Moft

Departamentul are ca obiective pe termen lung dezvoltarea cercetarii si consolidarea activitatii in domeniu si consolidarea activitatii stiintifice, precum si dezvoltarea învatamântului postuniversitar în domeniile relatiilor publice si publicitatii. Politica academica a departamentului include, printre altele, specializarea studentilor prin stagii de practica în cadrul altor sectii din universitate. În acest sens, un foarte mare numar de burse au fost acordate celor mai buni studenti.

Relaţii publice Relatiile publice reprezinta functia manageriala distincta care ajuta la stabilirea si mentinerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciproca si la cooperarea dintre o organizatie si publicul ei; ele implica managementul problemelor, ajutandu-i pe manageri sa fie informati asupra opiniei publice si sa raspunda cererilor opiniei publice; ele definesc si accentueaza obligatiile managerilor de a anticipa tendintele mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru cercetarea si comunicarea bazate pe principii etice. Alte definitii importante: 1.Institutul Britanic de Relatii Publice [2]: “Efortul planificat sa influenteze opinia publica prin buna reputatie si performanta responsabila, bazat pe acte satisfacatoare de comunicare bidirectionala”. 2.International Public Relations Association -(IPRA [3]): “Relatiile publice sunt functia manageriala care evalueaza atitudinea publicurilor, identifica politicile si procedurile unui individ sau ale unei organizatii fata de interesul public, elaboreaza si executa un program pentru a dobandi intelegerea si acceptarea publicului.”

Cu alte cuvinte, Relaţiile publice reprezintă acel element al mixului promoţional, care se bazează în principal pe comunicarea nonverbală şi nonpersonală, care urmăreşte evaluarea atitudinii publicului, identificarea acelor aspecte care pot să trezească preocuparea consumatorilor şi elaborarea unor programe care să atragă înţelegerea şi atitudinea favorabilă a publicului faţă de firmă şi produsele ei, informarea potenţialilor clienţi cu privire la natura şi caracteristicile bunurilor, în vederea încurajării clienţilor să cumpere produsele sau serviciile sale, a investitorilor să cumpere acţiunile sale, precum şi cu scopul convingerii acestora de a repeta procesul de cumpărare. În acest context, relaţiile publice apar sub forma contactelor directe realizate, în mod constant şi sistematic, de către firme cu diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea altor instituţii din ţară sau străinătate, cu lideri de opinie, în scopul obţinerii sprijinului lor pentru comercializarea produselor sale. Relaţiile publice sunt importante şi în scopul de a limita potenţiale atacuri din partea concurenţilor sau de orice altă natură. Relaţiile publice se pot manifesta şi cu prilejul desfăşurării unor congrese, simpozioane, reuniuni internaţionale în cadrul cărora, pe lângă evocarea şi transmiterea unor informaţii cu privire la întreprindere şi produsele sale, se urmăresc şi contactele între specialiştii din sectoarele de producţie şi comercializare, reprezentanţii presei etc. Cele şapte principii asumate de practicianul german de relaţii publice, care reprezintă un adevărat ghid al profesiei de specialist în Relaţiile publice din Germania sunt:

• • • • • • •

1. Prin munca mea servesc interesului public. Sunt conştient de faptul că nu pot să induc în eroare publicul sau să-i influentez în mod negativ comportamentul. Trebuie să fiu sincer şi cinstit. 2. Prin munca mea servesc interesele celui care m-a angajat. Sunt dedicat muncii mele cu responsabilitate şi urmşresc interesul lui ca şi cum ar fi propriul meu interes. 3. Prin ceea ce fac sunt legat de o organizaţie căreia îi sunt loial. Cunosc şi îmi însuşesc politica şi cultura organizaţională pe care o reprezint, atât timp cât acestea sunt în concordanţă cu demnitatea umană, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi cu legislaţia în vigoare. 4. Dacă organizaţia pentru care lucrez încalcă demnitatea umană şi drepturile fundamentale în comunicare, voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a îndrepta greşelile şi a corecta comportamentul comunicaţional. 5. În mod conştient şi intenţionat voi fi sincer, transparent şi clar cu jurnaliştii şi cu alte medii de comunicare cu publicul. Nu le voi oferi acestora nici un fel de recompensă materială sau financiară. 6. Voi respecta libertatea şi independenţa interlocutorilor mei. În acest sens nu voi apela la nici o formă de constrângere sau coerciţie asupra lor. 7. Cred că relaţiile publice reprezintă o modalitate de a genera încredere publică, de a armoniza diferite interese şi de a corecta anumite comportamente. Astfel, nu voi face nimic pentru a dăuna credibilităţii şi reputaţiei profesiei mele.

Activitatea de relaţii publice reprezintă o formă de promovare credibilă, informaţiile furnizate fiind considerate mai veridice decât cele oferite în reclame. În general, trebuie să distingem, pe de o parte, între relaţiile publice ca disciplină ştiinţifică şi activitatea de relaţii publice ca aplicaţie practică. Dacă prima componentă are un caracter teoretic, a doua are un caracter aplicativ, fiind fundamentată prin prima. A nu se confunda Relaţiile publice cu Relaţii cu publicul!.

În România s-a înfiinţat Asociaţia Română a Profesioniştilor în Relaţii Publice (ARRP) care are ca principal obiectiv promovarea codului deontologic al specialistului în Relaţii Publice şi principiile etice privitoare la activitatea de comunicare agreate prin codurile de la Atena şi Lisabona. Succesul în relatiile publice este definit de câştigarea şi menţinerea unei reputaţii bune şi este garantat de [principiile eticii deontologice [4]]. In acelasi timp, o a doua asociatie profesionala este Clubul Companiilor de Relatii Publice (CCRP) [5]. Clubul Companiilor de Relaţii Publice (CCRP), înfiinţat în octombrie 2003, este o asociaţie non-profit formată exclusiv din persoane juridice - firme specializate în relaţii publice. Clubul îşi propune să promoveze activitatea şi interesele industriei de relaţii publice şi să contribuie la dezvoltarea unui mediu profesional etic şi competent care să se alinieze normelor internaţionale. CCRP reuneşte în prezent 10 dintre cele mai importante companii de relaţii publice din România: 2activePR, DC Communication, Free Communication, IMAGE Public Relations[6], Millenium Communications, Ogilvy PR, Perfect, PRAIS Corporate Communications, Premium Communication şi THE PRACTICE. Campaniile de relatii publice Necesita efort si timp pentru planificare, resurse umane si financiare pentru implementare. Dar daca atunci cand tragem linie si evaluam ajungem la concluzia ca rezultatele sunt mult sub asteptari? Tot ce putem face este sa acordam etapei de planificare importanta pe care o merita, intrucat practica a demonstrat ca mare parte din esecut unei campanii de PR se datoreaza unei planificari defectuoase. Cum putem planifica in mod corect o campanie de PR? Asta nu inseamna decat ca trebuie sa ne facem temele si sa respectam cativa pasi esentiali, care ne pot asigura succesul pe termen lung. Unde ne aflam in prezent? Aceasta este prima intrebare la care trebuie sa respundem. Nu putem construi ceva daca nu stim de unde pornim. Nu putem stabili cu precizie unde trebuie sa ajungem daca nu stim unde ne aflam in prezent. Pentru a putea determina insa situatia curenta, este esentiala etapa de cercetare. Printre cele mai utilizate si utile instrumente in etapa mentionata, se numara analiza SWOT (Strenghts, Weaknesses, Opportunities, Threats). Aceasta ne va da

practic o prima imagine a situatiei organizatiei, precum si a posibilelor directii de dezvoltare si a posibilelor amenintari si probleme care trebuie luate in calcul. Tot in aceasta etapa este deosebit de importanta analiza publicurilor. Ideala ar fi realizarea unei segmentari a publicurilor, care va va ajuta ulterior in etapa de definire a audientei, a publicului tinta al campaniei. Un exemplu de astfel de segmentare, este sistemul VALS (Value and Life Style System), realizat de Institutul de Cercetare Stanford pentru a clasifica adultii americani in noua grupuri distincte pe baza valorilor si a stilului de viata. Si nu in ultimul rand, o analiza care constituie punctul de plecare in alegerea canalelor de comunicare- analiza media. Este esentiala obtinerea tuturor informatiilor posibile despre mass-media nationala si mai ales despre cea locala, in special daca luam in considerare organizatiile cu activitate preponderent locala sau regionala. Pe baza tuturor acestor informatii putem realiza o "fotografie" a situatiei curente. Ne putem da seama care este relatia organizatiei cu toate categoriile de public.

Unde vrem sa ajungem si cum? Odata ce am reusit sa determinam cum stam, bazandu-ne pe concluziile etapei de cercetare, putem stabili obiectivele, strategia si tacticile. Nu exista o reteta care sa ne asigure succesul garantat, insa aceasta etapa presupune in primul rand realism din partea practicianului PR. Teoria spune ca obiectivele stabilite trebuie sa indeplineasca cumulativ 4 conditii:

•

sa fie realiste si masurabile

•

sa aiba o finalitate

•

sa poata fi intelese in interiorul organizatiei

•

sa derive din obiectivele generale ale organizatiei

Cui ne adresam si ce spunem? Este evident ca nu ne putem adresa tuturor. Nu avem resursele necesare si nici nu serveste obiectivelor de comunicare, ar fi pur si simplu o risipa de resurse. Prioritizarea publicurilor, in functie de nevoile de comunicare ale organizatiei este esentiala pentru a putea atinge obiectivele stabilite. De asemenea, eficienta comunicarii este influentata in foarte mare masura de continutul mesajului, practic de elementul care permite pozitionarea campaniei, diferentierea acesteia de altele de acelasi tip. Continutul mesajului devine in cele mai multe situatii elementul central al campaniei, care in final determina reactia dorita din partea publicului tinta. Un mesaj simplu, clar, memorabil care demonstreaza cunoasterea publicului tinta poate asigura mare parte din succesul campaniei.

Cum ajungem la publicul tinta si cu ce resurse? Odata ce am decis ce si cui spunem trebuie sa stabilim prin ce mijloace va ajunge mesajul la grupurile tinta carora ne vom adresa in campanie. Este necesar sa stabilim cele mai eficiente canale de comunicare din punctul de vedere al raportului pret/ posibilitatea de a ajunge la publicul tinta. De cele mai multe ori, in cazul in care dispunem de un buget consistent am putea fi tentati sa alegem drept canal de comunicare tereviziunea, sau radioul, ceea ce in general presupune costuri mari. Se poate dovedi mult mai eficienta abordarea mass-media locala, fie sub forma de parteneriat, fie spatiu platit. Este importanta o evaluare foarte atenta, mai ales daca ne gandim la bugetul disponibil. Si astfel ajungem poate la una dintre cele mai spinoase probleme in planificarea unei campanii: bugetul. Ar fi ideal daca ne putem stabili bugetul in functie de nevoile de comunicare, insa in cele mai multe cazuri acest mod de planificare nu este posibil. Prin urmare, bugetul trebuie gandit astfel incat sa elimine toate activitatile care nu sunt neaparat necesare, iar lipsa acestora nu afecteaza buna desfasurare a campaniei. O alta posibila solutie pentru eficientizarea costurilor unei campanii este utilizarea voluntarilor- studenti in ani terminali la facultati de sociologie, arte (pentru design-ul materialelor) va pot salva mare parte din buget.

Ce rezultate am reusit sa obtinem? O etapa extrem de importanta, dar de care toti ne temem- etapa de evaluare. Exista diferite metode pe care le putem utiliza in etapa de evaluare, incepand de la o analiza a articolelor aparute in media, pana la analiza de mesaj, analiza de continut sau evaluarea traficului pe Internet. Depinde de noi sa alegem metoda care raspunde cel mai bine nevoilor de evaluare, insa nu putem trece peste aceasta etapa atat de importanta care nu face decat sa dea masura eficientei campaniei si informatii necesare pentru planificarea urmatoarelor campanii. Ce trebuie sa retinem in final? Partea de planificare a unei campanii este mult prea importanta pentru a o ignora sau pentru a elimina unele dintre etapele necesare. Scutim timpul destinat planificarii dar cu ce rezultate? A vorbi despre dorinta de a avea o cariera in domeniul relatiilor publice presupune cunoasterea catorva detalii despre PR. Dincolo de origine sale americane, sau de prezentarea conform careia relatiile publice exista de cand lumea, in conditiile in care s-a spus despre Ioan Botezatorul ca a fost de fapt omul de imagine, purtatorul de cuvant, cel care a facut teasing pentru Isus, important este faptul ca in cadrul domeniului comunicarea se realizeaza intotdeauna in doua sensuri. Este important ca o companie sa isi spuna punctul de vedere, insa trebuie sa ii si asculte pe cei care reactioneaza sau ofera sugestii. Organizatia va trebui sa isi adapteze reactiile si modul de comportament la mediu, fiindca astazi nu mai este loc pentru relatii unidirectionale, ci doar pentru relatii bidirectionale si simetrice. Ce sunt relatiile publice? Raspunsul ar trebui sa vina din cele in jur de 500 de definitii ale termenului. In general se recunoaste ca relatiile publice presupun stabilirea si mentinerea unor relatii mutual profitabile cu diverse publicuri. Apare asadar o idee extraordinar de importanta: renuntarea la gandirea masificata, in favoarea celei care vede opinia publica si populatia impartita

in mai multe segmente in functie de factori diversi. Este la fel de adevarat ca o persoana va face parte din mai multe astfel de grupuri in viata sa sociala. Relatiile publice au insa un mare impact si in ceea ce priveste modul in care este perceputa o organizatie, in conditiile in care o comunicare permanenta (proactiva, care vine in intampinarea unor nevoi, in locul celei reactive, care are in vedere reactia la ceva ce s-a intamplat), informarea permanenta si strategiile de imagine pe termen mediu si lung au in vedere crearea si mentinerea unei imagini cel putin buna pentru companie. Imaginea care se doreste a fi intiparita in mintea publicurilor va diferi de la organizatie la organizatie, in functie de valorile lor si de segmentul de piata caruia i/li se adreseaza. Asa se face ca desi exista mai multe banci, unele acorda credite ipotecare, altele pentru achizitionare bunuri, altele se adreseaza tinerilor, altele oamenilor de afaceri cu precadere s.a.m.d. Exista o sumedenie de instrumente si metode specifice care sunt aplicate - separat sau combinate - pentru atingerea acestui scop: crearea si intretinerea unei imagini. Este necesar ca atare ca specialistul in relatii publice sa le cunoasca pe toate si sa aiba acel fler absolut necesar pentru a sti ce si cum sa selecteze. Omul de PR Profesionistul in PR trebuie sa aiba studii in domeniu (pe care si le poate insusi fie la facultatea de stat acreditata dedicata in totalitate relatiilor publice, fie, ca ultima alegere, la o sectie de acelasi fel din cadrul institutiilor de invatamant superior). Experienta, lucrul activ intr-o agentie sau in cadrul unui departament specializat sunt insa capitale. Si mai trebui un "ingredient": pasiunea pentru acest domeniu. Fara suflet pus in fiecare activitate, eveniment, campanie nu se poate obtine adevarata performanta. Specialistul in relatii publice trebuie sa fie un bun scriitor, trebuie sa aiba abilitatea de a utiliza stiluri diverse pentru materialele pe care va fi nevoie sa le realizeze. El trebuie, de asemenea, sa stie sa vorbeasca foarte bine si convingator, trebuie sa fie obiectiv si sa dea dovada de rezistenta in conditii de stres. Trebuie sa puna accent pe cercetare si sa aiba o relatie foarte buna cu reprezentantii mass-media si cu partenerii, furnizorii, clientii s.a.m.d. companiei (in functie de tipicul acesteia). Specialistul in relatii publice este cel care realizeaza strategia de imagine pentru institutie, gandeste campaniile de comunicare, coordoneaza organizarea evenimentelor speciale si planifica si implementeaza strategiile de relatii publice. Este de dorit sa aiba cunostinte numeroase din cele mai variate domenii, sa fie diplomat si sa dea mereu dovada de bun simt. PR-istul trebuie sa fie mana dreapta a directorului general/presedintelui organizatiei si sa aiba acces la deciziile luate in companie si la stabilirea obiectivelor generale. Toleranta - nu incapatanarea, aroganta si convingerea ca parerile lui sunt singurele corecte - trebuie sa se numere printre calitatile sale, la fel ca si stabilitatea, dorinta de perfectionare profesionala permanenta si deschiderea intelectuala. Fireste acesta este un portret general al specialistului in relatii publice. Si din pacate nu exista multi care sa indeplineasca toate conditiile. Date fiind acestea, se va ajunge la specializarea lor pe anumite segmente - unei persoane i se va recomanda sa realizeze confirmari telefonice pentru participarea la diverse evenimente, alteia i se va permite sa gestioneze conturi, altii vor fi cei care se vor ocupa de relatia cu clientii si altii de materialele scrise si tot asa. Limitarile din punctul de vedere al calitatilor si abilitatilor se vor observa insa in timp si in titulaturile posturilor ocupate si in deschiderea functiilor acordate. Profesionistul in relatii publice trebuie sa fie si creativ, sa rastoarne paradigme, moduri de a gandi. El trebuie sa fie capabil sa gaseasca asocierea potrivita la momentul oportun. De pilda, intr-o epoca in care totul trebuie sa fie mare, grandios, in anii "60 cineva vine cu ideea "Small is beautiful" pentru micutul Beetle de la Volkswagen. Pepsi sponsorizeaza concerte, iar multe companii se axeaza pe evenimente si campanii sociale. Omul de PR trebuie sa realizeze acel tot unitar dat de nume, slogan si logo (simbol grafic de identificare). Philips are, spre pilda, "Let's make things better!", simbolul lor grafic fiind o ortografiere speciala a numelui, cum este de altfel si cazul Coca-Cola ce are ca slogan "Always Coca-Cola", mereu asociat cu o linie melodica speciala"; Canon are "you can", iar Nokia "Connecting people"; in fine, pentru a ne limita la doar cateva exemple, Hewlett Packard are logo-ul format din cele doua initiale "hp" si sloganul descriptiv "invent"; Aim Communication are o tinta in culori specifice -rosu si negru- drept logo si ca slogan, unul aspirational "Tinteste mai sus!". Femeia in PR Exista multe "idei fixe". O domnisoara sau o doamna din PR trebuie neaparat sa fie delicata, sau exemplu de diplomatie, sa fie eleganta - in vorba si in port, trebuie neaparat sa inteleaga si "cealalta parte a problemei". Ceea ce nu este imposibil. Dar ceea ce se poate schimba. Stiluri noi se creeaza si se impun. Si cu siguranta ca e mult mai greu sa impui un stil care sa fie ulterior adoptat de altii, decat sa te incadrezi in urmarea cu strictete a unuia existent. Nu este insa o pledoarie pentru extravaganta. Doar pentru gasirea confortului. Interior si exterior. Prin urmare e foarte adevarat ca o femeie are anumite calitati care o recomand spre exemplu pentru departamentul de relatii cu clientii. Este si mai adevarat ca are o imaginatie care ii serveste drept atu. La fel, o doamna sau domnisoara este probabil ca are o voce minunata, drept pentru care va fi invitata sa realizeze

confirmarile la telefon. Dar nu trebuie sa se limiteze la atat. Trebuie sa doreasca mereu mai mult, si chiar daca va fi poate greu, in timp isi poate dovedi abilitatile si avansa pe merit si realizari. Este nevoie de rabdare? Da. Este nevoie de perseverenta si vointa? Da. Este necesara performanta? Da. Insa toate reprezentantele sexului frumos dau dovada din plin de aceste calitati. Si cu siguranta au si abilitatile prezentate anterior ca fiind necesare pentru un om de PR. Cineva foarte drag mie imi spunea candva, mai in gluma, mai in serios, ca a gati este o meserie foarte grea, de aceea cei mai mari bucatari sunt barbati. Ei bine, profesia de PR nu este apanajul barbatilor. Si sunt multi cei care afirma chiar ca o reprezentanta a sexului frumos este prin insasi natura sa avantajata, mai potrivita pentru relatiile publice. Un fel de sfarsit Abilitati, talent, pasiune, experienta, studii - elementele-cheie ale succesului in PR, un domeniu absolut fascinant. Fara ele se obtine doar mediocritate si extrem de rar o "sclipire" de moment - de multe ori unica intr-o cariera de o viata.

Ce beneficii iti ofera grupul? Daca te regasesti in descrierea membrilor grupului, discutiile de aici iti vor permite sa: •

descoperi idei, sfaturi sau instrumente utile care te vor ajuta sa iti imbunatatesti rezultatele campaniilor sau programelor de comunicare pe care le desfasori;

•

afli strategii si tactici de comunicare pe care le-au folosit cu succes altii;

•

impartasesti experientele tale, demonstrand ca esti un comunicator de succes;

•

cunosti alti comunicatori implicati in activitati sociale care iti pot deveni parteneri.

Recomandări metodice generale Lingvistica generală ca disciplină urmăreşte scopul de a elucida problemele-cheie de teorie generală filozofică a limbajului uman (limba ca sistem sui geněris “sistem al sistemelor”; limba ca sistem de planuri, nivele, unităţi şi relaţii; dihotomiile limbii; caracterul social al limbii; limba şi gândirea; legităţile limbii; teoria semnului lingvistic; bazele metodologice ale lingvisticii etc.). Familiarizarea cu problemele de lingvistică lărgeşte spectrul de abilităţi profesionale ale filologului, îl face pe acesta a înţelege mecanismul funcţionării limbilor naturale şi în diverse ipostaze ale dezvoltării lor.

Conţinutul cursului Din istoria lingvisticii: a) ştiinţa limbii în antichitate: India veche, China veche, Grecia antică, Roma antică – activitatea lui Panini, Dionisios Trax, Apollonios Discolos, Terentius Varro, Aelius Donatus, Priscianus etc. Vedele indiene (sec. XVIII-XV î.e.n.), limba sanscrită (marele epopei Romayana şi Mahabharata). Activitatea filozofului chinez Ian-Siun: 551 î.e.n. – 13 e.n.; pitagorienii şi sofiştii greci despre numele obiectelor. Lingvistica arabă:activitatea lui al-Kitab, al-Kaşgeri – lucrarea Divanul limbilor ş.a. Lingvistica din Europa Medievală: renaşterea filologiei clasice şi a celei orientale; elaborarea doctrinei raţionaliste în Grammaire générale et raisonnée, scrisă de Claude Lancelot şi Antoine Arnauld (Port-Royal, 1660); consecinţele benefice ale curentului raţionalist în lingvistică; interesul crescând pentru consolidarea şi dezvoltarea limbilor naţionale în Europa în perioada renascentistă (aportul italianului Dante Alighieri cu lucrarea De vulgari aloquentia, a francezului Du.Bellay cu manifestul Défense et illustration de la langue française ş.a.). Bazele lingvisticii comparativ-istorice: contribuţia lingviştilor Fr.Bopp, R.K.Rask, J.Grimm, A.Vostokov, Fr.Diez ş.a. la dezvoltarea comparativisticii în ştiinţa limbii. Aprecieri pozitive şi critice la adresa studiilor de lingvistică comparativ-istorică.

Elaborarea lingvisticii generale de către filozoful şi filologul german Wilhelm von Humboldt; limba ca activitate; conexiune între limbă şi vorbitor; ideea dihotomiei langue-parole; vorbirea actualizează limba, iar limba este conditio sine qua non a oricărui act de vorbire; suntem exact ceea ce este limba maternă, pe care ne-o însuşim, adică fiinţele omeneşti sunt ontologic determinate prin limba lor maternă. Ferdinand de Saussure, considerat le père de linguistique générale, şi postulatele lui privind obiectul lingvisticii, limba ca sistem semiotic, caracterul arbitrar al semnului lingual, dihotomiile: limbă-vorbire, diacronie-sincronie, lingvistică internă-lingvistică externă; valoarea lingvistică privită în aspectul ei conceptual, material şi ca o totalitate. Principala operă a lui Saussure Cours de linguistique générale (ed. 1, 1916, ed.românească – Iaşi, 1998); postulatele autorului. Şcolile lingvistice şi aportul lor la studierea limbajului uman: a. Şcoala naturalistă (August Schleicher, Max Muller ş.a.); b. Şcoala psihologistică (H.Steinthal, A.Potebnea ş.a.); c.

Şcoala neogramaticienilor şi pozitivismul în lingvistică: legile fonetice, schimbările fonetice “accidentale”, analogia etc. Lucrările lui K.Brugmann, H.Paul, H.Osthoff, B.Delbrük, F.F.Fortunatov ş.a.;

d. Şcoala estetică sau idealistă (K.Vossler, Benedetto Croce, Leo Spitzer, Eugen Lerch ş.a.); e. Şcoala neolingvistică italiană (Giulio Bertoli şi Matteo Bartoli ş.a.) ca o dezvoltare a şcolii estetice; f.

Şcoala lingvistică franceză – promotoare a teoriei despre factorii sociali ca fiind decisivi în dezvoltarea limbilor naturale (A.Meillet, J.Vendryes, M.Cohen ş.a.);

g. Şcoala lingvistică funcţională sau geneza cu Ch.Bally, A.Sechehyae, H.Frei ş.a.; h. Şcoala lingvistică pragheză şi aportul ei în dezvoltarea fonologiei, semanticii, pragmaticii etc. (W.Mathesius, N.Trubetzkoy, R.Jykobson, V.Skalička, B.Havranek ş.a.); i.

Şcoala lingvistică din Copenhaga (glossematica), analiza critică a doctrinei ei amentaliste, asemantice, afuncţionale; legătura glossematicii cu doctrina pozitivistă a lui Rudolf Carnap. Reprezentanţii glossematicii: L.Hjelmslev, V.Brondal, H.Uldall ş.a.;

j.

Şcoala descriptivismului american cu preferinţă pentru studiul empiric, formal, mecanicist al limbii (Fr.Boss, E.Nida, L.Bloonfield, Z.Harris, G.Trager, B.Bloch ş.a.);

k.

Şcoala etimologistă a lui Edward Sapir, după care modelele limbii ar determina modul (şi modelele) de înţelegere a realităţii şi a lumii ambiante. Ipoteza Sapir-Whorf potrivit căreia limba este un sistem închis de simboluri ce determină modul de gândire şi de comportament al individului, behaviorismul;

l.

Şcoala lui Noam Chomsky – gramatica generativă, ca încercare nereuşită de abandonare a substanţei, a aspectului conţinutal al unităţilor de limbă. Critici la adresa generativismului chomskyan;

m. Şcolile lingvistice din Kazan, Petersburg, Moscova cu reprezentanţi ca: I.A.Baudouin de Courtenay, A.A.Fortunatov, F.P.Buslaev, A.Peşcovski, V.V.Vinogradov, R.A.Budagov, Gh.Stepanov, L.V.Scerba, V.M.Jirmunski ş.a. Teoria limbii Limba maternă ca un fenomen social (“un fait social” – F. de Saussure) şi un sistem “où tout se tient” (Saussure); funcţiile principale ale limbii; legătura indestructibilă între limbă şi gândire şi viceversa; limbă-limbaj,metalimbaj; limba şi stilurile funcţionale, limba vorbită-limba exemplară (E.Coşeriu) – limba standard; limba în sincronie şi diacronie (limba “ca o discontinuitate continuă sau continuă discontinuitate – V.Kostomarov”); forma şi conţinut în limbă (structuri de suprafaţă şi structuri de adâncime; limba şi legea economiei; sistem şi structură, sistem şi antisistem în limbă; “norma” ca realizare “colectivă” a sistemului; semnul lingvistic după Saussure şi dualitatea semnului lingvistic după S.Karcevsky; principiul onomasiologic şi semasiologic în lingvistică; primatul substanţei lingvistice faţă de categoria raportului (relaţiilor gramaticale); limba şi nivelurile ei, gradul de penetrabilitate a acestora; enunţul ca unitate de bază a actului comunicativ, tipurile de saturaţie (plenitudine) a enunţului; saturaţie semantică, gramaticală, referenţială, situativă, conotativă, presupoziţională (detalizări a se vedea supra înpunctele 6, 5, 4, 3, 2, 1). Semiotica – diversele sisteme de semne utilizate în comunicare, parametrii comunicării; comunicarea orală şi scriptică; lingvosemiotica; câmpurile semioticii (semantica, sintactica, pragmatica), semiotica lingvistică; pragmatică; semiotica literară. Sociolingvistica şi psiholingvistica Limba şi societatea; omul ca reglator al proceselor fireşti de dezvoltare şi normare a limbii; contactul şi interferenţa limbilor, condiţionate de factori istorico-sociali; monolingvismul-

bilingvismul-polilingvismul şi cauzele răspândirii acestor fenomene; rolul factorilor extralingvistici (politico-statali) în evoluţia limbilor; fenomenul “limba de lemn” şi eventuala explicare a lui; posibilitatea apariţiei unor limbi “mixte”, amestecate (“Sprachmischung” – Hugo Schuchardt); inovaţiile individuale şi colective în limbă; rolul personmalităţilor celebre în dezvoltarea şi normarea limbilor literare; reflectarea în limbă a schimbărilor social-economice şi culturale din societate; progresul şi regresul în limbă; împrumuturile în limbă şi acomodare (adaptarea) lor la sistemul acesteia; războiul limbilor; cauzele degradării şi dispariţiei unor limbi; “Carta limbilor regionale sau minoritare” – toleranţa faţă de limbile minoritare şi cele ale diasporelor; Cartea Roşie a Limbilor; limba şi statul; politica lingvistică a statului; situaţia lingvistică şi tipologia ei în stat; raportul dintre limba-standard şi variantele nonstandard; limba în spaţiul concret etnocultural; planificarea lingvistică; competenţa lingvistică şi cultivarea ei; diglosia şi felurile ei. Metode şi procedee de cercetare a limbii Metodele pot fi împărţite convenţional în tradiţionale şi moderne. La cele tradiţionale se referă: a) metoda comparativ-istorică; b) metoda geografică sau geografia lingvistică; c) metoda “cuvinte şi lucruri” (germ. “Wörter und Sachen” – de Rudolf Meringer şi Hugo Schuchardt) cu postulatele Verba ante Res şi Res ante Verba. La metodele moderne se referă: a) metoda distributivă (MD) şi b) metoda transformaţională (MT); c) metoda analizei în constituienţi imediaţi (MACI), d) metoda substituirii sau comutării (MS sau MC); e) metoda statistică (M.Stat), f) metoda contrastiv-tipologică (MCT). Postulatele şi specificul fiecărei metode. Cuvintele-cheie la curs: protolimbă, universalii lingvistice, principiul onomasiologic şi gnoseologic, distribuţie, ocurenţă, lexem, morfem, sintaxem, câmp semantic, semantică categorială, semantică referenţială, semantică lexicală, semantică denotativă, presupoziţie, prezumţie, dezambiguizare, semnificat, semnificant, signum, signatum, actant, comparant, comparat, competenţă lingvistică, implicaţie, diglosie, interferenţă, cuantificator, denotativ, diacronie, sincronie, consituaţie, determinat, determinant, bilingvism, polilingvism, monolingvism, diasporă, emiţător, macrocontext, izomofism, variantă, transformă, structură de adâncime, structură de suprafaţă, universalii, uniune lingvistică, temă, remă, substitut, substanţă, sociosemiotică, semnificaţie, sintagmă, fonem, intertextualitate, semn lingvistic, semnal, simbol, proteză, afereză, sincopă, apocopă, desimilare, asimilare, rotacism, punctogramă, ortogramă, glotonim, etnonim, glotogeneză, etnogeneză etc.

Lingvistica este ştiinţa care studiază limba şi legile ei. Un lingvist este o persoană care se angajează în acest studiu. Primele reflecţii lingvistice apar la hinduşi acum peste 2500 de ani. Cel mai important gramatician hindus este Panini, care a scris în sanscrită o lucrare de o complexitate şi fineţe algebrică, cu numele Aştadhyayii ("Cele opt cărţi"), operă lăudată în prezent până şi de NASA. Acest gramatician al secolului V sau IV î.Hr. enumeră încă 68 de gramaticieni indieni ce l-au precedat, ceea ce arată că a existat o îndelungată tradiţie orală a gramaticii hinduse înainte de secolele IV-V î.Hr. Pe lângă multe altele, Panini numeşte cele cinci categorii de sunete după felul lor (velare, palatale, retroflexe, dentale, labiale) şi împarte fonemele limbii sanscrite după aceste categorii. Prin aceasta, el a precedat cu 2000 de ani lingvistica modernă, care a ajuns la aceleaşi rezultate în parte datorită descoperirii limbii sanscrite.

Cum vorbesc animalele

O veche legenda vikinga spune ca in noaptea dintre 24 si 25 decembrie oamenii pot sa vorbeasca cu animalele. Nu se stie daca vreun taran a incercat vreodata sa vorbeasca cu vaca lui sau daca magarul i-a raspuns ciobanului la intrebarile puse. Ceea ce este sigur si este recunoscut oficial de stiinta e faptul ca animalele vorbesc intre ele o limba clara, pe care din pacate n-are cine sa ne-o traduca sau pe care adesea n-o auzim. Limba animalelor nu se compune din vocale si din consoane, ci din tonuri si sunete. In loc de cuvinte, ele folosesc intensitati diferite ale aceluiasi sunet, cam cum se intampla cu limba chineza, in care un sunet intonat diferit poate semnifica 4 sau 5 cuvinte deosebite. Tonurile profunde, la animale, semnifica agresiunea, tonurile inalte bucuria. Vom ajunge oare vreodata sa ne intelegem cu elefantii sau cu delfinii? Nu, din pacate! Ne lipsesc organele de simt cu care am putea intelege limba animalelor. Urechea omeneasca percepe tonuri numai intre 20 si 20.000 de herti, deci nici ultrasunetele (frecventa pe care se desfasoara dialogul delfinilor), nici infrasunetele (pe care se poarta dialogul elefantilor). In schimb, cu putina atentie, am putea sa le invatam limbajul corpului. De exemplu: urechile ridicate la elefant reprezinta agresiunea. Dar oare animalele de casa, atat de iubite si alintate de om, isi recunosc numele, atunci cand le chemam? Lingvistul Mark Feinstein sustine ca da: "Pisicile, cainii si caii reactioneaza la sunete, fara sa stie insa ca ele sunt numele lor. O pisica, de pilda, reactioneaza la fel, indiferent daca ii spui Miti, Piti sau Tuti. Important e ca sunetele cu care o chemi sa fie apropiate". Cateva descoperiri de ultima ora legate de limbajul animalelor sunt uluitoare. De pilda: s-a stabilit ca melodiile cantate de balene sunt fie sfaturi muzicale date de mame puilor lor, fie cantece de dragoste ori povestiri istorice despre neamul lor. Un alt exemplu fantastic: cercetatorul american Philip Lobel a pus un Sonar cu amplificator extrem de puternic in acvariul sau: stupoare! Multi pesti in realitate tipa, suspina, se striga, intr-un limbaj care nu poate fi perceput de urechea obisnuita. Cand savantul a incercat sa scoata afara din apa un pestisor, s-a iscat o zarva nemaipomenita, iar el tipa ca din gura de sarpe (aviz pescarilor!). Pe locul unu, intre animalele care par sa poata comunica din ce in ce mai bine cu omul se afla cimpanzeii. In rezervatii sau in gradinile zoologice unde sunt ingrijiti cu dragoste si atentie, ei au ajuns sa rosteasca propozitii aproape complete, ca de pilda: "Foame... tu... mie banana... bun". Pe masura ce cercetarile despre viata animalelor avanseaza, savantii ajung la concluzia ca "dobitoacele" seamana foarte bine cu omul, fiind dotate cu inteligenta, sensibilitate, intelepciune si devotament. Oare asta va face ca ele sa fie mai putin chinuite si ucise? Bine ar fi!

Lingvistica, limbajul şi limba* 1-1. Lingvistica, disciplină neprescriptivă Lingvistica este studiul ştiinţific al limbajului omenesc. Un studiu este ştiinţific atunci când se bazează pe observarea faptelor şi se abţine să propună o alegere printre aceste fapte în numele anumitor principii estetice sau morale. „Ştiinţific” se opune deci lui „prescriptiv”. În cazul lingvisticii este deosebit de important să se insiste asupra caracterului ştiinţific şi neprescriptiv al studiului: obiectul acestei ştiinţe fiind o activitate umană, există o mare tentaţie de a se părăsi domeniul observaţiei imparţiale pentru a se recomanda o anumită comportare, de a nu se mai nota ce se spune de fapt, ci de a proclama ceea ce trebuie să se spună. Greutatea de a despărţi lingvistica ştiinţifică de gramatica normativă aminteşte de aceea a delimitării moralei de o adevărată ştiinţă a moravurilor. Istoria ne arată că până la o dată foarte recentă majoritatea celor care s-au ocupat de limbaj sau de limbi au făcut-o cu intenţii prescriptive, declarate sau evidente. Astăzi încă, marele public, chiar cel cultivat, ignorează aproape existenţa unei ştiinţe a limbajului, deosebită de gramatica şcolară şi de activitatea normativă a cronicarilor mondeni. Dar în faţa unor enunţuri ca ei face, omul care m-am întâlnit cu el, ciorapi pentru bărbaţi din nailon, lingvistul contemporan nu încearcă nici indignarea virtuoasă a puristului, nici exultarea iconoclastului. El vede în asemenea cazuri simple fapte, pe care trebuie să le noteze şi să le explice în cadrul în care se manifestă. El nu-şi va depăşi rolul luând act de protestele sau de ironiile unor ascultători şi de indiferenţa altora, ci în ceea ce-l priveşte el se va abţine să adopte o poziţie sau alta. 1-2. Caracterul vocal al limbajului Limbajul pe care îl studiază lingvistica este cel al omului. Ne-am putea abţine să precizăm aceasta, căci celelalte întrebuinţări ale cuvântului „limbaj” sunt aproape întotdeauna metaforice: „limbajul animalelor” este o născocire a fabuliştilor; „limbajul furnicilor” reprezintă mai curând o ipoteză decât un element al observaţiei; „limbajul florilor” e un cod ca atâtea altele. În vorbirea obişnuită „limbajul” desemnează de fapt facultatea oamenilor de a se înţelege cu ajutorul semnelor vocale. Merită să ne oprim asupra acestui caracter vocal al limbajului: de câteva mii de ani încoace, în ţările civilizate se folosesc destul de des semne picturale sau grafice, care corespund semnelor vocale ale limbajului. Este ceea ce se numeşte scriere. Până la inventarea fonografului, orice semn vocal emis era perceput nemijlocit sau se pierdea pentru totdeauna. Dimpotrivă, un semn scris dura atâta vreme cât dăinuia suportul, piatra, pergamentul sau hârtia, şi urmele lăsate pe acest suport de daltă, stilet sau peniţă. Este tocmai ceea ce se rezumă cu ajutorul dictonului uerba uolant, scripta manent. Acest caracter definitiv i-a dat scrisului un prestigiu considerabil. Sub forma scrisă se transmit până în zilele noastre operele literare (numite astfel tocmai datorită acestei forme scrise), care se mai află încă la baza culturii noastre. Scrierile alfabetice oferă pentru fiecare semn o succesiune de litere bine separate în textele tipărite şi pe care şcoala ne-a învăţat să le recunoaştem; orice român instruit ştie care sunt componentele semnului scris genunchi, dar ar întâmpina greutăţi să deosebească componentele semnului vocal corespunzător. În realitate, totul contribuie la identificarea în mintea oamenilor instruiţi, a semnului vocal cu echivalentul său grafic şi la impunerea acestuia din urmă ca singurul reprezentant valabil al ansamblului. Aceasta nu trebuie să ne facă să uităm că semnele limbajului omenesc sunt în primul rând vocale, că timp de sute de mii de ani aceste semne au fost exclusiv vocale şi că astăzi încă majoritatea oamenilor ştiu să vorbească fără să ştie să citească. Învăţăm să vorbim înainte de a învăţa să citim: cititul dublează vorbirea, niciodată invers. Studiul scrierii reprezintă o disciplină deosebită de lingvistică, deşi în practică ea este una din anexele acesteia. În principiu, lingvistul face abstracţie de faptele de grafie. El nu le ia în considerare decât în măsura, restrânsă de altfel, în care faptele de grafie influenţează forma semnelor vocale. 1-3. Limbajul, instituţie umană Se vorbeşte adesea de limbaj ca de o facultate a omului. Chiar noi am folosit mai sus acest termen, dar fără a-i acorda o valoare riguroasă. Raporturile omului cu limbajul sunt probabil de o natură prea specială pentru ca acesta să poată fi inclus într-un tip mai vast de funcţii definite. Ceea ce nu se poate afirma este că limbajul ar rezulta din exerciţiul natural al vreunui organ, aşa cum respiraţia sau mersul sunt, pentru a ne exprima astfel, raţiunea de a fi a plămânilor şi a picioarelor. Desigur, se vorbeşte despre organele vorbirii, dar se adaugă în general, că funcţia primară a fiecăruia dintre ele este cu totul alta: gura serveşte la

ingerarea alimentelor, fosele nazale la respiraţie ş.a.m.d. Circumvoluţiunea creierului unde s-a crezut că este sediul vorbirii, deoarece leziunile ei erau adesea legate de afazie, are probabil ceva comun cu exerciţiul vorbirii. Dar nimic nu dovedeşte că aceasta ar fi funcţia ei primară şi esenţială. În aceste împrejurări suntem tentaţi să plasăm limbajul printre instituţiile umane, iar acest fel de a vedea lucrurile prezintă avantaje de necontestat: instituţiile umane rezultă din viaţa în societate; acesta este de fapt cazul limbajului care este conceput înainte de toate ca un instrument de comunicare. Instituţiile umane presupun exerciţiul celor mai diverse facultăţi; ele pot fi foarte răspândite şi, ca şi limbajul, universale, fără a fi identice de la o comunitate la alta: familia, de pildă, caracterizează poate toate grupările omeneşti, dar ea se prezintă, ici şi colo, sub diferite forme; la fel limbajul, identic în funcţiile sale, diferă de la o comunitate la alta astfel încât el nu poate funcţiona decât între membrii unui grup dat. Instituţiile nefiind de loc fenomene primare, ci produse ale vieţii în societate, nu sunt imuabile; ele sunt susceptibile de schimbare sub presiunea unor nevoi felurite şi sub influenţa altor comunităţi. Or, vom vedea că nu altfel stau lucrurile cu limbile, ca diferite modalităţi ale limbajului. 1–4. Funcţiile limbajului Cu toate acestea, afirmaţia că limbajul este o instituţie, nu ne lămureşte decât parţial asupra naturii acestui fenomen. Deşi metaforică, denumirea unei limbi ca un instrument sau ca o unealtă este foarte utilă pentru a deosebi limbajul de alte instituţii. Funcţia esenţială a limbii ca instrument este aceea de comunicare: româna, de pildă, este înainte de toate unealta care permite vorbitorilor de „limbă română” să intre în legătură unii cu alţii. Vom vedea că dacă o limbă se modifică de-a lungul timpului, aceasta se explică mai ales prin adaptarea cea mai economică la satisfacerea nevoilor de înţelegere ale comunităţii care o vorbeşte. Nu trebuie să uităm totuşi că limbajul exercită şi alte funcţii pe lângă aceea de a permite înţelegerea reciprocă. În primul rând limbajul serveşte, pentru a ne exprima astfel, drept suport al gândirii, în aşa măsură încât ne putem întreba dacă o activitate mintală lipsită de cadrul unei limbi ar merita numele de gândire. Dar nu lingvistul, ci psihologul trebuie să se pronunţe asupra acestui punct. Pe de altă parte, omul foloseşte adesea limba pentru a se exprima, adică pentru a analiza ceea ce simte, fără a se preocupa prea mult de reacţiile eventualilor ascultători. Într-un astfel de caz, el găseşte şi mijlocul de a se afirma faţă de el şi faţă de altul fără a dori neapărat să comunice ceva. S-ar putea vorbi de asemenea de o funcţie estetică a limbajului, care ar fi greu de analizat, dat fiind gradul ei înalt de întrepătrundere cu funcţia de comunicare şi de expresie. În ultima instanţă, socotind limba un instrument, trebuie să reţinem că funcţia ei centrală este funcţia de comunicare, adică înţelegerea reciprocă. În această privinţă este demn de remarcat faptul că societatea reprimă prin batjocură solilocul, adică folosirea limbajului în scopuri pur expresive. Cel care vrea să se exprime făra teama de cenzură trebuie să-şi găsească un public în faţa căruia va juca comedia schimbului lingvistic. De altfel, totul arată că limba fiecărui individ s-ar corupe repede dacă nu ar exista nevoia de a se face înţeles. Tocmai această necesitate permanentă menţine unealta în bună stare de funcţionare. […] 1-7. Fiecare limbă are sunetele ei tipice La fel stau lucrurile în planul sunetelor limbajului: vocala din engl. bait nu este un e pronunţat cu accent englezesc, după cum cea din bit nu este un i deformat; trebuie să fie clar că, în zona articulatorie în care româna distinge între un i şi un e, engleza opune trei tipuri vocalice, reprezentate respectiv în cuvintele beat, bait şi bit, tipuri cu totul ireductibile la i, e din română. Consoana notată în ortografia spaniolă cu s şi care se pronunţă în Castilia într-un fel care aminteşte de iniţiala fr. chien, rom. şi, nu e nici un s nici un ş; în realitate, printre anumite modalităţi articulatorii, româna reţine două tipuri reprezentate de iniţiala din sine şi şine, în timp ce spaniola nu are decât unul singur care nu poate fi identificat la iniţială cu nici unul din ele. Ceea ce numim „accent” străin provine din identificarea abuzivă a unităţilor fonice a două limbi diferite. Este la fel de periculos şi greşit să vedem în iniţiala rom. tot, engl. take, germ. Tat, rus. tuz variante ale unuia şi aceluiaşi tip, ca şi de a socoti că rom. a lua, fr. prendre, engl. take, germ, nehmen, rus. brat' corespund uneia şi aceleiaşi realităţi care ar preexista acestor denumiri. 1-8. Dubla articulare a limbajului

Auzim adesea spunându-se că limbajul omenesc este articulat. Celor care se exprimă astfel le-ar fi poate greu să definească exact ce înţeleg prin aceasta. Este însă neîndoielnic că termenul corespunde unei trăsături care caracterizează efectiv toate limbile. Se cuvine totuşi să precizăm această noţiune de articulare a limbajului şi să reţinem că ea se manifestă pe două planuri diferite: fiecare din unităţile care rezultă din prima articulare este de fapt articulată la rândul ei în unităţi de un alt tip. Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt de experienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia, sunt analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un înţeles. Dacă sufăr de dureri de cap, pot să mă manifest prin strigăte. Acestea pot fi involuntare, ţinând de domeniul fiziologiei. Ele pot fi de asemenea mai mult sau mai puţin voite, destinate să comunice celor din jur propria-mi suferinţă. Aceasta nu este însă de ajuns pentru a constitui o comunicare lingvistică. Fiecare strigăt este neanalizabil şi corespunde ansamblului neanalizat al senzaţiei dureroase. Cu totul alta este situaţia dacă rostesc enunţul azi nu mă simt bine, în care nici una din cele cinci unităţi succesive azi, nu, mă, simt, bine nu corespunde specificului stării mele. Fiecare din ele se poate regăsi în orice alt context pentru a comunica alte fapte de experienţă: simt, de pildă, în simt pericolul, iar bine în de bine de rău. Se vede ce economie reprezintă această primă articulare: am putea presupune un sistem de comunicare în care un anume strigăt ar corespunde unei anumite situaţii, unui fapt de experienţă dat. Este de ajuns să ne gândim la nesfârşita varietate a acestor situaţii şi a acestor fapte de experienţă pentru a ne da seama că dacă un asemenea sistem ar avea de îndeplinit aceleaşi scopuri ca şi limba, el ar trebui să cuprindă un număr de semne distincte aşa de mare încât memoria omului n-ar putea să le înmagazineze. Câteva mii de unităţi cum sunt mă, simt, azi, bine, nu, folosite în nenumărate combinaţii, ne permit să comunicăm mai multe lucruri decât milioane de strigăte diferite nearticulate. Prima articulare este modul în care se ordonează experienţa comună tuturor membrilor unei anumite comunităţi lingvistice. Numai în cadrul acestei experienţe, necesar limitate la ceea ce e comun unui număr considerabil de indivizi, comunicarea are un caracter lingvistic. Originalitatea gândirii nu va putea să se manifeste decât într-o îmbinare neaşteptată a unităţilor. Experienţa personală, necomunicabilă în unicitatea ei, se analizează într-o succesiune de unităţi, fiecare având o slabă specificitate şi fiind cunoscută de toţi membrii comunităţii. Sporirea specificităţii nu va fi asigurată decât prin adăugarea de noi unităţi, de pildă, prin alăturarea unor adjective pe lângă un substantiv, a unor adverbe pe lângă un adjectiv, în general a unor determinanţi pe lângă un determinat. Aşa cum am văzut, fiecare din aceste unităţi din prima articulare prezintă un înţeles şi o formă vocală (sau fonică). Ea nu poate fi analizată în unităţi succesive mai mici înzestrate cu un înţeles; de pildă, bine înseamnă „bine”, fără ca să putem atribui lui bi- şi -ne înţelesuri distincte, a căror sumă să fie echivalentă cu „bine”. Însă forma vocală este analizată într-un şir de unităţi, fiecare contribuind la deosebirea lui bine de alte unităţi ca mine, bune, bile, bină (regional). Tocmai în aceasta constă a doua articulare a limbajului. În cazul lui bine, aceste unităţi sunt în număr de patru; putem să le reprezentăm prin literele b i n e, puse convenţional între bare oblice, deci /bine/. Se vede ce economic reprezintă aceasta a doua articulare: dacă fiecărei unităţi semnificative minimale am face să-i corespundă un produs vocal specific şi neanalizabil, ar trebui să deosebim mii de astfel de produse, ceea ce ar fi incompatibil cu posibilităţile articulatorii şi cu sensibilitatea auzului fiinţei omeneşti. Datorită celei de a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produse fonice distincte, care se combină pentru alcătuirea formei vocale a unităţilor din prima articulare: în tot, de pildă, se foloseşte de două ori unitatea fonică pe care o reprezentăm cu ajutonil lui /t/, între cei doi /t/ introducându-se o altă unitate pe care o notăm cu /o/. […] 1-11. Dubla articulare şi economia limbajului Tipul de organizare schiţat mai sus există în toate limbile descrise până acum. El pare că se impune comunităţilor omeneşti ca cel mai bine adaptat la nevoile şi la posibilităţile omului. Numai economia care rezultă din cele două articulări permite să se obţină o unealtă de comunicare folosită de toţi şi capabilă să transmită o informaţie atât de mare cu o cheltuială atât de mică. În afară de economia suplimentară pe care o reprezintă, cea de a doua articulare are avantajul de a face ca forma semnificantului să fie independentă de valoarea semnificatului corespunzător şi să asigure astfel o mai mare stabilitate formei lingvistice. Întradevăr, este limpede ca într-o limbă în care fiecărui cuvânt i-ar corespunde un mormăit aparte şi neanalizabil, nimic nu i-ar impiedica pe vorbitori să modifice acest mormăit după cum fiecăruia dintre ei i s-ar părea că el zugrăveşte mai bine obiectul desemnat. Dar cum ar fi imposibil de obţinut o unanimitate în astfel de domenii, s-ar ajunge la o instabilitate cronică puţin favorabilă menţinerii înţelegerii.

Existenţa unei a doua articulări asigură această menţinere legând soarta fiecăruia din componentele semnificantului, fiecare din tranşele fonice /p/, /a/, /r/ din par, de pildă, nu de înţelesul semnificatului corespunzător „par”, ci de acela al componentelor altor semnificanţi din limbă, a lui /p/ din pas, a lui /a/ din sa, a lui /r/ din far. Aceasta nu înseamnă ca /p/ sau /r/ din par n-ar putea să se schimbe de-a lungul veacurilor, ci că, dacă se schimbă, aceasta nu se întâmplă fără a se schimba în acelaşi timp şi în acelaşi sens /p/ din pas sau /r/ din far.