Nichifor Crainic Monografie Rezumat - Parvanescu Geta Marcela

NICHIFOR CRAINIC – MONOGRAFIE (REZUMAT) N. Crainic şi-a urmat destinul, purtând amprenta educaţiei primite în modesta familie de „truditori ai pământului”, ce a trăit într-o comunitate, în care coabitau sentimente religioase şi anumite practici magice într-un spaţiu matricial –configurat ca sat individualizat, ce-şi câştigă dreptul la neuitare, prin înălţarea unei personalităţi spre lumina cunoaşterii. Şi-au pus apoi pecetea anii de şcoală, o dată cu sosirea la Bulbucata a învăţătorului Constantin Spâneşteanu, a cărui ţinută impozantă „impunea respect”. Învăţătorul a adus un suflu nou – prin modul în care elevilor li se transmiteau cunoştinţele (îmbinând utilul cu plăcutul) şi în care un rol important le reveneau educaţiei elevilor şi eforturilor de a schimba mentalitatea din zona rusticului. Viitorul N. Crainic a urmat (pentru a respecta dorinţa tatălui său – Nedelea Dobre) studiile de teologie de la Seminarul Teologic Central. În cadrul Seminarului, tânărului venit din orizontalitatea şesurilor - aparţinând profanului - cuprinsă în tiparul impus de tatăl său (ca determinaţie imuabilă) i se deschidea o altă perspectivă, a verticalităţii, a sacrului (simbolizat – în spirit eliadesc – de templu), care solicita o disciplină mai rigidă. În aceste condiţii, se diminua influenţa „religiosului” (determinaţie modificabilă) cu sensul oferit de Nedelea Dobre, necunoscător de rugăciuni „stereotipe”, dar arătând afinitate faţă de rugăciuni libere, „mentale”, în care selectarea termenilor este privilegiul exclusiv al rostitorului. Parte integrantă a societăţii patriarhale, crescut în spiritul tradiţiei cu „legile” ei nescrise, deţine

o anumită „filosofie” a vieţii, ceea ce aparţine rasei

(deteminaţie imuabilă) sau „fatalitate naturală”, cum o considera N. Crainic, în eseul Rasă şi religiune. . Crainic era nemulţumit de faptul că nu a prea avut parte de „personalităţi” la disciplinele teologice (un prim segment al „instrucţiei intelectuale”). Preoţii Iordăchescu şi Ionescu, profesorul C. Popescu, doctor în teologie la Cernăuţi,

nu reprezentau - în opinia sa - nume demne de reţinut. În schimb, Iuliu Scriban (ca profesor, nu în calitate de director al Seminarului), este descris în termeni elogioşi. Sosit din străinătate, profesorul de morală, aderent al mişcării de înnoire promovate de N. Iorga, înţelegea să revoluţioneze sistemul de predare, prin a solicita elevilor să înveţe exclusiv după notiţele de la orele de curs. Mai bine reprezentată i s-a părut latura laică (cel de-al doilea segment aparţinând „instrucţiei intelectuale”). Printre profesorii cei mai apreciaţi se numărau: Ştefan Pop, N. Cartojan (limba română); Ioan Roman (fizică şi chimie); G. Nichifor şi V. Vâlcovici (matematică şi cosmografie); „spaima spaimelor” - G. Gorciu (geografie). Un loc important în pregătirea seminariştilor îl deţinea ritualul liturgic. Dintre slujbe, Crainic agrea vecernia, având o dispunere intermediară, în raport cu educaţia religioasă şi cu ritualul liturgic.Ţinea doar o jumătate de oră şi se desfăşura la apusul soarelui, când resimţea fiorii unei armonii universale, menite să conducă la o înălţare spirituală individuală. Vecerniei îi revenea astfel un dublu rol: slujbă religioasă (într-un cadru general) şi „lucrare de adâncire” a vieţii religioase (pe plan individual), anticipând revelarea misticii în spaţiul vienez. Dacă perioada seminaristă nu a fost menită pregătirii viitorului preot, aşa cum îşi dorea Nedelea Dobre, în schimb, a oferit prilej deschiderii drumului, în atmosfera naţionalismului de sorginte iorghistă, pentru poetul şi publicistul de mai târziu. Seminaristul Ion Dobre a dovedit preocupări pentru publicistica vremii, un loc important ocupându-l revista Sămănătorul şi ziarul Neamul românesc. Cele două publicaţii au avut o influenţă semnificativă asupra formării ideologiei de mai târziu a lui N. Crainic. El a recunoscut că paginile publicaţiilor îl atrăgeau, dată fiind influenţa lui Iorga, idolul tineretului de atunci. În anul 1906, a avut loc debutul viitorului poet, N. Crainic, autor al poeziei La horă, care a apărut în paginile revistei şcolare Spre lumină, editată de Liceul 2

Naţional din Iaşi. Regimul sever impus de Iuliu Scriban1, directorul de la Seminarul Central, l-a determinat să recurgă la pseudonim2. Protejat de aceste pseudonime, a publicat în revistele: Ramuri (Craiova), Junimea (RâmnicuVâlcea), Luceafărul (Sibiu), Sămănătorul (Bucureşti) şi

în ziarul Neamul

românesc (Bucureşti). Perioada studiilor teologice înregistrează - în aprecierea noastră – ascensiunea, în triplă segmentare temporală, către mistică. Într-o primă etapă (seminaristă) ,,a luptei contrariilor”, e prematur ca fiul lui Nedelea Dobre să-şi contureze, limpede, o părere ,,teologică” asupra dogmelor, deocamdată, captiv al „opiniilor” filosofico-populare, dobândite în familie. Studiile în cadrul Seminarului Teologic le-a finalizat 3 în 1912, an în care s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, participând la cursuri şi la seminarii, atât din sfera teologicului, cât şi a laicului. În afara preocupării pentru studiu, o altă constantă a pregătirii teologice a fost reprezentată de activitatea publicistică. În calitate de student, N. Crainic a colaborat la: Revista ortodoxă, Lumina nouă, Căminul nostru - ce apăreau în Bucureşti; Viaţa literară, Ramuri - din Craiova; Cosânzeana - din Orăştie; Revista politică şi literară - din Blaj; Luceafărul - din Sibiu, într-un repertoriu general al spaţialităţii româneşti valorizată ca paradis, în condiţiile unei trăiri mistice - ţelul suprem al credinţei. Ţinând cont de evoluţia către mistică, am putea să apreciem că primii doi ani de studenţie se înscriu în a doua etapă - marcată de ,,crize dogmatice” -perioadă în care nu observa legătura dintre principiile dogmatice, după cum avea să mărturisească mai târziu. Totodată, recunoaşte că a avut crize de 1

„[...] prea cuvioşia sa e, fără să vrea şi fără să ştie, naşul lui Nichifor Crainic”. (Id.ibid. p. 73) Ion Dobre a avut mai multe pseudonime: Victor Raţiu – 1908; D. Crainic – 1909; D. I. Crainic - 1910; D. I. Nichifor - 1910; N. Crainic - 1910; Nichifor Crainic. Aceste pseudonime sunt menţionate [în] Nichifor Crainic, Ţara de peste veac, Poezii antume (1916-1944), Ediţie îngrijită şi notă bio-bibliografică de Ioana Cracă, Editura Eminescu, 1997, p. 271. 3 Crainic a obţinut media generală: 8,00 – la studiu - şi media generală: 9,86 - la purtare - fiind clasificat al optulea, dintre cei 39 de candidaţi. (Diploma de Absolvirea Seminariului Central din Bucureşti, Nr. 606, „Dată în Bucureşti, la anul 1912, luna Noembre, ziua 23”, în baza raportului „[...] Direcţiunii Seminarului Central din Bucureşti cu Nr.417 din 3 noembre, anul 1912”; Directorul Seminariului - Iuliu Scriban) (Muzeul Literaturii Române - Bucureşti) 2

3

îndoială, ceea ce

putea duce la pierderea credinţei, iar prezenţa crizelor

dogmatice era prielnică apariţiei ereziilor1. „Crizele dogmatice” - rezultantă a confruntărilor pe plan spiritual - se vor stinge în cea de-a III-a etapă şi anume aceea a „filosofiei creştine” (naţionalistă). Este vorba despre anii al III-lea şi al IV-lea de studii, când l-a avut ca profesor pe Ioan (Irineu) Mihălcescu, prezenţă binevenită fie în asemenea momente de nelinişte metafizică, din perioada studiilor teologice, fie, mai târziu, când N. Crainic urma să fie numit profesor la Cernăuţi. Irineu Mihălcescu îl iniţiase în Dogmatică şi în Apologetică, dar nu şi în Mistică, pe care susţine că a descoperit-o dincolo de arealul ortodoxist - în plin spaţiu vienez. Plecarea în Viena, la îndemnurile viitorului bun prieten al său, L. Blaga, era binevenită, îndeosebi în urma eşecului2 pe plan familial şi a neînţelegerilor3 cu noul director al Daciei.4 Perioada vieneză a studiilor a reprezentat pentru Crainic oaza de cultură şi de linişte sufletească. Din Viena, a trimis primele colaborări pentru Gândirea, a cărei conducere a preluat-o, începând cu 1926. În scrisoarea trimisă în Cluj, lui Blaga şi lui Cezar Petrescu, îşi exprima neîncrederea în modul cum a fost proiectată şi promitea să scoată singur o revistă, la revenirea în ţară. Aflat în Viena, Crainic încerca o nedumerire: nu ştia ce obiecte de studiu ar fi putut alege pentru specializare. Profesorul său preferat, Irineu Mihălcescu,5 îi 1

„Crizele de natură dogmatică prin care am trecut, pot să ducă la erezie şi ele sunt în realitate izvorul marilor erezii ce au frământat creştinismul. (N. Crainic, Zile albe. Zile negre, p. 94) 2 După moartea lui Nedelea Dobre, urma o altă lovitură: divorţul. Crainic l-a considerat răspunzător pentru destrămarea căsniciei pe socrul său, un părinte mult prea autoritar, decis a lua hotărâri, fără a ţine cont de sentimentele fiicei sale, al cărei nume Crainic nu-l menţionează în cartea de Memorii. 3 Busuioceanu şi Crainic au hotărât să părăsească redacţia ziarului Dacia, după moartea lui Vlahuţă. Intraseră în conflict cu Zăvoianu, care îşi „luase aere de director” – cum îl descrie Crainic. Datorită lui Zăvoianu, ziarul ar fi ajuns „dintr-un mare ziar al României celei noi” „o fiţuică şi apoi nimic”. (Nichifor Crainic, Ziele albe. Zile negre, p. 145) 4 Influenţa publicaţiei în epocă este considerată insignifiantă, în articolul „Dacia”, apărut în Lectura pentru toţi, ceea ce contravine aprecierii lui Crainic, din spirit de solidaritate cu Vlahuţă: „Dacia nu s-a putut menţine şi fără să mai aştepte moartea lui Vlahuţă (grav îmbolnăvit între timp), şi-a încheiat existenţa în vara anului următor, fără a lăsa vreo urmă în atmosfera culturală a vremii”. 5 În perioada aceea, N. Crainic nu trăda vreo preocupare pentru o catedră universitară. Voia doar „să se cultive” în vederea viitoarei profesii de publicist (cum i se confesează lui I. Mihălcescu), când acesta îl sfătuieşte să-şi desăvârşească studiile. Mai târziu, puternic ancorat în publicistica atât de râvnită (mult mai mult decât haina preoţească), îi făcea plăcere - cum ne aminteşte Ştefan Baciu - să i se spună „domnule profesor”. (Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 327-352)

4

sugerase Apologetica, în speranţa că N. Crainic va prelua catedra devenită de sine stătătoare în urma scindării catedrei: Dogmatică şi Apologetică. În anul universitar 1920-1921, Crainic s-a înscris la Facultatea de Filosofie. A rămas până în iunie 1922, pentru a-şi încheia stagiul de patru semestre. Dacă spaţiul universitar nu i-a adus prea multe satisfacţii în privinţa cursurilor urmate1 - în compensaţie - biblioteca Universităţii şi-a deschis porţile ca „un prim segment spaţial” pentru ca N. Crainic să găsească Mistica - piatra filosofală necesară devenirii sale - în tomuri care pot fi dispuse pe două paliere, ambele sub semnul misticii: volume despre mistici (Hugo Ball, Die byzantinische Mystik)2 şi volume ale misticilor (Paul Deussen, Istoria generală a filosofiei cu un studiu special al religiilor). Lectura cărţilor din bibliotecă a fost îmbogăţită cu informaţii din volumele găsite în anticariate („al doilea segment spaţial”). Este vorba despre Antologia misticii germane (Die deutsche Fromigkeit) a lui Lehmann, autor şi al Misticii universale (Die Mystik). Privită sub aspectul spiritualităţii, Viena devenea spaţiul necesar formării dimensiunii mistice, parte componentă a personalităţii lui Crainic, identificată mai ales în activitatea de profesor şi în lirica sa. Mistica, sub forma însuşită în Occident, va fi adaptată „spaţiului mumelor” şi nivelului cultural religios, cu o mare diversitate de stratificare, înregistrată cu precădere în cele două segmente esenţiale ale devenirii sale. Este vorba despre tărâmul matrice, unde coabitează ortodoxismul şi păgânismul, ancorate în etnic şi despre zona iniţiatică, destinată bildungsromanului de factură teologică, unde se întâlnesc: ortodoxismul, catolicismul, protestantismul. Descoperirea misticii a deschis o multitudine de perspective, prin ancorarea în perimetrul istorico-religios, sau prin translatare în sfera naţionalului, concept atât de uzitat de către adeptul naţionalismului integral.

1

Nu activitatea coordonată de alţii (profesori universitari) sub forma cursurilor ar fi avut un rol decisiv în „cultivarea” teologului român, ci autodidacticismul. 2 Sunt studiaţi: Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul, Ioan Damaschin.

5

În ceea ce priveşte activitatea de profesor universitar de teologie, Nichifor Crainic a cunoscut două etape. Cea dintâi etapă cuprinde perioada 1926-1931, de apostolat, la Chişinău, unde a ţinut cursul de Literatură religioasă modernă, apoi de Teologie mistică. A doua etapă cuprinde perioada 1932-1944, când a fost profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti, titular la catedra Istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne. A predat apoi cursurile: Dogmatică şi Apologetică; Teologie ascetică şi mistică.

Aceste

cursuri, odată publicate în Gândirea sau reunite în volume, devin eseuri, adresate unor cititori diferiţi sub aspect cultural şi spiritual. Eseurile substituie astfel predicile, pe care ar fi trebuit să le rostească, în calitate de preot, în faţa enoriaşilor (auditoriu). În aceste circumstanţe, cursurilor le-a fost conferit dreptul dublei apartenenţe: la domeniul religios şi la sfera laică În cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, se instituise tradiţia organizării de conferinţe, fiind abordate diferite teme: religioase, culturale, naţionale. Profesorii din cadrul acestei facultăţi au organizat, începând cu anul 1942, un ciclu propriu de conferinţe, în perioada: 5 februarie - 26 martie, la Fundaţia „Dalles”, în fiecare joi după amiază. Seria conferinţelor a fost deschisă de Nichifor Crainic. El a explicat ce se înţelege prin spirit ecumenic, a surprins raportul dintre biserica ortodoxă română şi celelalte biserici ortodoxe, sugerând şi modalităţile prin care s-ar putea realiza o mai bună colaborare între aceste biserici. Un alt pas important în devenirea lui Crainic îl reprezintă alegerea – la 20 mai 1940 - ca membru activ al Academiei Române, în locul lui O. Goga (princeps poetarum), urmând ca în şedinţa solemnă a Academiei Române - din 22 mai 1941 – să rosteasă discursul de recepţie. Elogiul lui Octavian Goga . Elogiul adus lui Goga reprezintă o recunoaştere a statutului de „poetul nostru cel mai demofil”1. Aprecierea îi aparţine „unui discipol” a cărui liră a răsunat la 1

Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Cuvânt înainte de Alexandru Condeescu, Postfaţă de Paul Dugneanu, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p. 162.

6

început în acordurile poeziei lui George Coşbuc şi ale patosului izvorât din poezia lui Goga, „care i-au călăuzit cele dintâi dibuiri poetice”. În răspunsul său1, Lucian Blaga ţine să reliefeze avatarurile lui Nichifor Crainic de a deveni membru titular al Academiei Române. După mai multe „peripeţii”, prietenul său a avut satisfacţia să intre în mod triumfător în Academia Română. N. Crainic a evocat poezia unui mare ardelean, iar discursul, care s-a constituit în răspuns, aparţine tot unui ardelean. Filosoful Blaga a arătat poziţia ortodoxistă adoptată de Crainic în privinţa Gândirii – cei doi prieteni manifestând păreri diferite. Totodată, s-a referit la creaţia poetică a lui Crainic. Dacă, la început, nu se simte prezenţa unui rafinament stilistic al surprinderii cu acuitate a unor idei, mai târziu, lirica sa devine „tot mai lucidă, mai rară, înclinând spre elaborări mai pure şi spre cântecul dens”2. Blaga aprciază că pătrunderea teologiei în cultura românească postbelică va rămâne legată de numele lui Nichifor Crainic. Teologia ortodoxă a devenit „sare” a culturii româneşti, datorită activităţii sale literare susţinute. Lucian Blaga consideră că aceasta este latura cea mai importantă a realizărilor proaspătului academician. Dintre lucrările sale, alege ca titlu de referinţă Nostalgia paradisului. Crainic i-a preţuit cel mai mult pe Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin. Doar cinci ani s-a bucurat Nichifor Crainic de statutul de membru activ al Academiei Române. În şedinţa din 7 iunie 1946, preşedintele Academiei, Andrei Rădulescu, aducea la cunoştinţă adunării că Nichifor Crainic a fost condamnat în lipsă la detenţie pe viaţă. În urma discuţiilor, s-a ajuns la concluzia că „Domnul Nichifor Crainic nu mai poate fi membru al Academiei Române. Prin consecinţă, locul său de membru activ rămâne vacant. Faţă de rezultatul votului, Academia Română a declarat vacant locul de membru activ al lui Nichifor Crainic”3. 1

Elogiul lui O. Goga, Rostit la 22 mai 1941 în Şedinţa Solemnă de Nichifor Crainic cu răspunsul D-lui Lucian Blaga, p. 18-33. 2 Idem, p. 23. 3 Manuscriptum, p. 175.

7

Înainte de 1989, nimeni nu ar fi îndrăznit să solicite reabilitarea academicianului, acuzat, la fel ca mulţi slujitori ai culturii româneşti, de înaltă trădare faţă de ţară. Adevărul, însă, a ieşit până la urmă în lumină, chiar dacă prea târziu pentru omul Nichifor Crainic, supus trecerii timpului, asemenea oricăruia dintre noi, dar nu prea târziu pentru personalitatea: Nichifor Crainic, repusă în sanctuarul adevărului. La propunerea lui Eugen Simion, vicepreşedinte al Academiei Române, Adunarea Generală a Academiei Române, în Sesiunea din 22 noiembrie 1994, avea să-l reconfirme în unanimitate pe Nichifor Crainic în calitate de membru titular al Academiei Române. Deşi a susţinut că dorea să rămână în spaţiul extra-politicului: „Nu mă gândisem niciodată la demnităţi politice, a căror deşertăciune o cunoşteam din experienţa ziaristică şi respinsesem categoric momelile de a mă înscrie într-un partid sau altul”1, totuşi, în 1935, N. Crainic s-a înscris în Liga lui A. C. Cuza, înfiinţată la 4 martie 1923, devenind chiar vicepreşedintele acesteia. Prima solicitare a venit din partea lui Goldiş, numit la Ministerul Cultelor şi Artelor, în perioada Cabinetului Averescu şi ea viza ocuparea funcţiei de secretar general în cadrul acestui minister. Numit (în 1926) Secretar General în cadrul Ministerului Cultelor - după mai multe tergiversări, fiind cunoscută poziţia sa procarlistă - a înfiinţat catedre la Conservator, la Şcolile de arte frumoase; a comandat lui O. Han un bust al lui Eminescu; a organizat funeraliile lui A. Donici. Un alt moment important al ascensiunii lui Crainic în „templul” desacralizat al politicii l-a constituit alegerea ca deputat2 independent, pe listele P.N.Ţ, la sugestia lui Iuliu Maniu3, ce a găsit de cuviinţă ca în parlamentul democraţiei să invite şi câţiva ziarişti independenţi, care „au dat un 1

Id. ibid. În anul 1929, N. Crainic a participat la alegerile parţiale, pentru judeţul Vlaşca, având ca adversar un liberal: D. Iuca. (Nichifor Crainic, op.cit., p. 209) 3 La 8 noiembrie 1928, Regenţa, pentru a rezolva criza de guvern, i-a cerut lui Maniu să formeze noul guvern, fără a-i pune vreo condiţie. Guvernul prezidat de Iuliu Maniu a depus jurământul la 10 noiembrie 1928. Tot atunci, s-a anunţat dizolvarea Parlamentului şi organizarea alegerilor parlamentare la 12 decembrie (Alegerea Deputaţilor) şi la 15-19 decembrie (pentru Senat). I. Maniu îi fixase candidatura lui Crainic pentru judeţul Neamţ ca deputat independent. 2

8

concurs de presă” partidului său. În 1940, Ion Gigurtu a primit din partea Regelui Carol al II-lea misiunea de a forma noul guvern, tocmai datorită încrederii1 de care se bucura în cercurile germane. În perioada Guvernului Ion Gigurtu (4 iulie - 5 septembrie 1940) s-a înregistrat într-adevăr promisa apropiere de Germania, cu speranţa că atât Germania cât şi Italia se vor opune revendicărilor teritoriale ale Ungariei şi-i vor sprijini pe români. Pentru a câştiga încrederea Germaniei şi a Italiei, în guvernul Gigurtu şi-au găsit loc oameni care agreau cele două state şi erau agreaţi de acestea. În fruntea Ministerului Afacerilor Străine era numit Mihail Manoilescu2, iar Ministrul Propagandei Naţionale era Nichifor Crainic, ale cărui atitudini pro mussoliniene şi hitleriste erau binecunoscute. El a urmărit cu atenţie viaţa politică a Germaniei, cu precădere perioada preluării puterii de către Adolf Hitler, aflat în fruntea Partidului Naţional Socialist3 şi a ţinut să fie oglindită în paginile ziarului Calendarul. Crainic şi-a exprimat încrederea în „steaua marelui Reich german”, pentru că era convins că misiunea Europei în civilizarea omenirii nu s-a încheiat, rolul Germaniei impunându-se mai mult ca oricând. Conştiinţa obligaţiei de a fi garantul Europei în faţa Providenţei, precum şi orgoliul uşor de înţeles al unei mari naţiuni justificau doctrina superiorităţii rasei germane. Susţinerea lui Hitler în articole, care purtau titluri sugestive - Germania, ceasornicul Europei; Hitler, braţul Europei; Hitler, salvatorul Europei; Hitler, noul atlet al lui Hristos - a constituit un titlu de glorie pentru

Crainic.

Asemenea articole au fost realizate în perioada premergătoare victoriei naţionalsocialismului şi afirmării „preponderenţei germane în Europa”. Tot atunci a 1

„Eram apreciat de rege […] am putut cu ocazia contactului ce l-am avut cu conducătorii Germaniei să capăt încrederea lor şi să fiu apreciat. Toate acestea au determinat pe rege să-mi propună să formez noul guvern, având convingerea că voi putea schimba politica internă şi externă a României, deci voi realiza apropierea de Germania fascistă mai bine decât altul, fapt ce a fost realizat”. (Apud Marin Nedelea, Prim-miniştrii României Mari, p. 174) 2 Manoilescu, la fel ca Nichifor Crainic, îi privea pe Mussolini şi Hitler, ca pe nişte „supraoameni” (în spiritul lui Nietzsche). 3 În articolul Problema cea mai grea şi omul ei, apărută în Calendarul, An II, Nr. 285, Joi 2 februarie 1933, p. 1, Crainic îşi exprima satisfacţia pentru victoria lui Hitler şi a Partidului Naţional Socialist: „Astăzi, în fruntea Germaniei tumultuoase stă guvernul naţional-socialiştilor şi al naţionalilor germani, guvernul libertăţii şi al onoarei [...] Adolf Hitler a ajuns în sfârşit cancelarul Reichului”.

9

avut ocazia să-l cunoască pe „veneratul” preşedinte al Asociaţiei germanoromâne, Excelenţa sa, Friederich Werner Graf von der Schulemburg, ministrul Germaniei în Bucureşti. După venirea Führerului la guvern, Nichifor Crainic scria, în aprilie 1933, că declaraţia de război împotriva marxismului făcută de Hitler constituia „cel mai mare cuvânt ce s-a rostit în Europa contimporană”1. Alteori, Crainic nu a recunoscut că este susţinătorul sau măcar simpatizantul hitlerismului. În Memorii, vol. II, a urmărit chiar să demonstreze superioritatea fascismului asupra hitlerismului2. S-a debarasat astfel de emblematicul hitlerism pe care - susţine în Calendarul3 - îl folosesc „duşmanii pentru a numi naţionalismul”4. După ce în Consiliul de Coroană convocat în noaptea de 30 august 1940 s-a numărat printre aceia care au susţinut5 arbitrajul Germaniei hitleriste şi al Italiei fasciste, Crainic s-a retras din guvern. El a căutat să se disculpe şi a pretins că hotărârea a luat-o, fără a fi în posesia tuturor informaţiilor deţinute de unii membri ai guvernului şi de rege6. Dacă în perioada regenţei, despre Carol al II-lea, Crainic a scris în termeni elogioşi, în paginile publicaţiilor: Calendarul, Gândirea, după abdicarea lui Carol al II-lea, Crainic a renunţat la atitudinea curtenitoare, devenind revoltatul pentru detenţia suferită şi pentru umilinţele la care pretindea că ar fi fost supus. În schimb, elogiile au fost orientate către viitorul mareşal Antonescu7, venerat 1

Nichifor Crainic, România în Europa nouă – Conferinţă rostită în cadrul Reuniunii Europene de la Weimar, 27 noiembrie 1943 – [în] Gândirea, Anul XXIII, Nr.3, martie, 1944, p. 122. 2 „Fascismul era catolic, hitlerismul anticreştin; fascismul pentru dreptul roman, hitlerismul împotriva dreptului roman, hitlerismul antisemit, fascismul indiferent la problema evreiască”. (Nichifor Crainic, Memorii. Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, Muzeul Literaturii Române, Editura „Orfeu”, Bucureşti, [f.a.], p. 199. 3 „Noua poreclă s-a ivit o dată cu marea revoluţie naţionalistă a lui Adolf Hitler. Era de rigoare deci ca naţionalismul român să devină în vârful peniţei duşmanilor săi – hitlerism”. (Calendarul, An II, Nr. 371, joi, 18 mai 1933, p. 1) 4 Naţionalismul „integral” – cum îl consideră Z. Ornea – ar trebui să fie unul de import, preluat din spaţiul german „unde partidele naţionaliste sunt superioare celor marxiste, anticreştine, iar guvernul este preocupat în primul rând să restabilească unitatea spirituală a poporului sub semnul creştinismului ca bază morală şi a familiei ca bază a poporului şi a statului”. (Articolul În Germania şi la noi, apărut [în] Calendarul, An II, Nr. 287, Sâmbătă, 4 februarie 1933, p. 1) 5 Douăzeci şi unu dintre cei prezenţi la Consiliul de Coroană s-au pronunţat pentru arbitraj. 6 „Cei care, cu o rea credinţă cinică ne-au acuzat că am vândut Ardealul de Nord hitleriştilor şi fasciştilor, se fac că nu ştiu ce s-a discutat la ultimul Consiliu de Coroană. Nimeni nu ne-a pus chestiunea sfâşierii Ardealului în două. S-a pus o singură chestiune: acceptăm sau nu acceptăm Arbitrajul Axei. Atât”. (N. Crainic, op.cit., 318) 7 În şedinţa din 7 septembrie 1940, Antonescu îşi arogă dreptul de a fi unicul „eliberator”, trecând sub tăcere întâlnirea cu Iuliu Maniu la Ploieşti, tratativele cu C. I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Horia Sima în perioada 2-4 septembrie, prin intermediul lui Mihai Antonescu. Se adaugă manifestaţiile organizate în Bucureşti, încă din

10

în concepţia lui Crainic1 - de popor ca un erou naţional. A fost numit2 preşedinte al Radiodifuziunii, dar în scurt timp şi-a prezentat demisia – neacceptată 3 însă de Ion Antonescu. A fost numit apoi Ministrul Propagandei Naţionale4 (în perioada: 1 aprilie 1941 – 26 mai 1941), după ce fusese Ministru Secretar de Stat cu Propaganda (în perioada 27 ianuarie 1941 – 1 aprilie 1941), într-un guvern constituit în mare parte din legionari5, aflaţi (după semnarea actului de abdicare de către Carol al II-lea) în aparentă concordie6 cu generalul Antonescu. Acceptând provocarea politicului, N. Crainic şi-a asumat inerentele frângeri de aripi, iar în cascada căderilor a înregistrat, apoteotic, amploarea prăbuşirii în barbaria închisorilor comuniste. În legătură cu perioada în care Crainic a suferit detenţia, s-a spus şi s-a scris mult, uneori sub sceptrul adevărului, alteori mai puţin, iar alteori - deloc. Noi ne străduim să adoptăm o poziţie neutră, ca în toate aspectele care îl vizează pe Crainic, fără a avea pretenţia că este înlăturată orice notă de subiectivism - parte componentă a dimineaţa zilei de 4 septembrie 1940. Nu omite, în acelaşi timp, reproşul adresat lui Crainic şi lui Mihai Antonescu pentru faptul că nu i-au fost alături: „Zece ani s-a zbătut această ţară cu o problemă care nu era rezolvată: puterea Regelui, pe care eu am dat-o jos fără să am pe nimeni în spate. Nici pe dl. Crainic, nici chiar pe dl. Mihai Antonescu”. (Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, vol. I, sept. - dec. 1940, Bucureşti, 1997, Arhivele Naţionale ale României, Ediţie de Documente întocmită de: Marcel Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, p. 7) 1 Procarlistul de altădată a devenit anticarlistul, care nu-şi putea ascunde satisfacţia la detronarea lui Carol al IIlea. Antonescu este acum prezentat în termeni de odă: „Braţele oţelite de voinţa unui general, care a zgâlţâit tronul ca pe un pom de toamnă în care ar fi rămas un singur fruct răscopt”. (Apud D. Micu, op cit., p. 263) 2 Când generalul Antonescu şi-a format cabinetul (14 septembrie 1940 - 24 ianuarie 1941), i-a chemat pe foştii miniştri să le mulţumească. Pe D. Caracostea şi pe N. Crainic i-a invitat într-o altă cameră. Exprimându-şi regretul că nu a putut să-i menţină în cabinet, a insistat ca D. Caracostea să primească direcţia Fundaţiilor Regale, iar Crainic să accepte preşedinţia Radiodifuziunii. (N. Crainic, op.cit., p. 328) 3 La scurtă vreme, şi-a prezentat demisia, datorită imixtiunilor legionare: „La Radiodifuziune [...] am alcătuit un program vorbit, pe care îl socoteam destul de chibzuit. El mi-a fost dat peste cap de legionari [...]. Dar într-o astfel de atmosferă nu puteam lucra la Radiodifuziune. M-am dus de câteva ori la general, prezentându-mi demisia. El persista să rămân mai departe, nădăjduind că totul se va linişti”. (N. Crainic, op.cit., p. 329) 4 „Îndată ce legionarii au fost înfrânţi şi reflectoarele uriaşe tot mai spintecau bezna nopţilor de iarnă cu spetezele lor de lumină cercetătoare, Ion Antonescu a căutat să-şi formeze un nou guvern”. La 27 ianuarie 1941, N. Crainic a fost chemat la Preşedinţie, fără să i se comunice motivul. Doar când toţi cei prezenţi au fost invitaţi în cabinetul generalului, N. Crainic a înţeles despre ce este vorba. După depunerea jurământului i s-a comunicat că este ministrul la Propaganda Naţională. „Astfel s-a format guvernul de atunci”. (N. Crainic, op.cit., p. 333). Deşi a depus jurământul în 27 ianuarie 1941, Nichifor Crainic este numit Ministru al Propagandei Naţionale numai începând cu 1 aprilie 1941 – precizare pe care nu o face în Zile albe. Zile negre. 5 Liberalii şi ţărăniştii au fost solicitaţi din nou să colaboreze la formarea noului guvern. Fiindcă aceştia „ar fi refuzat”, Ion Antonescu a găsit soluţia unui guvern militar. (N. Crainic, op.cit., p. 333) 6 „De la început, mariajul dintre Antonescu şi legionari s-a dovedit a nu fi tocmai bazat pe armonie. Partenerii, suspectându-se, se pândeau reciproc. Fiecare dorea înlăturarea celuilalt şi preluarea puterii”. (Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ediţie revăzută, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 335)

11

fiinţei umane. Dacă urmărim romanul vieţii lui Nichifor Crainic, constatăm că înregistrează înălţări şi căderi. Prima dată această cădere a luat forma arestării, în perioada 31 decembrie 1933 – 6 aprilie 1934, fiind închis la Jilava, sub acuzaţia că, împreună cu generalul Zizi Cantacuzino, ar fi autorii morali ai asasinării lui I. G. Duca (29 decembrie 1933), în urma dizolvării Gărzii de Fier. Cea de-a doua cădere a cunoscut trei etape, în funcţie de locurile unde a fost deţinut. După denunţ, a fost depus în subsolul Ministerului, în celula numărul doi; după încheierea anchetei de la Interne, a fost dus la Văcăreşti; fără a fi judecat, a fost mutat la Aiud, unde a rămas până în 1962 – fără sentinţă judecătorească. Nemulţumit1 pentru activitatea de informatori a unor deţinuţi, nu a mărturisit niciodată, că, la rândul său, pentru aceeaşi „gamelă cu zeamă” a acceptat rolul de informator – după cum aflăm din mărturiile părintelui Zosim Oancea (Închisorile unui preot comunist), sau cele aparţinând lui Teohar Mihadaş (Pe muntele Ebal). În martie 1962, când N. Crainic a părăsit închisoarea din Aiud, în urma transferului2 în Bucureşti, Alexandru Drăghici3 i-a cerut să scrie o istorie4 a mişcării legionare. Manuscrisul5 - redactat doar în câteva săptămâni - i-a fost reţinut la eliberare. După aproape zece ani, manuscrisul semnat de Crainic avea să cunoască lumina tiparului, dar într-o formă plagiată. Autorul, al cărui nume „s-a volatilizat” - cum observă cu amărăciune6 Crainic - a constatat, cu stupoare, că „mai tot” ce cuprindea propriul manuscris, se regăseşte în lucrarea

1

„Între informatorii căpitanului era unul, un primitiv iresponsabil, ciung, dar puternic”. (Nichifor Crainic, Memorii, vol.II, p. 155) 2 După o lună, Crainic a părăsit definitiv detenţia. Biletul de eliberare a fost înregistrat cu numărul 361/24.04.1962 al Consiliului de Stat al R.S.R. 3 A făcut parte din guvernul Ion Gh. Maurer, în perioada 21 martie 1961-17 martie 1965. A fost Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne, prin schimbarea lui Teoharie Georgescu. 4 N. Crainic îşi aminteşte că, în anii ’60, Alexandru Drăghici l-a chemat în cabinetul său, pentru a-i aduce la cunoştinţă că, în curând, va fi eliberat şi pentru a-i cere să prezinte „în lumina ei adevărată” mişcarea legionară. 5 În discuţiile cu Ov. S. Crohmălniceanu, N. Crainc nu face nici o referire la titlul manuscrisului: Cuibarul ucigaşilor - care este precizat în Manuscriptum, p. 422. 6 Ov. S. Crohmălniceanu, O seară cu Nichifor Crainic şi vin israelian [în] România literară, Anul XXVI, Nr.18, 12-18 mai 1993, p. 15.

12

„Garda de Fier, organizaţie teroristă de tip fascist” - purtând semnăturile7: Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu. După mai bine de 20 de ani, a fost reluat de către Curtea Supremă de Justiţie - la propunerea Procuraturii Generale - „Procesul scriitorilor şi ziariştilor români”, desfăşurat în 1945 la aşa zisul Tribunal al Poporului. În proces au fost implicaţi 14 scriitori şi ziarişti: Stelian Popescu - Universul, Nichifor Crainic - Gândirea şi Calendarul, Grigore Manoilescu - Buna Vestire, Pamfil Şeicaru - Curentul, Radu Gyr, Ilie Rădulescu şi Ilie Popescu-Prundeni Porunca Vremii, N. Hodoş - Ţara noastră, Romulus Şeişanu - Universul, Pan M. Vizirescu. După mai multe termene procedurale şi dezbateri, Curtea Supremă a admis recursul de anulare a procedurii generale şi la 8 mai 1995 a pronunţat Hotărârea de achitare cu restituirea averilor confiscate scriitorilor şi ziariştilor condamnaţi de comunişti. Însă nu mai rămăsese decât un supravieţuitor: scriitorul Pan M. Vizirescu. Referindu-se la acest proces al scriitorilor şi al ziariştilor români, la 4 iulie 1996, în cadrul Asociaţiei de istorie comparativă a instituţiilor şi dreptului, Pan M. Vizirescu a înfierat acuzaţia nedreaptă ce le era adusă tuturor: „crime de război, vinovaţi de dezastrul ţării, crime contra umanităţii şi aservirea ţării Germaniei hitleriste şi fascismului”1. Pan M. Vizirescu a considerat că evocarea acestei drame a culturii româneşti este o datorie sfântă în amintirea victimelor ei, despre care nimeni nu mai pomeneşte” 2. După eliberarea din calvarul închisorilor comuniste, Crainic a mai supravieţuit zece ani. La înmormântare, ultimele cuvinte au fost rostite de Radu Gyr: „Fii spic de grâu, ca grâul pe care l-ai slăvit în stihuri şi pâine fii, ca pâinea sfântă pe care ai cântat-o !”3 7

Din Manuscriptum aflăm că manuscrisul nu a fost publicat niciodată, dar a fost plagiat de către „doi oficiali ai vremii” ( Manuscriptum, 1-4/1995 (98-101), Anul XXVI, Revistă trimestrială editată de Ministerul Culturii şi Muzeul Literaturii Române, Director fondator D. Panaitescu-Perpessicius, p. 422) - fără a fi precizate numele celor doi plagiatori. 1 Apud Pan. M. Vizirescu, Procesul scriitorilor şi ziariştilor români sub comunişti [în] Gândirea, Serie nouă, Anul V, Nr.3-4/1996, p. 106 2 Rev. cit., p. 107. 3 Rev.cit., p. 27.

13

Dumitru Micu îl încadrează pe Crainic - în studiul „Gîndirea” şi gîndirismul alături de Vasile Voiculescu, în rândul „tradiţionaliştilor de tendinţă religioasă”; Ov. S. Crohmălniceanu, în Literatura română între cele două războaie mondiale (vol.II), include poezia lui Crainic în „lirica sensibilităţii religioase”; G.Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, îl plasează pe Nichifor Crainic în rândul ortodoxiştilor, identificând ca elemente definitorii ale speciei sale iconografia mistică şi „doctrina miracolului”; în Istoria literaturii române contemporane (vol.I), E. Lovinescu, urmărind evoluţia poeziei lirice se referă la „conversiunea sămănătorismului în tradiţionalism”, exemplificând cu numele poeţilor: Nichifor Crainic şi Ion Pillat. S-ar putea vorbi însă despre un tradiţionalism care nu este o convertire a semănătorismului, ci - după Călinescu - e un stil, „o formulă inventată de poeţi moderni, ieşiţi adesea din şcoala simbolismului”. Totodată, tradiţionalismul reprezintă o tendinţă de autoconservare, „ce se opune unei evoluţii prea rapide, în alte direcţii a poeziei moderne”. Urmând calea1- de la semioză2 la reprezentare - oferită de semiotică, prin trei3 tipuri majore de semne4: iconul (qualisemn), indexul (legisemn – tip) şi simbolul (sinsemn - token), poezia lui Nichifor Crainic înregistrează trecerea - de la stilul marcuin, care „pune accent mai mult pe pământesc şi omenesc” la cel ioanin, „tipul care [...] apasă asupra cerescului şi divinului”, în concepţia lui Blaga5- în aureola misticii, potrivit căreia „pe temeiul chipului lui Dumnezeu, ne ridicăm la asemănarea cu el”6, cu

1

Un real sprijin, în parcurgerea acestui drum, îl constituie taxonomiile propuse de: C. S. Peirce (Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990), respectiv Thomas A. Sebeok. (Semnele: O introducere în semiotică, Traducere din engleză după ediţia a II-a definitivă de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002) 2 Contribuţiile aduse de: Hipocrate, Galen din Pergam, Aristotel sunt doar câteva dintre acelea care demonstrează că, din timpuri îndepărtate, s-a recunoscut existenţa unei conexiuni intrinseci - realizate prin semioză - între corp, minte şi cultură. 3 Există şase tipuri majore de semne: simptomul, semnalul, iconul, indexul, simbolul şi numele. 4 În viziunea despre lume, semnele folosite de oameni constituie un „şablon mediator”. (Thomas A. Sebeok, Semnele: O introducere în semiotică, p. 25) 5 Răspunsul domnului Lucian Blaga [în] Elogiul lui Octavian Goga rostit la 27 mai 1941 în Şedinţă Solemnă de Nichifor Crainic, Academia Română, Discursuri de recepţiune, LXXIX, 1941, p. 26. 6 Nichifor Crainic, Copilărie şi sfinţenie [în] Ortodoxie şi etnocraţie, p. 19.

14

privirea smerită coborâtă asupra icoanei. Prin forţa logosului, poetul profet (poeta vates) comunică „dicteul divin”, în mai multe ipostazieri ale eului liric. O primă ipostază o constituie aedul, identificat în sfera iconului. Adoptând ceea ce Blaga numeşte stilul marcuin, cu accent pe omenesc şi pământesc, N. Crainic transpune într-un registru liric Evanghelia lui Marcu, pe linia didacticismului (comunicarea unor adevăruri-dogme)1 şi a retorismului (persuasiune)2. Cea de-a doua ipostază a eului liric are în vedere conflictul interior – specific poeziilor din perimetrul simbolului, amintind stilul

ioanin3 – care „apasă asupra

cerescului şi divinului”4, în contrast cu teluricul. A treia ipostază a eului liric urmăreşte metamorfozarea, până la smerenie, în poeziile aparţinând indexului, unde regăsim ecouri ale stilulului din Evanghelia lui Luca. Memoriile lui N. Crainic sunt reunite în volumele Zile albe. Zile negre, Pribeag în ţara mea sunt, lucrări care constituie file din existenţa unui om „aşa cum a fost, cum l-au văzut alţii şi proiecţie a propriei imagini. Pe tărâm publicistic, numele lui N. Crainic este alăturat mai ales revistei Gândirea, din anul 1926, publicaţia legându-şi destinul de Nichifor Crainic, deşi acesta susţine că, exceptând primul an şi jumătate, când se afla în Viena, existenţa materială a revistei s-a datorat strădaniei sale. Nichifor Crainic a reprezentat autoritatea cea mai impunătoare a Gândirii, nu atât printr-o colaborare percepută la nivel cantitativ, cât prin ideologia conturată în eseuri5,

1

Scopul Evangheliei a fost acela de a comunica adevărul. Dintre cele patru fiinţe, despre care se vorbeşte în Apocalipsă, prima era asemenea leului. Simbol al dreptăţii, este simbolul puterii materiale şi spirituale: „Şi cele patru fiinţe, având fiecare din ele câte şase aripi, sunt pline de ochi, de jur împrejur şi pe dinlăuntru [...]”, (Apocalipsa, Cap. 4) 2 Scopul scrierii Evangheliei a doua, a lui Marcu, ucenicul lui Petru, este să-i convingă pe creştinii proveniţi din păgâni că Iisus este fiul lui Dumnezeu. 3 În XX, 31, Ioan arată scopul scrierii Evangheliei: „iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţă în numele lui”. Preocupat de adevărul care înalţă, simbolizat prin vultur (Simbolul Evangheliei a patra este vulturul, fiindcă spiritualitatea şi gândirea ce o caracterizează sunt înalte şi sublime, asemeni zborului vulturului), Evanghelistul Ioan preferă să renunţe la prezentarea pildelor, a rugăciunilor sau a subiectelor noi (adevărul, viaţa, statornicia, mărturia). 4 Răspunsul Domnului Lucian Blaga [în] Elogiul lui Octavian Goga rostit la 22 Mai 1941 în Şedinţă Solemnă de Nichifor Crainic, p. 26. 5 Urmărind evoluţia Gândirii în primii zece ani, Crainic a ţinut să reliefeze locul de cinste care i-a revenit eseului, reprezentând în opinia sa „o creaţie a Gândirii”.

15

având ca elemente complementare eseurile semnate de alţi gândirişti6. Primul eseu, Isus în ţara mea, apărut în anul 1923 în Gândirea, a fixat, în calitate de element esenţial al gândirismului, ortodoxia „înrădăcinată puternic în realitatea psihologică a poporului nostru şi străluminată de focul adevărului evanghelic”2. D. Micu susţine3 că apariţia acestui eseu, care deschide seria articolelor de orientare artistică şi ideologică, marchează momentul când N. Crainic a devenit doctrinarul şi

nicidecum anul 1926, când a început să-i apară numele pe

copertă, sau anul 1928 - când a rămas doar el redactor. În eseul Parsifal, publicat în 1924, în Gândirea, ideologul revistei stabilea raportul dintre cultură şi civilizaţie, în termeni spenglerieni. Dacă Occidentul este privit cu un oarecare dispreţ, în schimb, Orientul reprezintă spaţiul matrice, în care s-a dezvoltat ortodoxismul. Definitoriu pentru ideologia Gândirii este eseul Sensul tradiţiei, din 1929. Semul comun îl reprezintă „tradiţionalismul”, transpus în vecinătăţi lingvistice similare. Una dintre acestea este legată de autohtonism, în sensul că se dorea „o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie” 4, fără a exclude factorul cultural, căruia îi revine un rol secundar, autohtonismul, alături de factorul naţional, ortodoxie, factorul politic reprezentând cele patru puncte cardinale din doctrina Gândirii. Alteori, Crainic preferă sintagma tradiţionalism autohton - deţinătorul unei forţe dinamice5 opuse forţei statice, specifice unor popoare cum sunt francezii, în cazul cărora poate fi alăturat atributul de paseist, incompatibil cu tradiţionalismul românesc. În acelaşi eseu, este evidenţiată ideea de continuitate în plan publicistic, în sensul că revista Gândirea continuă, prin conceptul de tradiţionalism, Sămănătorul, a cărui linie a fost stabilită de Nicolae Iorga6. Apreciem că aceste eseuri „ideologice” 1

P. Şeicaru (Cuturalismul etnic); V. Băncilă (Duhul sărbătorii); D. Stăniloae (Românism şi ortodoxie); R. Dragnea. (Supunerea la tradiţie) 2 Gândirea, Anul II, Nr.11 şi 12, ianuarie 1923, p. 117. 3 Dumitru Micu, Ideologia lui Nichifor Crainic [în] Steaua, Anul XLIII, ian.1992, nr.1, p. 10-13. 4 Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei [în] Gândirea, Anul IX, nr.1-2, ian.-febr.1929, p. 346. 5 „Neavând sensul de paseism romantic, tradiţionalismul nostru are un sens dinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă”. (Rev.cit., p. 350) 6 În a treia etapă, care a cuprins anii 1905- 1906, la conducerea Sămănătorului se afla Nicolae Iorga, „împăratul gândirii”- în concepţia redactorilor de la Ramuri - care a pledat pentru fondul naţional şi pentru răspândirea culturii la toate nivelurile societăţii, respingând modernismul şi influenţa poeziei franceze.

16

reprezentau însăşi baza mişcării gândiriste, non-identică revistei Gândirea. Apărute iniţial în Gândirea pentru a fi reunite apoi în volume (Puncte cardinale în haos, Ortodoxie şi etnocraţie) şi în Cronica măruntă, polemicile pot fi înregistrate pe două paliere: în cadrul marii familii a tradiţionalismului, când iau forma neînţelegerilor, fiind vizate personalităţi precum: Nicolae Iorga1; T.Păunescu-Ulmu; Al. Dima2; şi în confruntarea tradiţionalism / modernism (polemicile: N. Crainic – M. Ralea3; Lovinescu4 - N. Crainic). Confruntarea în cadrul tradiţionalismului a demonstrat că termenii: folclor, istorism, etnic, estetic au fost trataţi diferenţiat, deoarece neosămănătorismul şi gândirismul înţelegeau să-şi facă prea puţine concesii. Pe de altă parte, concepte precum: autohton(ism),

raţional(ism), intelectual(ism) au fost abordate din

perspective similare, constituind unul dintre aspectele care le unesc în poziţia adoptată faţă de modernism. Crainic le-a reproşat „intelectualiştilor” că eroarea cea mai mare săvârşită de aceştia este servilismul5 faţă de cultura franceză, mai 1

N. Crainic s-a diferenţiat de Iorga pe tema naţionalismului, găsind naţionalismul iorghist insuficient, în absenţa dimensiunii religioase şi completându-l cu un naţionalism ce ar putea fi numit „crăinicist”. Fiecare dintre aceşti doctrinari semnalează - în concepţia celuilalt - influenţe venite din exterior: germanizarea la Crainic, respectiv sorbonizarea, la Iorga. Principalul măr al discordiei între tradiţionalişti a fost însă ortodoxismul. Iorga considera ortodoxismul lui Crainic exagerat 2 Al. Dima punea semnul egalităţii între naţional – cultural – spiritual. 3 Polemica N. Crainic – M. Ralea s-a declanşat, ca urmare a orientării publicaţiei (Gândirea) - întemeiate de Cezar Petrescu spre tradiţionalism conservator şi agresiv şi spre un „ortodoxism coercitiv”, după ce Ralea văzuse în Gândirea un nou aliat pe terenul ideii de specific naţional. Ralea şi-a propus apărarea specificului naţional, sintagmă care primeşte o valorizare estetică. În abordarea specificului naţional, M. Ralea a adoptat o poziţie altfel naţionalistă fără vreo deschidere spre tradiţionalismul semănătorist sau gândirist, atitudine care-l apropie într-o oarecare măsură de E. Lovinescu. 4 Lovinescu reproşează ortodoxiei că ne-a impus o limbă liturgică, un alfabet străin, care nu erau un sprijin în crearea culturii şi a artei naţionale. În opoziţie cu el, C. Rădulescu-Motru subliniază caracterul naţional al popoarelor ortodoxe, ceea ce le face să fie „mai transigente” asupra drepturilor politice. Raportată la cultură, ortodoxia deţine un rol insignifiant, în concepţia lui Lovinescu. În timp ce în Occident, catolicismul a reprezentat un factor de cultură şi a reuşit „să se pună în spiritul timpului” (E. Lovinescu, op.cit., p. 8), în toate domeniile artei, în Orient, ortodoxia şi-a limitat activitatea la copierea textelor vechi, slavone, la schematismul picturii bizantine, la arhitectura bisericească. Lovinescu e de părere că adaptarea fondului şi a formei se realizează printr-un dublu proces: al coborârii formei la fond şi al creşterii fondului la formă, proces contestat de tradiţionalişti. Pentru ei, rasa constituie punctul de plecare al instituţiilor şi al civilizaţiei, „considerând ca fond raporturile de producţie şi de schimb” (E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, p. 318). Chiar dacă sub aspectul continuităţii, rasa dobândeşte un interes primordial, „această neclintire” nu este semnul unei superiorităţi sufleteşti. 5 „Între romanticii noştri europenizanţi din veacul trecut şi intelectualiştii europenizanţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată [...] Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic, spre folclor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizanţi în ordinea creaţiei literare. „Intelectualiştii”de azi reeditează pe plan mintal franţuzomania de altă dată. Sunt «intelectuali» în măsura în care sunt

17

ales faţă de o anumită direcţie a ei şi aceasta ar conduce inevitabil la abdicarea de la autohtonism. Atraşi de „iluzia fumurie” a occidentalismului, ei ar nega propriul popor, ceea ce ar conduce în ultimă instanţă la negarea lor înşişi. În aceste condiţii, intelectualii români, „reporterii intelectuali”- cum îi numeşte Crainic1 - devin „intelectuali - anexe” ai unui Occident care nici măcar nu ia act de existenţa lor. Încadrat de Crainic în rândul intelectualiştilor, C. RădulescuMotru este acuzat că şi-a schimbat atitudinea faţă de ortodoxism2. Pe aceeaşi coordonată ortodoxistă se înscrie polemica N. Crainic – L. Blaga3, lui Crainic părându-i-se că filosoful Blaga „aruncă peste bord toată dogmatica4 ortodoxă, toate concepţiile cosmogonice, începând de dincolo de Plotin, toată metafizica, începând de dincolo de Platon, toată epistemologia, începând de dincolo de Aristot, dar nu are nici un moment de îndoială în ceea ce priveşte veracitatea diferenţialelor divine sau a cenzurei transcendente”5. Eseist sclipitor, dar de formaţie teologică sectară, intolerant, Crainic abordează teme estetice, filosofice, istorice, literare (surprinse de noi în subcapitolele: Spaţiul cultural; Spiritualitatea poeziei româneşti; Gânditorul politic): iar unele dintre eseuri sunt cursuri pe care profesorul de teologie le-a predat la Facultatea de Teologie din Chişinău şi din Bucureşti. franţuzomani; sunt europenizanţi în raport invers cu autohtonismul”. (Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei [în] Gândirea, Anul IX, Nr. 1-2, ianuarie-februarie 1929, p. 344) 1 La rândul său, N. Crainic a fost încadrat de către M. Ralea în categoria intelectualilor care înţeleg „deodată” fenomenul fundamental. Cea de-a doua categorie includea intelectualii rămaşi la un aspect auxiliar, explicând totalitatea „printr-o slabă fracţiune”. (Filosofia culturii cu aplicaţii româneşti [în] Mihai Ralea, Fenomenul Românesc, Studiu introductiv, note, îngrijire de ediţie de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 14) 2 Apărătorul ortodoxismului îi reproşează lui C. Rădulescu-Motru că a renunţat la ideile susţinute în Cultura română şi politicianismul – unde făcuse apologia ortodoxiei, pentru ca în alte lucrări (Personalismul energetic; Vocaţia, factor hotărâtor; Românismul.Catehismul unei noi spiritualităţi) să devină adversar al ortodoxismului şi să-şi exprime dezacordul faţă de insistenţa cu care se vorbeşte despre naţionalism. 3 Lucian Blaga a ţinut să se delimiteze de ortodoxismul literar al lui Nichifor Crainic. În contrast cu ortodoxismul gândirist, Blaga şi-a afirmat „eterodoxismul” (Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p. 10). În numărul închinat lui Nichifor Crainic în Gândirea, în aprilie 1940, Blaga precizează că „revista avea de fapt mai multe aspecte, iar unitatea ei relativă era mai presus de orice o unitate de atmosferă. De o parte, revista propunea certitudini pentru cititorii cu sufletul mai receptacular, gata de a le accepta ca certitudini, de altă parte, revista problematiza aceste certitudini şi căuta noi şi iarăşi noi perspective pentru sufletele cu mai puţine aderenţe dogmatice” (Lucian Blaga, Începuturile şi cadrul unei prietenii [în] Gândirea, Anul XIX, numărul 4, aprilie, 1940). 4 Blaga şi-a arătat despărţirea categorică de dogmatic încă în primul volum al Trilogiei cunoaşterii. 5 Rev. cit. p. 213.

18

În calitate de profesor, a dorit să aducă un suflu nou, urmând modelul profesorului său, Irineu Mihălcescu. A fost titular la catedra de Istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne; a predat cursurile: Dogmatică şi Apologetică; Teologie ascetică şi mistică. Un alt aspect care l-a preocupat, ca profesor, a fost acela al educaţiei tinerilor, pe linia idealului naţionalistortodoxist, idealul fiind „[...] un model al aspiraţiilor umane, căci omul tinde spre o realizare deplină, spre o stare de perfecţiune a structurilor obiective şi subiective, astfel încât acestea să poată oferi cadrul optim al realizării umane; el este o proiecţie în plan spiritual al viitorului spre care oamenii, individual sau colectiv, năzuiesc”1. Idealul reprezintă steaua călăuzitoare pe cărările câteodată întunecate şi întortocheate ale vieţii, de la care ne abatem, când liniştea eternă a spaţiilor infinite ne cheamă [...] [...] într-o noapte de august s-a frânt „un stejar”2, dar amintirea lui va dăinui peste veacuri. Aceia care vor dori să ştie cine a fost, vor avea de parcurs paginile Gândirii, vor citi cursurile de la Facultatea de Teologie, vor căuta numele printre membrii Academiei Române, vor străbate ţara, sau vor depăşi graniţele spaţiului românesc având în minte şi în suflet scrierile sale, păstrând lumina cunoaşterii, care i-a călăuzit calea vieţii, spre idealul „devenirii întru fiinţă”.

1

Marin Diaconu, Conceptul de ideal în filosofia românească interbelică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 13. 2 Alexandru Cojan [în] Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre, p. XXXIII.

19