Misiunea Bisericii Intr

Misiunea

Bisericii

intr-o

lume

secularizata

Cultura dominanta in Europa de astazi este o cultura secularizata. Inainte insa de a cauta sa clarificam conceptul de secularizare, care are conotatii diferite - la noi la romani se vorbeste adesea de secularizarea averilor manastiresti, adica trecerea mosiilor manastiresti in porprietatea statului pe timpul lui Al. I. Cuza - vom porni de la o constatare concreta cuprinsa intr-o declaratie a unei Biserici reformate din Cantonul Neuchatel (Elvetia), in care se spun urmatoarele: "Am perceput fenomenul secularizarii cu aproape 20 de ani in urma; inca din acea vreme locasurile de cult erau tot mai putin frecventate, tinerii nu mai participau la orele de religie din scoli si chiar unele servicii religioase, cum ar fi botezul, cununia sau inmormantarea, erau din ce in ce mai putin solicitate. Marea majoritate a concetatenilor nostri nu mai simteau nevoia de a lega realitatile cotidiene de cele spirituale. Era inceputul unei decaderi interioare, dar nimeni nu era constient de aceasta; cresterea economica, nivelul de viata si progresul tehnologic umbreau in larga masura expansiunea ingrijoratoare a indiferentei interioare. Astazi, vedem insa consecintele acestui fenomen generalizat. Nimeni nu mai are incredere in autoritati, nimeni nu mai crede ca marile probleme ale lumii o sa fie rezolvate de tehnica, ba chiar exista teama fata de schimbarile din domeniul tehnologiei. Biserica, care juca un rol atat de important, nu mai poate raspunde la intrebarile omului; nu mai stie ce atitudine sa ia fata de individualism si fata de o societate care intereseaza doar de satisfacerea nevoilor materiale". Situatia de la noi din tara este mult diferita deocamdata fata de cea din Elvetia. Pe de o parte, daca in Elvetia populatia frecventeaza tot mai putin Biserica si slujbele ei, la noi poporul a ramas in majoritatea lui un popor religios cu toata propaganda atee la care a fost supus pe parcurs de mai bine de patru decenii. Pe de alta parte insa exista si elemente comune, fiindca si la noi sporeste numarul celor care se intereseaza mai mult de cele materiale decat de cele spirituale, cu atat mai mult cu cat cultura secularizata europeana exercita o puternica influenta asupra societatii romanesti in contextul procesului de integrare europeana. Fie ca este vorba de cinematograf, fie ca este vorba de televiziune, de presa sau publicatii, toate tind, in majoritatea cazurilor, sa orienteze omul mai mult spre realitati pamantesti decat spre cele ceresti. Ce se intelege prin secularizare? Un colocviu organizat de KEK asupra misiunii crestine intr-o Europa in mutatie reia un citat al unui teolog protestant mai cunoscut, Fr. Gogarten, si spune urmatoarele despre originea procesului de secularizare: "Secularizarea este consecinta libertatii din partea fiintei umane fata de lume si fata de dominatia acesteia asupra lui. Aceasta exigenta a libertatii duce la secularizarea lumii, in sensul ca aceasta lume nu mai este o lume dominata si condusa de zei si de stapani. Lumea si tot ce contine ea devine acum un lucru disponibil. Ea este lume, lume seculara". Cu alte cuvinte, aceste consideratii vor sa arate ca datorita crestinismului s-a trecut de la o conceptie panteista despre lume, care confunda Divinitatea cu lumea si teroriza omul prin sacralitatea ei, la o conceptie teista care desacralizeaza lumea si reda omului libertatea fata de ea. Daca in conceptia panteista lumea se confunda cu Divinitatea, iar omul era supus legilor naturale care ii anulau orice aspiratie spre libertate, asa cum se intampla cu personajele din tragedia antica obigate sa se supuna unui destin implacabil, in crestinism lumea se desparte de Dumnezeu, fiindca este creata, si devine astfel o realitate autonoma fata de Dumnezeu. La baza procesului de secularizare se afla aceasta idee de autonomie a lumii care, dupa parerea comentatorilor apuseni, ar reprezenta contributia principala a Noului

Testament. Consecintele care decurg de aici sunt extrem de importante pentru viata si misiunea crestina. Conceptul de autonomie a lumii fata de Dumnezeu a dus la aparitia si dezvoltarea unei teologii gnostice care a oscilat intre un rationalism care pretindea ca poate cunoaste pe Dumnezeu in fiinta lui si un agnosticism care interzice orice cunoastere a lui Dumnezeu in afara de Revelatia adusa de Hristos, fapt pentru care ambele sisteme de gandire au izolat pe Dumnezeu in Treime intr-o transcendenta inaccesibila. Acest fapt este pus in evidenta de unul dintre cei mai straluciti teologi ai Bisericii Catolice, anume Yves Congar, care declara urmatoarele : "Una dintre cele mai mari nenorociri care au atins crestinismul contemporan - in speta catolicismul consta in faptul ca Treimea a fost rasfranta asupra ei insasi si izolata de oameni si de cosmos in transcendent". Dar ce este mai grav in aceasta conceptie deista care izoleaza Divinitatea in transcendent, consta in faptul ca atribuie cunoasterii lui Dumnezeu o simpla dimensiune intelectualista si face abstractie de implicatiile ei morale si spirituale asupra intregii fiinte umane, adica atat asupra sufletului, cat si a trupului. In felul acesta cunoasterea lui Dumnezeu devine o problema de ordin teoretic si speculativ care nu mai intereseaza poporul, sau cum spune Karl Rahner: "In teologia scolastica, Treimea a fost inchisa intr-o adanca izolare, care implica riscul de a fi resimtita fara interes pentru viata crestina". Astfel, fie ca este vorba de rationalism, fie ca este vorba despre agnosticism, fiecare dintre ele, in moduri diferite, au promovat ruptura dintre teorie si viata, dintre spirit si materie, contribuind la promovarea procesului de secularizare care a atins crestinismul contemporan. Cunoasterea lui Dumnezeu a devenit o problema strict intelectuala fara consecinte spirituale si morale pentru viata credinciosilor, contribuind astfel la procesul de secularizare al societatii. Autonomia creatiei ca rezultat al izolarii Divinitatii in transcendent a dus apoi inevitabil la autonomia omului si ratiunii umane fata de Dumnezeu. Aceasta autonomie a ratiunii este intemeiata din punct de vedere teologic pe faptul discutabil, din punct de vedere biblic si patristic, ca omul prin propria lui ratiune, fara interventia harului divin, se poate ridica la cunoasterea lui Dumnezeu. In acest sens se declara textual ca "Sfanta noastra Biserica, mama noastra, tine si invata ca Dumnezeu, principiu si sfarsit al tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu certitudine prin luminile naturale ale ratiunii umane pornind de la lucrurile create". Si noi credem ca omul zidit dupa chipul lui Dumnezeu este menit prin firea lucrurilor sa-L cunoasca pe Creatorul sau, dar o cunoastere a lui Dumnezeu care se realizeaza numai prin puterile naturale ale ratiunii umane fara interventia harului divin care vine sa fundamenteze cea mai deplina autonomie a omului si ratiunii sale fata de Dumnezeu. Desigur, exista o mare diferenta intre scolasticism si iluminism fiindca, diferit de primul care stie si de Ratiunea divina, cel de al doilea, din opozitie fata de autoritarismul ecleziastic, nu stie decat ratiunea umana. Dar autonomia ratiunii proclamata de iluminism in urma formidabilei confruntari cu Biserica, isi afla originea intr-o teologie speculativa care a introdus separatie profunda intre ordinea naturala a omului si cea supranaturala a lui Dumnezeu. Scolastica n-a avut intentia sa opuna gratia cu ratiunea, dimpotriva considera ca gratia desavarseste natura, dar din cauza conflictului deschis pe care l-a avut cu iluminismul, omul european a inceput sa considere gratia ce apartine ordinii supranaturale, ca o violare a ordinii naturale si ca un atentat impotriva libertatii de gandire, pornind pe panta indreptarii de ordinea supranaturala pentru a se angaja pe calea procesului de secularizare, al unei lumi care se vrea autonoma. Autonomia ratiunii umane, proclamata de iluminism, este rezultatul autonomiei creatie fata de Dumnezeu. Mergand mai departe, in aceeasi directie, putem spune ca atat izolarea Dumnezeirii in transcendent cat si autonomia creatiei fata de Ziditorul ei au determinat omul sa ia

locul lui Dumnezeu pe pamant si sa domine lumea in numele Creatorului. Pentru justificarea acestei tendinte s-a facut apel la doua idei biblice, mai intai la cea dupa care fiinta umana poarta in ea chipul lui Dumnezeu, fapt care i-a permis omului sa se substituie Creatorului pe pamant, si apoi la porunca data omului sa stapaneasca pamantul, invocata in sprijinul dominatiei lumii vazute de catre om. "In sfera civilizatiei crestine, aceasta sete de putere si dominatie a omului, spunea Jurgen Moltmann, a fost eliberata de inhibitiile ei religioase si sporita apoi prin intelegerea eronata a credintei biblice in creatie; porunca divina de stapanire a pamantului (Dominatio terrae) a fost inteleasa ca o porunca divina data fiintei umane ca porunca de dominare a naturii, de cucerire a lumii si de stapanire asupra ei. Nestavilita pofta de putere a fost cea de a face omul asemenea cu Dumnezeu - Atotputernicul. Astfel fiinta umana a invocat puterea lui Dumnezeu ca sa dobandeasca o justificare religioasa pentru propriile lui interese, iar aceasta coceptie a fost mentinuta in crestinatate europeana si americana (de Bisericile apusene) care ramane si ea vinovata pentru criza lumii de azi". In virtutea poruncii de a stapani pamantul, omul a crezut ca este chemat sa impuna lumii vazute propria lui ordine. Asa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioara, rationalitatea creatiei, tot astfel omul, in calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul sa impuna lumii ordinea lui exterioara. Acesta tendinta isi gaseste expresia ei adecuata in sistemul kantian dupa care omul nu este chemat sa scoata legile din natura, ci sa impuna naturii legea sau oardinea izvorata din mintea lui in care sunt date aprioric categoriile gandirii (cauzalitate, spatiu, timp). Este adevarat ca datorita acestei ordini pe care omul a cautat sa o impuna naturii vazute, a reusit sa realizeze un imens pregres stiintific si tehnologic care, desi de multe ori s-a intors impotriva omului (bomba atomica), totusi a contribuit si la bunastarea omului (conditii civilizate de viata, combaterea maladiilor, prelungirea vietii, etc.). De aceea este foarte important pentru noi, ca unii ce marturisim credinta rasariteana si folosim o limba de provenienta latina, sa luam serios in consideratie gandirea analitica care se afla la baza ei, adica "capacitatea de a analiza toate fenomenele umane si cosmice, si chiar structura genetica etc.", ca sa putem introduce si la noi in societate si Biserica mai multa ordine si disciplina fara de care nu este posibil sa devii om civilizat si responsabil. Avem multe de invatat din cultura occidentala din acest punct de vedere. Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta ordine pe care omul a cautat sa o imprime lumii a intrat in conflict cu ordinea asezata de Creator la baza intregii creatii si a produs imensa criza ecologica, care polueaza natura si omul. "Este ingrozitor sa gandesti, spune CBE, ca specia umana care a intrat in scena istoriei si a creatiei cu numai 80 de mii de ani in urma, atunci cand istoria planetei depaseste 4 miliarde de ani, a fost capabila sa ameninte si sa submineze baza insasi a vietii intr-o perioada de 200 de ani, de la inceputul epocii industriale". Dupa cum arata filosoful Schelling, "pacatul originar al omului, de a vrea sa fie Dumnezeu, consta in atitudinea prometeica a omului care nu recunoaste concretul real asa cum a fost creat de Dumnezeu in cosmos, ci cauta sa dea forma realitatii dupa chipul si asemanarea sa". Criza moderna este rezultatul ignorarii de catre om a ordinii sau rationalitatii de la temelia creatiei izvorata din voia lui Dumnezeu". Din cele expuse anterior s-a putut desprinde ca la baza procesului de secularizare se afla trei elemente, si anume: izolarea Divinitatii in transcendent, autonomia creatiei si a ratiunii umane, si, dominarea lumii de catre om. La originea acestui proces de secularizare nu se afla revelatia Noului Testament, fiindca Scriptura nu pledeaza niciodata in favoarea separatiei dintre creatie si Creatorul ei, ci o grava eroare teologica care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie. Dumnezeu a fost eliminat pur si simplu de mintea omului din realitatea lumii vazute, fizice sau materiale, pentru a fi cantonat in sfera subiectivitatii umane. Pe aceasta

cale religia si-a pierdut rolul ei dominant in societate, incepand cu epoca iluminista, si a fost privatizata, transformata intr-o simpla convingere subiectiva, devenind un sistem de valori alaturi de alte sisteme marginale. Sau altfel sups, desprinderea omului si a creatiei din relatia lor cu centrul de gravitate dat in Dumnezeu a favorizat explozia unui pluralism religios si cultural atat de contradictoriu in esenta lui, incat produce confuzie si dezorientare in mintea, sufletul si inima credinciosilor. Aceasta este cauza aparitiei atator secte si curente filozofice care asalteaza neincetat Biserica si societatea. Mai mult chiar, progresul spectacular inregistrat in domeniul stiintei si al tehnologiei aceasta din urma nefiind altceva decat aplicarea practica a stiintei - a agravat ruptura dintre om si Dumnezeu, fiindca lumea a fost conceputa ca o masina uriasa care functioneaza fara Dumnezeu. Dupa cum spune un teolog protestant, "simbolul lumii ca masina a fost acela care l-a facut pe Dumnezeu atat de transcedent, incat nu se mai poate pune pentru El problema imanentei in lume. Monoteismul unui Dumnezeu izolat in transcendenta, mecanizarea lumii a pus capat ideii despre imanenta lui Dumnezeu in creatie, fiinca lumea ca masina functioneaza prin ea insasi, chiar fara Dumnezeu". Asistam astfel la o reintoarcere (revolutie) a omului la panteismul precrestin, care inchide omul in imanenta lumii create, fiindca face abstractie de transcendenta lui Dumnezeu. Pe aceasta cale omul, care se simte mandru de cuceririle lui stiintifice si tehnologice, de dominatia lumii vazute, isi pierde libertatea interioara si devine sclavul unor forte irationale, spirite si patimi, care-i transforma viata interioara intr-un adevarat cosmar si-l desfigureaza din punct de vedere spiritual. Ce-i foloseste omului daca dobandeste lumea dar isi pierde sufetul sau? Aceasta este realitatea lumii secularizate de astazi, cu care se va confrunta din ce in ce mai evident pe masura procesului de integrare europeana si careia Biserica va trebui sa-i faca fata prin misiunea ei. Fata de religiile panteiste care confunda creatura cu Creatorul, Sfanta Scriptura afirma transcedenta lui Dumnezeu, dar tot atat de bine pune in evidenta si imanenta lui Dumnezeu in creatie. Prin Duhul Sau, Dumnezeu a creat lumea si tot prin Duhul Sfant la Cincizecime o recreeaza in Hristos si Biserica. Impotriva oricaror incercari secularizante, Sfanta Scriptura afirma clar si precis imanenta lui Dumnezeu in cosmos. Iata un text concludent: "Si cum ar fi ramas ceva de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dainui, daca n-ar fi fost chemat de Tine la fiinta? …Duhul Tau cel fara stricaciune este intru toate"(Intelepciunea lui Solomon, 11, 25-26 si 12, 1). Lumea nu poate exista fara prezenta lui Dumnezeu in ea, ca sa nu se intoarca in neant, si tot prin Duhul se innoieste: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului"(Ps. 103, 31). Diferit de panteism care face confuzie intre fiinta lumii si fiinta lui Dumnezeu, Sfanta Scriptura afirma ca fiinta lui Dumnezeu este transcendenta radical fata de fiinta lumii, dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent in intreaga creatie. Cei care izoleaza pe Dumnezeu in transcendent si fac abstractie de lucrarea Sa in lume, infirma atributul atotputerniciei divine si transforma pe Dumnezeu intr-o fiinta neputincioasa. Asa dupa cum trupul fara membre este neputincios, fiindca nu poate lucra nimic, tot astfel si Dumnezeu, fara energia Sa necreata, prin care se face prezent si lucreaza in lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent. Daca Biserica Ortodoxa a reusit sa pastreze religiozitatea poporului ei ei a rezistat permanent procesului de secularizare se datoreaza faptului ca a afirmat consecvent prezenta lui Dumnezeu in creatie si om. Intemeindu-se pe cartea Genezei care vorbeste de Duhul pe care Dumnezeu l-a dat omului in actul creatiei lui, Biserica Ortodoxa afirma ca energia sau lumina necreata pastreaza o legatura interna cu fiinta omului. Asa dupa cum lumina soarelui nu se confunda cu ochiul, dar nimeni nu poate sa vada pana ce lumina soarelui devine

interioara ochiului, tot astfel nici lumina necreata a Dumnezeirii nu se confunda cu fiinta omului, dar omul se poate dezvolta duhovniceste numai prin prezenta interioara a harului sau luminii divine in fiinta lui. Acesta este motivul principal pentru care teologia rasariteana s-a opus cu indarjire conceptului de ratiune autonoma, care nu vrea sa stie de lumina necreata a Dumnezeirii, care da aripi si inspira ratiunea umana pentru a patrunde in sanctuarul valorilor supreme. "Eu nu cred in puterea ratiunii umane, spunea N. Crainic, Conceptul modern de autonomie a ratiunii vine din umanismul pagan, adica din incredera nelimitata in puterea individului de a se ridica deasupra lumii formulandu-i sau dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin trufie in clipa cand il imbata iluzia inaltarii prin propria natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit in aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de Hristos, s-a reintors la ea, reluand pacatul de la capat". Prezenta lui Dumnezeu in creatie are din mai multe puncte de vedere, o importanta decisiva pentru viata crestina. Mai intai promoveaza o cunoastere a lui Dumnezeu care depaseste domeniul abstract al speculatiei fiindca nu se adreseaza numai sufletului si mintii ci implica inima si trupul omului. "Cea mai mare ratacire elina si izvorul a toata necredinta, spune Sfantul Grigore Palama, este a ridica mintea nu din cugetarea carnala sau patimasa ci din trupul insusi, pentru a o face sa se intalneasca acolo sus cu vederile mentale (adica o cunoastere pur intelectualista, gnostica). Nu ni s-a spus ca trupurile noastre sunt templul Duhului Sfant care locuieste in noi (I Cor. 6, 19)? De ce a asezat Dumnezeu mintea in trup? A savarsit prin aceasta vreun rau? Noi socotim ca e un rau ca mintea sa fie in cugetari rele, dar nu e rau sa fie in trup, pentru ca nici trupul nu e rau". Spiritualitatea crestina nu este indrepatata impotriva trupul ca atare - fiindca prezenta Duhului in creatie ne impiedica sa vedem in creatie si trup o natura rea - ci impotriva patimilor ca miscari irationale care departeaza pe om de Dumnezeu si-l fac sa devina scalvul lumii sensibile. Prin lucrarea Duhului credinciosul are posibilitaea, in Hristos si Biserica, sa converteasca patimile din miscari irationale in virtuti sau miscari rationale, potrivite firii, spre a se inalta spre asemanarea cu Dumnezeu. Astfel, cunoasterea lui Dumnezeu are pe langa creatorul ei intelectual si unul spiritual si moral fiindca se adreseaza omului intreg, suflet si trup, prin lucrarea Duhului Sfant care imbratiseaza atat lumea inteligibila cat si cea sensibila, adica omul si creatia. De aceea teologia rasariteana afirma de doua milenii ca mantuirea adusa de Hristos are o dimensiune cosmica. In al doilea rand, este vorba despre porunca primita de primii oameni din partea lui Dumnezeu pentru a stapani pamantul. In duhul teologiei rasaritene, aceasta porunca nu poate fi interpretata in sensul dominatiei lumii vazute de catre om, prin eliminarea lui Dumnezeu din creatie, asa cum s-a vazut mai sus, ci de a transfigura creatia in Hristos si Biserica. "Adam si Hristos, spune Parintele Staniloae, sunt tipuri pentru alegerea celor doua alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului de catre fructul dulce al partii sensibile a naturii, sau stapanirea ei prin spirit, desigur, nu fara efortul renuntarii la dulcetile ei si al durerilor crucii. Numai prin aceasta biruieste spiritul asupra partii sensibile a naturii si o transfigureaza pana la inviere". Taina crestinismului este Taina materiei transfigurate in Hristos, iar scopul ultim al transfigurarii este restaurarea legaturii de comuniune a omului cu Dumnezeu, cu semenii si natura in ansamblul ei. Numai o astfel de comuniune poate constitui remediul cel mai eficace impotriva poluarii si pentru integritatea creatiei.

S-a spus adesea despre Ortodoxie ca se ocupa prea mult cu viata interioara a omului si manifesta retinere fata de angajamentul social sau politic al crestinismului. Este adevarat, pe de o parte, ca Biserica nu face politica, fiindca rolul ei nu este cel de a diviza pe credinciosi dupa optiunile lor, ci de a-i uni pe toti in Hristos. Pentru a pastra unitatea neamului si a credinciosilor Biserica trebuie sa se situeze dincolo de optiunile politice ale partidelor. Pe de alta parte insa, viata interioara asa cum este inteleasa ea in teologia rasariteana, cu transfigurare, nu se adreseaza doar sufletului, ca sa favorizeze fuga credinciosilor de lume pentru a se continua intr-o mentalitate pietista, ci se adreseaza deopotriva si trupului pentru a-l elibera de patimi si de consecintele patimilor care se manifesta in relatiile sociale dintre oameni. Din punct de vedere ortodox exista un angajament politic al crestinului menit sa contribuie la eliberarea oamenilor si societatii de toate formele de alienare, de exploatare, de opresiune, pentru dreptate sociala, pentru integritatea creatiei, pentru apararea omului de alienari sexuale, dar acest angajament nu este rezultatul vreunei ideologii, ci ca o consecinta fireasca a participarii sale la viata de comuniune a Sfintei Treimi in Biserica. Este adevarat ca pentru iradierea mai puternica a vietii spirituale a credinciosilor in societate este nevoie de o reinnoire a vietii comunitare din cadrul parahiilor, atat la sate dar mai ales la orase, de mai multa ordine si disciplina in randul preotilor si credinciosilor, dar trebuie avut mereu in vedere ca angajamentul social si chiar politic al crestinilor este rezultatul transfigurarii fiintei umane in Hristos si Biserica, dar care se intemeiaza pe prezenta lui Dumnezeu in creatie. Aceasta prezenta data in energiile necreate, permite Bisericii ortodoxe si misiunii ei sa depaseasca atat panteismul, care duce la sacralizarea lumii si impiedica progresul, cat si secularizarea ca rezultat al separarii lumii de Dumnezeu, prin dinamismul transfigurarii omului si creatiei in Hristos ca Logos Creator si Logos Mantuitor. Prezenta Logosului Creator in toate lucrurile vazute si nevazute este temeiul trecerii lumii de catre Logosul Mantuitor, prin transfigurarea ei in Duhul Sfant. Transfigurarea, aceasta este misiunea Bisericii intr-o lume confruntata de secularizare. Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU