O Scrisoare Din Viitor

O scrisoare din viitor (Richard Heinberg) Salutări oameni ai anului 2005. Voi trăiţi în anul în care m-am născut eu. Eu am 100 de ani acum şi vă scriu din anul 2105. Folosesc ultimele rămăşiţe ale fizicii avansate pe care oamenii de ştiinţă au dezvoltat-o în timpul erei voastre, pentru a trimite acest mesaj electronic înapoi în timp în reţeaua voastră de calculatoare. Sper să-l primiţi şi să vă dau un motiv pentru a reflecta la lumea în care trăiţi şi la acţiunile care ar trebui să le întreprindeţi. Despre mine vă voi spune doar ceea ce e necesar de spus: Sunt un supravieţuitor. Am fost extrem de norocos în multe ocazii şi în multe moduri, şi consider că e un miracol faptul că sunt aici şi pot scrie acest mesaj. Mi-am dedicat mult timp de-a lungul vieţii în încercarea de a avea o carieră de istoric, dar circumstanţele m-au forţat să învăţ de asemenea şi să practic numeroase meserii: cea de fermier, de bandit, de luptător de gherilă, de inginer, iar acum de fizician. Viaţa mea a fost lungă şi plină de evenimente... dar nu pentru a-mi povesti viaţa am folosit aceste mijloace extraordinare, ci ca să vă scriu despre lucrurile la care am fost martor de-a lungul acestui secol. Voi trăiţi la sfârşitul unui ere. Poate că nu înţelegeţi asta. Sper însă că atunci când veţi termina de citit aceastî scrisoare veţi înţelege. Vreau să vă spun ceea ce e important să aflaţi, dar s-ar putea să acceptaţi cu greu lucrurile pe care vi le spun. Vă rog să aveţi răbdare cu mine. Sunt un om bătrân şi nu am mult timp pentru "drăgălăşenii". Dacă ceea ce vă spun vi se pare incredibil, gândiţi-vă că citiţi o carte de science-fiction. Dar vă rog să fiţi atenţi! Şi vă rog să trimiteţi şi altora acest mesaj. Va fi probabil singurul mesaj de acest fel pe care îl primiţi. Cum nu ştiu cât de multă informaţie vă pot trimite, voi începe cu lucrurile cele mai importante, cele care vă vor fi de cel mai mare ajutor pentru a înţelege încotro se îndreaptă lumea voastră. Energia a fost principiul fundamental de organizare - sau mai bine zis de dezorganizare - în acest secol. Acum, privind în retrospectivă, aş putea spune că energia a fost de asemenea principiul de organizare în secolele 19 şi 20. Omenirea a descoperit noi surse energetice - cărbune, apoi petrol - în secolul 19, şi a inventat tot felul de tehnologii care să folosească aceste surse proaspete de energie. Transportul, metodele de fabricaţie, agricultura, iluminatul, încălzirea - toate au fost revoluţionate, iar rezultatele au schimbat profund vieţile oamenilor din lumea industrializată. Toţi oamenii au devenit total dependenţi de aceste noi mecanisme: de mâncarea produsă într-o agricultură intensivă care utilizează fertilizanţi, de medicamente obţinute din produse derivate ale petrolului, şi mai els de ideea unei creşteri economice la nesfârşit (căci, nu-i aşa, întotdeauna va fi posibil să produci mai multă energie, să alimentezi cu combustibil tot mai multe vechicule de transport, să construieşti tot mai multe fabrici?). Ei bine, dacă secolele 19 şi 20 au reprezentat partea crescătoare a curbei de creştere, secolul care a trecut, al 21-lea, a reprezentat partea descrescătoare - prăbuşirea. Ar fi trebuit să fie cât se poate de evident pentru oricine că sursele de energie pe care vă bazaţi sunt limitate. Însă dintr-un motiv sau altul, acest gând nu a fost aprofundat. Presupun că asta s-a întâmplat din cauza tendinţei generale de a te obişnui cu un anumit mod de viaţă, despre care nu îţi pui prea multe probleme. Acest lucru e valabil şi în prezentul meu. Tinerii de acum nu au

cunoscut niciodată ceva diferit, şi iau de bun modul nostru de viaţă - scormonind prin rămăşiţele civilizaţiei industriale după lucruri folositoare - gândind că oamenii au trăit întotdeauna aşa, şi că aşa ar trebui oamenii să trăiască. Din acest motiv am fost mereu atras de istorie, pentru a putea înţelege perspectiva societăţilor umane aşa cum s-a schimbat aceasta în timp. Dar cred că m-am îndepărtat de subiect. Unde rămăsesem? Da - criza energetică. Ei bine, a început cam pe când mă născusem. Oamenii credeau că va fi ceva de scurtă durată, că era doar o problema politică sau tehnică, şi că în curând totul va reveni la normal. Ei nu se gândeau că "normal", în sens istoric de lungă durată, înseamnă să a trăi din energia oferită de soare şi din creşterea vegetaţiei. În mod pervers, ei credeau că "normal" înseamnă că foloseşti energie fosilă ca şi când nu ar exista viitor. Şi, presupun, că aproape că nu mai există viitor: încă un exemplu clasic de profeţiei care se autoconfirmă - şi încă repede. La început, muţi oameni credeau că penuriile pot fi rezolvate de "tehnologie". Totuşi, privind în retrospectivă, asta pare ridicol. Căci la urma urmei, toată tehnologia modernă a fost inventată pentru a folosi o abundenţă temporară de energie. Tehnologia nu produce energie. Da, mai aveaţi nişte reactoare nucleare (care s-au transformat în coşmaruri!), dar costa atât de multă energie pentru a le construi şi dezafecta încât energia pe care o produceau abia se recupera în durata lor de funcţionare. Acelaşi lucru şi cu panourile solare: se pare că nimeni nu a stat să calculeze cât de multă energie e nevoie pentru a le construi, începând cu tabletele de silicon produse de industria electronică, şi incluzând construcţia şi montarea acestor panouri. S-a dovedit că fabricarea acestor panouri a consumat aproape la fel de multă energie pe cât au generat ele în durata lor de viaţă. Totuşi, puţine astfel de panouri au fost construite - aş fi vrut să fie mai multe! - şi multe dintre ele încă funcţionează (cu energia electrică produsă de aşa ceva se alimentează dispozitivul care-mi permită să vă trimit acest mesaj). Energia solară a fost o idee bună; principalul ei dezavantaj a fost acela că pur şi simplu nu putea satisface pofta voastră nesăţioasă de energie. Odată cu terminarea combustibililor fosili, nici o tehnologie nu a mai putut să menţină modul de viaţă cu care oamenii erau obişnuiţi. Dar a fost nevoie de ceva vreme pentru mulţi să înţeleagă acest lucru. Credinţa lor patetică în tehnologie aproape religioasă aş putea spune, îi făcea să creadă că minunăţiile lor tehnologice sunt conectate de un zeu invizibil dar atotputernic, capabil să răstoarne legile termodinamicii. În mod firesc, printre primele efecte ale penuriilor de energie s-au numărat crizele economice periodice, urmate de o recesiune fără sfârşit. Economiştii au reacţionat în baza propriei lor religii - credinţa absolută, de neclintit în Piaţa - privită ca Dumnezeu; în legea cererii şi a ofertei. Ei îşi închipuiau că dacă petrolul începe să se termine, preţul va creşte, oferind stimultente pentru cercetarea şi producerea energiilor alternative. Dar economiştii nu s-au obosit niciodată să privească lucrurile mai în adânc. Dacă ar fi făcut-o, ar fi înţeles că restructurarea întregii infrastructuri energetice a lumii ar lua zeci de ani, în timp ce semnalul dat de creşterea preţurilor în cazul penuriilor resurselor vine doar cu câteva săptămâni, sau cel mult luni, înaintea ca schimbairea surselor de energie să devină necesară. Mai mult, ar fi înţeles că nu există nici un înlocuitori pentru aceste resurse energetice de bază.

Economiştii pot gândi doar în termeni de bani; necesităţile fundamentale cum ar fi apa şi energia apar în calculele lor doar în termeni de preţ de cost, ceea ce le face interschimbabile cu orice alt lucru căruia i se poate pune un preţ - portocale, bilete de avion, diamente, calculatoare, în fine, absolut orice. Dar, la o analiză mai profundă, constaţi că resursele fundamentle nu pot fi schimbate cu alte bunuri economice: nu poţi bea sau mânca un calculator, oricât de valoros ar fi procesorul său, odată ce apa şi mâncarea devin problematice. Cu atât mai puţin nu poţi mânca bani, dacă nimeni nu are mâncare pe care să o vândă. Şi astfel că, după un anumit punct, oamenii au început să-şi piardă încrederea în banii lor. Şi când au făcut acest lucru, şi-au dat seama că de fapt credinţa lor era singurul lucru care dădea valoare banilor de la bun început. Valoarea banilor s-a prăbuşit - la început într-o ţară, apoi în alta. A fost o perioadă de inflaţie, deflaţie, schimburi în natură, hoţie - fără precedent. În epoca în care m-am născut, analiştii comparau adeseori economia globală cu un cazino, în care un grup restrâns de oameni făceau averi de mii de miliarde de dolari, euro sau yeni vânzând şi cumpărânt bani, companii şi mărfuri. Nici unul dintre aceşti oameni nu făceau ceva folositor societăţii; ei pur şi simplu punea nişte mize şi, în multe cazuri, câştigau profituri colosale. Dacă urmăriţi lanţul economic, veţi constata uşor că toţi aceşti bani vin de fapt din buzunarele oamenilor de rând . . . dar asta e altă poveste. Oricum: toată acestă activitate economică depindea de energie, de transport global, de comunicaţii globale şi nu în ultimul rând de încrederea în valoarea banilor. Undeva la începutul secolului 21, cazinoul global a dat faliment. Treptat, o nouă metaforă a intrat în uz: am trecut de la cazinoul global la târgul sătesc.. Cu mai puţină energie disponibilă an de an, cu fluctuaţii valutare incontrolabile, fabricarea şi transportul şi-au redus ordinul de mărime. Nu mai conta cât de mici sunt salariile pe care le plăteşte o corporaţie lucrătorilor dintr-o ţară din lumea a treia: odată ce transportul maritim a devenit prohibitiv ca preţ, toate profiturile aduse de globalalizare au dispărut. Dar acele mari corporaţii nu şi-a putut pur şi simplu muta fabricile din nou în SUA sau în Europa occidentală, fabrici pe care le închiseseră de peste 20 de ani. Toată infrastructura industrială locală fusese distrusă pentru a face loc globalizări, pentru bunuri de consum mai ieftine şi pentru profitui mai mari. Şi atunci, pentru a recreea acea infrastructură ar fi fost nevoie de o investiţie uriaşă, financiară şi enrgetică - tocmai când banii şi energia erau în cantităţi tot mai mici. Magazinele erau goale iar oamenii rămaseră fără slujbe. Cum puteau să supravieţuiască? Singurul mod pentru a o face a fost acela de a recicla fără sfârşit toate lucrurile folositoare care fuseseră fabricate înainte de criza energetică. La început, după şocurile economice iniţiale, oamenii îşi vindeau lucrurile pe internet (NT:fireşte, în SUA şi în ţările dezvoltate), asta cât timp a mai fost electricitate. Atunci, când a devenit clar că transportul bunurilor de consum e problematic, oamenii au început să-şi vândă lucrurile la colţul străzii (NT:ceea ce oamenii din ţările mai sărace au făcut de la bun început) pentru a-şi putea plăti datoriile şi pentru a putea cumpăra mâncare. Dar după ce monezile naţionale s-au prăbuşit, oamenii au început să facă pur şi simplu trocuri. Ironia sorţii a făcut ca cele mai multe din aceste lucruri pe care le avea pentru schimb să conste în maşini şi dispozitive electronice pe care aproape nimeni nu-şi mai permitea să le folosească; adică lucruri fără valoare! Oricine avea unelte manuale (sape, cazmale, ciocane, fierăstraie etc.) pe care ştia să

le folosească era valoros. Şi este încă. Civilizaţia industrială cu siguranţă a produs o grămadă de gunoaie în scurta ei existenţă! În ultimii 50 sau 60 de ani, oamenii au săpat în toate gropile de gunoi pentru a găsi lucruri care le pot fi de folos (NT:mulţi oameni fac deja acest lucru în România...). Ce mizerie! Cu tot respectul, eu nu am înţeles niciodată de ce şi cum voi oamenii aţi putut lua miliarde de tone de resurse fosile, de nepreţuit, pe care le-aţi transformat în munţi de gunoaie împuţite, cu perioadă atât de scurtă de utilizare practică! Nu aţi fi putut face măcar lucruri mai durabile, proiectate să reziste mai mult? Pot să vă spun că uneltele, mobila, casele şi tot ce ne-aţi lăsat moştenire - toate lucrurile pe care suntem forţaţi să le utilizăm, şi pe care puţini dintre noi suntem capabili să le înlocuim - sunt extrem de proaste! Îmi cer scuze pentru aceste ultime observaţii. Nu vreau să fiu nesuferit sau nepoliticos. De fapt, multe dintre uneltele manuale rămase în urma voastră sunt chiar bune. Dar trebuie să înţelegeţi: stilul de viaţă industrial cu care v-aţi obişnuit va avea consecinţe oribile pentru copii şi nepoţii voştri. Îmi amintesc vag să am văzut - când eram foarte tânăr, poate de 5 sau 6 ani - un film de epocă, din anii 1950: el prezenta o lume inocentă în care copii creşteau în comunităţi mici înconjuraţi de prieteni şi familie. Toate problemele erau rezolvate uşor de adulţi care erau aproape toţi înţelepţi şi de treabă. Toate păreau bune şi frumoase. Atunci când m-am născut, acea epocă, dacă a existat cu adevărat, era de mult apusă. Până când am crescut suficient ca să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu, societate începuse să se destrame. A început cu întreruperile de curent - la început doar pentru câteva ore. Apoi au urmat penuriile de gaze naturale. Nu doar că iernile tremuram de frig, dar şi întreruperile de curent deveniseră mult mai frecvente pentru că energia electrică era produsă în mare parte în centrale care consumau gaze naturale. Apoi au urmat penuriile de petrol şi de benzină. La acest punct - cred că aveam vreo 12 ani economia era la pământ şi era un haos politic. Când eram adolescent, deja se dezvoltase o anume atitudine printre tineri. Era un sentiment de ură pentru orice persoană de o anumită vârstă - poate 30 sau 40 de ani. Adulţii au consumat atât de multe resurse, încât nu a mai rămas nimic pentru copii lor. Desigur, atunci când adulţii fuseseră tineri ei au făcut ceea ce făcea toată lumea. Li se părea normal să taie păduri seculare pentru a irosi tone de hârtie, să ardă tone de benzină ca să se plimbe cu maşinile lor de teren, sau să lase aparatele de aer condiţionat la maxim atunci când era ceva mai cald. Pentru copii din generaţia mea, toate acestea erau doar amintiri înceţoşate. Ceea ce ştiam noi era complet diferit. Trăiam în întuneric, cu lipsuri de apă şi mâncare, cu lupte de stradă, cu cerşetori la fiecare colţ, cu o vreme impredictibilă, cu gunoi în spatele blocului (sau al caselor) pe care nu-l mai lua nimeni. Pentru noi, adulţii erau duşmanul! În unele locuri, războaiele între generaţii rămâneau la stadiul de resentiment. În altele, aveau loc atacuri întâmplătoare asupra persoanelor în vârstă. În altele, adulţii erau atacaţi sistematic. Mi-e ruşine să spun că, deşi nu am participat la atacuri fizice împotriva oamenilor în vârstă, i-am urât la rândul meu şi i-am înjurat împreună cu prietenii mei. Acei bieţi oameni - unii foarte tineri, din perspectiva mea de acum! - se simţeau la fel de confuz şi de trădaţi pe cât ne simţeam şi noi, copii. Mă pot imagina în locul lor. Încercaţi să faceţi şi voi acest lucru: Încercaţi să vă amintiţi ultima oară

când aţi fost la un magazin şi nu aţi găsit ce căutaţi. (Acest scurt exerciţiu de imaginaţie e puţin exagerat pentru mine, devreme ce nu am mai fost într-un "magazin" în sensul pe care-l înţelegeţi, din copilărie, dar am încercat să exprim lucrurile în termeni pe care să-i pricepeţi.). Vă simţiţi frustraţi? Vă simţiţi furioşi, gândindu-vă "am mers cu maşina tot dumul până aici şi acum va trebui să traversez iar oraşul până la următorul magazin?" (NT:situaţia face aluzie la sistemul suburbiilor americane... pe care şi noi românii îl importăm cu drag...). Ei bine, înmuţiţi această frustrare şi furie cu 1000, apoi cu 10000. Prin asta treceau oamenii în fiecare zi, văzând cum fiecare bun de consum, fiecare serviciu, fiecare hârţoagă pe care trebuiau să o depună - erau din ce în ce mai scumpe, sau pur şi simplu dispăreau. Mai mult, acei adulţi şi-au pierdut aproape tot ce aveau în timpul crahului economic. Şi în plus, bande de tineri furau tot ce mai era de furat şi le aruncau dispreţul în faţă. A fost cu siguranţă foarte dureros pentru adulţii de atunci. Insuportabil. Acum când eu însumi sunt bătrân, am devenit mai tolerant faţă de oameni. Cu toţii încercăm să trecem prin lume, făcând ce putem mai bine. Presupun că sunteţi curioşi să aflaţi mai mult despre ce s-a întâmplat în secolul care a trecut - politica, războaiele, revoluţiile. Ei bine, vă voi povesti ceea ce ştiu, dar sunt multe lucruri pe care nu l e cunosc. De vreo 60 de ani nu mai avem nimic de genul unei reţele globale de comunicaţii. Despre cea mai mare parte din lume nu pot să vă spun aproape nimic. Dar vă voi împărtăşi ceea ce pot. Aşa cum vă puteţi imagina, când penuria de resurse energetice a lovit SUA iar economia a intrat în picaj (e ciudat că mai folosesc acest cuvânt: doar cei mai bătrâni dintre noi au mai văzut vreun avion) oamenii au devenit furioşi şi au început să cute pe cineva pe care să dea vina. Fireşte, guvernul nu a vrut să cadă vina pe el, aşa că acei ticăloşi care erau la putere (regret, dar nu pot să am nici un fel de simpatie pentru ei) au făcut ceea ce conducătorii fac întotdeauna - au creat un inamic străin. Au trimis nave de luptă, bombardiere, rachete şi tancuri de-a lungul oceanelor pe Dumnezeu ştie ce scopuri sinistre. Oamenilor li s-a spus că acest lucru s-a făcut pentru a proteja "modul de viaţă america", "lumea civilizată" etc. Ei bine, nu era nimic pe Pământ care să realizeze aşa ceva. Tocmai modul de viaţă american, lumea "civilizată" în general era adevărata problemă! Generalii au reuşit să omoare câteva milioane de oameni. De fapt, s-ar putea să fi fost zeci sau sute de milioane din câte ştiu: ştirile de la televizor nu erau niciodată prea clare în această privinţă, devreme ce erau cenzurate de armată. Au fost proteste stradale împotriva războiului, şi persecuţii - mulţi au fost trimişi în lagăre de concetrare. Guvernul a devenit fascist până la sfârşit. Aveau loc revolte locale înăbuşite cu brutalitate. Dar nu a ajutat cu nimic. Războaiele nu au făcut decât să termine şi mai repede puţinele resurse disponibile, şi după cinci ani oribili, guvernul central s-a prăbuşit. A rămas fără benzină! Că veni vorba despre evenimente politice. În primi ani de penurie, doctrinele politice au avut foarte puţin de oferit ceva folositor. Conservatorii erau devotaţi liberalismului şi încercau să arunce vina pentru ceea ce se întâmplă pe diverşi ţapi ispăşitori - arabii, nord coreenii şi aşa mai departe. În acelaşi timp, stângiştii (i.e. socialiştii) se obişnuiseră să condamne marile corporaţii fără a putea înţelege faptul că problemele cu care se confrunta societatea nu puteau fi rezolvate printr-o redistribuţie economică.

Personal, ca istoric, tind să simpatizez cu socialiştii deoarece consider că acumulările de averi de la începutul secolului 21 erau pur şi simplu obscene! Şi cred că multă suferinţă ar fi putut fi evitată dacă acumulările materiale ar fi fost mai echitabil distribuite, atunci când banii mai aveau valoare. Dar când îi auzi pe unii lideri stângişti vorbind, ai crede că odată ce marile corporaţii sunt definţate iar miliardarii sunt deposedaţi de averea lor, totul va fi minunat. Ei bine, nici vorbă de aşa ceva în realitate! Şi în timp ce aceste facţiuni politice se lupta pe viaţă şi pe moarte, toată lumea în jurul lor începuse să flămânzească şi să o ia razna. Ceea ce oamenii aveau nevoie cu adevărat era ca cineva să le spună lucruri de bun simţ, să le spună adevărul că modul lor de viaţă a ajuns la un sfârşit - şi să le ofere metode colective de supravieţuire. Multe dintre cele ce s-au întâmplat în secolul care a trecut a fost în concordanţă cu previziunile oamenilor voştri de ştiinţă: am avut parte de schimbări climatice dramatice, de extincţii de specii, de epidemii oribile, aşa cum ecologiştii din secolul 20 au avertizat că va fi. Nu cred că acest lucru e un motiv de satisfacţie pentru urmaşii acelor ecologişti. Ajungând să spun "V-am spus eu că aşa va fi" e o măruntă vanitate în situaţia actuală. Tigri şi balenele au dispărut, şi probabil zeci de mii de alte specii; dar lipsa unei sistem de comunicaţii globale face aproape imposibil să ştim cu precizie câte. Pentru mine, cântecele păsărilor sunt doar palide amintiri. Presupun că şi contemporanii mei din Europa, China sau Africa au propriile liste. Schimbarea climei a fost o problemă gravă pentru agricultură, o problemă de supravieţuire. Nu puteai şti de la an la an ce roiuri de insecte necunoscute pot apărea. Timp de un an, sau doi sau trei, ploua mai tot timpul. După care era secetă următorii 5 sau 6 ani. Era mai rău decât o pacoste, era o problemă de viaţă şi de moarte. Acesta a fost doar unul dintre factorii care au dus la o scădere dramatică a populaţiei în secolul care a trecut. Mulţi oameni au numit-o "die-off". Alţii au numit-o "apocalipsa" sau "purificarea". Unii termeni sunt mai acceptabili decât alţii, dar nu există moduri plăcute de a descrie evenimentele petrecute - războaiele, epidemiile şi foametea. Mâncarea şi apa au fost cei mai importanţi factori dintre toţi. Apa proaspătă şi curată a devenit o raritate de zeci de ani. Un mod de a-i scoate din sărite pe tinerii de azi este să le povestesc cum oamenii de pe vremuri foloseau mii şi mii de metri cubi de apă pentru a spăla străzile, sau pentru a-şi stropi gazonul din faţa casei. Când ajung să le vorbesc despre cum funcţionau toaletele... ei bine, asta e deja prea mult pentru ei! În zilele noastre, apa e o treabă foarte serioasă, Dacă o risipeşti, cineva s-ar putea să moară de sete. De multe decenii, oamenii au început - de nevoie - să înveţe să-şi crească singuri hrana. Nu toţi au reuşit, iar foamete făcea ravagii. Unul dintre cele mai supărătoare lucruri era lipsa de seminţe bune. Foarte puţini oameni ştiau să păstreze seminţe de la un an la altul, aşa că stocurile existente de seminţe s-au epuizat rapid. A fost de asemenea o problemă mare cu toate plantele hibrid - puţine grădini produceau seminţe care putea fi folosite şi anul următor. Plantele modificate genetic erau chiar mai rele, cauzând toată gama de probleme ecologice - cu care încă ne confruntăm, de exemplu ucigând toate albinele şi alte insecte folositoare. Seminţele plantelor polenizate sunt ca aurul pentru noi. Am călotorit ceva pe jos sau călare când eram mai tânăr, între 50 şi 60 de ani, şi am

adunat ştiri din lume. Din ce am văzut şi auzit, se pare că oamenii din diferite locuri a făcut faţă în moduri diferite şi cu diverse grade de succes. În mod ironic, oamenii din ţările sărace, care au fost cei mai persecutaţi de civilizaţie, se descurcă probabil cel mai bine. Ei ştiau cum să trăiască din munca pământului. În unele locuri, oamenii au dezvoltat comunităţi rurale, în alte locuri, oamenii încearcă să trăiască în ruinele marilor centre urbane de odinioară, ripping up concrete şi crescând ceea ce pot, în timp ce reciclează şi vând toate resturile lăsate în urmă de oamenii care au părăsit masiv oraşele în anii 20. Ca istoric, una dintre frustrările mele cele mai mari este rapida dispariţie a cunoştiinţelor ştiinţifice. Voi oamenii de atunci aveaţi o manie să puneţi cele mai valoroase informaţii pe suport electronic sau pe hârtie acidă - care se dezintegrează foarte repede. În cea mai mare parte, tot ce mai găsim sunt fotografii îngălbenite, unele cărţi şi reviste roase. Puţini dintre tinerii noştri se uită pe acele reviste vechi şi se minunează cum era să trăieşti într-o lume cu avioane cu reacţie, electricitate şi maşini sport. Trebuie să fi fost ca în paradis! Alţii dintre noi nu sunt chiar atât de încântaţi despre trecut. Presupun că asta face parte din treaba mea de istoric: să amintesc oricui că acele imagini reprezintă doar o faţă a medaliei, cealaltă faţă e - exploatarea nemiloasă a naturii şi a oamenilor, orbirea în faţa consecinţelor - ceea ce adus de altfel la ororile secolului care a trecut. Probabil că v-aţi mira dacă aş avea şi veşti bune, ceva încurajator să vă spun despre viitorul lumii voastre! Ei bine, ca multe lucruri, depinde din perspectiva în care le priveşti. Mulţi dintre supravieţuitori au învăţat lecţii valoroase. Au învăţat ceea ce e important în viaţă şi ceea ce nu e. Au învăţat să preţuiască pământul bun, seminţele de valoare, apa proaspătă, aerul nepoluat şi prietenii pe care poţi să de bazezi. Au învăţat să-şi poate singuri de grijă, mai degrabă decât să aştepte ca acest lucru să-l facă vreun guvern sau vreo corporaţie. Nu exisistă "slujbe" acum, aşa că timpul oamenilor le aparţine. Oamenii se gândesc mai mult la ei înşişi. În parte datorită acestui lucru, multe dintre religiile vechi au dispărut, dar oamenii au redescoperit spiritualitatea în natură în în comunităţile lor. Copii de azi nerăbdători să înveţe şi săşi creeze propria cultură. Traumele colapsului civilizaţiei industriale au rămas în trecut; asta e deja istorie. Acum e o nouă eră. Puteţi schimba viitorul? Nu ştiu. Sunt o grămată de contradicţii logice inerente acestei întrebări. Eu aproape că nici nu înţelef principiile fizici care mi-au permis să vă transmit acest mesaj. Posibil, ca rezultat al citirii acestei scrisori, aţi putea face ceva care să schimbe lumea mea. Poate veţi putea salva o pădure sau o specie, sau să păstraţi nişte seminţe valoroase, sau să vă pregătiţi voi înşivă şi restul populaţiei pentru crizele energetice care vor veni. Viaţa mea s-ar putea schimba în consecinţă. Atunci, presupun această scrisoare s-ar schimba, ca rezultat al faptului că aţi citit-o. Şi ca rezultat al acestui lucru, veţi adopta acţiuni diferite. Am putea crea un vel de buclă temporală între trecut şi viitor. E destul de interesant să te gândeşti la asta. Vorbind de fizică, poate că ar trebui să menţionez că am ajuns să cred într-o viziune a istoriei bazată pe ceea ce am citit despre teoria haosului. Conform acestei toerii, în sistemele haotice, schimbări mici în condiţile iniţiale pot duce la schimbări mari în rezultate. Ei bine, societatea umană şi istoria sunt sisteme haotice. Chiar dacă aproape tot ceea ce oameni fac e determinat de condiţii materiale, ei tot mai au un spaţiu de

manevră, şi ceea ce fac cu acest lucru poate reprezenta o schimbare importantă în viitor. În retrospectivă, se pare că supravieţuirea umanităţii în secolul 21 s-a datorat eforturilor ale unor grupuri mici şi marginalizate de oameni din secolul 20. Mişcările ecologiste, mişcările împotriva bioterhnologiilor, mişcări de rezistenţă ale indigenilor, mici organizaţii dedicate salvării seminţelor - toate acestea au avut un impact pozitiv profund în evenimentele ulterioare. Presupun că, logic vorbind, dacă veţi modifica lanţul cauzal care a dus la existenţa mea prezentă, este posibil ca evenimentele ce vor urma să facă să nici nu mai exist! În acest caz, această scrisoare ar constitui cea mai bizară notă sinucigaşă! Dar acesta e un risc pe care doresc să-l iau! Faceţi tot ceea ce puteţi. Schimbaţi istoria! Şi în primul rând, fiţi buni faţă de aproapele vostru. Nu luaţi nimic drept bun.