Caracterizare Giurgiuveanu

Caracterizarea personajului Costache Giurgiuveanu, în romanul Enigma Otiliei de George Călinescu - tipul avaruluiContext teoretic Balzacian prin temă şi metodă, romanul „ Enigma Otiliei” al lui George Călinescu poate fi definit şi ca o sumă de portrete, realizate prin studiu caracteriologic. Fundalul îl constituie imaginea burgheziei bucureştene din primul sfert al veacului trecut, pe care se conturează istoria unei moşteniri, argument al temei sociale, dar şi element de raportare a tipurilor umane portretizate: avarul, senilul, arivistul, baba absolută, fata bătrână, omul de lume, intelectualul în formare şi altele. Eroii sunt concepuţi potrivit gândirii estetice a scriitorului, care afirmă că a avut în vedere „căutarea permanenţelor în scopul de a atinge universalul”, fiind preocupat „de individ, nu de o schemă”,propunându-ne personajul tip „ acea sinteză specială care, atât în câmpul caracterelor , cât şi al situaţiilor uneşte organic genericul şi individualul” ( Georg Lukacs). Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt, în mare parte, cele specifice romanului realist, de unde şi impresia de verosimil: realizarea portretului fizic, descrierea mediului ca motivare comportamentală, caracterizarea indirectă, dedusă din fapte, atitudine şi limbaj, caracterizarea directă prin proiectarea imaginii în percepţia altor personaje. La aceasta se adaugă şi tehnici ale romanului modern: realizarea perspectivei, dispunerea aceleiaşi imagini în oglinzi paralel (Otilias), ipostazierea unui psihic dilematic (Pascalopol), caricariturizarea până la şarjă (Titi). Cunoscut este faptul că toate scrierile mari pornesc de la un amănunt real semnalat, autobiografic sau împrumutat dintr-o bografie susceptibilă de literaturizare. Este şi cazul romanului de faţă, pentru că la, 14 februarie 1937, George Călinescu nota în jurnalul său: „Vineri 12. II, a murit Tinca, una din mătuşile Casei cu molii. A alunecat şi ea pe gheaţă în acel portic de lemn putred şi a căzut nortal, dacă n-a avut mai degrabă un atac apopletic. Cu un an înainte, Jenică căzuse la fel[. . .] Nu m-am dus la înmormântare. Azi Tinca doarme pentru prima noapte eternă, în noul culcuş. Un roman despre nulitatea vieţii lor ar fi foarte interesant:Istoria soţilor Popescu. Am auzit că Bică Simion, fratele, a invadat cu numeroşii lui copii casa, dibuind banii şi luând lacom din ei. Şi când a murit Tache – acelaşi lucru: muierile s-au închis în casă şi au căutat banii. Distrugerea unei familii care nu există prin individualităţi, ci prin congregaţie e impresionantă, mai ales când se întrevede dispariţia ei”. Prin urmare, aceste evenimente de un comic macabru, au generat ideea romanului şi au fundamentat tipurile, iar procesul transfigurării a luat proporţiile ficţiunii, încât relevantă nu mai este sursa, ci finalitatea de frescă socială. Concepţia scriitorului despre personaj Glosând altă dată pe marginea conceptului de „personaj”, scriitorul afirma că „obiectul romanului este omul ca fiinţă morală. . .Interesul în roman şi în genere în observaţia omului provine din viclenia cu care instinctele se ascund sub structura moralităţii.Când un erou se poartă după instinctele fundamentale umane, dar se zbate să se explice complex, atunci el devine copt pentru roman. Lărgind înţelesul cuvântului, am putea aplica aici noţiunea de << ipocrizie>>. Toţi eroii complecşi sunt nişte ipocriţi, sublimi ori ridicoli, care nu vor să admită izvorul automatic al actelor lor”. Referinţe critice Mai puţin intransingent cu tipurile şi mai generos cu aprecierea lor în funcţie de natura şi gradul de verosimilitate, Nicolae Manolescu integrează cartea – datorită personajelor şi structurii – în segmentul „romanului doric” prezentat în capitolul „Ochii estetului”, din Arca lui Noe. Criticul se întreabă şi-şi răspunde, lămurind lectorului clasificarea: „În ce categorie intră oare, prin prisma acestei consideraţii, personajele romanului călinescian? Sunt ele morale sau numai automatice? Trebuie spus că cele mai numeroase se adaptează la nivelul purului automatism. Puţini dintre protagoniştii Enigmei Otiliei au o concepţie morală a vieţii, adică sunt capabili de motivaţie a actelor proprii. Unul fără îndoială este Pascalopol, moşierul epicurian şi filosof pragmatic. Altul este Felix, în măsura în care caută să se explice pe sine şi trăieşte chinul nehotărârii în alegere. Toţi ceilalţi sunt din categoria instinctivilor, ordonaţi aproape schematic de autor şi ilustrând un tip, Otilia reprezintă pe tânăra fată fermecătoare, cochetă şi insesizabilă, Aurica e fata bătrână, moş Costache e avarul iubitor de copii, dar fără conştiinţa împărţirii lăuntrice, Aglae e <>, Titi, imbecilul placid, Simion, dementul senil, şi aşa mai departe”. Precizarea tipologiei Cum nu poate fi vorba despre un roman a cărui forţă epică vine din senzaţionalul întâmplărilor, scrierea în discuţie reţine tocmai prin diversitatea personajelor care epuizează registrele de la grav până la grotesc. Deşi autorul plasează cu generozitate şi răbdare

accentul pe multe dintre personajele cărţii, există totuşi o figură centrală către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite: Costache Giurgiuveanu, deţinătorul averii râvnite de clanul Tulea, avarul imperfect al romanului. El este tutorele Otiliei (fiica celei de a doua soţii) şi al lui Felix, funcţionând în roman ca amestec bizar între imaginea clasică a zgârcitului şi duioşia paternă. Spre deosebire de avarii cunoscuţi în literatură (Hagi Tudose, Felix Grandet, Moş Goriot) Giurgiuveanu este menţinut de Călinescu mai curând în zona maniilor, decât a patimei pentru aur. Bătrânul îşi aduce o servitoare care să-l îngrijească, acceptă prezenţa şi sfaturile lui Pascalopol, iar pe „fe-fetiţa” lui o iubeşte sincer, căci „o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”. Umanizându-şi oarecum personajul, Călinescu se îndepărtează de modelul balzacian, păstrându-l într-o sferă care stârneşte râsul, şi compasiunea, iar mai apoi – sau deloc – indignarea / repulsia. Romancierul francez scria că „domnul Grandet nu cmpăra niciodată carne sau pâine. Fermierii îi aduceau săptămânal destulă provizie de claponi, de pui, de ouă, de unt,şi de grâu. [. . .]. Apucăturile acestui om erau foarte simple. Vorbea puţin. De obicei îşi tălmăcea gândurile în fraze mici şi sentenţioase, rostite cu glas baljin. De la Revoluţie, epocă în care atrăsese privirile asupra lui, se bâlbâia într-un chip ostenitor, de îndată ce trebuia să vorbească mai îndelung sau să ţină piept unei discuţii. Bâlbâiala, vorbele fără şir, potopul de cuvinte în care îşi năclăia gândirea, lipsa aparentă de logică, puse pe seama unei lipse de educaţie, erau numai o prefăcătorie. [. . .] De altfel, patru fraze, tot atât de exacte ca formulele algebrice, îi slujeau de obicei pentru a cuprinde şi a dezlega greutăţile vieţii şi ale negustoriei: <>( Eigenie Grandet). Caracterizarea directă (aspect fizic) Înfăşţişarea fizică este precis conturată prin tehnica detaliului semnificativ chiar în prima secvenţă epică. Bătând la uşa unchiului său, Felix Sima are surpriza să fie „întâmpinat” de un bătrân care-i deschide, dar susţine că „aici nu stă nimeni!”. Bizareria acestă capată chip şi identitate proiectându-se în percepţia lui Felix şi lămurindu-se , treptat, ca alcătuire grotească: capul era „atins de calviţie totală”, faţa „aproape spână” părea „pătrată”, cu buzele „întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os”, pleoapele „clipeau rar şi moale” ca „bufniţele supărate de o lumină bruscă”,iar glasul era răguşit şi sincopat de o bâlbâială permanentă. Acest „omuleţ subţire şi puţin încovoiat”, se apăra de orice nou-venit prin negaţie, fiindcă-l vede ca pe o ameninţare posibilă: „nu-nu-nu ştiu. . .nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc. . .”. În circumstanţele date( „asaltul permanent al clanului Tulea), comportamentul lui moş Costache este justificat, iar mijloacele sale de apărare împotriva rapacităţii rudelor sunt bâlbâiala, refuzul de a reglementa situaţia Otiliei şi tezaurizarea rudimentară. Ceea ce i se întâmplă în cele din urmă este materializarea unei spaime mai vechi: „Frica lui era obscură, instinctivă şi era însoţită mai ale de ipoteza halucinantă că s-ar putea să vină o clipă în care toţi să-l jupoaie, să-i ia totul, să-l scoată din casă, în vreme ce el vede şi nu se poate mişca”. Capitolul al XVII-lea inserează în epic o secvenţă de „teatru absurd” în contextul căreia i se subliniază bătrânului avar neputinţa, în urma primului atac de apoplexie. În centrul imaginii se află, „de o demnitate ridiculă”, moş Costache, care „trona pe spate stupid”. Aglae vorbeşte despre el ca despre „un bolnav fără simţire, care nu vede, n-aude”, stare de lucruri care-i îndreptăţeşte atitudinea de veghe autoritară. Celelalte prezenţe din jurul său se împart în două categorii, în funcţie de gradul de implicare şi de compasiune: pe de o parte, Otilia, Felix şi Pascalopol, sincer impresionaţi de starea bătrânului şi preocupaţi de îngrijirile necesare, pe de altă parte, sunt „convivii”, participanţi la un joc de cărţi, necuviincios, având în vedere împrejurarea. Raportul bolnav-supraveghetori nu are nimic în comun cu relaţia individ-familie. Moş Costache este tăcut, reţinut la pat de o nepuţinţă fizică, întocmai ca în gândul său mai vechi, iar ceilalţi se definesc prin locvacitate, printr-o vervă nefirească. Mijloace de caracterizare - de către alte personaje Dihotomia tăcere-cuvânt descrie cel mai bine relaţia dintre bătrân şi rudele sale în situaţia dată. În aceste secvenţa narative, raportarea la alte personaje îi permite romancierului o diversificare a unghiurilor de vedere. Pentru Aglae, spre exemplu, Costache este, paradoxal, un risipitor, Otilia vede în „papa” un om bun, dar care „are ciudăţeniile lui”, iar în privirea plină de compasiune a lui Pascalopol descoperă cum „bătrânul cu nădragi de stambă şi cu pătura pe umeri ţinea strâns la subsioară cutia de tinichea cu bani, iar în mână inelul cu chei”. Prin fapte Discursul narativ dezvăluie numeroase fapte, gesturi, întâmplări care demonstrează zgârcenia bătrânului, dorinţa parmanentă de a-şi spori averea. Se pretează la o serie de lucruri explicabile numai prin lăcomie, de la mici „ciupeli” faţă de Pascalopol (sub pretext că este „cam strâmtorat”) până la obţinerea unor câştiguri însemnate în urma vânzării unor imobile. În plus, încarcă socotelile pentru întreţinerea lui Felix, închiriază locuinţe unor studenţi, le vinde manualele sau trusele

medicale pentru neplata chiriei, administrează restaurante şi debite de tutun, începe construirea unei case cu materiale ieftine, obţinute de la demolări, se târguieşte pentru propriile medicamente, se privează de hrană, îmbrăcăminte, altfel spus, trăieşte o viaţă subordonată patimei de a tezauriza. Balzacianismul – prin detaliile de mediu social, de vestimentaţie Nu numai acţiunile sunt indicii ale psihologiei avarului, ci şi mediul în care trăieşte. În manieră balzaciană, romancierul descrie întâi strada, exteriorul şi interiorul casei părăginite, pentru a prefigura imaginea protagonistului: „strada era pustie şi întunecată. . .”, „casa avea un singur cat. . .”, „zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile. . .”, „uşa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat de căldură sau ploaie. . .”, „crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală”. Corelată cu aceste date ale spaţiului, ţinuta vestimentară a bătrânului nu ilustrază precaritate, ci argumentează mania avarului de a reduce orice cheltuială, astfel că poartă ghete de gumilastic, ciorapi plini de găuri, nădragi prinşi cu sfoară. Dacă s-ar fi rezumat doar la această prezentare a personajului prin mediu, scriitorul şi-ar fi situat eroul într-o descendenţă tipologică, privându-l tocmai de nota tragicomică a originalităţii. Însă George Călinescu propune cititorului un avar simpatic, un bătrân lamentabil, dar şi meschin, un frate circumspect şi un tată-copil, un ins trăind cu teama de a nu fi jefuit, dar şi dorinţa de a deveni ocrotitor. Avariţia este o obişnuinţă, o natură, în timp ce dorinţa de a-i asigura Otiliei un viitor este o străfulgerare, un gând amânat. Lăcomia îl face şi respingător, şi comic, însă afecţiunea sinceră pentru Otilia îl face mai uman şi îl salvează de la o evoluţia unilaterală. Lectorul ar putea chiar să ia unele scevenţe declarative drept încercări de a depăşi condiţia avarului prin practica generozităţii tardive: „Otilica mea, tu ştii că numai pe tine te am. Ţie îţi las tot. . .Ce-ţi trebuie alt nume? Nu eşti tu Otilica mea scumpă, nu-ţi las ţie tot ce am?”. Dar generos în chip autentic nu poate fi, deoarece şi-ar anula dominanta, materializând o promisiune: înstrăinând o parte din avutul său, şi-ar fi văzut întregul sângerând, iar aceasta este o suferinţă de neîndurat. Giurgiuveanu este o victimă a propriului viciu, care-i ofileşte orice dorinţă contrarie înfiripată şi stinge cele din urmă lumini ale firii. Din acelaşi lut sunt plămădiţi şi cei din clanul Tulea, a căror rapacitate transformă ideea de familie într-o invazie, iar pe cea de moştenire într-un jaf. Primul atac al bătrânului este, pentru ei, proba indiferenţei faţă de seamăn; cel de-al doilea, provocat, constituie proba neomeniei, căci, „este în această scenă ceva din atacul unei haite de lupi asupra unuia de-al lor, rănit” (Florin Şindrilaru, Dicţionar de persoanje) Concluzii Construit cu mijloacele realismului pe o schemă clasică, nuanţat cu ajutorul tehnicilor moderne, Costache Giurgiuveanu este avarul romanului călinescian, prea slab caracteriologic pentru a deveni mai mult decât atât. „Încercând să-şi smulgă masca avarului, nu mai are puterea, în ultimă instanţă, de a pune o alta, infinit mai frumoasă”. (Florin Şindrilaru).