  specific  arhitecturii  din  ultima  parte  a 

265 

 

secolului  al  XIX‐lea.  Totul  este  însă  foarte  simplificat,  stilizat.  Se  folosesc, în mod convențional, stâlpi în loc de coloane, iar elementele  decorative nu mai sunt sculpate în piatră. Nu mai regăsim nimic din  acribia  semnalată  în  cazul  realizării  acroteriilor  neoclasice.  La  colțurile  clădirii,  se  conturează  câțiva  pilaștri  al  căror  coronament  primește  un  pseudo‐capitel  de  formă  compozită  (ionic  și  corintic)  foarte slab realizate atât din punct de vedere artistic, cât și al calității  materialelor.    Situația juridică a casei82    În  baza  jurnalului  Consiliului  de  Miniștri  (Guvern)  nr.  1128,  publicat  în  „Monitorul  Oficial”  nr.  200,  din  4  septembrie  1945,  Ministerul  Agriculturii  a  fost  autorizat  să  încheie  un  schimb  de  folosință  gratuită,  pe  termen  de  patru  ani,  cu  domnul  Mihail  Sadoveanu,  între  proprietatea  din  Copou  Iași  și  cea  din  Ciorogârla,  Ilfov  (fostă  a  ziaristului  Nechifor  Crainic).  Proprietatea  Mihail  Sadoveanu  trece  la  Ministerul  Educației  Naționale,  spre  a  fi  folosită  de Facultatea de Agronomie din Iași.  Ministerul  Educației  Naționale,  prin  adresa  12.653  din  1945,  atestă că Facultatea de Agronomie din Iași ia în primire imobilul, în  data de 5 noiembrie 1945, prin proces‐verbal amănunțit. În acel act, la  pagina 7, se specifica anume că imobilul se dădea doar în folosință și  predarea  se  face  provizoriu,  până  la  perfectarea  convenției  despre  care se vorbește în Jurnalul Consiliului de Miniștri.  Facultatea  de  Agronomie  din  Iași,  devenită  Institutul  Agrono‐ mic, constatând că au trecut cei patru ani și situația nu s‐a perfectat, a  revenit  prin  adresa  3101  din  1949,  cerând  prelungirea  folosinței  provizorii.  Ministerul  Agriculturii,  Direcția  Cadre,  prin  adresa  nr.  23.748  din  8  decembrie  1949,  răspunde  că  este  de  acord  cu  prelun‐ girea folosinței, dacă și domnul Mihail Sadoveanu va fi de acord. Nu  se știe dacă acordul scriitorului a fost cerut sau obținut.                                                                 Documentația  la  Institutul  Agronomic  Iași,  Serviciul  de  Planificare‐ Exploatare, Dosarul 37 din 1951, intitulat „Imobilul Sadoveanu”.  82

266 

 

Institutul  Agronomic  a  făcut  și  alte  demersuri,  întrucât  Mi‐ nisterul  Agriculturii,  Direcția  Cadastrului  și  Circulației  Bunurilor,  prin adresa 549.003 din 5 octombrie 1950, comunica Sfatului Popular  al Regiunii Iași că aprobă preluarea terenului proprietatea Mihail Sa‐ doveanu pentru a fi predat Institutului Agronomic din Iași.  La data de 2 ianuarie 1951, a fost încheiat un nou proces‐verbal,  Direcția Agricolă a Regiunii Iași și Institutul Agronomic, în baza că‐ ruia s‐a perpetuat situația de fapt existentă83.  Până în 1980, casa a servit ca sediu al Institutului de Lingvistică,  Istorie  Literară  și  Folclor  și  Institutului  de  Antropologie,  ale  Acade‐ miei Române. Clădirea a fost restaurată în 1978‐1980. În anul 1980, a  fost  deschis  Muzeul  „Mihail  Sadoveanu”,  care  face  parte  din  stru‐ ctura Muzeului Literaturii Române din Iași (cu sediul la Casa Pogor).  Vreme  de  decenii  situația  juridică  a  clădirii  a  cunoscut  un  sta‐ tus‐quo, existența și funcționarea muzeului memorial fiind garantată.  După  2003,  Smaranda  Caterina  Herfurt  din  București,  nepoata  lui  Mihail Sadoveanu și singura moștenitoare a scriitorului, a revendicat  nu  doar  casa  de  la  Iași,  ci  toată  moştenirea  lui  Sadoveanu.  Aceasta  era fiica Despinei Lia, fata din prima căsătorie a lui Mihail Sadovea‐ nu.  Mandatarul  acesteia  în  procesul  care  a  urmat  este  fiul  său,  Dan  Herfurt, un strănepot al lui Sadoveanu, stabilit în prezent în Olanda.  Prin reincluderea în Lista Monumentelor Istorice a acestei clădiri  va  putea  fi  realizată  o  protecție  reală  cu  privire  la  conservarea  arhi‐ tecturii  casei,  cu toate etapele  ei  de  acumulări.  Acest  statut  ar  putea  sprijini  menținerea  actualei  destinații  a  clădirii,  de  Muzeu  destinat  memoriei  unei  mari  personalități  culturale  românești,  scriitorul  Mihail Sadoveanu.                                                                           83 Ibidem.

267 

 

  House M. Kogălniceanu / M. Sadoveanu from Copou.  Historical documentation    Abstract    Villa in Copou, on “Mihail Sadoveanu”, Aleea nr. 12, which today houses  the  “Mihail  Sadoveanu”  Museum,  is  included  on  the  List  of  Historic  Monu‐ ments.  The  building  is  individualized  by  an  observation  tower,  from  which  it  can look out to the remote mountains of Ceahlău on the clear summer days. The  history  of  the  house  is  linked  to  several  historical  personalities,  among  them  Mihail Kogălniceanu, George Enescu and Mihail Sadoveanu. Prior to 1840, this  property  belonged  to  Ilie  Kogălniceanu.  It  was  assumed  that  his  son,  Mihail  Kogălniceanu,  was  the  one  who  built  the  house  in  its  current  form.  The  followers of the writer Mihail Sadoveanu were convinced that their father had  made  a  special  contribution  to  the  refurbishment  of  the  residence.  In  fact,  building  documents  show  that  another  owner,  banker  Jacob  de  Neuschotz,  is  the  one  who  put  his  mark  on  this  monument  building.  He  arranged  here  a  summer residence: villa „Mon repos”. Baron Jacob de Neuschotz was the first  honorary consul of the US in Iasi.    Keywords:  Museum  of  Literature,  historical  personalities,  Mihail  Kogălniceanu, Mihail Sadoveanu,  George Enescu 

                             

268 

 

 

    Fig. 1. Casa Memorială „Mihail Sadoveanu” din Aleea M. Sadoveanu, nr. 12.   

    Fig. 2. Villa Neuschotz  (foto 1935), devenită Muzeu „Mihail Sadoveanu” (1980). 

269 

   

    Fig. 3. Planul proprietății Neuschotz (vila „Mon repos”), la sfârșitul secolului al  XIX‐lea.       

270 

 

Fig. 4.  Aga Ilie Kogălniceanu

  Fig. 5. Catinca Kogălniceanu (Stăvilă)   

Fig. 6. Catinca Kogălniceanu (Jora)

Fig. 7. Mihail Kogălniceanu 

271 

 

  Fig. 8. Nicolae Aslan

  Fig. 9. Sofia Aslan 

    Fig. 10.  Răducanu Rosetti cel Tânăr

Fig. 11. Domnița Aglae Ghica 

272 

 

  Fig. 12. Baronul Jacob de Neuschotz

Fig. 13. Adelaide Neuschotz   

Fig. 14. Stema Baronului Neuschotz  

273 

 

  Fig. 15. George Enescu

  Fig. 17. Mihail Sadoveanu

  Fig. 16. Maruka Cantacuzino‐Enescu 

  Fig. 18. Vasile Sadoveanu 

274 

 

  Fig. 19. Fațada de vest a casei, dinspre stradă  

  Fig. 20. Fațada de est a casei, dinspre grădină  

275 

 

    Fig. 21.  Una dintre consolele din  lapidarium 

Fig. 22. Un acroteriu din curte 

  Fig. 23   

276 

 

  Fig. 24. Planul parterului casei  

 

 

Fig. 25. Planul casei și al grădinii (detaliu)