Scrisoare De La Eu-ul Meu Pentru X

Scrisoare de la „eu”-ul meu pentru X, şi pe care am oprit-o la timp să ajungă la destinaţie. De fapt, în mod inutil. „Deasupra pluteşte, ca uleiul pe rîu, o undă de obrăznicie neruşinată ” Mama „ ,,O freacă,, pe lîngă tine, după propria lui expresie. Dar „o freacă” în dorul lelei. Fără prea multă convingere. Şi fără gîndul care l-a dominat întotdeauna: „Dacă merge… bine. Dacă nu… iar bine. În definitiv, încercarea moarte n-are” ci mai degrabă cu o încăpăţînare orgolioasă şi agresivă şi din ruşine care obligă la continuitate, care nu permite să dai înapoi, să te opreşti; te azvîrle în faţă, mereu înainte „Am făcut-o? am făcut-o! gata! asta-i… şi basta”, o ruşine care retează posibilitatea oricărei scuze, oricărei iertări, ba, dimpotrivă, obligă la sfidare şi continuitate a însuşi faptului care a declanşat şi alimentează ruşinea. Da, încăpăţînare orgolioasă, dar şi nepăsătoare – aparent nepăsătoare. Încăpăţînarea de a continua nu pentru a reuşi, pentru a izbîndi – mereu ratează, aparent din nepăsare, realmente din calcul, ocaziile care ar duce spre reuşită, cu premeditare atunci cînd e posibil, le dă cu piciorul, cu acea aparenţă degajată şi senină de inconştienţă şi nepăsare – nu, ci pentru că a început, pentru că a făcut-o odată; a făcut un pas, şi a trebuit – din orgoliu, orgoliu masculin şi adolescentin, care nu ştie să piardă, care refuză să piardă – să-l facă şi pe cel de-al doilea – pe care nu l-ar fi făcut, el însuşi iertîndu-se şi scuzîndu-se, acea parte a minţii noastre, conştiinţa, fiindu-i complice, celui comod, şi încă adolescent, şi nici atît chiar, celui încă în parte copil, complice pînă acolo că ajunsese să-i găsească raţiuni contra raţiunii, argumente contra logicii raţionale şi ale regretelor acesteia, şi care conştiinţă i-ar fi spus ea, aparent personal, că e o prostie, sau în orice caz dacă nu zadarnic, cel puţin prea obositor, mult prea obositor, efortul, ca să încerci să-l faci. Şi făcîndu-l, la scadenţă, în ziua de plată, vei fi prea obosit pentru a te putea bucura de însuşi lucrul pentru care ai muncit; şi i-ar mai fi spus „Fii atent, e periculos. Vei ajunge să preţuieşti mai mult efortul decît răsplata, şi cînd o vei avea, chiar această primă răsplată, în acea stare de epuizare cînd totul va fi încetat, atunci, îi vei face vînt, o vei arunca, o vei lăsa baltă, o vei da altuia, în cel mai rău caz o vei suporta. Dacă vei reuşi să o suporţi. Şi nu vei reuşi, căci eu te cunosc şi ştiu că n-ai putea să suporţi. Vei deveni un obsedat al plăcerii efortului, cum ai fost, şi-ai rămas, al durerii, al autoflagelării, şi ştii foarte bine că de o astfel de plăcere, o dată gustată, şi dorită, o astfel de obsesie – căci, ca orice plăcere, dorită mereu, mereu căutată, este o obsesie – nu te vei mai putea rupe, nu o vei mai putea scoate din tine, nu vei mai putea renunţa la ea decît mutilîndu-te” căci conştiinţa se întîmplă să se oprească aici, şi care conştiinţă n-ar fi avut prea mult de pledat, poate de loc, comoditatea punînd şi ea umărul, căci raţiunea îi spunea, la rîndul ei, că fără, e zadarnic, e, şi n-are rost, nu merită să, nu merită, da. da. da. Da. Dar mai erau şi alţii. Întotdeauna mai sînt şi alţii. Nimic, sau prea puţine, se reduc la noi, nu implică şi acest „alţii”, acest „mai sînt şi alţii”, acest „dacă ar fi vorba numai de mine” – regret şi mîndire, mîndrie şi regret. „Alţii”. Alte prezenţe, ochi străini, împuterniciţi, pe baza nu ştiu cărei legi, scrise sau nescrise, sau a cărei posibilităţi, putinţe, sau orice altceva, să judece, să tragă

concluzii şi la răspundere – care răspundere? – să judece, atît, fără a avea importanţă – şi înţelegîndu-se de la sine din însăşi această lege, sau putinţă, sau orice o fi – să cîntărească, necinstit, eronat, voit sau nu eronat, neînţelegător, răuvoitor cel mai adesea. Judecata aceasta, care loveşte, concluziile acestea, necinstite, eronate, neînţelegătoare, părtinitoare şi mai ales răuvoitoare, l-au împins să facă al doilea pas. Cel de al doilea, ca şi cel de al treilea, ca şi cel de al patrulea şi „cel următor”. Judecată pe care o acceptă, o suportă, nu o neantizează renunţînd la a o mai lua în seamă, la a o considera ca atare sau în orice alt fel, pentru a nu renunţa la posibilitatea lui, A LUI, de a judeca, de a trage concluzii, indiferent de care, fără a i se cere socoteală – în numele cui? – de felul lor, indiferent, eronate, nedrepte, răuvoitoare, părtinitoare, fals-neînţelegătoare. Pentru a nu fi privat de posibilitatea, de plăcerea, de voluptatea, de obişnuinţa de a judeca, DE A-I JUDECA! Pentru că ar însemna să iasă, să se retragă din joc, din acest joc, chiar numai pe margine, ar însemna să se priveze de o plăcere, aceea de a-i judeca pe ceilalţi cu mintea, şi care i se pare, şi simte, şi, nici el nu ştie, poate chiar o şi crede, că e şi singura. Greşeală de care chiar dacă ar fi conştient, n-ar lua-o în seamă. Căci în privinţa aceasta, a plăcerilor, a obişnuinţelor, e foarte conservator, şi nar schimba, nu s-ar aventura, căci s-ar teme de pierdere ca de pustiul sărăcăcios al monotoniei pe care o vede în spatele ei; şi-apoi îşi repetă obsesiv cînd se simte tentat să rişte, să guste din plăcerea riscului, din plăcere de a forţa şansa, de a forţa mîna norocului, că „prevederea e mama înţelepciunii”. Da. Căci este la fel cu toţi ceilalţi, la fel cu marea majoritate, cu „Aurea mediocritas” şi nu merită să, iar dacă poţi, dacă găseşti, nu şovăi, nu sta pe gînduri, nu te îndoi şi nu îţi face procese de conştiinţă, căci zău, nu merită. Cu sinceră afecţiune. P.S. Dar dacă nu găseşti, alege…, nu neapărat…, care îţi place, şi chiar între „Aurea…” sînt alţii care fac mai mult ca el. Şi eu o ştiu asta cel mai bine. Acelaşi „eu” al lui. „

Octavian Brânzei ~ 1975