Morometii

Moromeţii de Marin Preda – romanul realist postbelic Context literar Proza noastră realistă, după cum se ştie, începe cu romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, se conturează ca metodă şi conţinut ficţional prin creaţia lui Ioan Slavici (nuvelele şi romanul Mara) şi se impune ca o izbândă artistică a genului, în perioada interbelică, prin opera lui Liviu Rebreanu, reprezentând, după aprecierea exegeţilor, etapa „ realismului dur”. Obiectivitatea şi obiectivizarea, deziderate ale acestui tip de proză, se regăsesc şi în literatura postbelică, ceea ce explică reluarea unor teme tradiţionale (problema ţărănească, istoria, drama intelectualului), propunându-se noi modalităţi de abordare, evidente în creaţii ca : Desculţ de Zaharia Stancu (1948), Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu (1952), Bietul Ioanide de George Călinescu (1953) sau Groapa de Eugen Barbu (1957). Enunţarea ipotezei Apărând şi impunându-se în acest context istoric şi cultural, întreaga operă a lui Marin Preda stă sub semnul „realismului complex” (Liviu Leonte, Prozatori contemporani), căci debutează nuvelistic printr-o nouă viziune asupra lumii rurale (Întâlnirea din Pământuri şi culminează cu o cronică a unui deceniu, o mitizare a dragostei pe fondul istoriei (Cel mai iubit dintre pământeni). Concepţia scriitorului despre condiţia literaturii realiste Ca scriitor care crede în condiţia literaturii realiste, Marin Preda consideră că, în afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza îşi pierde temeiul şi noima, iar valoarea acesteia constă în modalitatea estetică ce-I permite transmiterea unui adevăr social şi psihologic. Această manieră rezidă într-un stil epic de mare densitate, o abordare neaşteptată şi un limbaj „moromeţian”. Conţinutul romanului Apărut în 1955 (primul volum) şi întregit în 1967 (prin cel de-al doilea), romanul Moromeţii oferă literaturii şi criticii, în formula monografiei, imaginea satului românesc din Câmpia Dunării, într-un moment de răscruce a istoriei. Romanul familiei Moromete şi al colectivităţii rurale narează, în aproape o mie de pagini, evenimentele surprinse de-al lungul unui sfert de secol şi din istoria unei profunde şi simbolice destrămări. „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare: viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”, iar familia lui Ilie Moromete lupta să păstreze o stare de lucruri, singura – credea tatăl – care i-ar fi garantat bunăstarea. Trei băieţi proveniţi dintr-o primă căsătorie (Paraschiv, Nilă şi Achim), două fete (Tita şi Ilinca) şi încă un băiat (Niculae) ai lui Moromete cu a doua soţie, Catrina, formează mediul familial permanent agitat de tensiuni şi intrigi. Acestea sunt motivate de teama Catrinei că va fi alungată din casă după moartea soţului, de dorinţa fiilor mai mari de a-şi face un rost, fiind menţinute şi cultivate de Guica, sora lui Moromete. Primul volum se deschide cu scena cinei tradiţionale şi însumează secvenţe memorabile, cum ar fi plata fonciirii, discuţiile din poiana lui Iocan, secerişul, tăierea salcâmului, jocul căluşului, imaginea şcolii – toate relatate într-o unitate restrânsă de timp şi cu o nesfârşită răbdare epică prin tehnica narativă a acumulării. Deşi evenimentele se succed cronologic, curgând dinspre un timp „răbdător” spre unul necunoscut, străin şi ameninmţător, al toamnei târzii, al dezastrului, naratorul apelează la un paralelism epic modern şi la tehnica decupajului unor scene importante din viaţa familiei şi a satului asupra cărora insistă . Cina de sâmbătă seara din tinda casei Moromeţilor, cu familia toată adunată în jurul mesei joase, rotunde, dominată de statura tatălui aşezat pe pragul odăii, pare un ceremonial atemporal, care va dăinui cât satul românesc. Şi totuşi semnele destrămării unor vechi rânduieli există de pe acum. Cei trei fraţi mai mari „stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară”. Spre finalul romanului, asistăm, tot sâmbăta, la o altă cină. Acum, la masă mai stă doar tatăl, aplecat îndârjit peste farfurie, în vreme ce copiii îşi mănâncă bucata de pâine „trântiţi prin colţurile tindei”. O altă scenă cu funcţie simbolică şi premonitorie este cea a tăierii salcâmului. Acesta pare o fiinţă magică, martor şi păstrător al atâtor tainice manifestări ale vieţii ţărăneşti nescrise. El face parte din viaţa familiei Moromete şi din viaţa satului („Toată lumea cunoştea acest salcâm”). Scena tăierii acestui copac sacru al toposului ţărănesc e privită de sus, detaliile adunându-se într-o gradare sensibilă. Salcâmul pare a se împotrivi asemenea unei făpturi care vrea să trăiască. Căderea lui în zori de duminică, în sunet de clopot şi de litanii înălţate din cimitirul satului, are o măreţie tragică, prevestind declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi. După prăbuşirea salcâmului,

urmează o tăcere de sfârşit de lume. Lipsită de reperul verticalităţii ei, lumea însăşi pare mai mică, mai urâtă, mai tristă: „Acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”. Printr-o tehnică a contrastului, de-acum evidentă, în ultima parte a romanului descoperim o scenăreplică. Omul rămas în picioare, lângă salcâmul doborât, suferă, la rândul lui, o prăbuşire. Aşezat pe o piatră de hotar, Moromete cugetă la viclenia unei lumi care i-a înstrăinat copiii. Singur în imensitatea câmpului, cu capul în mâini, eroul se întreabă, îndurerat, unde şi cum a greşit: „Era cu desăvârşire singur. . .s-ar fi zis că doar el a rămas martor al unei lumi ciudate care a pierit[. . .]. Înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse – timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană – iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui”. Ca un alt gânditor de la Hamangia, personajul moromeţian caută adevăruri, răspunsuri în lumea lăuntrică a cugetului său, descoperind prăpastia dintre iluzii şi realitate. Raporturile sale cu lumea dinafară se vor modifica esenţial: „Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămăsese doar capul lui de humă arsă. . . şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan”. În planul existenţei comunităţii, viaţa satului este surprinsă prin alte destine conturate prin câteva episoade epice semnificative. Povestea de iubire dintre Polina, fiica lui Bălosu şi Birică, ţăran sărac, se încheagă ca o replică evident polemică în raport cu eroii lui Rebreanu, Ion şi Ana. Birică nu este flăcăul înlănţuit de instinctul posesiunii pământului, neîncercând cu obstinaţie să parvină. Semnificativ, el intră în orizontul romanului prin cântec, apropiindu-se cântând de casa fetei pe care o iubeşte. Cuvintele umilitoare ale lui Tudor Bălosu nu-i trezesc dorinţa de a se răzbuna, luându-i acestuia pământurile (ca în Ion), ci durerea sinceră că este dispreţuit doar pentru că nu este bogat. El o iubeşte cu duioşie şi disperare pe Polina, fiind gata să renunţe la zestrea ei. Fata nu mai este, ca Ana, victimă a lăcomiei părintelui şi a bărbatului ei, ci femeia aprigă care luptă cu o extraordinară energie pentru drepturile sale (îl îndeamnă pe Birică să secere grâul de pe lotul care i se cuvine ca zestre, dă apoi foc casei părinteşti). Ţugurlan se distanţează şi el (printr-o tehnică a „simetriilor inverse”) de eroul lui Rebreanu. Ca şi Ion, Ţugurlan e săracul satului, violent, „arţăgos ca un lup nemâncat”, urând cu stăruinţă „tot satul, pe toţi oamenii”, până când înţelege brusc că există şi un alt mod de a se raporta la lumea în care trăieşte: contemplarea detaşată, senină a realităţii de la înălţimea gândului. E ca şi cum Ion s-ar desface pentru un răstimp de vraja humei, ca să stăpânească lumea cu puterea minţii. Schimbarea atitudinii lui Ţugurlan faţă de Moromete, în primul rând, dar şi faţă de oamenii din sat, nu diminuează energia personajului. El se răzvrăteşte împotriva autorităţilor din sat, descoperind că morarul (fiul primarului Aristide) fură din făina oamenilor. Se bate cu morarul şi cu jandarmul, apoi merge de bună voie la închisoare. În volumul al doilea, îl reîntâlnim: convins de Moromete să fie primar, va ocupa postul puţină vreme, fiindcă, solidar cu siliştenii, întârzie voit colectivizarea forţată. O altă poveste este cea a familiei lui Boţoghină. El se îmbolnăveşte şi este nevoit să vândă din pământ pentru a se îngriji într-un sanatoriu. În absenţa tatălui, cei doi copii, Vatică şi Irina, ies la secerat, ţinând pasul cu mama lor, Anghelina. Alţi ţărani săraci sunt Ion al lui Miai, Marmoroşblanc, Voicu lui Rădoi, Din Vasilescu. În poiana lui Iocan ei stau mai retraşi, lăsându-i mai ales pe Moromete, pe Dumitru a(l) lui Nae şi pe Cocoşilă să vorbească. Aceştia comentează ştirile politice publicate în ziar cu o savoare şi o plăcere nedisimulate. Ei coboară în orizontul lor de înţelegere şi de aşteptare realităţi, evenimente, personalităţi dinafara lumii lor ţărăneşti. Luptele din Spania sunt raportate la înfrângerea nemţilor la Mărăşeşti, familia regală e comparată cu cea a unui ţăran, acţiunile legionarilor sunt asociate, firesc, cu modul de a se purta şi caracterul lui Victor Bălosu, legionarul din Siliştea-Gumeşti. Cel care însufleţeşte aceste întruniri duminicale este Ilie Moromete, care face un adevărat spectacol din lectura ziarului şi din comentarea ştirilor. Tot el este protagonistul altei scene dramatizate. În faţa lui Jupuitu, perceptorul venit în bătătura Moromeţilor să încaseze „fonciirea”, Ilie joacă o adevărată comedie, strălucind în arta disimulării, delectându-se pe seama prostiei şi a mărginirii celorlalţi. În altă parte a satului se joacă însă un joc ameninţător, prevestind un timp al violenţei şi al abuzurilor; exerciţiile de la „premilitară” sunt însoţite de înjurăturile şi ameninţările învăţătorului Toderici, veneticul care „încerca să-i facă pe băieţi să uite că sunt flăcăi liberi, care trăiesc în satul lor cum le place”. „Nu se ştie cum se învăţaseră flăcăii să

fie înjuraţi şi ameninţaţi cu puşcăria. Învăţătorul făcea acest lucru ca şi când nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri în sat”. Altă scenă violentă petrecută în aceeaşi duminică are loc la câmp unde Achim îl bate pe paznicul moşiei. Datoria la bancă, şcoala lui Niculaie, fonciirea, nemulţumirile celor trei fii şi confruntarea permanentă dintre nou şi vechi subminează echilibrul şi unitatea familiei Moromete, culminând cu plecarea băieţilor şi schimbarea radicală a lui Moromete. Astfel, sfârşitul volumului îl găseşte cu „sufletul plin de bucurie”, vânzând din pământul familiei, iar din chipul său de altă dată rămâne „doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu”. Al doilea volum, în care se foloseşte tehnica narativă a rezumatului, plasează acţiunea după cel deal doilea război mondial, iar protagonistul este Niculaie, ajuns activist de partid. În această calitate este răspunzător de mersul colectivizării în satul natal, iar latura teoretică a romanului este, astfel, asigurată de polemica tată-fiu. Refuzând să creadă că timpul i-a întins o cursă şi el se află „ultimul ţăran de pe lume”, Moromete se retrage din viaţa socială, lăsând loc şi timp pentru apostolatul fiului. După ce susţine cu entuziasm noul proiect social politic, Niculaie conştientizează discrepanţa dintre deziderat şi modul injust de aplicare, singura posibilitate de a evita compromisul fiind oportunitatea studiilor care-i permit retragerea la o fermă horticolă. Cu imaginea lui Ilie Moromete din visul fiului se încheie cel de-al doilea volum. Întors în satul natal la un an de la înmormântarea tatălui său, Niculaie descoperă, în decupajul de imagini onirice, o dragoste profundă şi reciprocă, ascunsă, în ani, de unul sub scepticism şi ironie, iar de celălalt în spatele unei durităţi afişate. Astfel, în această ultimă secvenţă, chipul lui Moromete este prins în rama visului, îndepărtându-se insensibil la chemări („Tată, [. . .] unde te duci?”) şi lăsând vieţii un fiu „nemaipomenit de singur”. Realitatea autobiografică – punct de plecare în costituirea lumii şi a personajelor Aceast este subiectul pe schema căruia se construieşte universul moromeţian, ca organizare umană şi atitudine faţă de viaţă, un cod al existenţei ţărăneşti, calmă şi disimulată în primul volum, impetuoasă şi arhaică în cel de-al doilea. Punctul de plecare în construirea acestei lumi l-a constituit realitatea autobiografică, după cum scrie autorul în Viaţa ca o pradă: „. . .nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini al Moromeţilor să povestesc călătoria pe care a făcut-o Niculae (erou a cărui copilărie era a mea)”. . .sau „acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă, neştearsă, cu familia mea”. Ceea ce a rezultat, prin transfigurare, este o situare a textului într-o tradiţie a prozei cu tematică rurală, dar şi o înnoire a acesteia la nivelul viziunii şi al tehnicilor narative. Pentru noul tip de ţăran creat de Marin Preda, pământul încetează să mai fie un mobil al luptei, el înseamnă mai mult un mijloc de subzistenţă, este posibilitatea de a fi liber şi de a contempla viaţa ca spectacol. Proiectată pe fondul unei imagini de ansamblu, anume satul Siliştea-Gumeşti, gospodăria Moromeţilor reflectă, în mic, trăsăturile unei lumi arhaice, funcţionând ca un fel de imago mundi, în afara căreia orice eveniment sau structură îşi pierde importanţa. Referinţe critice Analizând interferenţa temei sociale cu cea a timpului, Eugen Simion surprindea cel mai bine raportul dintre imaginea dată şi mitul istoriei: „Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor. . .Omul liniştit şi ironic – Ilie Moromete – stă, totuşi, pe un vulcan”. De altfel, conţinutul epic şi tematic dezvăluie următoarea expresie a realităţii: aria Moromeţilor este un teritoriu al dramelor, al împlinirilor aparente şi al destrămărilor, ţinând de permanenţe ale naturii umane. Procesul istoric al destrămării satului tradiţional,este prezentat de prozator sub forma crizei reflectate în drama unei familii şi în conştiinţa unui personaj. Intervenţia istoriei în universul considerat de el imuabil degradează treptat fondul arhaic, îi modifică brutal structura, codul etic şi filosofic. Dar „Moromeţii nu e numai o excelentă monografie a satului. Interesul romanului stă, mai presus de orice, în forţa cu care creează viaţa în mişcare, sculptând chipuri vii, caractere nuanţate” (Dumitru Micu). De asemenea, aceeaşi abilitate a romancierului de a portretiza impune diferenţa de substanţă dintre cele două volume: în primul, scriitorul este preocupat de înălţimile personajelor, de contur şi monumentalitate, iar cel de-al doilea, sondează adâncimile, latura lor abisală. Fără să excludă dimensiunea instinctuală, Marin Preda conturează, pe fondul derulării epice, portrete de ţărani inteligenţi, capabili să conştientizeze şi să trăiască dramele existenţei proprii sau ale clasei. În viziunea romancierului, eroul nu este numai un participant la evenimente, el este un factor ordonator al lumii evocate, un semn al repetabilului în natura umană. Comunitatea rurală deţine, astfel, ţărani înstăriţi, mijlocaşi şi săraci, exponenţi ai îndeletnicirilor fundamentale (fierar, cizmar, negustor, morar, pândar etc.), dar şi ai

unor dominante caracteriologice. Moromete, spre exemplu, este, prin excelenţă, un contemplativ, Ţugurlan manifestă „o psihologie deranjată”, fiind veşnic revoltat („ura pe toţi cei ce aveau, findcă aveau, şi pe toţi cei care nu-aveau, fiindcă nu făceau nimic ca să aibă”). Având în vedere condiţia precară a sănătăţii sale, Boţoghină este un melancolic, iar Ion al lui Miai apare timid, în timp ce intolerantul Cocoşilă înjură pe toată („pe Dumenezu, mai ales, îl înjura cu o anumită filosofie”) şi sancţionează cu formula „eşti prost”, privând pe ceilalţi de orice formă de respect („la proştii ăilalţi nu dau bună seara”). Victor Bălosu este un orgolios ridicol care „nu obişnuieşte să bea dimineaţa”, iar Dumitru lui Nae exprimă voioşia autentică. Paraschiv este insurgentul, etichetat cel mai bine de Catrina, drept „colţat”, îm timp ce Nilă, lipsit de orice energie opozantă, întruchipează nătângul. Personajele feminine nu au pregnanţa celor masculine, probabil pentru că studierea feminităţii rurale nu a stat în intenţia romancierului. Totuşi, în cuprinsul naraţiunii, există câteva schiţe tipologice, cum ar fi: Polina Bălosu – o învingătoare asupra prejudecăţilor sociale, Mărioara Fântână – o Penelopă rurală, nevasta lui Boţoghină, care nu admite boala în calculele familiei ţărăneşti, Catrina Moromete – o bigotă, credinţa excesivă fiind singura ei alternativă la viaţa grea, iar Guica „reprezintă tipul femeii sterile şi rele, îmbătrânită într-o ură măruntă” (Eugen Simion). Prezentarea protagonistului În contextul lumii rurale menţionate şi al familiei, Moromete este un om neobişnuit, inteligent şi ironic, fin analist şi tenace în arta spectacolului, în permanentă contradicţie cu istoria şi curentul de opinie al colectivităţii. La început, acest contrast este o sursă de umor (întrebat de Ţugurlan de ce nu-i poartă pică fiindcă l-a înjurat, el răspunde: „Atunci m-ai combătut, asta e altceva”), însă, pe parcurs, discrepanţa se acutizează şi provoacă o stare de criză pe care o semnalează astfel: „Mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă[. . .], mă duc să mă laud”. Conştientizând, în cele din urmă, drama destrămării familiei, Moromete constată că aceasta este simultană cu dispariţia satului arhaic şi se vede silit el însuşi să se transforme sub imperiul noilor realităţi ale istoriei. Caracterul realist al scrierii nu este evident numai la nivel compoziţional şi în ceea ce priveşte arta construirii personajelor. El transpare, de asemenea, în organizarea riguroasă şi în stil. Materialul narat sau propus spre monografiere (cu scene ritualice sau numai cu rol iterativ) îl constituie întâmplările prin care trece familia Moromete, alcătuind, de fapt, o dramă a întregii lumi rurale. Instanţa narativă, marcată stilistic prin relatarea la persoana a III-a, recreează o lume prin istorisire, obiectivând permanent perspectiva: „Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp”. Cu analiza artei narative a acestui roman, Nicolae Manolescu încheie capitolul consacrat roamnului doric (în stil arhitectural, robust, simplu) din eseul Arca lui Noe, observând că Marin Preda „a exprimat clar acest sentiment al naratorului din ultima vârstă a romanului doric, atribuindu-i-l lui Niculaie în ultimul său monolog nocturn. Întrebarea cu care se încheie revelaţia personajului este întrebarea care încheie cariera literară a unei forme narative şi a tipului de narator care i-a dat viaţă: <>”. Prticularităţile limbajului În ceea ce priveşte limbajul, se impune precizarea că scrisul lui Marin Preda nu este naturalist, în ciuda unor violenţe de limbaj, după cum nu este cu desăvâşire alb, datorită unui vag ecou liric care se insinuează, fie şi sporadic („apa se scurgea la vale cântând”, „cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile”, „se mai auzea un murmur nelămurit, chemări şoptite şi tainice”). Romancierul stilizează vorbirea ţărănească, o utilizează în sprijinul ideii, o îmbină cu forme de expresie neologice, fapt care dă textului o fluenţă deosebită. În alcătuirea interioară a textului se îmbină toate particularităţile prozei realiste cu tehnici moderne de naraţiune sau protretizare. Astfel, coexistă un punct de plecare biografic, o viziune concretizată în verosimilul imaginilor ori lipsa idealizării, un stil sobru (în acord cu tema socială), cu decupajul cinematografic, dramatizarea unor scene după metoda jocului cu măşti (plata fonciirii) şi stilul indirect liber. Concluzii În concluzie, romanul relist obiectiv „Moromeţii” al lui Marin Preda este conţinut şi artă literară în acelaşi timp, imagine a unui nou univers rural, înţelegere inedită a relaţiei om- pământ, limbaj dominat de oralitate, dar şi ironie fină, oglindă nepărtinitoare a vieţii care „s-a scurs o vreme fără conflicte mari”, după legile şi posibilităţile de expresie ale realismului.