Pacat Impotriva Duhului Sfint

Păcat împotriva duhului sfînt "Şi ne iartă nouă greşelile noastre Precum iertăm şi noi greşiţilor noştri!"

Toate-au venit atît de repede!... M-am gîndit deseori la ce s-a petrecut atunci, la ziua aceea şi nu o dată mia venit în minte cerul albastru, pădurea, soarele alb undeva în spatele frigului zilei de iarnă, cadavrul întins în coşciugul de lemn lustruit, de lemn ce părea proaspăt, împodobit cu frunze uscate ce n-au fost niciodată verzi şi cu obişnuita cruce în mijlocul capacului. Lemnul acela ce îţi crea o ciudată impresie de prospeţime, cu corpul rece aşezat ca un obiect străin, cu care n-are nimic comun aşa cum lemnul lustruit n-avea nimic comun cu cadavrul al cărui chip moartea nu se apucase să-l descompună; puteau fi recunoscute uşor trăsăturile care-i aparţinuseră celui viu; ca doi oameni care n-au nimic comun şi se trezesc deodată împreună: într-un compartiment de tren, într-o sală de cinema, într-un tramvai sau timp de cîteva clipe, pe aceiaşi stradă, umăr lîngă umăr, străini unul de altul, cufundaţi în ei înşişi, fără nimic care să-i lege, reci – reci ca nefiinţa. Şi gîndul… Gîndul… aş fi putut fi eu cadavrul, acel corp ar fi putut fi al meu, a mea ar fi fost fiinţa care a coborît - cu ajutorul celorlalţi – în groapă şi peste care s-a aşezat inexorabil, pămîntul roşcat-brun, lucios, fără vreun zgomot deosebit – (N-am auzit bulgării căzînd pe capac şi-am stat totuşi destul de aproape. Oricît m-aş strădui nu mi-l aduc aminte.) – în ziua frumoasă, ciudat de primăvăratecă în jumătatea de lună ianuarie, cînd înşelaţi de blîndeţea frigului mugurii de liliac porniseră să crească, să se umfle încetişor ca un sîn de fată la pubertate, ca o respiraţie ce devine grea, grea, grea… şi asta în timpul unei ore de curs, în vreo recreaţie; îmi închipuiam cum ar fi fost dacă aş fi atunci acolo, în întuneric, undat de ulei şi vin, puţind şi colcăind de viermi, cu un metru, poate şi mai mult, de pămînt deasupra, pe capacul căptuşit cu pînză albă, lucioasă,

alunecoasă la pipăit, şi n-aş fi fost acolo, pe coridor, în clasă, în bancă; dacă ar fi existat un loc liber în catalog, un nume care nu mai e strigat de profesori, care nu mai e dat absent de Paula, cum ar fi fost. Am închis ochii – de fiecare dată cînd gîndul mă făcea să încetez orice mişcare: înţepeneam pentru a mă lăsa cu totul imaginilor – o clipire ceva mai lungă, apoi

priveam

chipurile celor din jur, oameni pe care-i cunosc, lîngă unii trăisem zile, luni, chiar şi ani, chipuri preocupate, plictisite, indiferente, pierdute, toate, toate străine aşa cum în ziua de ianuarie cerul, coşciugul, pămîntul, capela nou-nouţă erau străine de cadavrul vechi de două zile, aşa cum cadavrul acesta era străin faţă de ele, la fel ca ele, la rîndul lor, una faţă de alta. Singurătatea în care orice ai face care nu-i priveşte direct, care „la urmaurmei îl priveşte”, care nu-i implică cu putere, cu puterea covîrşitoare a interesului – inutil pentru cel singur, pentru cel cu totul singur, pentru acela ce poartă deasupra capului un cer albastru spălăcit, prăfuit, cu luciri dure de nefiinţă, pentru cel în care viermii vor începe să colcăie. Şi o ştie. Dar nu atît. Nu ajunge. Interesul PERSONAL sau

personal

dar personal, dorinţa de viaţă, legea care spune

că materia tinde să-şi păstreze starea pe care o are într-un anumit moment, materie care, dacă i se imprimă o altă stare, va încerca şi pe aceasta să o păstreze, la infinit, - sau cum i se spune (indiferent), e mai tare, mult prea tare pentru g î n d u r i (gînduri, nepalpabile, de nemăsurat sau cuprins, de nepriceput şi conceput altfel decît tot cu gînduri) atunci cînd la capăt e o zi senină de iarnă sau primăvară, sau orice zi, o zi în care eşti singur aşa cum făina este singură în aluatul ce va deveni pîine şi cînd ŞTII lucrul acesta, cînd gîndul pătrunde în carne, cînd carnea însăşi devine gînd, cînd pînă şi ultima celulă s-a pătruns pînă la identificare cu conştiinţa singurătăţii, a acelei singurătăţi absurde în care viaţa e stupidă, stupidă în faţa digului acesta fără noimă, căruia nu-i poţi găsi nici un folos pentru tine;

interesul, interesul distrus de conştiinţa singurătăţii, nu de tot, atît cît să mai rămînă ceva, nu ca în început, ci aşa cum e făina în pîinea ce se scoate din cuptor, în miezul aburind şi pufos. Cînd ştii că te vei strivi de zidul acesta, dus de încremenirea infinită, singur, interesul PERSONAL sau

personal

, dorinţa de viaţă, legea care spune că materia tinde

să-şi menţină starea pe care o are sau cum i s-o fi spunînd, se estompează, ca un om, o clădire, un stîlp, o lumină ce se pierde în ceaţă, mai neclară, mai stinsă, moleşind ochii, moleşind corpul, obişnuindu-l cu tot ce e stupid, absurd, fără noimă, cu otrava resemnării, a abandonării – plictiseală, indiferenţă, apatie. Şi mai rămîne în tine o ultimă stavilă în faţa Voinţei, a posibilităţii de a o manifesta: Curiozitatea, ca atunci cînd stai în staţie şi nu te hotărăşti s-o iei pe jos („mai rămîn cinci minute, poate vine”), că, cine ştie de unde sare iepurele, şi-ar fi posibil să nu te striveşti, toţi s-au strivit, dar mai ştii, poate tu, tu de ce să te striveşti, poate scapi, poate ai şansa, Marea şansă pe care n-a avut-o nimeni; să abandonezi şi… şi simţi că te cuprinde turbarea la gîndul acesta, aşa cum turbezi cînd ieşi din sala de examen iar după doi paşi îţi vine IDEEA cu care ai fi trecut, SALVAREA! Absurdul, da, tot el, stupidul, te învinge, nu-l mai suporţi, nu suporţi g î n d u l unei asemenea stupidităţi – să te îneci ca ţiganul la mal! – şi, tras pe sfoară, te laşi dus de curent fără a mai încerca să-ţi manifeşti Voinţa, să tragi clapa absurdului, să refuzi a continua jocul acesta stupid, din care n-ai nimic de cîştigat, să termini odată, să dai peste nas tuturor acestor lucruri fără noimă, pentru că de speri să ajungi vreodată a înţelege ce sens au toate acestea înseamnă că nu eşti apatic, că interesul – firesc – te domină. Pesimist, fatalist, retrograd, neîncredere în forţa creatoare a omului… În razele oblice ale soarelui de ianuarie ce cădeau pieziş pe faţa moartei, toate astea se pulverizau… Şi ca aluatul în cuptor, din gîndurile, dorinţele, dorinţele păcătoase, visurile, frumoase, mărunte, de-o noapte, coclitele şi amarele, ascuţit de amarele remuşcări şi regrete, din toate, toate la un loc, a ieşit ca pîinea aburindă din cuptor, Puterea: „La ce bun?”

Şi nimic. Pîinii acesteia nu-i mai trebuie nimic. Oricît ai mînca din ea, ca în basm, tot mai rămîne. Dominatoare. Doamne! Doamne!!

…De ce nu exişti?

Octavian Brânzei Februarie 1975