O Privire Nepartinica Asupra Fascismului

O PRIVIRE NEPARTINICĂ ASUPRA FASCISMULUI Bogdan Mateciuc

Introducere Fascismul este o ideologie politică modernă care urmăreşte regenerarea vieţii sociale, economice şi culturale a unei ţări, accentuând sentimentul de apartenenţă naţională şi identitate etnică. Fascismul respinge unele dintre ideile liberale privind „drepturile ale omului” din viziunea liberală. În schimb, ideologia fascistă vorbeşte despre făurirea unui „om nou” – un om superior, caracterizat prin valori morale deosebite. Termenul de fascism a fost folosit pentru prima oară de Benito Mussolini în 1919. Termenul provine de la cuvântul italian fascio, care înseamnă „uniune” sau „ligă”. De asemenea, termenul desemnează un simbol roman antic al puterii – un mănunchi de nuiele legate în jurul unei securi, simbol al unităţii civice în jurul autorităţii conducătoare. Mişcări fasciste au apărut în majoritatea ţărilor europene, precum şi în unele foste colonii, la începutul secolului 20. Partidele politice şi mişcările fasciste au exploatat patriotismul care a luat avânt în urma incertitudinii social-politice de după primul război mondial (19141918) şi după Revoluţia bolşevică din 1917. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei 1, mişcările fasciste nu au reuşit să obţină puterea politică. Întrucât fascismul a avut o influenţă decisivă asupra istoriei europene în perioada interbelică, perioada cuprinsă între anii 1918 şi 1945 este uneori numită era fascistă. Fascismul a fost discreditat după înfrângerea Italiei şi Germaniei în al doilea război mondial, însă continuă să existe şi astăzi, în forme noi. Principalele elemente Cercetătorii se contrazic asupra felului în care ar trebui definite elementele cheie ale fascismului. Istoricii comunişti consideră că fascismul este o formă de politică adoptată de guvernanţi anume pentru a apăra capitalismul şi a împiedica o revoluţie socialistă. Astfel, ei aplică eticheta de fascism multor regimuri autoritare care au venit la putere în perioada interbelică - Portugalia, Austria, Polonia şi Japonia. De asemenea, pentru istoricii comunişti, regimuri fasciste au existat şi după război, în ţări ca Argentina, Chile, Grecia şi Africa de Sud. Unii cercetători ne-comunişti consideră că fascismul este o formă de autoritarism reacţionar, care combate evoluţiile politice şi sociale, dar fără nici un alt obiectiv în afară de acapararea puterii. Unii dintre aceşti cercetători văd în fascism o formă de nihilism, afirmând că îi lipseşte orice ideal sau ideologie coerentă. Pe de altă parte, mulţi alţi istorici şi cercetători consideră că fascismul dispune de un set de caracteristici de bază, însă nu cad de acord care anume ar trebui incluse în definiţia fascismului. De pildă, istoricii nu cad de acord dacă 1

Unii istorici consideră că numai Italia a avut un regim fascist autentic. Potrivit opiniei lor, există deosebiri de substanţă între regimul fascist din Italia şi cel nazist din Germania.

conceptul de fascism include şi Germania nazistă sau regimul francez de la Vichy (creat de germani după ocuparea restului Franţei). Începând din anii 1970, unii istorici şi cercetători au început să lucreze cu o definiţia mai vastă a fascismului, definiţie adoptată până în anii 1990 de mulţi cercetători. Noua abordare accentuează felul în care mişcările fasciste încearcă să realizeze schimbări revoluţionare, punând un accent deosebit pe idei despre reînnoirea naţională sau etnică. Privite din această perspectivă, toate formele de fascism au trei caracteristici în comun: anticonservatorism, un ideal al reînnoirii etnice sau naţionale şi conceptul de „naţiune în criză”. Anti-conservatorism Mişcările fasciste încearcă de regulă să păstreze acea parte sănătoasă din structura sociopolitică actuală a ţării, punând însă accent pe crearea unei societăţi noi. Astfel, fascismul este direct opus conservatorismului – ideii că e cel mai bine să eviţi schimbările socio-politice ample. În schimb, mişcările fasciste încearcă să creeze un nou tip de cultură, în care valorile, politica, arta, normele sociale şi activitatea economică fac parte integrantă dintr-o comunitate naţională organică unică. În Germania, de exemplu, în anii 1930 s-a încercat crearea unei noi Volksgemeinschaft (comunitate naţională) în jurul ideii de puritate rasială. Acest efort era susţinut prin literatură, filme şi lucrări de artă care popularizau conceptul de „om nou”. Pe baza acestui concept de comunitate naţională, autorităţile au creat instituţii noi pentru a atrage sprijinul popular. La fel, în Italia lui Mussolini, autorităţile au construit stadioane noi şi au organizat întreceri sportive de masă, au sponsorizat regizori de film şi au finanţat construcţia de clădiri uriaşe ca simboluri ale ideilor fasciste. Mulţi istorici consideră astfel că mişcările din Germania şi Italia au reprezentat încercări de a crea state moderne revoluţionare. Reînnoirea naţională sau etnică Deşi mişcările fasciste încearcă să realizeze schimbări revoluţionare, ele pun un accent aparte pe trecutul naţional. Se afirmă un trecut naţional glorios, în antiteză cu prezentul decăzut. Se încearcă astfel revenirea la spiritul eroic din trecut, lucru care s-ar putea realiza prin transformări sociale radicale. Întrucât ideologiile fasciste pun un mare accent pe crearea unei comunităţi naţionale reînnoite şi unite, ele sunt ostile majorităţii celorlalte ideologii. Pe lângă respingerea conservatorismului, mişcările fasciste se opun şi liberalismului, individualismului, materialismului şi comunismului. În general, fasciştii resping orice activitate ştiinţifică, economică, religioasă, academică, culturală şi de timp liber care nu serveşte viziunii lor asupra vieţii politice naţionale. Ideea unei naţiuni în criză O mişcare fascistă aproape întotdeauna afirmă că naţiunea se confruntă cu o criză profundă. Uneori fasciştii definesc naţiunea ca naţiune-stat (ţară şi popor cu aceleaşi hotare), dar în alte cazuri naţiunea este definită ca grup etnic cu membri în mai multe ţări. În oricare caz, fasciştii prezintă criza naţională ca fiind rezolvabilă numai printr-o transformare politică radicală. Unii văd schimbarea generală a valorilor ca premergând transformării politice radicale. Alţii argumentează că o transformare politică radicală va fi urmată de o schimbare a valorilor. Fasciştii afirmă că naţiunea a intrat într-o fază de mediocritate, slăbiciune şi declin. Ei sunt convinşi că prin acţiunea lor oportună pot salva naţiunea de ea însăşi. Fasciştii afirmă uneori nevoia unor acţiuni drastice împotriva duşmanilor din interior ai naţiunii.

2

Fasciştii promit că, cu ajutorul lor, criza naţională va lua sfârşit şi că va începe o nouă eră care va conferi poporului un sentiment de coeziune, un ţel şi măreţie. Rezultatul final al revoluţiei fasciste, afirmă ei, va fi un om nou şi o femeie nouă. Acest om nou şi femeie nouă vor fi fiinţe umane plenar dezvoltate, necontaminate de dorinţe egoiste după drepturi individuale şi autoexpresie, şi dedicate exclusiv unei existenţe ca o parte a noului destin al naţiunii. Fundamentele intelectuale Rădăcinile intelectuale ale fascismului pot fi regăsite în ideile unor gânditori ca Schopenhauer, Nietzsche sau Henri Bergson, promotori ai filozofiei voluntariste. Un rol important în conturarea ideologiei fasciste l-au avut teoriile darwinismului social, care aplică indivizilor şi societăţii umane principiile evoluţiei şi selecţiei naturale (supravieţuirea celor mai apţi). Scriitorul francez Maurice Barres a combătut raţionalismul şi a lansat în 1898 termenul de „socialism naţionalist”. Un alt francez, Georges Sorel, a fost unul dintre cei mai importanţi adversari ai filozofiei materialiste. Tot mai mulţi intelectuali, artişti şi gânditori politici de la sfârşitul secolului al XIX-lea au lansat o critică puternică la adresa primatului raţiunii în societate, idee promovată de curentul filozofic iluminist în secolul al XVIII-lea şi care dominase până atunci viaţa politică şi intelectuală impunând valori ca individualismul, umanismul, societatea liberală, parlamentarismul. Atitudinea faţă de religie Fascismul italian, dar şi mişcările fasciste din alte ţări, promovau făurirea unui om nou, un om cu un simţ superior al datoriei şi cu calităţi morale de excepţie. În trasarea coordonatelor „omului nou”, mişcările fasciste s-au inspirat din morala creştină. În numeroase cazuri, ele sau identificat cu o biserică naţională. În acelaşi timp, unele dintre aceste mişcări nu au făcut decât să subordoneze învăţătura creştină scopurilor lor politice, ele respingând spiritul autentic al Creştinismului prin celebrarea violenţei. Una dintre diferenţele dintre fascismul italian şi nazismul german a fost atitudinea faţă de religie. Spre deosebire de Italia, în Germania au fost arestaţi numeroşi clerici care îl combăteau în predicile lor pe „omul nou”, agresiv al lui Hitler, acesta fiind radical opus spiritului creştin al smereniei şi îngăduinţei. Accentul pe militarism Unele mişcări fasciste apelează la o organizare de tip militar. Ele combină organizaţia paramilitară de elită (grupuri militare cu personal civil) cu un partid politic mare, condus de un lider carismatic. În majoritatea cazurilor, aceste mişcări încearcă să organizeze viaţa unei întregi categorii de populaţie. Fascismul a preluat acest caracter militar sau paramilitar în parte şi pentru că după primul război mondial a existat o dezvoltare particulară a naţionalismului şi militarismului. Oricum, chiar şi în aceste mişcări, există mulţi intelectuali fascişti care nu au efectuat stagiul militar. Germania nazistă şi Italia lui Mussolini sunt exemple remarcabile pentru un stil paramilitar de organizare. Ritualurile politice O altă caracteristică a fascismului, care a dispărut în mare măsură la mişcările de după război, este organizarea de mari reuniuni cvasi-religioase şi utilizarea mass-mediei pentru atragerea susţinerii publice. Fasciştii recurgeau la mitinguri la care participau sute de mii de persoane, creând un nou calendar de vacanţe care sărbătoreau evenimentele-cheie din istoria regimului

3

şi organizând ample evenimente sportive sau expoziţii. Toate acestea erau menite să-i convingă pe oameni care trăiau într-o nouă eră în care însăşi istoria era transformată. În contrast cu ceea ce fasciştii considerau a fi absurditatea şi goliciunea unei vieţi în democraţiile liberale, viaţă în fascism era menită să fie trăită ca o viaţă istorică, dătătoare de viaţă şi frumoasă. După 1945, mişcărilor fasciste le-a lipsit sprijinul popular pentru a putea pune în practică aceste forme de politică. Cu toate acestea, viziunea unei noi ere istorice nu a fost abandonată. Originile fascismului În ciuda formelor multiple pe care le poate lua fascismul, toate mişcările fasciste îşi au rădăcinile în două tendinţe istorice principale. Mai întâi, în Europa sfârşitului de secol 19 au început să se dezvolte mişcări politice de masă ca răspuns la controlul politic realizat de grupuri mici de elite sociale sau clase stăpânitoare. Pentru prima oară, multe ţări au fost martore apariţiei unor organizaţii politice cu membri de ordinul miilor şi chiar milioanelor. În al doilea rând, fascismul a câştigat popularitate deoarece mulţi intelectuali, artişti şi gânditori politici de la sfârşitul secolului 19 respingeau acum accentul filosofic pus pe raţiune şi pe progres care apăruse în secolul 18 în cadrul mişcării intelectuale numite Iluminism. Aceste două tendinţe au avute multiple efecte. De exemplu, au apărut noi forme de rasism popular şi naţionalism, care celebrau în mod deschis iraţionalitatea şi vitalismul - ideea că viaţa se conduce prin ea însăşi, fără a se supune unor legi sau reguli previzibile. Această gândire a condus la apeluri pentru un nou tip de naţiune, care să se ridice deasupra diviziunilor de clasă şi să le creeze cetăţenilor un sentiment al apartenenţei naţionale. Pentru mulţi oameni, moartea şi ororile primului război mondial erau o dovadă că raţiunea şi progresul nu sunt inerente omenirii şi că, pentru a supravieţui, civilizaţia occidentală trebuie să meargă într-o direcţie nouă. Primul război mondial a declanşat un patriotism care a continuat şi după război. Aceste sentimente au devenit baza sprijinului popular pentru mişcările naţional-socialiste care promiteau combaterea dezordinii şi anarhiei. Entuziasmul popular faţă de aceste mişcări a fost puternic în special în Germania şi Italia, care deveniseră naţiuni-stat abia în secolul 19 şi ale căror tradiţii parlamentare erau reduse. În ciuda faptului că luptaseră în tabere diferite, ambele ţări au încheiat războiul cu o instabilitate politică şi un sentiment larg răspândit că naţiunea fusese umilită în război şi prin condiţiile Tratatului de la Versailles. În plus, multe ţări se simţeau ameninţate de comunism din cauza succesului bolşevicilor din timpul revoluţiei ruse. Prima mişcare fascistă: Italia Primul război mondial şi victoria revoluţiei bolşevice din Rusia au zdruncinat în mare măsură încrederea popoarelor europene în democraţie şi au contribuit la sporirea interesului faţă de ideile revoluţionare. În Italia, două evenimente au favorizat pătrunderea ideilor fasciste în rândul maselor. În primul rând, a fost vorba de modul în care a fost tratată Italia la tratativele de pace care au urmat primului Război Mondial. Deşi s-a situat de partea Aliaţilor învingători, pretenţiile teritoriale ale Italiei, reprezentate de provincia Dalmaţia şi oraşul Fiume, situate la graniţa cu Croaţia, au fost respinse de către preşedintele american Woodrow Wilson, astfel că diplomaţii italieni sau întors cu mâna goală de la tratativele de pace. Acest fapt a generat în rândul italienilor o aversiune puternică la adresa lui Wilson, a Americii şi, prin extensie, a valorilor pe care le reprezenta aceasta.

4

Cel de-al doilea eveniment care a favorizat ascensiunea fascismului vine ca un răspuns la presupusa marginalizare a Italiei în cadrul tratativelor de pace: în septembrie 1919, scriitorul şi aviatorul Gabriele d’Annunzio, un erou al Italiei în timpul războiului recent încheiat, îşi adună o mică armată de voluntari şi ocupă oraşul Fiume (actualmente Rijeka, în Croaţia), considerând că Italia trebuie să cucerească singură ceea ce i se refuză la masa negocierilor. Timp de un an cât a durat ocupaţia, parlamentul italian a asistat neputincios la această situaţie, în timp ce poporul italian aplauda la unison acţiunea lui d’Annunzio. Cel care pune bazele mişcării fasciste din Italia a fost însă ziaristul şi veteranul de război Benito Mussolini. La început marxist, în 1909 Mussolini era convins că e necesară întâi o revoluţie naţională şi nu una internaţională, însă nu a putut găsi nici un catalizator sau mijloc pentru energiile revoluţionare de care dispunea. La început el s-a apropiat de Partidul Socialist Italian, editând ziarul acestuia Avanti! (Înainte). Când războiul a izbucnit în Europa în 1914, el l-a văzut ca pe o oportunitate pentru a aduna energiile patriotice şi a crea spiritul de eroism şi de auto-sacrificiu necesar pentru reînnoirea ţării. S-a alăturat campaniei intervenţioniste, care susţinea intrarea Italiei în război. În 1914, când conducătorii italieni încercau să decidă intrarea sau nu în război, Mussolini a fondat ziarul Il Popolo d'Italia (Poporul Italiei) pentru a încuraja intrarea în conflict. După ce Italia a declarat război Germaniei şi Austro-Ungariei în mai 1915, Mussolini a folosit Il Popolo d'Italia pentru a-i convinge pe italieni că războiul este un punct de cotitură pentru ţara lor. Mussolini afirma că soldaţii, când se vor întoarce de pe front, vor forma o elită nouă şi vor conduce la apariţia unui nou tip de stat, transformând societatea italiană. Noua elită avea să promoveze comunitatea şi patriotismul, introducând schimbări majore în toate segmentele societăţii. În acelaşi an 1919, Mussolini fondează Fasci Italiani di Combattimento (Liga italiană a veteranilor de război) pentru a focaliza energiile revoluţionare ale soldaţilor care reveneau de pe front. La prima întâlnire a grupului au participat câţiva veterani de război, sindicalişti revoluţionari (socialişti care urmăreau o revoluţie naţională ca un prim pas către una internaţională) şi futurişti (grup de poeţi care doreau ca politica şi arta italiană să fuzioneze într-o celebrare a rupturii noii societăţi tehnologice cu trecutul). Fasci di Combattimento, cunoscută uneori doar ca Fasci, a adoptat iniţial o agendă de stânga, incluzând reforma guvernului democratic, drepturi sporite pentru muncitorime şi o redistribuire a bogăţiei. La alegerile din 1919 candidaţii fascişti au câştigat puţine voturi. Fascismul a câştigat un larg sprijin abia în 1920, după ce Partidul Socialist a organizat greve militante în Torino şi în oraşele industriale din nord. Campania socialistă a provocat haos în ţară, ducând la îngrijorarea că alte victorii socialiste ar putea deteriora economia italiană. Teama de socialişti a condus la apariţia multor grupări fasciste pe tot cuprinsul Italiei. Membrii acestor grupări au format echipele paramilitare Cămăşile Negre, atacându-i violent pe socialişti şi încercând să le perturbe activităţile politice. Accesul lui Mussolini la putere Fasciştii au câştigat un larg sprijin popular ca urmare a folosirii eficace a violenţei împotriva socialiştilor. Prim-ministrul Giovanni Giolitti a conferit legitimitate mişcării lui Mussolini, incluzând candidaţi fascişti în coaliţia care a participat la alegerile din mai 1921. Alegerile au adus nou formatului Partid Fascist Naţional 35 de locuri în legislativul italian. Ameninţarea din partea socialiştilor a slăbit, însă fasciştii nu păreau să mai aibă vreo şansă să obţină mai multă putere până în momentul în care Mussolini a ameninţat cu lovitura de stat în octombrie 1922. Fasciştii şi-au arătat intenţiile militante în Marşul asupra Romei, în care aproximativ 25.000 de fascişti au organizat ample demonstraţii în toată capitala. Deşi parlamentul italian s-

5

a mişcat rapid pentru a zdrobi protestele, regele Victor Emanuel III a refuzat să semneze un decret de impunere a legii marţiale şi de folosire a armatei pentru zdrobirea fasciştilor. În schimb, regele l-a invitat pe Mussolini să formeze un guvern de coaliţie împreună cu Giolitti. Mussolini a acceptat târgul. La începutul anului 1925, Mussolini şi-a asumat puteri depline în urma unei crize politice naţionale generate de asasinarea socialistului Giacomo Matteotti, cel mai înverşunat critic parlamentar al lui Mussolini. Consolidarea puterii Între 1925 şi 1931, fasciştii şi-au consolidat puterea printr-o serie de legi noi care au furnizat baza legală pentru transformarea Italiei în partid-stat. Guvernul a desfiinţat partidele politice şi sindicatele şi a preluat controlul direct asupra autorităţilor regionale şi locale. Fasciştii au limitat libertatea presei şi au adoptat măsuri pentru reducerea la tăcere a opoziţiei politice. A fost creat un tribunal special şi o forţă de poliţie pentru a suprima orice formă de opoziţie. În principiu, Mussolini conducea Partidul Fascist şi, ca şef al statului, conducea guvernul în consultare cu Marele Consiliu Fascist. În scurt timp, guvernul fascist a creat organizaţii de masă pentru tineret şi pentru timpul liber al adulţilor. De asemenea, a fost creat un sistem economic corporatist, în care guvernul, firmele şi sindicatele formulau în comun politicile economice naţionale. Sistemul era menit să armonizeze interesele muncitorimii, ale patronatelor şi ale statul. Mussolini a înregistrat un important succes diplomatic prin semnarea Tratatului de la Laterano cu Vatican în 1929, tratat care reglementa o problemă ce trena de mult timp legat de rolul bisericii romano-catolice în politica italiană. A fost prima oară în istoria Italiei când Biserica şi Guvernul cădeau de acord asupra rolului fiecărei părţi. Între 1932 şi 1934, milioane de italieni au participat la Expoziţia Revoluţiei Fasciste, organizată la Roma pentru a marca zece ani de sistem fascist în Italia. Autorităţile se puteau lăuda, nu fără temei, că Italia era acum o naţiune unită - în urma procesului numit Risorgimento – şi că se bucura de admiraţie şi respect pe plan internaţional. În întreaga ţară, discursurile lui Mussolini atrăgeau mulţimi imense. Italia îşi revenise din umilirea naţională, haosul politic şi divizarea socială de după război. Autorităţile reuşiseră cu succes să evite crizele economice şi politice cauzate cu Marea Depresiune. Mussolini afirma că a condus ţara printr-o adevărată revoluţie, fără vărsare de sânge sau violenţă, şi că restabilise stabilitatea politică, mândria naţională şi creşterea economică. Sistemul corporatist italian Numeroase ţări urmăreau îndeaproape experimentul italian legat de economia corporatistă. Mulţi americani şi europeni vedeau în fascismul economic noul val al economiei mondiale. Ambasadorul american în Italie, Richard Washburn Child, era atât de impresionat de corporatism, încât a scris în prefaţa la autobiografia din 1928 a lui Mussolini că „se poate spune că nici un om nu va putea reuni dimensiuni ale măreţiei permanente cum o face Mussolini... Ducele este cel mai mare om al timpului său”. Winston Churchill scria în 1927 că „dacă aş fi fost italian, sunt sigur că aş fi fost cu totul de partea dvs... şi că aş fi îmbrăcat cămaşa neagră fascistă”. În 1940, Churchill încă îl descria pe Mussolini ca pe „un mare om”.

6

Congresmanul american Sol Bloom, Preşedinte al Comitetului pentru Relaţii Externe, spunea în 1926 că Mussolini „va fi ceva deosebit nu numai pentru Italia, ci pentru noi toţi, dacă va reuşi. Inspiraţia, hotărârea şi eforturile sale constante au reîntinerit efectiv Italia...” Unul dintre cei mai vizibili fascişti americani a fost economistul Lawrence Dennis. În cartea sa din 1936, Viitorul fascism american, Dennis declara că apărătorii „americanismului de secol 18” vor deveni „subiect de glume pentru americani” şi că adoptarea fascismului economic ar intensifica „spiritul naţional” şi că ar constitui baza „instituţiilor care lucrează spre binele public şi control social”. Marea problemă în calea dezvoltării fascismului economic erau „normele liberale sau garantarea constituţională a drepturilor private”. Cei mai mari admiratori ai fascismului au fost însă o serie de intelectuali britanici. George Bernard Shaw anunţa în 1927 că „socialiştii ar trebui să fie mulţumiţi că au găsit în cele din urmă un socialist [Mussolini] care vorbeşte şi gândeşte aşa cum fac conducătorii responsabili”. El a ajutat la formarea Uniunii Fasciste Britanice, a cărei Prezentare a Statului Corporatist, conform fondatorului organizaţiei, Sir Oswald Mosley, era „după modelul italian”. Aflat în vizită în Anglia, autorul american Ezra Pound a declarat că Mussolini „continuă munca lui Thomas Jefferson”. E important de subliniat că sistemul economic fascist a fost foarte apreciat în anii 1920 şi 30. Chiar şi astăzi sunt numeroşi italieni care afirmă că Mussolini cel puţin „a făcut trenurile să ajungă la timp”. Corporatismul practicat în Italia lui Mussolini şi apreciat de mulţi intelectuali şi teoreticieni prezenta următorul element principal: statul (comunitatea) precede individului. Potrivit celor arătat în prezentul material, Fascismul este o filosofie politică, mişcare sau sistem care ridică comunitatea şi uneori rasa mai presus de individ, constituind un formă de guvernare autocratică şi centralizată. Se poate observa că aceasta este antiteza la ideea liberală clasică potrivit căreia indivizii au drepturi naturale care pre-există statului. Mussolini considera că ideile liberale constituie antiteza fascismului. „Concepţia fascistă despre viaţă”, scria el, „subliniază importanţa Statului şi îl acceptă pe individ numai în măsura în care interesele acestuia coincid cu ale Statului. Este opusă liberalismului clasic care reneagă Statul în numele individului; fascismul reafirmă drepturile Statului în sensul că aceasta este adevărata esenţă a individului”. Mussolini considera că nu este firesc ca un guvern să protejeze drepturile individului. „Opinia potrivit căreia o societate există numai pentru binele şi libertăţile indivizilor care o compun nu pare a fi conformă cu natura lucrurilor. Dacă liberalismul clasic accentuează individualismul, fascismul accentuează autoritatea.” O altă caracteristică a corporatismului italian a fost ideea că intervenţiile statului în economie nu trebuie realizate la întâmplare, ci ar trebui să fie coordonate de către un organism central de planificare. În Italia, intervenţiile guvernului fuseseră „prea diverse, prea variate şi contradictorii... în stil pompieristic.” Fascismul avea să îndrepte aceasta conducând economia către „anumite obiective fixate” şi „făcând ordine în domeniul economic.” Potrivit consultantului lui Mussolini, Fausto Pitigliani, planificarea corporatistă conferea intervenţiei statului în economie „o unitate de ţel” definită de planificatorii guvernului.

7

O a treia caracteristică a fascismului economic au fost parteneriatele public-privat. În realitate, în cadrul acestor relaţii, statul era partenerul dominant. În Italia lui Mussolini, firmele erau grupate de autorităţi în „sindicate” recunoscute oficial, cum ar fi „Confederaţia Fascistă Naţională a Comerţului”, „Confederaţia Fascistă Naţională a Creditului şi Asigurărilor” şi altele. Toate aceste „confederaţii fasciste” erau coordonate de mai multe agenţii guvernamentale, câte una pentru fiecare sector economic. Un mare „Consiliu Naţional al Corporaţiilor” servea drept supraveghetor al corporaţiilor şi avea puterea să „emită reglementări cu caracter obligatoriu”. Scopul acestui sistem de reglementare era acela ca statul să poată „asigura colaborarea între diferite categorii de producători din fiecare domeniu sau ramură de activitate”. Această colaborare iniţiată de guvern era necesară pentru că „principiul iniţiativei private” este util „numai dacă serveşte interesului naţional” definit de guvern. Căderea fascismului italian Două evenimentele au marcat punctul de cotitură în istoria fascismului italian. Mai întâi, în ianuarie 1933, Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei, Mussolini având acum un aliat puternic. În al doilea rând, în octombrie 1935 Italia invadează Etiopia şi zdrobeşte, în mai puţin de un an, mult inferioara armată etiopiană. Acesta a reprezentat apogeul sistemului fascist din Italia. Mussolini promisese să creeze un imperiu african pe ruinele fostului imperiu roman de altădată. În momentul în care Liga Naţiunilor a condamnat invazia şi a votat impunerea de sancţiuni Italiei, Mussolini a devenit un adevărat erou în ochii poporului italian prin faptul că a avut curajul să stea singur împotriva numeroaselor ţări care au luat atitudine împotriva militarismul italian. Războiul din Etiopia a solicitat însă foarte mult resursele militare şi economice ale Italiei. În acelaşi timp, opoziţia internaţională faţă de invazie l-a făcut pe Mussolini să încheie o alianţă cu Hitler, care deja scosese Germania din Liga Naţiunilor. Este interesant faptul că Hitler şi Mussolini erau în acelaşi timp rivali şi aliaţi. Se părea că Hitler era cel care dicta politica externă a Italiei. Atât Germania cât şi Italia trimiseseră trupe în Spania pentru a-l susţine pe generalul Francisco Franco în lupta acestuia cu forţele comuniste, din timpul Războiului Civil din Spania care a izbucnit în 1936. Trupele italiene au suferit atunci pierderi dramatice, subminând astfel pretenţiile de superioritate pe care Mussolini le formulase cu privire la armata sa. În noiembrie 1936 Mussolini anunţă crearea axei Roma-Berlin, o alianţă militară oficială cu Germania lui Hitler. Această alianţă a reprezentat o mare greşeală politică pentru Mussolini. Fascismul, iniţiat privit ca o metodă de rezolvare a problemelor interne ale Italiei, devenea astfel duşmanul declarat al Marii Britanii, Franţei şi Statelor Unite, precum şi al multor alte ţări democratice şi majorităţii ţărilor comuniste. Prin această alianţă, fascismul italian a devenit în mod fatal legat de planurile şi ambiţiile lui Hitler care urmărea să obţină controlul asupra Europei şi Rusiei. Urmare a pactului cu Hitler, Italia era acum şi mai izolată pe plan internaţional, forţându-l pe Mussolini să adopte un program de autarhie (auto-suficienţă economică, fără comerţ exterior). Pe măsură ce Italia se pregătea de război, comunicatele autorităţilor deveneau tot mai beligerante, iar tonul folosit în adunările de masă tot mai militarist.

8

Mussolini ştia că ţara sa nu e pregătită pentru un război european şi a încercat să-şi folosească influenţa pentru păstrarea păcii în anii de dinaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Când armatele lui Hitler au ocupat Belgia şi Franţa în primăvara lui 1940, Mussolini a abandonat neutralitatea şi a declarat război Franţei şi Marii Britanii. Din acel moment, el a angajat Italia într-un război dramatic împotriva unei alianţe puternice formată din imperiul britanic, Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Forţele armate ale Italiei erau slabe şi nepregătite pentru război, în ciuda pretenţiilor de invincibilitate emise de Mussolini. Armata italiană a înregistrat înfrângeri umilitoare în 1940 şi 1941, iar popularitatea lui Mussolini a început să scadă. În iulie 1943, confruntat cu iminenta înfrângere în faţa Aliaţilor, în ciuda întăririlor trimise de Germania, Marele Consiliu Fascist a acordat un vot de blam împotriva Mussolini, îndepărtându-l de la conducerea Partidului Fascist. Regele a ratificat această decizie, l-a demis pe Mussolini şi l-a arestat. Din acel moment, susţinerea populară faţă de sistemul fascist a început să se risipească, fasciştii rămânând brusc fără sprijinul pe care îl avuseseră anterior. Trupele de comando trimise de Germania l-au salvat pe Mussolini din închisoarea în care era deţinut, Hitler instalându-şi aliatul într-o fantomatică „Republică Socială Italiană” creată în nordul Italiei. Tot acum Hitler îşi forţează protejatul să adopte măsuri antisemite, până atunci Italia fascistă neavând o politică în domeniu aşa cum avea Germania nazistă. Măsurile antisemite sunt însă de scurtă durată, ele încetând odată cu căderea respectivei „Republici” în mâinile Aliaţilor. Din noua postură, Mussolini şi cei loiali lui au organizat represiuni armate împotriva luptătorilor anti-fascişti (în majoritate comunişti) care acţionau potrivit planurilor Aliaţilor. În aprilie 1945, pe când încerca să fugă deghizat în Elveţia, Mussolini este prins de partizani şi împuşcat. Cadavrele lui şi ale altor conducători fascişti sunt batjocorite şi spânzurate cu capul în jos într-o piaţă publică. Semnificaţie Ridicarea şi căderea fascismului italian a arătat câteva caracteristici generale ale fascismului. Mai întâi, fascismul italian a fost clădit pe baza unei crize sociale profunde care subminase legitimitatea sistemului politic al momentului. Mulţi europeni au susţinut fascismul în anii 1930 datorită percepţiei generalizate că sistemul parlamentar de guvernare este corupt şi ineficient. A fost relativ uşor pentru italieni să susţină planurile lui Mussolini de creare a unui nou tip de stat, care să transforme ţara într-o mare putere şi să readucă Italiei gloria Imperiului Roman şi a Renaşterii. În al doilea rând, fascismul italian a reprezentat o combinaţie specială de elitism şi populism. O elită revoluţionară a impus în ţară un sistem fascist. Pentru a se menţine la putere, mişcarea a fost nevoită să colaboreze cu elitele conservatoare ale ţării: burghezia (proprietarii de companii), armata, monarhia, Biserica şi autorităţile statului. În acelaşi timp, mişcarea fascistă a făcut eforturi susţinute pentru a genera un entuziasm popular autentic şi pentru a revoluţiona viaţa italienilor. În al treilea rând, fascismul a reprezentat o formă carismatică de politică care se baza pe capacităţile extraordinare ale partidului şi ale conducătorul său. Principalul instrument pentru transformarea ţării într-un stat fascist şi pentru crearea omului nou fascist nu au fost teroarea sau cenzura. A fost vorba de o extraordinară putere de convingere, de persuasiune a mulţimilor în jurul unei idei. În acest sens, fascismul a fost o încercare de combatere a urbanizării, a luptei de clasă şi a altor probleme ale societăţii moderne.

9

În al patrulea rând, ideologia fascistă afirma că renaşterea naţională necesită o permanentă revoluţie – o schimbare constantă a vieţii sociale şi politice. Pentru a susţine sentimentul de reînnoire continuă, fascismul italian a căzut în plasa propriului militarism, ajungând să urmărească scopuri de politică externă exagerate. Această politică a condus la epuizarea rapidă a resurselor materiale şi morale ale ţării. În final, tragedia cauzată de aventurile militare internaţionale, în care Mussolini a antrenat ţara, i-a făcut pe italieni să nu mai creadă în idealurile de reînnoire naţională propuse de fascişti. Războiul şi, odată cu el, moartea, distrugerea şi mizeria au dat lovitura de graţie sistemului fascist. Mulţimile, care cândva îl ajutaseră pe Mussolini să se menţină la putere, aveau acum în faţă rezultatul dramatic al politicilor acestuia. Fascismul după al doilea război mondial Lumea a legat ideea de fascism de distrugerile cauzate de război, respingând astfel orice sistem sau ideologie cât de cât asemănătoare. Fascismul s-a dovedit însă a fi flexibil, apărând în scurt timp mişcări noi care promovau o ideologie adaptată la noul mediu politic. O parte din susţinerea pentru fascism a continuat să vină de la cei dezamăgiţi de înfrângerea puterilor Axei. În plus, după 1945 a apărut o nouă generaţie de naţionalişti care au sperat să reconstruiască mişcarea fascistă, văzând în aceasta o formă de luptă împotriva liberalismului decadent. În timpul Războiului Rece, în care Statele Unite şi Uniunea Sovietică au urmărit dominaţia mondială, noile eforturi fasciste s-au concentrat pe lupta împotriva comunismului, inamicul tradiţional al fasciştilor. După 1945 fascismul s-a extins şi în alte ţări, în special în Statele Unite. În unele ţări, grupările fasciste au încercat să construiască o nouă mişcare fascistă bazată pe anumite laitmotive istorice, cum ar fi combaterea imigraţiei, preocupările ecologice şi Războiul Rece. Alături de schimbarea de ideologie, fasciştii au adoptat instrumente noi, cum ar fi promovarea ideilor lor prin muzică şi cu ajutorul Internetului. Unele grupări fasciste au renunţat la folosirea de grupuri paramilitare în favoarea unei campanii pentru restabilirea adevăratei identităţi culturale a Europei. Noile strategii fasciste Una dintre cele mai multe importante strategii fasciste noi este formarea de grupuscule alcătuite din persoane dedicate ideilor fasciste. După 1945, fasciştii din vestul Europei şi din Statele Unite s-au organizat într-o multitudine de grupuri mici, cu membri mergând de la câteva sute la numai câţiva. În multe cazuri aceeaşi persoană este înscrisă simultan în mai multe grupări. Aceste grupări rămân ineficiente din cauză că nu reuşesc să obţină sprijinul popular. Trecerea la politica electorală Pe lângă organizarea în grupuri mici, unii fascişti încearcă să participe la alegerile democratice. Spre deosebire de primele mişcări fasciste, noile partide fasciste nu au nici o ramură militară pentru combaterea opozanţilor. Ideile promovate în campaniile electorale sunt ameninţarea comunismului, infracţionalitatea, concurenţa economică mondială, globalizarea, pierderea identităţii culturale cauzată de imigraţia în masă şi nevoia unui conducător puternic, care să confere naţiunii o direcţie.

10

În Italia, de exemplu, noul fascism cvasi-democratic a apărut încă din 1946, prin formarea Mişcării Sociale Italiene (MSI), care dorea păstrarea idealurilor fasciste. La mijlocul anilor 1990, MSI şi-a sporit semnificativ sprijinul popular în momentul în care a renunţat la ţelurile fascismului istoric şi şi-a schimbat numele în Alianţa Naţională (Alleanza Nazionale - AN). Deşi acum AN se aşează alături de alte partide de dreapta, programul său politic încă păstrează anumite elemente de sorginte fascistă. În anii 1990, unele partide de orientare fascistă au reuşit să dobândească o susţinere electorală semnificativă: Republicanii din Germania, Frontul Naţional din Franţa, Mişcarea Libertăţii din Austria şi Blocul Flamand din Belgia. Aceste grupări au unele elemente de origine fascistă, însă resping radicalismul revoluţionar al fascismului autentic. Accentul pe schimbarea culturală După al doilea război mondial, unele mişcări fasciste au renunţat la scopul de a răsturna guvernele democratice, militând în schimb pentru o transformare culturală generală. Aceste mişcări speră că o transformare culturală va crea condiţiile necesare pentru realizarea unei schimbări politice. Această formă de fascism a jucat un rol important în faza de formare a Noii Drepte. În anii 1960 şi 1970, intelectualii Noii Drepte criticau atât politica democrată liberală, cât şi comunistul, arătând că societăţile trebuie organizate în baza identităţii etnice. Spre deosebire de primele mişcări fasciste, agenda Noii Drepte nu include organizaţii paramilitare, uniforme sau un lider carismatic. Ca rezultat al accentului pus pe cultură şi etnicitate, Noua Dreaptă arată că este importantă menţinerea diversităţii culturale în lume. Promovând conservarea culturilor etnice, Noua Dreaptă se opune amestecului de culturi care a început să aibă loc deja în Statele Unite, Canada şi Europa de vest. Ca urmare, teoreticienii Noii Drepte se pronunţă împotriva unei culturi globale, a globalizării, precum şi a tuturor factorilor care duc la pierderea identităţii rasiale. Aceşti teoreticieni argumentează că cei care se opun „rasismului” doresc de fapt distrugerea identităţii rasiale, promovând astfel ura rasială. Unii cercetători şi istorici consideră că acest „diferenţialism” ar fi o formă mascată de fascism. Începând cu anii 1980, intelectualii Noii Drepte s-a depărtat de viziunea fascistă asupra unei noi ere istorice. Totuşi, ideile care alcătuiesc baza mişcării denumite generic Noua Dreaptă continuă să exercite o influenţă considerabilă. Un exemplu este A Treia Poziţie – teoreticienii care resping capitalismul şi comunismul, încercând să identifice o „a treia cale” bazată pe un naţionalism revoluţionar. Încercări de construire a unei mişcări mondiale După al doilea război mondial, fasciştii au reformulat ideologia fascistă în scopul creării unei mişcări fasciste internaţionale. Noua Dreaptă şi A Treia Poziţie din Europa condamnă amestecul cultural şi etnic şi încearcă să unifice forţele fasciste din Marea Britanie, Danemarca, Franţa, Italia şi din alte ţări, în baza unei viziuni comune despre o Europă renăscută. Deşi se pare că fascismul nu are şanse reale de a reveni la influenţa pe care a avut-o în trecut, această mişcare rămâne totuşi o componentă a multor democraţii.

11