Misiunea Sociala A Bisericii

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOFTEIA SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator: Pr. Lect. Dr. Năstase Ion Absolvent: Vişinoiu Bogdan Ionuţ

1

PITEŞTI 2008

MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII

2

INTRODUCERE În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este chemat să impună lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară, raţionalitatea creaţiei, tot astfel omul în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul să impună lumii ordinea lui exterioară. Este adevărat că datorită acestei ordini pe care omul a căutat să o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens progres ştiinţific şi tehnologic, care deşi de multe ori s-a întors împotriva omului totuşi a contribuit şi la bunăstarea lui. Civilizaţia creştină 1-a raportat pe om întotdeauna la Dumnezeu, dacă ea şi-a extras normele morale şi principiile de acţiune din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia creştină, civilizaţia tehnică în schimb îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi la existenţa actuală. Individualismul exacerbat ca mod de existenţă în societăţile post-industriale a condus la separarea oamenilor unul de altul şi a tuturor de Dumnezeu, la secularizare care este o consecinţă inevitabilă a descreştinării lumii. Sfântul Vasile cel Mare şi toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine definesc răul ca fiind o înstrăinare de Dumnezeu, iar Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog român al secolului XX arăta că „acest rău grozav conduce şi la dorinţa demonică de a înjosi, de a minimaliza şi anihila persoana celuilalt, de a-1 face să ţi

3

se închine, toate acestea conducând la crime oribile în numele aşa zisei libertăţi a individului. Se observă tot mai clar o acută tensiune între tradiţie şi modernitate, o realizare a valorilor creştine consacrate. Morala creştină, ştearsă sau desfigurată de relaţia cu Evanghelia şi Tradiţia Bisericii sau fără comuniunea cu persoana lui Hristos, duce la conceptul profan de valori europene. Criza actuală a lumii este duhovnicească, de dezordine morală. Valorile morale cu bună ştiinţă sunt ignorate. Nici diavolul prin natura sa nu este rău pentru că este creaţia bună a lui Dumnezeu, dar voia liberă 1-a făcut rău. Diavolul nu creează ci corupe, denaturează, distruge şi creează haosul moral. Cauza decăderii morale este decadenţa morală. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că „nu avem de luptat împotriva sângelui şi trupului ci împotriva căpeteniilor întunericului, a duhurilor răutăţii din văzduhuri" (Efeseni 6). Viaţa creştină trebuie să exprime conţinutul credinţei. Fiecare membru al societăţii trebuie să se îndrepte întâi pe el însuşi. Responsabilitatea morală implică şi pe cea socială. Problemele lumii sunt şi problemele noastre personale. Omul contemporan doreşte libertatea absolută, plăcerea fără limită. Acestea n-au legătură cu Hristos şi cu Biserica. Libertatea şi bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Sfântul Pavel spune: „voi fraţilor aţi fost chemaţi spre libertate... Staţi deci, tari în libertatea cu care ne-a făcut liberi Hristos" (Galateni 5, 1-13),

4

„iar unde este duhul Domnului acolo este libertatea" (II Cor. 13, 18). Bucuria duhovnicească a vieţii este rodul Duhului Sfânt. Plăcerea nu trebuie căutată la nivelul simţurilor care duc la suferinţă. Numai Hristos ne oferă libertatea şi bucuria duhovnicească. Existenţa legilor şi normelor umane nu poate crea duhul creştin ci numai Duhul necreat al lui Dumnezeu care lucrează în noi.1 Izvorul moralei creştine este voinţa lui Dumnezeu pe care omul o primeşte prin crediţă „Tot ceea ce nu este din credinţă este păcat" (Rom. 14, 23). Credinţa are o importanţă primordială pentru orice fel de angajare morală. Ideologia dezvoltării economice având ca singur scop banul, a dus la dezvoltarea unei morale axiologice care uneşte oamenii numai la nivelul activităţii economice interesate. 2 Este o decădere morală înfrăţitoare a omului. Valorile economice s-au suprapus valorilor moralei creştine. Se poate vorbi de o secularizare a moralei. La baza procesului de secularizare se află trei elemente şi anume:izolarea Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii umane şi dominarea lumii de către om. 1

Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica si lumea in perspectiva misionara, in vol. omagial Grai

maramuresan si marturie ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei Maramuresului, Baia-Mare 2001 2

Ibidem 5

Desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul de gravitate dat în Dumnezeu, a favoriuzat explozia unui pluralism religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa lui încât produce confuzie şi dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor. Aceasta este cauza apariţiei atâtor secte şi curente filosofice care asaltează neîncetat Biserica şi societatea. Asistăm la o reîntoarcere a omului la panteismul precreştin, care închide omul înaintea lumii create, fiindcă face abstracţie de transcendenţa lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură afirmă transcendenţa lui Dumnezeu dar tot atât de bine pune în evidenţă şi imanenţa lui Dumnezeu în creaţie. Prin Duhul său, Dumnezeu a creat lumea şi tot prin Duhul Sfânt la Cincizecime o recreează în Hristos şi Biserica. împotriva oricăror încercări secularizate, Sfânta Scriptură afirmă clar şi precis imanenţa lui Dumnezeu în cosmos.3 Iată un text concludent: „Şi cum ar fi rămas ceva de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui dacă n-ar fi fost chemat de Tine la Fiinţă?" „Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate" (înţelepciunea lui Solomon 11, 25, şi 12, 1). Lumea nu poate exista fără prezenţa lui Dumnezeu în ea, ca să nu se întoarcă în neant, şi tot prin Duhul se înnoieşte: Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului" (Ps. 103,31). Progresul spectaculos înregistrat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei - aceasta din urmă nefiind altceva decât aplicarea practică a ştiinţei a agravat ruptura dintre om şi Dumnezeu, fiindcă lumea a fost 3

Ibidem 6

concepută ca o maşină uriaşă care funcţionează fără Dumnezeu. În zorii celui de-al treilea mileniu creştin, civilizaţia umană şi creştinismul se confruntă cu o provocare de proporţii şi fără precedent atât prin dimensiuni cât şi prin implicaţii (departe de a se fi manifestat deplin) mondializarea, sau mai exact globalizarea în curs de realizare a întregii existenţe.4 Fenomen social total, globalizarea nu are analogie cu nimic din trecut şi reprezintă o realitate care sfidează toate paradigmele sociale şi mentale cunoscute până acum, o gigantică mutaţie civilizaţională

care

traumatizează

societăţile

şi

intimidează

inteligenţele, manifestându-se printr-o ruptură tot mai evidentă atât cu ierarhiile de valori ale culturilor tradiţionale, cât şi cu valorile modernităţii occidentale „clasice" faţă de care apare ca o neliniştitoare şi inclasabilă post-modernitate. Cazul Bisericii Ortodoxe prezintă câteva caracteristici speciale care trebuie evidenţiate şi reţinute. Prin forţa împrejurărilor istorice, tradiţia ei a asumat figura imperial-ierarhică bizantină pe care a grefat-o ulterior pe un fond rural, arhaic, generând un creştinism „cosmic" şi o Ortodoxie populară. In cazul poporului român, acesta a fuzionat cu aşa numita „lege românească" funcţionând vreme de secole atât ca identitate religioasă, cât şi naţională a românilor. Şansa de a rezista colapsului ontologic nihilism al „ultimului om contaminat fiziologic, confiscat de hipnoza mediilor 4

Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 56 7

precum şi al mutaţiilor sociale ale globalizării este acela de a explicita şi articula reciproc benefic ontologia divino-umană, transcendent-imanentă şi personalist comunitară implicită în figura ideală a credinţei Bisericii cu figura sociologică şi instituţiile modernităţii clasice: ştiinţă capitalism, democraţie liberală.5 Trebuie oferit sufletului creştin un corp social şi o figură eclezială de tip modern. Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a fi sufletul, lumina şi sarea pământului şi a lumii „Ce-i foloseşte omului dacă dobândeşte şi îşi pierde sufletul?". Porunca primită de primii oameni din partea lui Dumnezeu pentru a stăpâni pământul nu poate fi interpretată în sensul dominaţiei lumii văzute de către om prin eliminarea lui din creaţie ci de a transforma creaţia în Hristos şi Biserică: „Adam şi Hristos, spune părintele Stăniloaie, sunt tipuri pentru alegerea celor două alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului de către fructul dulce oprit al părţii sensibile a naturii sau stăpânirea ei prin spirit, desigur nici fără efortul renunţării la dulceţurile ei şi al durerilor crucii.6 Numai prin aceasta biruieşte spiritul asupra părţii sensibile a naturii şi o transfigurează până la înviere". Taina creştinismului este taina materiei transfigurate în Hristos, iar scopul ultim al transfigurării este restaurarea de comuniune a omului cu Dumnezeu, cu semenii şi natura în ansamblul ei. Numai o astfel de comuniune 5

Ibidem

6

Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Teologia dogmatica ortodoxă, vol. II, p. 209. 8

poate constitui remediul cel mai eficace împotriva poluării şi pentru integritatea creaţiei. Civilizaţia creştină are o tendinţă şi un caracter profund eshatologic. Civilizaţia tehnică secularizată porneşte de la premisa că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu cel puţin fără acel Dumnezeu de către Biserică. In acest timp , secularizarea presupune ca o consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii, în măsura în care dispare partea integratoare a Bisericii, se clatină şi orientarea de până acum a societăţii împreună cu valorile creştine păstrate în şi prin Biserică. Cu toate acestea, între timp, a devenit tot mai evident faptul că „procesul de secularizare atrage după sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social, dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei. Formele se schimbă dar problematica religioasă rămâne „remarcă sociologul Gherhard Schmidtchen, pentru ca mai departe să sublinieze această constatare cu următoarea teză: Religia reprezintă o constantă umană şi totodată şi socială, deci o dimensiune perenă. Oamenii şi-ar putea schimba, într-adevăr, conştiinţa lor religioasă „ar putea chiar atenta la ceea ce este religios în ei, dar nu vor putea niciodată ignora sau ieşi din problematica religioasă fundamentală a existenţei lor: Procesul de secularizare atrage după sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei. Biserica are

9

datoria de a diminua consecinţele negative ale secularizării.7 Prea Fericitul Teoctist se exprima : „Biserica noastră are astăzi, mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti. Suntem conştienţi că aportul fundamental al Bisericii româneşti este de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi care să aibă „Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 7,40) eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de „Duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni".8

Rolul familiei, al şcolii şi al Bisericii în păstrarea credinţei

Familia modestă, neştiută, ascunsă în penumbra istoriei, a fost stâlpul de rezistenţă al Bisericii, căminul sfânt în care s-au plămădit suflete de mucenici, suflete de sfinţi. Ea a fost slujitoarea smerită a lui Hristos, a atins hotarele împărăţiei Lui pe pământ şi a dus la biruinţa Ortodoxiei. De zidurile familiei s-au frânt toate vijeliile istorice şi din sânul ei au lăstărit toate puterile luptătoare şi biruitoare ale dreptei credinţe. Familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuţilor creştine. Sfântul Ioan Gură de Aur o si numeşte, spre deosebire de 7

Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis, 1998, p. 87

8

Ibidem 10

„Biserica mare", „biserica mică".9 „Dacă Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, întrucât face parte din Biserică, poate fi socotită tot mireasă a lui Hristos, care, ca mire ceresc al ei, o uneşte cu Sine, o umple de viaţă divină, o încadrează în organismul cel mare al Bisericii şi o întăreşte". De aceea religiozitatea este în bună prietenie cu iubirea dintre soţi. Cel ce iubeşte cu adevărat este şi credincios şi invers. El simte că iubirea se revarsă din Dumnezeu, simte că Dumnezeu este singurul reazem al iubirii, că El singur îi poate garanta autenticitatea şi veşnicia". Precum lacul liniştit îşi are cauza sa adâncă în izvorul ascuns, nevăzut de ochii cereşti, aşa şi iubirea omului îşi are izvorul ei cel mai adânc în iubirea lui Dumnezeu"10 Dacă Dumnezeu n-ar fi iubire, atunci n-ar exista nici iubirea omului. Dacă în iubirea ce leagă pe soţi laolaltă se răsfrânge o rază din lumina paradisului în făptura de ghiocel a pruncului, în ochii lui senini, în glasul lui cu rezonanţe cristaline este cerul întreg coborât pe pământ.11 în fiecare prunc nou botezat sălăşluieşte Hristos, fiecare prunc este o nouă întrupare a lui Iisus în lume. De aceea copiii, mai mult ca orice, sunt reflexe ale iubirii divine, reflexe ale lui 9 10

Ibidem Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, ed. Enciclopedică, Bucureşti,

1990, p. 65 11

Ibidem 11

Dumnezeu între oameni. A lor este împărăţia cerurilor. Ei răspândesc un duh de puritate, care deşteaptă în noi neprihana cea dintâi, căci „suntem atât de creştini câtă copilărie pură am reuşit să păstrăm în noi. Cu adevărat copilăria este o prelungire pe pământ a cerului."12 Iubirea de Hristos se manifestă şi prin rugăciunea comună. Dimineaţa, la prânz şi seara, toată familia tată, mamă, copii îngenunchează în faţa icoanei şi sub lumina tremurândă a candelei, se roagă. Rugăciunea în comun, prin care sufletele tuturor se înalţă pe aripi nevăzute spre cer, în care se topesc toate cele pământeşti, ca în locul lor să se altoiască mlădiţe cereşti, în care toţi intră în comuniune cu Dumnezeu, cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, este unul din cele mai puternice mijloace de întărire a unităţii familiale, de purificare a sufletelor, de modelare a lor după chipul sfinţilor, de intensificare a iubirii dintre soţi şi dintre părinţi şi copii. Iubirea de Hristos se arată şi prin locul central pe care-1 ocupă în meditaţia şi lectura familiei Sfânta Scriptură şi alte cărţi ale Bisericii. Lectura în comun şi meditarea cu miresme divine adânceşte convingerile, unitatea gândirii, simţirii şi voinţei, intensifică iubirea de Dumnezeu şi comuniunea cu Hristos. Prin astfel de lecturi s-a format s-a format sufletul familiei creştine şi al neamului nostru, căci învăţătura Domnului este singura temelie a înţelepciunii şi în viaţa de familie ca şi în viaţa socială. 13 12

Spildic Thomas, op. Cit. p. 98

13

Ilie Moldovan, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfantul Ioan Gură

de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968, p. 497 12

Familia este numai atunci o comunitate a iubirii când împlineşte cuvintele apostolului care zice: dragostea îndelung rabdă, este bună, dragostea nu pizmuieşte, nu se îngâmfa, nu se semeţeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, dar se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte; toate le rabdă. Dragostea nu cade nici o dată. (I Cor. 13,4-8). Dar cea mai frumoasă manifestare în afară a iubirii familiale este milostenia: să îmbraci pe cel gol, să saturi pe cel flămând, să adăposteşti pe cel străin, să cercetezi pe cei bolnavi, să îngrijeşti de văduve şi orfani.14 Dacă familia şi-a menţinut demnitatea, unitatea, misiunea, sfinţenia, aceasta se datoreşte creştinismului, dar tot aşa de adevărat este, că dacă creştinismul a biruit de-a lungul veacurilor, aceasta se datoreşte familiei.15 Să ne gândim numai la acel magnific secol al patrulea, în care au strălucit pe firmamentul Bisericii atâtea mari personalităţi: Sfanţul Atanasie cel Mare, Sfatul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nisa, Sfîntul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur. Toţi aceştia sunt roadă minunată familiei creştine din acel veac. Să zăbovim dar pentru o clipă în familia copilăriei Sfatului Vasile cel Mare. Căsătoria părinţilor săi a fost binecuvântată de Dumnezeu cu zece copii, între care Vasile, viitorul episcop al Cezareei, Grigorie viitorul episcop de Sevaste, şi Macrina fecioara 14

Spildic Thomas, op. Cit. p. 76

15

Ibidem 13

închinată Domnului care a atins piscurile Sfinţeniei. Sfânta Macrina, bunica

împodobită

cu

neprihănirea

sfinţeniei

domina

cu

înţelepciunea şi bunătatea ei îngerească. Tatăl le forma o cugetare creştină, mama le plămădea o inimă creştină, bunica le pecetluia pe amândouă prin neprihănirea ei. În educaţia copiilor părinţii trebuie să procedeze ca pictorii şi sculptorii. Părinţii au în casa lor o statuie mai de preţ ca statuile de aur. Şi au pe copii „Daţi-vă osteneala ca să construiţi lui Dumnezeu minunate statui: îndepărtaţi ce este de prisos şi adăugaţi ce lipseşte. În fiecare uitaţi-vă cu grijă la ei: observaţi şi darul care-1 au de la natură spre a-1 dezvolta, dar şi cusurul de la natură spre a-1 îndepărta.16 Familia are rolul primordial în educaţia religioasă a copiilor, pentru a forma adevăraţii creştini de mai târziu. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte pe părinţi să-şi educe copiii de la vârsta fragedă în credinţă: „Creşte un luptător pentru Hristos! învaţă pe fiul tău să trăiască în tinereţe în teama de Dumnezeu". Familia trebuie să zidească în sufletele copiilor, dragostea de aproapele încă din copilărie.17 Părinţii trebuie să fie model în acest sens pentru copiii lor. Când înalţă rugăciuni împreună, trebuie să se roage pentru cei aflaţi în suferinţă sufletească şi trupească, pentru cei care trec prin situaţii dificile. De asemenea, trebuie să practice milostenia căci „Cel ce 16

Ibidem

17

Ilie Moldovan, Aspectul hristologic…, op. Cit. p. 486 14

miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu" iar copiii să vadă şi să dorească şi ei la rândul lor să facă aceasta din dragoste pentru semeni. Părinţii să le citească copiilor din vieţile sfinţilor, dându-i pe aceştia model de vieţuire creştină. Copiii trebuie să înţeleagă şi să simtă că nu vor fi plăcuţi lui Dumnezeu dacă nu vor avea dragoste faţă de semenii lor şi dacă aceasta nu se va concretiza în fapte pentru a uşura într-un fel sau altul viaţa celor de lângă ei. Cea mai afectată funcţie a familiei în condiţiile modernizării şi secularizării este cea educativă. Referindu-ne numai la aspectul religios se observă că părinţii actualilor copii au trăit şi sau format educativ în perioada în care în şcoli nu se mai preda religia. Cotidian secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a preocupărilor religioase în condiţiile pluralizării activităţilor,a diversificării solicitărilor zilnice. Efectele secularizării asupra structurilor cutumiare ale societăţii

româneşti

contemporane

trebuie

privite

cu

toată

responsabilitatea,astfel încât viaţa familiei creatoare de echilibru social să nu fie perturbată ci să ofere mai departe sprijinul necesar omului modern, înţeles ca persoană aflată în permanenţă legătură cu creatorul său.18 Ortodoxia impune familiei să rămână ce a fost întotdeauna, familia creştină,sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a 18

Muraditu C., Fiinţa Bisericii după învăţătura lui Ioan Gură de Aur, în rev. Teologia,

Atena, 1958, vol. 29, p. 76 15

Ortodoxiei,a ortodoxiei care este adevăr a, ortodoxiei care este iubire. Un factor deosebit de important în educaţia tinerilor,îl au orele de religie introduse în şcoală. Morală fără Dumnezeu nu se poate.19 În şcoli sunt predate elemente ale structurii religioase,de la simplu la dezvoltat pe măsura vârstei şi a capacităţii de receptare şi de interes a elevilor. Înţelepciunea trebuie să-i povăţuiască pe toţi cei ce predau religia să procedeze în predare cu grijă,în spiritul ecumenist,din care să reiasă cu claritate ideea existenţei lui Dumnezeu, ideea responsabilităţii morale,a binelui,frumosului şi adevărului ca virtuţi omeneşti şi Dumnezeieşti.20 Lecţia trebuie să pună în mişcare cugetarea,lucru absolut principal şi să se folosească de o limbă potrivită, clară, expresivă, frumoasă, pentru a atrage şi a face posibil procesul cugetării în toată adâncimea sa21. Expresivitatea trebuie să fie naturală,precisă. Sf. Vasile cel Mare si Sf. Ioan Gura de aur sunt pilde neîntrecute in aceasta privinţa. Ei merita supra-titlul care le-a fost dat de biserică:"Mari dascăli ai lumii şi ierarhi". Creştinismul creează un om nou după modelul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat. Credinţa e o putere care schimbă pe om şi faţa pământului. 19

Ibidem

20

Ibidem

21

Vasile Hristov, Noţiuneade Biserică după Sfantul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice,

nr. 9-10, 1968, p. 87 16

În ceea ce priveşte viaţa morală, dacă vrem să scăpăm de ceea ce se numeşte un început de criză morală în viaţa tineretului, criza trebuie vindecată de cei ce se ocupă de educaţie prin cunoaşterea profundă a fenomenelor şi prin dăruire. Profesorii de religie au un rol foarte important în modelarea sufletelor copiilor în spiritul credinţei creştine, a dragostei de aproapele. Ei sunt consideraţi pe drept cuvânt, braţele întinse ale bisericii22. Profesorul este considerat de Sf. Ioan Gură de aur mai presus de orice artist, căci este arta unui mare sculptor sau pictor alături de arta aceluia care nu lucrează asupra marmurei sau pânzei şi asupra sufletelor. Profesorul de religie pune accent pe adevărata trăire creştină, pe principiile moralei creştine, îndeosebi a dragostei pentru aproapele. Educatorul este un Pigmalyan care trebuie să se îndrăgostească de Galateea sa, adică de copilul pe care îl sculptează sufleteşte. Iubirea faţă de copii, de tinerii pe care-i educă profesorul, înţelegerea sufletului lor si exemplul personal reprezintă cheia succesului. Dincolo de diversitatea deconcentrată a fenomenului religios contemporan, manifestată în nenumărate organizări mai mult

sau

mai

puţin

structurate,

există

religii

universale

instituţionalizate, profund ierarhizate cu un rol deosebit de activ în societatea civilă contemporană23. 22

Ibidem

23

Ibidem 17

Este de aceea foarte important răspunsul la provocarea istoriei contemporane de a gândi clar şi biblic într-o lume de corectitudini politice similate, de ambiguităţi etnice insinuate, umanisme teologice secularizate si de a răspunde întâmpinărilor defectuase ale acestor ideologii populiste opunându-le standardele superioare ale creştinismului biblic. Biserica are rolul deosebit de important în diminuarea consecinţelor negative ale secularizări. Sporind credinţa,biserica asigură stabilitatea socială,sentimentul de siguranţă a populaţiei,» mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi economice24. În ortodoxie,cultul însuşi este expresia filantropiei,a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii şi a iubirii aproapelui. În acest sens Bisericile din România fac eforturi pentru ajutorarea copiilor fără familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri, ajută comunităţile cu probleme materiale şi spirituale25. Biserica noastră care astăzi se exprimă prea Fericitul Teoctist o mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti este acela de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi care să aibă „duhul lui Dumnezeu(1. Cor,7.40) eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni"26.

24

Vasile Hristov, op. Cit. p. 98

25

Ilie Moldovan, Aspectul hristologic…, op. Cit. p. 486

26

Ibidem 18

CAPITOLUL I CONCEPTUL DE APROAPELE SI ÎNTRAJUTORAREA SEMENILOR a) Definiţia aproapelui. Atitudinea faţă de aproapele în antichitate.

19

În antichitate, noţiunea aproapelui avea un cuprins limitat aproape numai la concetăţeni sau prieteni. Pentru grecul antichităţii, aproapele nu era omul ca atare, ci un anumit om: prietenul sau concetăţeanul. Orice străin era barbarul, omul nedeplin, care nu merită aceeaşi consideraţie.27 Prin reprezentanţii filozofiei istorice, antichitatea s-a ridicat până la ideea că toţi oamenii sunt membri ai aceleiaşi omeniri. Dar astfel de idei întâlnite la unii din reprezentanţii gândirii grecoromane, n-au reuşit să desfiinţeze barierele care separau pe grec de barbar sau pe omul liber de sclav28. Omul lumii vechi era stăpânit în general de un concept îngust şi rigid, care-l făcea să nu atribuie şi membrilor altor popoare calitatea de om deplin. Dacă se adaogă la aceasta şi deosebirea dintre omul liber şi sclav, care, şi pentru Aristotel, era numai unealta însufleţită, evident, noţiunea aproapelui nu putea cuprinde pe orice om, indiferent de poporul şi starea cărora aparţinea.29 Imitarea de către greci a sferei conceptului de semen aproape numai la concetăţeni se explică mai ales prin inexistenţa în concepţia lor a ideii unui Dumnezeu, creator şi părinte al tuturor oamenilor. Lipsiţi de această idee religioasă, ei nu au avut cum să-şi 27

Pr. conf. dr. Valer Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în „Biserică

şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.17 28

Ibidem

29

Ibidem 20

formeze o convingere lămurită despre identitatea de natură a tuturor oamenilor şi despre fraternitatea lor firească. În epoca homerică, epoca eroică a vechilor greci, descrisă în Iliada şi Odiseea, elementul naţional exclusivist şi nicidecum cunoştinţa unei fraternităţi omeneşti universale, din care să rodească şi iubirea faţă de semen ca om, articulează relaţiile vieţii sociale. Ura faţă de duşman, identificat în general cu străinul, cu cel ce nu aparţine aceleiaşi familii proprii sau cetate, când acesta nu era oaspete, nu este oprită, dimpotrivă e socotită firească şi chiar poruncită. Dacă întâlnim şi atitudini mai blânde, înţelegeri faţă de semeni sau duşmani, acestea nu sunt dictate de iubirea faţă de aproapele, ci de stima sau acel simţ al vechiului grec pentru cumpătare, pentru măsură în acţiune, virtute care împreună cu vitejia şi prudenţa, formează podoaba eroilor homerici. Îndurarea faţă de duşmanul învins este preţuită ca un act de cumpătare în acţiune, dar şi de prudenţă calculată pentru cazul când, schimbându-se norocul războiului, cel ce practică îndurarea ca biruitor să nădăjduiască a beneficia de ea şi ca învins.30 Regula de aur, ca normă de comportare faţă de semeni este valorificată în antichitate după conceptul ei primordial şi că expresia unei dreptăţi reci şi calculate care-şi primeşte timpuriu formulare în afirmaţia lui Hesiod (cea 700 î.dHr) din grupul poeţilor gnomici: „Să iubeşti pe cel ce iubeşte şi să te opui adversarului; să 30

Pr. Cezar Vasiliu, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor, în Studii

Teologice, nr. 1-2,1980, p. 56 21

dai celui ce dă şi să refuzi darul tău celui ce face la fel". 31 Este aici concepţia unei dreptăţi rigide, care elimină principial atitudinea binevoitoare faţă de semeni dacă lipseşte perspectiva încasării unei recompense. Dreptatea, după Hesiod, interzice numai să facem un rău aproapelui sau să-1 înşelăm, dacă el însă ne ofensează prin cuvânt au faptă, atunci trebuie să-i răsplătim

îndoit.

Hesiod

redă

concepţiile

morale

ale

contemporanilor săi. Ideea răsplătirii binelui cu bine şi răului cu a răului, precum şi obligaţia legală a răzbunării o întâlnim mereu şi în operele marilor dramaturgi ai grecilor: Eschil, Sofocle şi Euripide. Tot la aceştia, însă, întâlnim şi câteva fapte de nobilă simţire morală, fapte care se ridică deasupra concepţiei obişnuite a vremurilor de atunci. La Pitagora sistemul etic pe care învăţătura că omul este proprietatea zeităţii şi în completă dependenţă de ea, şi pe învăţătura că în univers nu există luptă şi ceartă, ci armonie şi ordine întâlnim şi ideea că duşmanul, chiar şi cel mai înverşunat, e un semen al nostru, de aceeaşi natură cu noi.32 Concepţia lui Socrate despre atitudine faţă de semen este greu de precizat. Socrate învaţă: „Nu trebuie în nici o împrejurare nici să săvârşim o nedreptate, nici să răspundem cu o nedreptate şi tot astfel să săvârşim un rău, nici să răspundem cu rău... nici unui om, oricât am fi fost nedreptăţiţi de dânsul". Socrate nu nutrea ură împotriva celor ce l-au condamnat la moarte fără să fie vinovat. 31

Ibidem

32

Pr. conf. dr. Valer Bel, op. Cit. p. 67 22

Totuşi, nu poate fi vorba nici la Socrate de reală iubire altruistă şi de obligaţiile pozitive de iubire. Numai dreptatea sau mai precis legalitatea faţă de oricine, implicit duşmanul, poate fi socotită după el ca poruncită, fiindcă de pe urma ei se poate recolta bună înţelegere, vază, cinste, încredere şi prietenie.33 Noţiunea pozitivă a iubirii active faţă de semen, ca obligaţie cu caracter universal este cunoscută şi lui Platon. Învăţătura sa despre blâdeţe, suportarea nedreptăţii şi măsura în mânie se întemeiază pe virtutea dreptăţii, care opreşte numai răsplătirea răului cu rău. La baza eticii platonice stă demonismul individual. Virtutea dreptăţii, interpretată juridic-exterior, formează şi în gândirea lui Aristotel relaţiile dintre semeni, după cum se vede şi în exprimarea sa: „în dreptate e cuprinsă toată virtutea". Aristotel acordă un rol important dreptăţii, dar nu vorbeşte nicăieri despre iubirea semenului. Întrebat ce 1-a îndemnat să dea milostenie unui om rău, răspunde: „N-am dat omului, ci demnităţii umane”. Lui Aristotel îi lipseşte totuşi deplina recunoaştere a demnităţii umane şi implicit a iubirii binevoitoare faţă de toţi semenii. Concepţia sa despre sclavi în care nu se ridică peste prejudecăţile poporului său, este o dovadă în acest sens, deşi admite că şi sclavul, unealtă însufleţită, este om. În gândirea lui Aristotel întâlnim cel mult disponibilitatea iubirii faţă de semeni, dar nu forme concrete ale acesteia. Aristotel 33

Ibidem 23

este mărginit în aşa-zisa iubire faţă de semeni, dacă avem în vedere definiţia virtuţii pe care el o dă: „E propriu virtuţii să iubească pe cei buni şi să urască pe cei răi". Un element de bunăvoinţă faţă de semeni întâlnim în filosofia stoică. La Seneca, însă, motivaţia iubirii faţă de semeni este naturalistă, rece, deliberată. Cicero reprobă cu asprime mânia pătimaşă, răzbunarea şi bucuria răutăcioasă faţă de semeni, dar nu pentru răutatea lăuntrică, ci din motive egoiste şi recomandă blândeţea, îndurarea, mila şi bunăvoinţa faţă de semeni pentru a dobândi de la aceştia mulţumiri.34 Doctrina stoică este apreciată şi astăzi pentru că, ridicânduse deasupra naţionalismului exclusivist al lumii vechi, a dezvoltat ideea referitoare existenţa unei comunităţi omeneşti din care fac parte toţi oamenii din lume, greci şi barbari, liberi şi sclavi, deoarece identitatea naturii omeneşti îi adună pe toţi la olaltă. Totuşi stoicii nu mergeau mai departe să vadă că, deşi oamenii sunt egali sub raportul demnităţii, ei prezintă totuşi deosebiri. Filosofiei stoice îi lipsea noţiunea de existenţă personală nerepetabilă ce o reprezintă fiecare în parte. Cicero vorbea de acea „societas universis generis humani" din care derivă obligaţiile fireşti ale omului faţă de semeni. Totuşi pentru toţi reprezentanţii filosofiei stoice, virtutea supremă rămâne dreptatea. Mila nu a intrat în sistemul etic al lui Cicero şi nici al lui 34

Pr. Constantin Voicu, Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii, în Studii Teologice,

nr. 1-2, 1975, p. 78 24

Seneca, deci nu este valorificată sub aspectul iubirii, ci al dreptăţii.35 Astfel ideea de umanitate dezvoltată de reprezentanţii şcolii stoice vechi, cosmopolitismul acestora şi iubirea de oameni de care vorbesc mereu, nu se pot situa pe acelaşi plan cu perceptele iubirii creştine faţă de aproape. Lipseşte filosofiei stoice ideea de persoană precum şi ideea de existenţă personală a lui Dumnezeu în comuniune şi relaţie cu omul şi creaţia. Seneca condamnă mânia şi duşmănia. Motivul cel mai puternic pentru săvârşirea faptelor bune să fie însăşi bunătatea zeilor, care revarsă ploaia şi lumina soarelui asupra tuturor oamenilor, deşi ei sunt nerecunoscători; lasă soarele să răsară şi peste cei răi", ceea ce aminteşte de învăţătura Mântuitorului că Dumnezeu, face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei, 8, 45). Dar epica lui Seneca se sprijină pe principii panteiste. Găsim la Epictet (sec I d.Hr), formulate percepte de frumoasă atitudine faţă de semeni. Întrebat fiind în ce situaţie ar dori să-1 surprindă moartea, acesta răspunde: "Aş dori să mor practicând o operă umană, calitativă, de folos obştesc, nobilă". Epictet îşi îndemna mereu semenii să se privească drept fraţi întreolaltă, iar relaţiile sociale dintre ei să fie lipsite de invidie şi să fie pline de răbdare, de blândeţe şi de bunătate. "Când fratele tău, spune Epectet, îţi face o nedreptate, nu reţine faptul că-ţi face o 35

Ibidem 25

nedreptate, ci că este fratele tău, că a crescut împreună cu tine". La Epictet întâlnim şi formularea regulei de aur în propoziţia: "Ceea ce te fereşti tu să suferi, nu năzui să-1 transpui pe altul în situaţia aceea". Dar deşi aceste idei sunt sublime, şi gândirea lui Epictet se hrăneşte tot din surse panteiste. Un spor în atitudinea binevoitoare faţă de semeni întâlnim în gândirea lui Marcus Aurelius Antonius; şi el pretinde ca răul să fie răsplătit cu bine, fiindcă este propriu omului să iubească şi pe cei ce-1 bat. Toţi oamenii trebuie iubiţi, fiindcă sunt înzestraţi cu raţiune şi sunt părtaşi ai destinului hotărât de divinitate, ceea ce înseamnă să iubim neamul omenesc, căci omului îi este proprie bunăvoinţa, iubirea faţă de cei de aceeaşi specie. Etica stoică sesizează ideea de umanitate, aceasta constituind un proces faţă de trecut, dar în formă incompletă. Pentru stoici, însă, valoarea sufletului omenesc valoarea omului pentru lumea de dincolo, pentru eternitate a rămas necunoscută. Ei nu pot viaţa omului pe dimensiunea eshatologică, ci rămân prizonierii vieţii omului în timp şi spaţiu. Perceptul regulei de aur este cunoscut şi în budism. Analizând, însă, în totalitatea sa sistemul moral al budismului, observăm o deosebire frapantă faţă de cuprinsul regulei de aur din creştinism. Mântuitorul vorbeşte de iubirea de Dumnezeu şi de semeni ca fiind cea mai înaltă poruncă. Budismul, însă, nu vorbeşte

26

despre Dumnezeu iar regula de aur nu are suport.36 Budismul afirmă şi iubirea faţă de oameni, chiar şi faţă de cele mai mici animale, pentru a înlătura durerea şi a înăbuşi egoismul, mergând în resemnare până la nimicirea voinţei de a trăi numai spre a câştiga Nirvana. Acesta este însă un aspect al nepăsării stoice, al ataraxiei celor vechi. Confucianismul

prezintă,

de

asemenea,

aspecte

binevoitoare ale atitudinii faţă de semeni. Confucius, în sistemul său etic, opreşte a răspunde cu ofense şi porunceşte a stima deopotrivă prietenul şi duşmanul. Deci întâlnim perceptul regulei de aur în conceptul ei negativ şi în concepţiile religioase din India. Aşadar, putem spune că perceptul moral formulat de către Mântuitorul în porunca iubirii faţă de aproapele şi regula de aur, nu este cunoscut antichităţii.37 Nu se poate nega existenţa unor glasuri ale unor înţelepţi ai antichităţii (Socrate, Pitagora, Cicero, Seneca, Epictet, etc.) rămân încercări sporadice fără rezonanţă morală în masa poporului, care nu se desfăcea din legăturile moralei sale egoiste. Frumoasele lor învăţături morale aveau mai mult valoare de simplă teorie. în toată gândirea antică nu se poate vorbi despre o noţiune a semenului; cel mult se poate vorbi de atitudinea binevoitoare a omului faţă de semeni şi de unele idei şi practici umanitare privind relaţiile cu semenii dar în nici un caz nu se poate vorbi despre iubire

36

Ibidem

37

Ibidem 27

şi dăruire faţă de aproapele.38 Sclavia este strâns legată de gândirea şi concepţia de viaţă a antichităţii. Sclavul era în afara legii; era considerat un obiect şi nu avea nici un drept. Sclavul era fiinţa care făcea parte din proprietatea stăpânului, ca orice lucru. Sclavia, apărea (în antichitate) ca ceva firesc şi necesar pentru viaţa socială de atunci şi nicidecum ca degradare a demnităţii umane şi ca nesocotire a drepturilor naturale cuvenite fiecărui om. Stăpânul avea drepturi absolute asupra sclavului inclusiv asupra vieţii acestuia. Pentru Aristotel, care reprezintă un punct culminant în gândirea antichităţii, sclavul este o unealtă însufleţită. Pentru el sclavia este o necesitate socială, întemeiată pe ordinea firească a lucrurilor. Aristotel îi recunoaşte sclavului oarecare drepturi dar nu stăruie asupra lor. Gândirea stoică a făcut un pas înainte dar n-a reuşit să-şi impună gândirea despre umanitate; având rădăcini panteiste ea uniformiza pe oameni. Trebuie reţinut totuşi că filosofia antichităţii prin eforturi de veacuri, a reuşit să formuleze şi percepte frumoase cu privire comportarea faţă de semeni, îndeosebi prin ideile umanitare ale şcolii stoice vechi şi noi: ea n-a izbutit însă să se ridice până la sesizarea înaltului sens moral al poruncii creştine despre iubirea faţă de aproapele. A existat, însă şi în antichitate întrajutorare. Dărnicia era 38

Ibidem 28

practicată chiar în manieră apreciabilă faţă de rude, prieteni, oaspeţi, concetăţeni şi stat dar numai pentru a spori splendoarea numelui, casei sau patriei celui bogat. Exista dărnicie, dar nu milă, nu fapte de iubire.39 În antichitatea greacă exista o anumită „filantropie" a omului faţă de om. „Filantropia" grecilor antici a fost practicată destul de izolat şi îndreptată în cea mai mare parte spre populaţia elenică, aşa numiţii greci de rasă pură. Această filantropie era înţeleasă ca politeţe, curtoazie, bunătate şi generozitate, şi, în general, orice act potrivit cu o fiinţă civilizată şi cultă. „Filantropie" mai însemna, de asemenea, respectul unui cetăţean faţă de egalii lui, bunăvoinţa unui rege faţă de supuşii săi, grija societăţii faţă de orfani, bătrâni şi bolnavi. Expresii ale „filantropiei" erau considerate, de asemenea, mila faţă de om, ajutorul pentru cei aflaţi în orice fel de necaz. În Grecia antică „filantropia" nu era numai un ideal literar sau filozofie, ci şi o virtute practică, aplicată atât de cetăţeanul individual cât şi de colectivitate. În epoca homerică „filantropia" era asociată cu ajutorul dat cerşetorilor, săracilor şi vârstnicilor, cea din urmă caracterizându-se în mai multe moduri. Pentru bătrâni grecii antici aveau mai mult decât respect şi consideraţie. Ei elaboraseră chiar şi o legislaţie adecvată, cu scopul de a-i proteja şi de a le face ultimii lor ani de viaţă mai puţin 39

Ştefan Alexe, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în Studii Teologice, nr. 7, 1955, p. 345 29

nefericiţi. Grija faţă de cei mai în vârstă se concretiza în mai multe moduri prin promulgarea unor legi care prevedeau scutiri de datorii, prin ajutor material pentru cei săraci, prin împrumuturi diverse pentru cei aflaţi în nevoi şi necazuri.40 De asemenea, existau locuri special amenajate în care cei nevoiaşi primeau adăpost şi hrană. Aceste aşezăminte publice erau întreţinute de stat şi se numeau xenone şi katagogia (denumire dată în antichitate pentru aziluri) fiind situate în anumite temple sau în apropierea lor şi serveau ca locuri de odihnă şi ca spitale. În general, cea mai mare parte a fondurilor templelor erau destinate actelor de caritate, iar slujitorii lor îngrijeau săracii şi bolnavii în mod gratuit. Pe lângă xenone şi katagopion mai exista încă o organizaţie care avea ca ţel îngrijirea medicală a săracilor. Între cei ce beneficiau de serviciile medicilor, un loc de frunte ocupau copiii şi săracii. Regulile lui Hipocrate (c. 470 - 400 d.Hr) prevedeau ca medicul să îngrijească bolnavii şi fără plată, atunci când este necesar. Dacă un doctor vizita un oraş, era dator să îngrijească bolnavii. Aceleaşi reguli stabileau ca medicul să îngrijească gratuit orice om sărac care apelează la serviciile sale. Merită a fi subliniat şi faptul că în Atena exista un sistem de îngrijire public pentru cei care se aflau în incapacitate de a-şi câştiga existenţa din motive de boală sau infirmitate. 40

Ibidem 30

În Atena se întâlneau orbi, paralizaţi, infirmi, care din cauza neputinţelor fizice, nu se puteau întreţine şi primeau un ajutor de 2 oboli zilnic. Orfanii de război ai cetăţenilor morţi erau crescuţi pe cheltuiala statului până la vârsta de 18 ani. În vreme de foamete se împărţeau cereale la săraci, însă de aceste ajutoare beneficiau doar cetăţenii Atenei. Merită de scos în evidenţă şi faptul că pe lângă demnitarii politici, în Grecia antică erau angajaţi în acţiunile de caritate atât funcţionarii civili cât şi cetăţenii particulari. În general, în concepţia de întrajutorare, un rol important lau avut filosofii, ei amintind guvernanţilor şi funcţionarilor îndatoririle lor din acest punct de vedere faţă de clasele dezmoştenite. Astfel deja la filosofii din secolele al Vl-lea şi al Vlea î.d.Hr. se întâlnesc sentinţe despre milostenie. Tot de la ei au primit conceptele de humanitas şi bonitas, fundamentate însă pe alte concepţii, ele fiind departe de ceea ce se înţelege în creştinism prin milostenie şi iubirea de aproapele. Această deosebire constă în concepţia radical diferită cu privire la Dumnezeu. în Atena milostenia nu constituia o parte a cultului. Lipsesc motivele religioase pentru aşa ceva. Religia însă avea un caracter egoist. Se cinsteau zeii li se aduceau jertfe pentru a li se face ascultate cererile, pentru a le cere ceva. Principiul cel mai înalt al grecului antic era propria sa bunăstare. Aristotel. (384-322î.d.Hr). laudă darea de bunăvoie ca fiind

31

linia de mijloc, între dărnicie şi zgârcenie. Însă şi la el, facerea de bine nu are ca motiv dragostea faţă de om, ci îndeamnă la a da „pentru că este frumos a da". Prin facerea de bine nu se urmăreşte ameliorarea suferinţei aproapelui, ci împodobirea pe sine cu această virtute. Ceva mai mult spune Aristotel atunci când vorbeşte despre prietenie. Aici aduce în discuţie bunăvoinţa şi facerea de bine. El spune că prietenii, în cazuri de nevoie, trebuie ajutaţi. Însă, acest mod de a face bine este limitat numai la cei de aceeaşi categorie şi nu, de exemplu, între stăpâni şi sclavi. Stoicii vorbesc despre umanitate, din care fac parte şi sclavii însă nici aici nu este vorba de dragoste, ci de natura comună a oamenilor. Mila, în concepţia grecilor antici este însuşirea unui suflet slab. Femeile bătrâne sunt miloase, înţeleptul nu. El ajută pe cel ce plânge, însă el nu plânge cu acela. El dă săracului un dar, ajută pe cei muribunzi, însă totul face în linişte, nu din milă ci din raţiune. Există generozitate însă nu milostenie, facere de bine, fapte ale dragostei. În Roma timpurie săracii n-au fost o problemă, însă mai târziu, când s-a mărit populaţia, au apărut şi săracii care erau întreţinuţi în mod organizat. În general, acţiunile de întrajutorare, aveau loc cu prilejul catastrofelor naturale, la urcarea pe tron a împăraţilor, la serbarea unei victorii etc. Însă actele de milostenie care au fost făcute în aceste situaţii au fost ocazionale. Nu exista o facere de bine

32

organizată, sistematică41. Aceasta este deosebirea fundamentală între facerea de bine în antichitatea greacă şi romană pe de o parte şi cea practicată în lumea creştină pe de altă parte în umanitatea creştină primară, facerea de bine era organizată, având ca scop lupta împotriva sărăciei, de a nu lăsa pe săraci să sufere nici o lipsă, pe când în lumea greco-romană, facerea de bine era sporadică şi limitată. Seneca (4. î.d.Hr 6i.d.Hr) de pildă, a scris 7 cărţi despre fapte bune, în care vorbeşte despre facerea de bine ca fiind obligatorie.42 El spune că cel care dă trebuie să dea fără să tremure. De asemenea, cel care dă, să nu aştepte să primească înapoi: „A nu urmări rodul binefacerilor, ci binefacerile însăşi a cauza binele după ce a cunoscut numai răul, iată ce este propriul, unei inimi mărinimoase şi bune".43 Seneca îşi încheie opera sa cu următoarele cuvinte: „Nu este opera unui mare spirit de a da şi de a pierde, însă este opera unui mare spirit de a pierde şi totuşi de a da". La Seneca, din faptele bune nu vine răsplată, ci mulţumirea; când nu este mulţumirea vine conştiinţa. însă nici Seneca nu a avut o poziţie constantă privind la întrajutorare. 44 Pe de o parte spunea: „înţeleptul va şterge lacrimile celui 41

Augustin Bidian, Credinţă şi cunoaştere în creştinism, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1956,

p. 576 42

Ibidem

43

Ştefan Alexe, op. Cit., p. 54

44

Ibidem 33

necăjit, va întinde mâna naufragiatului, va deschide casa celor lipsiţi..." iar, pe de altă parte, tot el spune, „... ajutând pe nenorocit, înţeleptul se va feri de a fi înduioşat de soarta lui; sufletul lui trebuie să rămână nesimţitor la nenorocirile pe care le ajută, mila e o slăbiciune, e o boală". Cu toate acestea, generozitatea s-a practicat într-o oarecare măsură în lumea veche. Lumea romană-antică a cunoscut două forme organizate, distincte, prin care practica întrajutorarea: donaţiile şi colegiile. Donaţiile: în lumea romană cetăţeanul primea partea sa de alimente chiar şi atunci când nu era necesar. În timp, cel care nu este cetăţean rămâne în lipsă mai departe.45 Caracteristic pentru lumea romană este faptul că acolo unde se împărţeau alimente sau se făceau diverse donaţii, înalţii funcţionari, funcţionarii municipali... trebuiau să primească dublu sau chiar triplu.46 Condiţia de primire a cerealelor era numai de a avea titlul de cetăţean roman cu domiciliu în Roma. Nu exista nici o casă pentru săraci sau pentru bătrâni. De asemenea, grija pentru orfani şi văduve lipsea. Pentru cei care nu erau cetăţeni romani, nu exista nici un ajutor. În colegiu, ca şi în cazul celorlalte instituţii ale lumii antice greco-romane, intenţia oferirii darurilor nu era întrajutorarea celor săraci ci doar cinstirea memoriei celor adormiţi sau încântarea 45

Ibidem

46

Ibidem 34

celorlalţi membri ai colegiului. Colegiile constituiau o instituţie de seamă a Antichităţii. împăratul Alexandru Sever (222- 235) este cel care le-a fixat regulile de funcţionare. Cu toate că ele aveau unele atribuţii de ordin filantropic, în realitate nu au avut caracterul unei adevărate instituţii de caritate. O situaţie specială o aveau fundaţiile pentru creşterea copiilor săraci. începând cu Nerva Traian (98-117). Interesul faţă de acesta a crescut simţitor. Antonimus Pius (138-161) a întemeiat o astfel de fundaţie pentru fete, în amintirea fiicei sale Faustina. Septimiu Sever (143211) a pus bazele unei fundaţii similare pentru băieţi în amintirea Iuliei Hammal. Asemenea fundaţii sau extins cu timpul. Ele erau sub conducerea unor fundaţii mari şi erau organizate pe regiuni. Însă, ca şi în celelalte cazuri, şi în ceea ce priveşte fundaţii,la baza organizării lor, cu toate că erau „instituţii de caritate" au stat alte motive decât în cazul filantropiei creştine, ele erau organizate şi funcţionau mai mult din motive politice.

b)

Noţiunea de aproapele - comportarea faţă de semen după învăţătura Vechiului Testament

La poporul evreu, în Vechiul Testament, sfera conceptului de semen era limitată în general numai la concetăţeni şi la cei de

35

aceeaşi credinţă. Multă discuţie a provocat întrebarea: dacă aproapele, care după Levitic XIX, 18 trebuie iubit orice om sau numai membrii poporului evreu.47 După

unii,

textul

din

Levitic

ar avea

caracterul

universalităţii, aproapele însemnând omul în general. Mai întemeiată se prezintă afirmaţia celor care din analiza textului şi contextului lui Levitic ajung la concluzia că noţiunea aproapelui la poporul evreu din Vechiul Testament de fapt era limitată la cetăţeni, fără a nega anumite excepţii.48 Totuşi străinul aşezat în mijlocul poporului evreu beneficia, după Vechiul Testament, de mai multe drepturi şi înlesniri decât la orice alt popor in antichitate „străinul, care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca băştinaşul vostru, să-i iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului" (Lev. XIX, 45) şi „Dumnezeu iubeşte pe pribeag şi-i dă pâine şi haine" (Deut, X, 19). „singura Lege să fie pentru voi şi pentru străini (Num. IX; Lev XXIV, 22). Străinul are parte de repausul sabatic şi este chemat la ospeţe. Totuşi, străinul nu-i egal în toate cu băştinaşul. Camătă faţă de el este permisă (Deut XXXIII, 20) datoriile nu i se iartă în anul sabatic şi nici nu-si poate agonisi ţarina.49 47

Drd. Gheorghe Bogdaproste, Valoarea moral-socială a cărţii Psalmilor, în Studii

Teologice, nr. 1-2, 1970, p. 34 48

Ibidem

49

Ştefan Alexe, op. Cit., p. 54 36

Desigur, considerând învăţătura Vechiului Testament despre aceeaşi origine a întregului neam omenesc, despre recunoaşterea chipului lui Dumnezeu în toţi oamenii, care sunt deci, fraţi despre legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe şi cu toţi urmaşii lui, despre unitatea primordială, a limbii vorbite de oameni (Fac. XI, 1), atunci teoretic, noţiunea aproapelui se extinde asupra tuturor oamenilor. În aplicare, însă, ea apare limitată.50 Deci aproapele propriu-zis este pentru evreu, conaţionalul. Caracterul revelat al religiei Vechiului Testament imprimă şi moralei sale, superioritate faţă de toate sistemele etice apărute până la creştinism. Morala Vechiului Testament nu este produsul înţelepciunii omeneşti; ea se întemeiază pe credinţa în Dumnezeul cel viu, unic şi personal, atotputernic şi atotştiutor, atotsfânt şi atotbun, creatorul şi susţinătorul universului care şi-a arătat în chip supranatural, voia şi legea Sa, poporului evreu.51 Autoritatea percepţiilor morale ale Vechiului Testament nu este în funcţie de prestigiul personal al unor oameni înţelepţi, ca în sistemele etice ale Antichităţii, ci este fundamentată pe credinţa în Dumnezeu unic, adevărat. Moise şi profeţii nu vorbesc în numele lor, ci în numele lui Dumnezeu. Poruncile pe care le dau poporului le prezintă ca primite de Dumnezeu, şi cer ascultare de ele tot în numele lui Dumnezeu, de aceea şi obligativitatea ascultării de ele este evidentă pentru orice 50

Ibidem

51

Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 59 37

evreu temător de Dumnezeu. Este firesc ca această morală să dispună şi de o concepţie superioară în privinţa comportării faţă de semen. Doctrina Vechiului Testament, arată limpede că, după voia lui Dumnezeu, raporturile între oameni, fiul aceluiaşi părinte ceresc şi deci fraţi întreolaltă (Fac IX, 5) trebuie să se caracterizeze prin unire, bună înţelegere, iubire şi colaborarea paşnică. În morala Vechiului Testament întâlnim numeroase dispoziţii de comportare binevoitoare faţă de semen, neîntâlnite în sistemele etice ale antichităţii. Găsim existenţa însăşi porunca iubirii faţă de aproapele, amintind aici textul de la Levitic, XIX, 17, 18: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta... Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură în inima ta asupra fiilor poporului tău, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". 52 Aceasta înseamnă că iubirea faţă de aproapele în forma unei porunci pozitive are vechimea Legii Mozaice. Ea nu apare aici însumată, poruncii despre iubirea faţă de Dumnezeu cum o întâlnim în Noul Testament ( Mat. XXII, 37. 40) şi n-are desăvârşirea din Noul Testament, şi prezintă îngrădiri de ordin extensiv şi intensiv faţă de concepţia creştină despre iubirea faţă de aproapele.53 Faptul îşi are explicaţia deplină în caracterul pregătitor al Vechiului Testament faţă de Noul Testament şi stare culturală nu tocmai înfloritoare a poporului evreu, ca şi a tuturor popoarelor de atunci. 52

Ibidem

53

Ştefan Alexe, op. Cit., p. 75 38

La aprecierea moralei Vechiului Testament trebuie deosebit între principiile sale de înalt cuprins moral bazate pe revelaţia supranaturală şi între universalitatea poporului evreu, oglindită în cărţile sfinte, între tendinţa de a ridica poporul la nivelul înaltei moralităţi desprinse din principiile religioase şi între rezultatul efectiv înregistrat în privinţa acestora. În domeniul luminat de revelaţia supranaturală, principiul central al noţiunii morale îl constituie: cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iubirea faţă de El şi ascultarea de poruncile Sale.54 Pe acest suport moral evident şi comportarea faţă de semen are alt conţinut, altă motivare, altă însemnătate, primindu-şi pregnantă formulare în porunca: „ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" Lev. XIX, 18. Astfel în morala Vechiului Testament, iubirea faţă de aproapele are caracterul unei porunci. Ea nu se întemeiază numai pe „identitate de natură şi de paternitate naturală dintre oameni şi pe imboldul natural după ajutor reciproc şi viaţa în comun, îşi are izvorul, motivarea sancţiunea în Dumnezeu,

care

este

Dumnezeul

părinţilor,

Dumnezeul

legământului. Legea Vechiului Testament nu concepe şi nu porunceşte iubirea faţă de aproape numai ca act curat extern şi cu neglijarea totală a dispoziţiilor lăuntrice faţă de aproapele. Însuşi contextul poruncii din Levitic XIX, 18 dezminte astfel de afirmaţii iar mai 54

Ibidem 39

târziu profetul Zaharia spune: nimeni să nu pună la cale fărădelegi în inima lui împotriva prietenului său...; să nu cugetaţi fărădelegi unul împotriva altuia (Zah, VII, 101 Iubirea faţă de Dumnezeu şi preamărirea Lui trebuie în primul rând adânc înrădăcinată în inima poporului ales55. Aceasta este porunca fundamentală. Numai în subordinea faţă de ea se stăruie şi asupra poruncii iubirii faţă de aproapele în limitele arătate. Legea morală a Vechiului Testament cunoaşte iubirea faţă de aproapele cu obligaţiile ei şi motivată religios, care în forma unei porunci pozitiv (Lev XIX, 18) ceea ce îi imprimă o notă de evidentă superioritate morală faţă de idile călăuzitoare în comportarea faţă de oameni, întâlnite în sistemele etice ale antichităţii păgâne. În Vechiul Testament se vorbeşte despre iubirea aproapelui, nu numai ca o simplă bunăvoinţă faţă de semeni, ci şi concretizată într-o serie de acte externe. Vechiul Testament nu se rezumă la simpla compasiune faţă de aproapele ci pretinde şi acte de milostenie şi binefacere, cuprinzând numeroase dispoziţii de ordin social şi umanitar în privinţa săracilor, văduvelor, orfanilor, servitorilor, sclavilor şi bătrânilor. Nici o legislaţie din antichitate nu se ridică la înălţimea legii Vechiului Testament în privinţa ocrotirii celor năpăstuiţi. După legea Vechiului Testament starea obijduiţilor trebuie 55

Ibidem 40

îndulcită cât mai mult. În acest caz rămăşiţele de fructe din măslin şi vie nu trebuie adunate, spicele căzute şi snopii uitaţi pe câmp rămâneau acolo pentru săraci, văduvei, orfani (Deut. XXIV, 1921).56 Culegerea spicelor cu mâna din locul aproapelui este permisă, numai tăierea lor cu secera este oprită. În via acestuia se pot mânca struguri până la saturare numai în paner nu-i voie de adunat (Deut., XXII, 23-25). Rolul omului al şaptelea revine nevoiaşului căruia i se iartă şi datoria (Deut., XV); cămătăria este oprită faţă de conaţionali (Deut., XXIII, 20) (Levitic XXV, 36) haina văduvei să fie zălogită; văduvele şi orfanii să fie chemaţi la ospeţe (Exod, XVI, 11, 16). 57 Căci Dumnezeu este tatăl văduvelor şi judecătorul orfanilor (Ps., LXVII, 6). Apăsarea săracilor este aspru pedepsită şi în acest scop mereu se aminteşte poporului evreu căci el a fost „rod în pământul Egiptului" (Deut XXIV, 22). Nevoiaşii stau sub ocrotirea lui Dumnezeu care-i milostiv şi îndurător şi preţuieşte pe cei ce au milă de ei (Prov., XIV, 31). Astfel, după legea Vechiului Testament, săracii nu sunt obiect de dispreţ ca în păgânism ci obiect de îngrijire şi milostivire, căci la Dumnezeu Milostivirea este mai bună decât jertfa. Deşi Vechiul Testament n-a desfiinţat sclavia nici sclavii nu au situaţia de umilinţă ca la alte popoare. Ei nu sunt consideraţi unelte în mâna stăpânilor care îi pot maltrata şi ucide după bunul 56

Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 65

57

Ibidem 41

plac. Legea Vechiului Testament îi apără împotriva mâniei şi cruzimii stăpânilor (Exod, XXI, 20, 26-27). Sclavul fugit să nu mai fie predat stăpânului (Deut. 23, 15). Obligaţia iubirii faţă de aproapele nu-i limitată în Vechiul Testament numai la membrii poporului ales. Străinul nu este identic cu duşmanul. Trăind în mijlocul poporului evreu nu este lipsit de orice drept. Un sprijin deosebit pentru săraci îl constituia aşa-numita „a doua zeciuială sau zeciuiala săracilor", prima zeciuială aparţinând leviţilor. Milostenia faţă de săraci şi de cei în nevoie are o trăsătură fundamentală, care nu trebuie să lipsească „popului ales" pentru că Dumnezeu este „milostiv şi blând"; El ia asupra Sa toate nevoile. Dumnezeu este prezentat ca fiind milostiv, blând, are inimă de tată şi este plin de îndurare, de aceea cine se milostiveşte de săraci cinsteşte pe Dumnezeu (Proroc, 14, 31). Un alt aspect care trebuie menţionat şi care are legătură cu filantropia este viaţa de obşte, (folosirea în comun a mijloacelor de trai). Vechiul Testament cu înalta sa concepţie despre demnitatea omului „creat după chipului lui Dumnezeu" fixează cel mai înalt principiu moral. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Pentru aplicarea practică a acestui principiu moral, Vechiul Testament cuprinde o serie de dispoziţii privitoare la viaţa socială a iudeului, membru al poporului ales de Dumnezeu pentru păstrarea

42

revelaţiei supranaturale şi pentru pregătirea omenirii în vederea mântuirii ce avea să o aducă Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Domnul Nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Sa de pe Sfânta Cruce.

c) Conceptul de aproapele în creştinism - iubirea aproapelui după învăţătura Noului Testament

În Noul Testament noţiunea aproapelui nu mai apare cu nici un fel de limite. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi s-a jertfit pentru întreg neamul omenesc. După învăţătura creştină, aproapele nostru este fiecare om: „Numai este iudeu, nici evreu, nu mai este rob nici slobod; numai este parte bărbătească şi parte femeiască pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus" (Gal., III, 28; Col., III, 11; Rom., X, 12). Mântuitorul Iisus Hristos defineşte noţiunea de semen întrun mod plastic în parabola samariteanului milostiv (Luca 10, 2531). Ni se redau în această parabolă cele trei atitudini pe care le putem avea faţă de semeni, om contra om, om pentru om, om lângă om. În parabolă ni se spune direct care este aproapele, dar se înţelege din context.58 Astfel de situaţii dă posibilitatea să se înfrângă orice 58

Ibidem 43

sentiment de ură naţională şi religioasă. La întrebarea „Care este aproapele meu?" Mântuitorul nu a răspuns direct ci prin inversarea întrebării: „Cine dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?". Inversarea a fost deliberată pentru a-1 forţa pe învăţătorul de lege să dea răspunsul corect: „cel care a avut milă de el". Era singurul răspuns posibil fiind simpla constatare a faptului.59 Prin inversare întrebarea nu mai priveşte obiectul ei ci subiectul iubirii faţă de aproapele având sensul: eu sunt aproapele oricui fiindcă oricine este aproapele meu. S-a spus apoi că în Noul Testament nu este clară noţiunea de semen ci că noţiunea de frate folosită adesea de Mântuitorul are un sens tot limitat.60 Aici trebuie să avem în vedere că Iisus Hristos s-a identificat cu semenul pe lângă noi. (Matei XXV, 40,45). Termenul de frate are un sens mai mare numai atunci când prin el îi înţelegem pe toţi care poartă chipul dumnezeiesc. Termenul de frate îşi dobândeşte o sferă mult mai largă în limbajul comunităţilor apostolice şi în care creştinii se numeau între ei fraţi. De asemenea,. Trebuie subliniat că în conceptul creştin despre aproapele este cuprins şi duşmanul. Textul din predica de pe munte: „Eu însă vă zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri" (Matei V, 44). Ca şi parabola Samarineanului Milostiv sunt lămuritoare în această privinţă. 59

Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii, în Studii

Teologice, nr. 1-2, 1970, p. 65 60

Ibidem 44

În concluzie după învăţătura creştină, noţiunea de aproapele cuprinde în sine pe tot omul indiferent de rasă, naţionalitate, stare socială, sex, religie etc. Universalismul noţiunii de semen în Noul Testament îşi are rădăcina în însuşi întruparea Logosului. În noţiunea de semen intră deopotrivă şi sclavul care este chemat la mântuire şi considerat semenul creştinului. În numele egalităţii în demnitate Sfântul Apostol Pavel intervine pe lângă Filimon să-1 reprimească pe sclavul Onisim „nu ca rob ci ca frate prea iubit" (Filimon, 16). Vechiul Testament cu caracterul sau revelaţional fixând principiul „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Leviţi, XIX, 18). Prezintă sub acest aspect o concepţie superioară, dar care totuşi nu este lipsită de anumite limite de ordin extensiv şi intensiv faţă de concepţia creştină. Abia în Noul Testament comportarea faţă de semen, deşi redată în aceeaşi formulare literară ca şi în Vechiul Testament primeşte desăvârşirea corespunzătoare demnităţii umane, putând astfel îndruma viaţa socială spre binele real al individului şi al colectivităţii. După concepţia creştină raporturile dintre individ ca şi dintre colectivităţile umane, trebuie să fie limitate şi dirijate de iubirea creştină, sădită de Mântuitorul Iisus Hristos lumii în înseşi temelia învăţăturii, pe care a propovăduit-o cu cuvântul şi a realizato însuşi cu fapta şi căreia Sfanţul Apostol Pavel i-a înclinat acel

45

sublim capitol 13 din prima epistolă adresată corintenilor, pe drept cuvânt numit imnul iubirii creştine.61 Religia creştină oferă iubirea, cea mereu animată de spiritul jertfelniciei pentru altul şi care este izvor inepuizabil de sănătate sufletească şi morală. Mântuitorul nu dă o definiţie a iubirii faţă de aproapele iar din pildele şi aplicările practice în care îşi tălmăceşte porunca iubirii, se înţelege limpede sensul ei. Împlinirea poruncii ţine de dreptate condiţie necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor. (Matei X, 20). Dreptatea aici nu are sensul virtuţii sociale care acordă fiecăruia ce este al său, ci este nume colectiv pentru întreaga atitudine morală a creştinului, acoperindu-se în raportare la aproapele cu iubirea poruncită de Mântuitorul. Iubirea de aproapele formează cuprinsul poruncii exprese date de Mântuitorul: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, V, 39), de asemenea poruncă nouă vă dau vouă: „Să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 34-35). Rostul fiecărei porunci este să determine pe om să-şi îndrepte gândurile şi fapte într-o anumită direcţi si să-1 abată de la altceva.62 Poruncind deci creştinului iubirea, Mântuitorul a voit a-i atrage atenţia şi a-1 obliga să se angajeze cu toate puterile sale 61

Pr. Dr. Liviu Stan, Structura primară a comunităţii creştine, în Studii Teologice, nr. 9-10,

p. 1972, p. 658 62

Ibidem 46

numai în direcţia aceasta. Caracterul imperativ al iubirii creştin arată că creştinul trebuie mereu să se străduiască a o înfăptui în măsură tot mare.63 Nimeni nu poate socoti vreo dată că a realizat deplin cerinţele iubirii creştine, care reprezintă forma cea mai înaltă a desăvârşirii morale creştine. Deci imperfecţiunea firii omeneşti şi natura valorii iubirii creştine lămuresc caracterul ei imperativ. Iubirea faţă de aproapele mai apare şi explicată printr-o serie de parabole şi exprimări directe. Concepţia creştină pretinde întruparea principiilor sale în viaţa zilnică a credinciosului, după vie a întemeietorului sau, care în viaţa sa pământească şi-a trăit aievea învăţătura. Enunţarea poruncii despre iubirea faţă de aproapele o face Mântuitorul în discuţie cu fariseii. Fariseii iau atitudine ostilă faţă de Mântuitor şi învăţătura Sa. Caută mereu prilej să-1 prindă „în cuvânt" pentru a-L vădi nesocotitor al Legii şi duşman al lui Dumnezeu şi astfel a-L putea aduce în faţa poporului, socotind în felul acesta că vor zădărnici răspândirea învăţăturii creştine.64 Discuţie aprigă provocase pe atunci în mijlocul fariseilor, între altele şi întrebarea: dacă şi care sunt în Lege poruncile mari şi mici. Legea însăşi nu oferea un criteriu sigur de ierarhizare a poruncilor şi astfel părerile erau împărţite şi fiecare era susţinută cu tenacitate.65 63

Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea pentru alţii…, o. cit. p. 78

64

Ibidem

65

Ibidem 47

Dar Mântuitorul înţelegând cursa întinsă, nu se lasă antrenat în cearta fariseilor şi totuşi le dă un răspuns care trebuia să primească aprobarea unanimă: „Să iubeşti pe Domnul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă" (Matei. XXII, 37-38) Apoi Mântuitorul enunţă şi altă poruncă, numind-o „la fel" cu prima „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, XXII, 39) - cunoscută iudeilor din Vechiul Testament (Lev., XIX, 18), unde se încheie o serie de dispoziţii pentru normarea comportării faţă de semeni, adăugând că: „În aceste două porunci se cuprinde Legea şi Profeţii" (Matei, XXII, 40). Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să însemne suprema datorie a creştinului angajând întreaga personalitate a creştinului. Iubirea faţă de Dumnezeu şi credinţă constituie suportul întregii ordini morale. Mântuitorul vorbeşte despre iubirea de Dumnezeu, ca prima şi cea mai mare poruncă având în vedere că aceasta este rădăcina iubirii faţă de aproapele dar de aici nu reiese că împlinirea poruncii de a iubi aproapele poate fi lăsată ultimului plan. Legătura dintre acestea două este arătată de Mântuitorul: „în aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Profeţii" (Matei XXII, 40). Iar Sfântul Apostol Pavel spune că „iubirea este împlinirea legii" (Romani XII, 10). Ambele porunci stau într-o unitate indestructibilă. Între ele există o legătură internă şi necesară pentru că cel ce ne-a poruncit şi ne-a exemplificat iubirea faţă de aproapele

48

este Dumnezeu însuşi. Iubirea de aproapele apare ca necesară întrucât este mărturia celei dintâi.66 În iubirea de aproapele se verifică de fapt iubirea faţă de Dumnezeu: „cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV, 8), „.. .dacă Dumnezeu ne-a iubit pe noi şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul" (I Ioan 1,11). Dacă zice cineva, iubesc pe Dumnezeu iar pe fratele său îl urăşte mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care 1-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu 1-a văzut nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (Ioan, IV, 20-21). Ambele porunci formează, deci o unire indisolubilă. Între ele există legătură lăuntrică şi necesară: iubirea faţă de aproapele ancorează în iubirea faţă de Dumnezeu, iar aceasta îşi primeşte prin cealaltă verificarea necesară.67 Ele sunt cele două coloane pe care se sprijină întreaga ordine morală: prima, urmând raportul religios al credinciosului cu Dumnezeu, iar a doua, viaţa morală în raporturile de la credinţă la credincios. Ele sunt suportul şi sinteza, motivul şi scopul tuturor celorlalte porunci.68 Prin porunca iubirii faţă de aproapele, Mântuitorul, imprimă datoriilor morale ale credinciosului aceeaşi însemnătate ca 66

Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 56

67

Ibidem

68

Ibidem 49

şi datoriilor religioase, ceea ce înseamnă că iubirea faţă de aproapele trebuie cultivată cu aceeaşi îngrijire ca şi iubirea faţă de Dumnezeu. Numind porunca a doua „la fel" cu prima Mântuitorul arată că iubirea faţă de aproapele are aceeaşi însemnătate în viaţa credincioşilor ca şi iubirea faţă de Dumnezeu, al cărei fruct şi probă de sinceritate este, şi împreună cu care circumscrie întreaga ordine morală şi formează întreaga atitudine pământească a credincioşilor. Iubirea faţă de aproapele este necesară şi pentru faptul că este un răspuns al nostru la înseşi iubirea lui Dumnezeu, un răspuns arătat printr-o faptă concretă faţă de un semen al nostru, cu care Iisus însuşi se identifică (Matei, XXV, 40, 45). În iubirea faţă de aproapele creştinul serveşte semenului dar nu lui Dumnezeu şi propriei sale desăvârşiri. Creştinul trebuie să aprecieze ce are să dea preotului, plecând de la persoana proprie, de la trebuinţele proprii şi de la propriul său imbold după desăvârşire. Şi după Sfântul Apostol Pavel toată legea se condensează în iubirea faţă de aproapele: „Căci toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Galateni, V, 14), concepţie dezvoltată pe larg în Romani 13, 8-10. Aici şi Sfântul Apostol Pavel accentuează că de toate datoriile sale particulare, cetăţeneşti, de justiţie, se poate achita cineva în măsură suficientă numai de iubirea de aproapele nu se poate el socoti nici când complet achitat: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, fără numai să vă iubiţi unii pe alţii, ca acela care iubeşte pe

50

aproapele a împlinit legea". După cum legea morală, ca expresie a voinţei de bine, obligă în permanenţă, la fel ţine în continuă obligaţie şi iubirea faţă de aproapele, ca sinteză a întregii legi „şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprinde întru acest cuvânt: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Practicare acestei iubiri este: împlinirea legii. Sfântul Apostol Pavel pune accentul principal pe iubirea faţă de Dumnezeu (Romani, VIII, 35), dar cu ea este conexată necesar iubirea faţă de aproapele (I Corinteni, 8) care trebuind să devină palpabile în raporturile dintre oameni, o verifică în chipul cel mai limpede. Pentru acest cuvânt Sfanţul Apostol Pavel pune forma iubirii faţă de aproapele ca sinteză a întregii legi a Mântuitorului, şi observarea ei drept împlinirea practică a legii. Sfântul Apostol Iacob fixează porunca iubirii faţă de aproapele

în

centrul

învăţăturii

creştine

numind-o

„lege

împărătească" (II, 8). La Sfântul evanghelist Ioan porunca aceasta primeşte o înfăţişare deosebită. El relatează că în cuvintele sărbătoreşti de despărţire ţinute ucenicilor de către Mântuitorul în preajma morţii Sale, pentru a-i mângâia şi totodată pentru a-i lega şi după plecarea Sa, s-au strâns laolaltă, le dă un scump testament porunca: „Poruncă nouă vă dau ca să vă iubiţi unul pe altul dună cum eu v-am iubit ne voi aşa si voi să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan XIII, 34), subliniind că prin efectiva ei practicare vor fi recunoscuţi ca ucenici ai Săi" (Ioan XIII, 35). Mântuitorul enunţă aici porunca iubirii frăţeşti în sens

51

restrâns, al iubirii reciproce în comunitatea întemeiată de El, având ca pildă şi iubirea Sa. Mântuitorul a dat noţiunii de aproapele o semnificaţie universală. Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie de acelaşi fel cu iubirea Mântuitorului faţă de oameni manifestată în cel mai înalt grad în dăruirea cea mai dezinteresată şi cuprinzătoare faţă de oricine. Mântuitorul în iubirea Sa de oameni a luat chip de rob (Filip, II, 7), renunţând la toate bogăţiile cereşti „ca să noi bogaţi" (II Corinteni, VIII, 9) şi a trăit viaţa pământească exclusiv în serviciul nostru, culminând în jertfirea propriei Sale vieţi pe sfânta cruce, pentru mântuirea noastră.69 De aceste fel de iubire jertfelnică să fie cuprinşi şi ucenicii Săi „ mai mare dragoste decât aceasta nimeni mu are: ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieten" (Ioan XV, 13). „Şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi" (I Ioan III, 16). Însuşirea cea mai caracteristică a iubirii creştine faţă de aproapele o constituie faptul că ea nu se opreşte nici în faţa duşmanului. În atitudinea faţă de aceasta, în iubirea creştină îşi primeşte încoronarea supremă.70 Învăţătura despre iubirea faţă de duşmani este „piatra cea mai de preţ în diadema moralei creştină. Iubirea faţă de duşmani 69

Ibidem

70

Drd. Nicolae Stoleru, Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan

Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1972, p. 234 52

este cunoscută abia prin concepţia creştină. Iubirea faţă este o datorie creştină firească, fiindcă şi duşmanul este om, are aceeaşi natura ca fiecare om, deci este semenul nostru. Această datorie au recunoscut-o reprezentanţii de seamă ai gândirii din antichitatea clasică. Socrate, Platon, Cicero, Seneca şi anume în temeiul faptului că şi duşmanul este părtaş la aceleiaşi firi umane. Dar pe când la aceştia, motivul atitudinii faţă de duşmani îl constituie mărinimia firească în concepţia creştină, atitudinea faţă de duşman este o manifestare a virtuţii iubirii. Iubirea antichităţii precreştine este calcul rece, dictat de naţiune şi nu poate încălzi inima, nu poate îndupleca la fapte corespunzătoare creştinului. Gânditorii au formulat totuşi concepte morale demne de reţinut. Perceptele lor nu rodesc pentru viaţă fiindcă le lipsesc autoritatea necesară şi puterea harică. Deci în antichitatea precreştină nu poate fi vorba de virtutea iubirii faţă de duşmani şi numai de cazuri izolate de mărinimie faţă de ei.71 Morala Vechiului Testament, nu se ridică până la afirmarea expresă a „universalul iubit de oameni". Totuşi nu se poate susţine că Vechiului Testament iar fi străină ideea iubirii faţă de duşman. Faţă de membrii poporului ales Vechiul Testament opreşte iudeului mânia, ura, setea de răzbunare. „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta... să nu-ţi răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău" (Lev. XIX, 17-18). Uneltirile duşmănoase sunt oprite 71

Ibidem 53

şi împotriva duşmanilor.72 Bucuria

provocată

de

nenorocirea

duşmanului

se

pedepseşte: „Nu te bucura când cade vrăjmaşul tău şi când se poticneşte să nu se veselească inima ta... nu te aprinde împotriva răufăcătorilor căci cel ce face rău nu propăşeşte" (Prov, XXIV, 1720). Cel ce se bucură de o nenorocire nu va rămâne nepedepsit (Prov. XVII, 5). Deci nedreptatea şi lipsa de iubire faţă de duşmanul personal sunt oprite. De asemenea în Vechiul Testament se porunceşte şi iubirea pozitivă faţă de duşman manifestată în fapte de ajutor efectiv faţă de el. Pe cel aflat la strâmtorare, fie el prieten sau duşman, evreul trebuie să-1 ajute. „De flămânzeşte vrăjmaşul tău dă-i să mănânce pâine şi dacă însetează adapă-1 cu apă, căci numai aşa îi grămădeşte cărbuni pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie" (Porv, XXV, 12172). Această atitudine îl va ruşina pe duşman şi-i va provoca părerea de rău, determinându-1 la împăcare.73 Dar în Vechiul Testament întâlnim şi pilde măreţe de iubire faşă de duşmanul personal. Iosif ajuns în Egipt la mărire şi putere, primeşte cu iubire pe fraţii săi care din ură îl vânduseră în sclavie şii roagă chiar să nu se mai întristeze şi să nu le pară rău că l-au vândut. Mărinimia lui David îl face pe Saul să-şi ridice glasul plângând către făcătorul său, zicând: „Tu eşti mai drept decât mine, căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău... Domnul 72

Ibidem

73

Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 59 54

să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut tu astăzi cu mine" (I Reg., XXIV, 18-20). La poporul ales aflau legea talionului şi răzbunarea sângelui, dar faptul se explică prin natura împrejurărilor de viaţă din timpurile de atunci. Pentru Sfinţii Părinţi Legea Talionului apare indispensabilă în acele timpuri, de cruzime generală pentru a mai potoli setea de răzbunare a poporului evreu crescut în robia Egiptului. Legea talionului putea fi aplicată numai în baza unei sentinţe judecătoreşti şi astfel că nu are propriu-zis caracterul de răzbunare şi de pedeapsă, de lege judecătorească, nu morală. Faţă de duşmanul personal al iudeului, iubirea este chiar poruncită. Şi dacă ea nu este înşurubată iubirii faţă de Dumnezeu apare cel puţin ca un act de ascultare faţă de o poruncă a lui Dumnezeu. Astfel în concepţia morală a Vechiului Testament despre atitudinea faţă de duşman, se confruntă două concepţii: cea antică şi cea creştină. îndemnul la duşmănie şi atitudine ostilă faţă de străini corespunde spiritului antichităţii iar îndemnurile la iubire, spiritului creştin. În Noul Testament, iubirea faţă de duşman e cuprinsă, propăriu-zis în porunca iubirii faţă de aproapele. Mântuitorul dă noţiunii despre aproapele caracter universal. Fiecare om, indiferent unde trăieşte, căru-i popor, religii sau stări sociale aparţinând, este aproapele nostru, după concepţia creştină (Galateni, III, 28).

55

Acest caracter al noţiunii de „aproapele" în învăţătura creştine se deprinde din însăşi fiinţa învăţăturii propovăduite de Mântuitorul, care S-a întrupat şi a adus jertfa de la sfânta cruce pentru mântuirea întregii omeniri din robia păcatului. Mântuitorul dă poruncă pozitivă pentru iubirea duşmanului „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei, V, 44; Luca VI, 26, 28-35). Sfântul apostol Pavel îşi încheie îndemnurile stăruitoare la practicarea iubirii faţă de duşmani cu cuintele: „NU te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele" (Romani, XII, 22).

„Nu răsplăti

răul cu rău sau ocara cu ocara, ci din potrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi să moşteniţi binecuvântarea (I Petru, III, 9). Însemnătatea poruncii despre iubirea faşă de duşman şi obligativitatea ei necondiţionată se desprind şi din faptul că cei ce nu ţin seama de ea „ nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (Galateni, V, 20-21) şi că ura exclude de la viaţa veşnică (I Ioan III, 15). Pentru Dumnezeu să-1 iubim pe duşman şi roadele jertfei de pe sfânta cruce se extinde asupra tuturor.74 Dar Mântuitorul, pe care sfinţii apostoli L-au urmat n-a dat numai învăţăturile cele mai sublime clare şi categorice în privinţa iubirii faţă de duşman, ci prin viaţa suferinţele şi moartea Sa, ne-a 74

Ibidem 56

dat şi cea mai măreaţă pildă despre adevărata iubire faţă de El căci: „ocărât fiind nu răspunde cu ocară, dat la chinuri nu ameninţă,ci se lasă în ştirea celui ce judecă cu dreptate (I Petru II, 23) ceea ce constituie temelia cea solidă a învăţăturii propovăduite şi pentru noi motivele cele mai puternice spre a-i urma pilda.75 Cu deosebire pilduitoare trebuie să ne fie rugăciunea Sa de pe sfânta cruce rostită pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-i pe ei că nu ştiu ce fac" (Luca, XXIII, 34). Învăţătura creştine aduce şi cere rugăciune pentru duşmani. Această rugăciune „a iubirii crucificate" desigur priveşte în primul rând pe chinuitorii care l-au ucis pe Mântuitorul, dar din punct de vedere soteriologic, priveşte pe toţi cei păcătoşi. Omul Vechiului Testament se ruga cu cuvintele: „Doamne răsplăteşte-le lor" pe când creştinul spune „Doamne iartă-le lor". Mântuitorul îndeamnă la iertare, blândeţe: „A-ţi auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă ă vă spun vouă să nu staţi împotriva celui rău; iar celui ce te loveşte pe obrazul drept, întoarce şi pe celălalt." (Matei, V, 38-40). Practicarea iubirii creştine faţă de duşman este mijloc potrivit pentru a distruge din suflet patima, setea de răzbunare, apoi pentru abţinerea de la multe nedreptăţi, pentru păstrarea bunei înţelegeri a păcii. Iubirea creştină faşă de duşman cere întâi recunoaşterea demnităţii lui de om şi a bunelor lui însuşiri ci nu a defectelor lui. 75

Drd. Nicolae Stoleru, op. cit. p. 23 57

Putem sintetiza anumite însuşiri ale iubirii creştine faşă de aproapele. Astfel iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să aibă un caracter religios „ adică motivul şi scopul ei trebuie să fie la Dumnezeu. Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie universală, după cum a arătat Mântuitorul în parabola despre samariteanul milostiv (Luca x,27). O altă însuşire a iubirii creştine faţă de aproapele este aceea de a fi activă adică de a mi se rezuma numai la intenţie sau a se exprima numai prin cuinte, ci să se manifeste prin fapte, iar în împrejurări date, după pilda Mântuitorului chiar prin jertfa de sine.76 Iubirea creştină nu se rezumă la intenţie, ea este totodată activă şi jertfelnică, se manifestă prin fapte. Deşi iubirea creştină faţă de aproapele voieşte, dar şi înfăptuieşte binele aproapelui. Ea angajează toate darurile şi puterile creştinului pentru servirea semenilor, după pilda Mântuitorului. Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie sfântă, astfel că iubirea faţă de aproapele prin referire la ţinta supremă, primeşte caracter religios, sfânt. Apoi iubirea creştină trebuie să fie sinceră, apoi să stea în ajutorul aproapelui numai spre bine ci nu spre păcat. De asemenea, iubirea creştină faţă de aproapele să fie dezinteresată. Căci dacă cineva îl iubeşte pe aproapele pentru un 76

Ibidem 58

folos al său propriu, atunci de fapt, nu-1 iubeşte pe aproapele ci se iubeşte pe sine însuşi. Însuşirile caracteristice ale iubirii creştine faţă de aproapele sunt arătate de Sfântul Apostol Pavel, când spune: „Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, dragostea nu se laudă, dragostea nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, şi dragostea nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. Toate le rabdă, toate le crede,toate le nădăjduieşte, toate le suferă" (Corinteni, VIII, 4-7). Creştinismul este prin excelenţă religia iubirii. Iubirea este esenţa doctrinii şi vieţii creştine. Dumnezeu este iubire, iar omul, ca să-şi poată ajunge scopul său ultim, trebuie să se asemene cu Dumnezeu prin iubire. Viaţa veşnică şi fericită constă dintr-o comuniune desăvârşită în iubire între oameni şi Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat din iubire şi pentru fericire, iar aceasta nu se poate câştiga decât prin iubire. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit din marea Sa iubire de oameni,spre a ne convinge şi pe noi să iubim,spre a trezi şi spori în sufletul nostru iubirea mântuitoare. Prin iubirea Sa pentru noi, Mântuitorul ne-a dat nouă puterea de a iubi (I Ioan IV, 19) Iubirea este acea virtute fără pereche prin care ne asemănăm şi ne unim cu Dumnezeu , ne înfrăţim cu semenii noştri, îmblânzim pe vrăjmaşi şi transfigurăm întreaga natură, făcând din ea,în mod progresiv, un adevărat paradis pământesc.

59

Iubirea creştină are ca obiect, în primul rând, pe Dumnezeu ca fiind cel mai vrednic de iubire şi, în al doilea rând, pe semenii noştri. Iubirea faţă de Dumnezeu este răspunsul cuvenit din partea noastră la iubirea divină arătată printr-un belşug de bunătăţi revărsate asupra noastră. Ea se exprimă prin păzirea poruncilor Sale şi cu deosebire prin iubirea noastră faţă de aproapele. Iar despre iubirea faţă de aproape voi stărui in cele ce urmează. Când Mântuitorul a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul, tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"(Matei XXII, 37-39). Prin parabola samariteanului milostiv,Mântuitorul ne-a arătat că aproapele nostru este orice om, indiferent de neam, de rasă, de religie, de sex, de profesie şi chiar indiferent de conduită morală. Faptul că ne porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri(Matei V, 44) arată că aproapele nostru este orice om iară nici o restricţie. Pentru a ne face să înţelegem ce înseamnă a iubi pe aproapele nostru, Mântuitorul ne arată că trebuie să pornim de la iubirea de sine, să ne purtăm cu alţii aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi. A iubi pe aproapele înseamnă a-i dori din toată inima

60

binele veşnic şi a ne strădui din toate puterile spre a contribui cât mai mult posibil la realizarea binelui său. Iubirea creştină faţă de aproapele poate fi cuprinsă în două cuvinte: bunăvoinţa şi binefacere. Numai bunăvoinţa nu este de ajuns. „Să nu iubim numai cu cuvântul şi cu gura, ci cu faptă şi cu adevărul"- ne îndeamnă Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan III, 28!";CF. Iacob II, 15-16). Iubirea afectivă este necesară dar ea trebuie să devină şi o iubire efectivă. Altfel, ca şi credinţa fără fapte, este moartă şi stearpă. Dar, trebuie precizat, de asemenea, că nici faptele de ajutorare a semenului nu pot fi considerate acte de iubire decât dacă sunt izvorâte dintr-o inimă binevoitoare şi jertfelnică. Acest adevăr este subliniat de Sfântul Apostol Pavel când spune: „Si chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic"(I Corinteni XIII). De aici reiese că nu iubim cu adevărat creştineşte cei ce ne mărginim să compătimim pe aproapele numai în inima noastră şi numai prin cuvinte, fără a-1 ajuta cu fapta. De asemenea, nici cei ce facem fapte de ajutorare, dar nu din dorinţa de a face bine aproapelui, ci din interese egoiste pentru laudă, onoruri, interese de tot felul, nu iubim creştineşte, căci urmărim binele nostru propriu şi nu pe al aproapelui nostru.77 Sfânta noastră Biserică ne lămureşte pe deplin în câte feluri mai însemnate putem dori şi face bine semenului nostru. 77

Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 60 61

Astfel,în Mărturisirea Ortodoxă sunt arătate şapte feluri de bine cu privire la trup şi alte şapte cu privire la suflet. Cu privire la trup, acestea sunt: hrănirea celor flămânzi, adăparea celor însetaţi, îmbrăcarea celor goi, cercetarea celor în necazuri şi nevoi şi a celor bolnavi, găzduirea călătorilor şi grija de cei morţi. Cu privire la suflet, faptele iubirii sunt: întoarcerea la calea adevărului şi a virtuţii, a celor rătăciţi şi păcătoşi, învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi, sfătuirea la vreme, rugăciunea pentru aproapele, mângâierea celor întristaţi, nerăzbunarea pentru răul ce ni se face şi iertarea. Trebuie să reţinem că ni se porunceşte să iubim nu numai pe cei ce ne iubesc, ci şi pe vrăjmaşii noştri. Si tocmai în iubirea vrăjmaşilor stă noutatea şi puterea creatoare a iubirii creştine. Căci este uşor să iubim pe cei ce ne iubesc,dar este greu să iubim pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău. Totuşi vrăjmaşilor aplicăm metoda cea mai bună spre a-i îndrepta pe aceştia, numai astfel lărgindu-se cercul celor buni. Într-adevăr, numai cel duşmănit izbuteşte să îmbuneze pe cel ce-1 duşmăneşte, numai el posedă apa care poate stinge focul din inima celui ce urăşte. Iubirea arătată faţă de duşmanul tău fiind neaşteptată, îl face să se cutremure şi să se dezmeticească „îi toarnă cărbuni aprinşi pe cap"-şi-l ajută să se îndrepte. Din iubirea vrăjmaşului personal, rezultă un prim câştig şi

62

sigur : localizarea răului şi apoi stingerea lui treptată, urmată cel mai adesea de o convertire în bine. Din duşman îl poţi face prieten. Duşmanul nostru este fratele nostru care, fiind stăpânit de ură este în primejdie de a-şi pierde sufletul. El are deci nevoie de ajutorul nostru, pe care numai noi î-1 putem da cu folos, căci numai iubindu-1 noi îl putem salva. La primejdii aşa de mari este nevoie de acte eroice, pe care Dumnezeu ne porunceşte să le facem în locul şi în numele Său, precum şi cu ajutorul Său. De aceea, iubirea vrăjmaşului este culmea cea mai înaltă a eroismului moral creştin şi metoda cea mai eficace pentru întinderea binelui în lume. Primul motiv pentru care trebuie să-1 iubim pe aproapele nostru este acela că ne este de două ori frate: mai întâi pentru că ne tragem toţi din aceeaşi familie de oameni; apoi , pentru că avem toţi acelaşi Părinte Ceresc, al cărui chip îl purtăm toţi deopotrivă; suntem toţi răscumpăraţi prin jertfa Fiului Său şi renăscuţi printrunul şi acelaşi Duh Sfânt. Prin iubirea de aproapele ne atragem milostivirea lui Dumnezeu (Matei V,7); ne apropiem de Dumnezeu, ne asemănăm cu Dumnezeu şi ne unim cu El (I Ioan IV, 16).78 Iubirea faţă de aproapele este o dovadă a iubirii faţă de Dumnezeu şi nedespărţită de aceasta. Ea este şi semnul care deosebeşte pe creştinul adevărat(Ioan XIII, 35). În sfârşit, trebuie să iubim pe aproapele pentru că Dumnezeu ne porunceşte ca fiind o condiţie neapărată a mântuirii şi 78

Ibidem 63

a fericirii noastre veşnice. Iubirea stă la temelia păcii, a vieţii adevărate şi a progresului. Ea este izvorul creaţiei, desăvârşirii şi fericirii noastre. De aceea trebuie să ne străduim a înăbuşi în noi pornirile egoiste, atât de înrădăcinate în firea noastră şi să ne deschidem larg porţile inimii şi braţele spre a îmbrăţişa cu dragoste de frate pe tot omul cu care venim în legătură, indiferent de neam, de credinţă sau alte condiţii. Să fim simţitori la nevoile lui, sărindu-i în ajutor, potrivit cu nevoile lui şi pe măsura puterilor noastre. Să lărgim mereu iubirile închise la membrii familiei, la ai patriei sau la prieteni ca să realizăm până la urmă o adevărată horă a iubirii universale. Să păstrăm legătura vie şi permanentă cu Domnul nostru Iisus Hristos, care este nu numai învăţătorul şi Pilduitorul desăvârşit al iubirii de oameni, dar şi izvorul puterii noastre iubitoare. El a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic" iar Sfântul Apostol Pavel răspunde: „Pe toate le pot întru Hristos care mă întăreşte" (Filip, IV, 13). Să rugăm pe Dumnezeu ca să inspire conducătorilor de popoare să apuce iubirea şi în relaţiile internaţionale, căci numai astfel se poate instaura în lume o pace dreaptă şi durabilă. Să nu încetăm a cultiva iubirea faţă de aproapele, căci suntem convinşi că singura viaţă fericită atât aici pe pământ, cât şi dincolo este viaţa în iubire. Este o legătură intrinsecă între dragoste şi slujire. Se

64

intrecondiţionează şi se completează reciproc. Domnul nu a dat o lege,o măsură de a face milostenia, ci ea trebuie făcută acolo unde este necesar , acolo unde se cere : „celui care cere, dă-i" (Luca 6,30).Mântuitorul se identifica în primul rând cu cei în suferinţă, asupriţi şi în lipsă: „Adevărat vă zic vouă , întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei preamici,Mie Mi-aţi făcut" (MateiXXV, 40). Şi pentru a trăi cu Dumnezeu în cer trebuie să fi trăit cu El pe pământ; trebuie să-L iubeşti pe El, fiinţa desăvârşită, „din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul". Activitatea de diaconie a Bisericii nu este altceva decât continuarea a ceea ce Mântuitorul a făcut. Aceasta înseamnă de fapt creştinismul.Mântuitorul nu s-a mărginit numai la predicarea Evangheliei, „la toată zidirea", şi „vindeca toată boala şi toată neputinţa". A vindecat bolnavii, a hrănit pe cei flămânzi în pustiu, a iertat păcatele. La fel au făcut şi ucenicii. Ziua Cincizecimii este ziua de naştere a Bisericii precum şi ziua de naştere a ceea ce este nedespărţit de ea: milostenia. Putem spune că abia acum, în Noul Testament s-au pus bazele filantropiei, prin întruparea şi slujirea Domnului nostru Iisus Hristos, atât prin cuvânt cât şi prin faptă. Ceea ce El a făcut a rămas un model pentru filantropia Bisericii creştine. Cercetând cu atenţie Noul Testament vedem că „diaconia" nu este despărţită de „slujirea cuvântului" şi de ortodoxologie. Mai mult, în lumina vestirii Evangheliei, în lumina cuvântului lui Dumnezeu, slujirea practică îşi capătă temeiuri absolute.

65

Mântuitorul arată şi cum trebuie să se facă misiunea. Nu prin predică pur şi simplu, ci prin predica însoţită de fapte evanghelice, care să reflecte voia şi caracterul lui Dumnezeu: să vindece boli, să dea de mâncare, să cureţe leproşi, să stea în ajutori oricărei neputinţe, şi totul fără plată, în dar (Matei, X, 8) propovăduirea n-a fost niciodată despărţită de slujirea efectivă şi niciodată slujirea n-a fost practicată ca urmare a convertirii, ci a fost simultană sau anterioară. Misiunea dată Sfinţilor Apostoli de către Mântuitor este trimitere la propovăduire şi slujire.

66

CAPITOLUL II MISIUNEA BISERICII Misiunea morală şi socială a Bisericii. Biserica creştină în sensul de comunitate religioasă morală, înfiinţată de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor este un aşezământ dumnezeiesc şi omenesc în acelaşi timp. Prin originea, învăţătura, spiritul, scopul şi puterile ei, ea are un caracter supranatural, dumnezeiesc, iar prin membrii ei din care este constituită ea are un caracter omenesc. De la începuturile sale Biserica fiind trup taină al lui Hristos ca şi comunitate răscumpărată prin jertfa şi învierea lui Hristos, a oferit celor ce au primit viaţa ei soluţii la toate problemele timpurilor. Asistată de Duhul Sfânt. Deşi imperfectă ca organizare umană, dar infailibilă ca organism teandric (divino-uman). Biserica drept măritoare a rezolvat crizele de orice natură ale mădularelor Ei în parte, dar şi ale societăţii în care şi-a împlinit misiunea încredinţată de către fiul lui Dumnezeu, omul adevărat şi Dumnezeu adevărat. Cu iubirea de Dumnezeu şi de Om, cu iconomie Biserica a iubit şi iubeşte integral, trup şi suflet deodată. Mântuitorul vroia că cei ce vor crede în el să formeze o comunitate religioasă morală, să se închege într-un organism social, al cărui corp şi temelii să fie el, Cel care s-a jertfit pentru mântuirea

67

omenirii. Mântuitorul însuşi a întemeiat o astfel de societate şi a înzestrat-o cu toate elementele cerute de fiinţa existentă şi dezvoltarea ei viitoare, adică a întemeiat Biserica sa «ca centru şi organ al lucrării sale mântuitoare ». Deci scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului, prin care el şi-a împlinit lucrarea sa mântuitoare. Mijloacele şi puterea pentru realizarea acestei misiuni Biserica le-a primit de la întemeietorul ei. Între Mântuitorul şi Biserica sa este astfel o legătură indisolubilă. în afară de Biserică nu poate exista Creştinism. în Biserică şi-a primit creştinismul forma concretă, ea a devenit subiectul sau purtătorul lui. Iar creştinismul este « mântuirea în Hristos » în şi prin Biserică se mijloceşte mântuirea noastră, rosteşte adevărul religios şi e împărtăşeşte harul divin79. Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului ( Tim III, 15 ) păzitoare canonică şi explicatoare autentică a revelaţiei depozitată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Fără Biserică nu-i credinţă adevărată, nu-i mântuire. Viaţa creştină înseamnă viaţa trăită după învăţătura Mântuitorului. Interpretarea şi difuzarea principiilor care duc la trăirea acestui mod de viaţă revin Biserici, care nu caută sa-şi impună concepţia creştină decât pe calea convingerii şi a liberei acceptări din partea omului. Biserica ortodoxă este o instituţie vizibilă prin membrii şi conducătorii ei, prin legile de organizare, mijloace de convingere şi 79

Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996 68

conducere. Alături de aceste elemente concrete, vizibile « Biserica este formată şi din elemente interne, invizibile şi spirituale. Acestea sunt: credinţa internă, speranţa, dragostea şi harul sau toate darurile şi puterile cu ajutorul cărora Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa sateriologică ». Biserica este întemeiată în vederea unui scop eminamente spiritual « dar toate elementele sale externe atestă, alături de caracterul invizibil intern şi spiritul şi caracterul formal extern vizibil şi concret. Acest caracter extern, vizibil şi concret, conturează pe deplin noţiunea Ortodoxă de Biserică »80 Fenomenalitatea Biserici se vădeşte şi prin conducerea sa ierarhică, vie şi concretă, ea se mai vădeşte şi prin semnele concrete prin care se împărtăşeşte harul: cele şapte Taine. Activitatea principală a Biserici Ortodoxe este activitatea sateriologică. Ei i s-a încredinţat misiunea de mântuire a credincioşilor. îndeplinirea acestei misiuni este dusă de Biserică fără deosebire între indivizi şi popoare, fără discriminări rasiale şi confesionale, în spiritul unei libertăţi perfecte. La mântuire este chemat fiecare individ, fără nici o constrângere fizică sau morală - Virtutea fundamentală pentru viaţa creştină, pentru mântuire este milostenia. Fără feciorie te piti mântui, dar fără milostenie cu neputinţă. Milostenia este neapărată trebuinţă şi le ţine pe toate. 80

Ibidem 69

Milostenia este inima virtuţii. Dar unima aceasta încetează a mai bate dacă nu da tuturor duhul ei. Întocmai ca o fântână: « Dacă ţine în ea apa izvoarelor sale, se strică; tot aşa şi cu bogaţii când ţin averile numai pentru ei înşişi». Milostenia nu lasă să se stingă candelele. (Matei 25,1-12) « Activitatea Biserici ortodoxe nu se reduce la un rol sateriologic, ci ea se divide şi într-un rol social, cultural moral şi religios misionar. Toate aceste roluri colaborează la realizarea unei mântuiri perfecte a credincioşilor săi ». Misiunea morală şi socială a Biserici constă în difuzarea principiilor morale creştine în adâncirea lor în conştiinţa credincioşilor pentru ai determina la trăirea zilnică a învăţăturii creştine. Biserica noastră are convingerea şi experienţa că, pe temeiul principiilor sale morale poate face pe credincioşii săi buni cetăţeni şi ai împărăţiei divine şi ai statului pământesc. Căci dacă Mântuitorul a spus « împărăţia mea nu este din lumea aceasta », totuşi ea este prin definiţie pentru lumea aceasta s-a întrupat şi a murit el. Creştinismul, prin doctrina sa dogmatică şi morală pune la îndemâna credinciosului elemente trebuitoare pentru potolirea setei de adevăr, bine şi frumos, pentru explicarea rostului vieţii şi al lumii, pentru orientarea şi organizarea existenţei sale. îndrumarea aceasta în sens creştin revine Bisericii.

70

Urmând pilda Mântuitorului Biserica pleacă în îndeplinirea acestei misiuni de la individul uman. Viaţa nouă, viaţa creştină, cu adevăratele ei imperativele morale şi sociale, cu sensibilizarea conştiinţei morale, trebuie să înceapă cu prefacerea lăuntrică a omului, cu înfrumuseţarea interiorului său sufletesc « Pocăiţi-vă » este doar cuvântul cu care Mântuitorul îşi începe activitatea sa. Fără pocăinţă adevărată, fără disciplinarea eului lăuntric, nu se poate face nimic. Omul credincios trebuie să tindă către desăvârşire « Fiţi desăvârşiţi, precum şi tatăl vostru din ceruri desăvârşit este » (Matei V, 48). Iar desăvârşirea cere pocăinţă şi trăirea în viaţă a percepţiilor morale. « Eu sunt calea, adevărul şi viaţa »; « Nimeni nu vine la Tatăl numai prin mine» (Ioan XIV,6). Şi trăirea în viaţă a învăţăturii Mântuitorului înseamnă Cunoaşterea şi Iubirea Lui, ceea ce propovăduieşte şi mijloceşte Biserica. Ea voieşte ca credinciosul sa-şi împodobească sufletul cu virtutea iubirii şi pe aceasta să-şi clădească viaţă nouă, căci « dragostea îndelung rabdă, dragostea e plină de bunătate ». « Dragostea niciodată nu cade » Spune Sfântul Apostol Pavel în « Imnul iubirii »( I Cor. XIII ). În această atitudine stă nobleţea caracterului ortodox şi drumul adevărat spre mântuire, aici este zugrăvit tabloul adevăratului suflet ortodox. Biserica îşi exercită influenţa sa moralizatoare asupra credinciosului prin multiple mijloace şi forme: predicarea caldă şi

71

continuă a cuvântului divin cu ilustrarea realizării lui din partea Mântuitorului şi în legătura cu aceasta şi înfăţişarea vieţii sfinţilor, ca pildă de urmat în trăirea preceptelor creştine; apoi săvârşirea Sfintelor Taine, relevând aici fără a diminua cu nimic importanţa celorlalte Taine - Sfânta Euharistie şi Mărturisirea - rugăciunea, meditaţia, educaţia pe scurt toate mijloacele şi metodele de pastoraţie utilizate de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă pentru crearea de caractere morale. Slujirea preoţească nu se rezumă doar la activitatea simţitoare la săvârşirea Liturghiei şi a celorlalte Sfinte slujbe. Predica însăşi " este un act de cult divin parte integrantă a Sfintei Liturghi şi nu trebuie să lipsească. In vechime predica era nedespărţită de cultul divin şi nici nu se concepea Liturghie fără omilie ".81 Sfânta

Scriptură

ne

oferă

temeiuri

solide

pentru

propovăduirea creştină ca parte a misiunii Biserici. De fapt propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se fundamentează în însăşi slujirea învăţătorească sau profetică a Mântuitorului Hristos. În lucrarea mântuirii, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu constituie una din cele trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului, pe care o încredinţează Biserici, în calitatea Sa de cap al Biserici ( Ef.,5.23 ) ca mijloc pentru dobândirea mântuirii. Valoarea deosebită a predicii în lucrarea mântuirii constă în caracterul ei premergător fiindcă locul central îl are legătura dintre 81

Ibidem 72

om şi Dumnezeu. Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, se naşte în sufletul omului credinţa, iar prin credinţă se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Domnul Hristos le porunceşte apostolilor săi " Mergeţi în lume şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura "( Mc. 16,13), şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului (Mc. 18,20). Predica a ocupat un loc central în gândirea şi activitatea sfinţilor părinţi. Urmând sfinţilor apostoli, ei au înţeles predica ca pe o datorie fundamentală a slujitorilor bisericeşti. Predica este o datorie care le întrece pe toate, afirmă „Sfântul Ioan Gură de Aur". Sfântul apostol Ioan Gură de Aur nu pretinde preotului predicator să fie desăvârşit în arta oratorică, asemenea marilor oratori antici: Socrate, Denestene, Tucidide, Platon, care îi cere să fie bun cunoscător al dogmelor credinţei creştine. Sfinţi Apostoli au fost primi învăţări ai creştinilor care aveau datoria să predice drept, nefalsificat, cuvântul Evangheliei, aşa cum 1-a lăsat Iisus Hristos. Fiind o misiune încredinţată Biserici, predica slujeşte comunităţii bisericeşti şi înţelesul autentic al cuvântului.82 Astfel prin transmiterea către ascultător a adevărurilor revelate, predica îl face prezent pe Iisus Hristos în sufletele oamenilor. Prin cuvintele sale omeneşti predicatorul creştin, ajuns prin 82

Ibidem 73

harul lui Dumnezeu vas ales sfinţit este chemat să devină asemenea apostolilor, pescar de oameni, dar nu pentru sine, ci pentru Hristos şi Evanghelia Lui, este chemat să întrupeze în sufletul oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, sa-i sensibilizeze pentru Hristos şi să şe schimbe modul de viaţă, să-i renască la o nouă viaţă, în Duhul Sfânt, aşa încât să mărturisească cu Apostolul Pavel: "nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine ". Cuvântul în predică, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, îi conduce pe credincioşi către desăvârşirea vieţii şi mântuirea sufletului. Primirea cuvântului lui Dumnezeu revelat şi vestit în Biserică este o cale de împărtăşire a vieţii veşnice: « Cel ce ascultă Cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică »(1.5.24). Naşterea din nou şi împărtăşirea vieţii veşnice este o altă caracteristică a cuvântului în propovăduirea creştină, căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi rămâne în veac (I. P. 1,23). Sfântul Ioan Gură de Aur numit astfel pentru frumuseţea cuvântărilor sale este cel mai mare predicator din epoca patristică, model pentru toţi predicatorii din toate timpurile. El este atât orator cât şi teoretician despre oratoria sacră îndeosebi pentru trataul său " Despre preoţie". El este izvorul veşnic din care se vor adăpa toţi cei însetaţi de frumuseţile gândirii şi vieţuirii creştine autentice. Culmea pe care a atins-o în locuinţa sacră se datorează

74

meditaţiei, rugăciunii, muncii neobosite, sfinţeniei vieţii sale, inteligenţei şi imaginaţiei sale, dar şi talentul său oratoric, care este darul lui Dumnezeu.83 Prin înfăţişarea vieţii sfinţilor, prin virtuţile lor pilde de urmat, Biserica îşi exercită influenţa moralizatoare asupra credinciosului. Sfinţii sunt podoaba Biserici. Ei sunt acele mădulare ale "Timpului lui Hristos în care Duhul Biserici s-a întrupat în chip desăvârşit". Ei sunt cununa maici lor duhovniceşti Biserica. Şi tocmai pentru că sfântul este iubire, el participă la viaţa Biserici şi deci la viaţa fraţilor lui de pe pământ. 84 Cei ce au ajuns la limanul sfinţeniei sunt în comuniune cu credincioşii, care aleargă spre ţintă şi duc lupta Sfinţeniei. Ei se roagă pentru fraţii lor de pe pământ, îi încurajează, împuternicindu-i în lupta împotriva păcatului, manifestându-şi în chip nevăzut simpatia şi grija pentru ei. Credincioşii la rândul lor îi cinstesc ca pe nişte "ucenici şi urmăritori ai Domnului " în care sfinţenia lui Hristos străluceşte cu putere. Cinstirea aceasta se arată în cult care este activizarea comuniunii cu credinciosul pentru desăvârşirea, căci vrerea sfinţilor este ca noi să devenim sfinţi. Despre cult Sfântul Ioan Damaschinul rezumau întreaga epocă potristică, spune: "Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prieteni ai lui Hristos fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Ei au stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul 83

Ibidem

84

Ibidem 75

lui Dumnezeu" şi "prin participare la Dumnezeu au devenit prin har ceea ce este el prin fire". Dumnezeu este viaţă şi lumină, iar cei care sunt în mâna Domnului sunt viaţă şi lumină. Ei sunt lăcaşurile însufleţite ale lui Dumnezeu. De aceea "trebuie sa-i cinstim în felurite chipuri", "că prin aceasta se cinsteşte Dumnezeu", să le ridicăm stâlpi, icoane văzute şi noi înşine să ne facem, prin imitarea virtuţii lor, stâlp şi icoane însufleţite ale lor. "Privind la viaţa tuturor a acestora să le urmăm credinţa, dragostea, nădejdea, zelul, viaţa, răbdarea până la sânge ca să avem părtăşie cu ei". Noi urmărim pe sfinţi pentru că ei sunt imitatorii desăvârşirii, ai lui Hristos. Urmarea sfinţilor ne uşurează păşirea pe urmele lui Hristos. „Dacă urmarea lui Hristos, nu este o imitare exterioară, ci este trăire în duhul lui Hristos, acelaşi lucru este valabil şi pentru imitarea sfinţilor. Şi imitarea sfinţilor trebuie să fie o urmare duhovnicească. E şi firesc, oricât de variate şi personalităţi ar fi sfinţii, totuşi fiecare credincios este unic în felul său, are o fire şi un fel de a fi specific, care îi aparţine numai lui". În viaţa sfinţilor lucrul esenţial nu sunt minunile, nici vedeniile ci lupta desăvârşirii morale. Sfinţii sunt următori ai sfinţeniei lui Hristos şi călăuzitorii noştri pe cărările sfinţeniei morale. Cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine sunt nedespărţite în

76

lucrarea de mântuire a Bisericii. Prin cuvânt şi taină Hristos însuşi este prezent şi lucrează în viaţa Bisericii. Ele sunt cele două mijloace prin care Biserica împărtăşeşte harul dumnezeiesc.85 Cuvântul rostit în Duhul Sfânt iniţiază şi conduce spre mântuire, iar sfintele taine împărtăşesc deplin harul mântuitor. Relaţia prefinală între cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine se fundamentează în persoana Fiului lui Dumnezeu. Biserica ortodoxă învaţă că atât prin propovăduirea cuvântului, cât şi prin săvârşirea sfintelor taine se împărtăşeşte harul divin mântuitor. Credincioşii pot ajunge la asemănarea cu Dumnezeu numai dacă sunt luminaţi numai cu învăţătura dumnezeiască şi care sunt întăriţi cu puterea harului prin sfintele taine. Nici cuvântul propovăduit fără sfintele taine şi nici sfintele traine fără cuvânt nu pot mântui. Cuvântul şi taina sunt acte sacramentale nedespărţite în misiunea şi lucrarea Bisericii. Biserica ortodoxa ca instituţie compusă din oameni şi pentru oameni a lucrat nu numai pentru mântuirea lor sufletească ci şi pentru bunăstarea lor temporală terestră. Marile binefaceri sociale pe care le-a realizat Biserica aici pe pământ se pot împărţi după cum se referă, la individ, la familie şi la societate. Individul este înălţat în cadrele Bisericii la adevărata ei valoare. Deosebirile între indivizi, şi discriminările sociale sunt desfiinţate. Sfântul apostol Pavel spune hotărât „Numai există iudeu, 85

Ibidem 77

nici grec; nu mai există rob nici slobod; nu mai există parte femeiască şi parte bărbătească fiindcă toţi suntem una în Hristos Iisus" (Galateni III, 28). Societatea creştină este o societate nouă complet refăcută şi reînviată la o altă viaţă. Creştinul preţuieşte şi economiseşte mijloacele materiale nu ca scop în sine ci ca mijloace pentru susţinerea vieţii. Credincioşii ortodocşi se supun Bisericii pentru a-şi lucra mântuirea lor. Ei sunt elemente constructive şi disciplinate ale statului. Biserica Ortodoxă învaţă supunerea, care este o poruncă divină, căci zice Sfanţul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt de la Dumnezeu sunt rânduite" (Romani, XIII, 1). Factorul dinamic şi elementul de sudură socială al Bisericii ortodoxe este porunca iubirii aproapelui. „Biserica Ortodoxă este categorică în această privinţă cum a fost Mântuitorul „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, XII, 38). Iubirea aproapelui stă la temelia tuturor marilor acţiuni sociale ale Bisericii Ortodoxe". Alături de poporul credincios ierarhia conducătoare a Bisericii a avut un mod social precumpănitor fiind în imensa-i maturitate, totdeauna lângă interesele şi durerile poporului. Încă de la începuturile lucrării sale Biserica, prin sfinţii apostoli şi urmaşii lor s-a îngrijit de problemele materiale ale celor săraci. Astfel s-au pus bazele unor instituţii de asistenţă socială, care

78

şi-au desfăşurat acţiunile în cadru religios, cu scop religios şi social.86 Dacă în Biserica primară actele de filantropie se făceau în cercuri mai restrânse odată cu libertatea creştinismului cu creşterea numărului celor săraci se impuneau noi forme organizate de asistenţă socială. Dacă de la început aceste fapte se numeau simple fapte de milostenie începând cu secolul al IV-lea fapta bună devine fundaţie, milostenia devine bun imobiliar, iar mâna darnică se transformă în casă ospitalieră şi astfel iau naştere aşezămintele de asistenţăsocială.87 Cea mai mare parte a omiliilor Sfanţului Ioan Gură De aur cuprinde îndemnuri de a face milostenie, de a ajuta pe cei în lipsuri etc. aceşti sfinţi printre care în mod deosebit Sfântul Vasile cel Mare, au creat instituţii de asistenţă-socială, celebra fiind Vasiliadele, ea constituind un mod pentru activitatea socială a Bisericii dintotdeauna şi de pretutindeni. Şi la noi, după organizarea statelor feudale şi a Mitropoliilor, întâlnim anumite centre de asistenţă socială. Ierarhii noştri au pus accent în predicile şi în scrierile lor pe milostenie, cu toate aspectele ei şi pe înfiinţarea de aşezăminte cu caracter filantropic. Au apărut bolniţe pe lângă mănăstiri , iar odată cu începutul secolului XVIII apar primele spitale organizate cu ajutorul domnitorilor sub patronajul Bisericii. 86

Ibidem

87

Ibidem 79

Nicicând, chiar în timpurile şi în condiţiile cele mai dificile Biserica nu şi-a întrerupt total slujirea pe tărâm social. Fără îndoială că Biserica fidelă misiunii ei continuă să fie în mod esenţial mântuitoare, dar opera de mântuire şi-a îndeplinit prin slujire. Pe lângă activitatea socială, morală, Biserica a jucat in rol extrem de important în păstrarea limbii şi a identităţii naţionale. Din cele mai vechi timpuri Biserica şi slujitorii ei au fost din popor şi alături de popor. Preoţii şi călugării au fost primii scriitori de cărţi şi traducători şi copişti. Toate manuscrisele din fondul naţional de manuscrise portă semnătura de copişti preoţi sau monahi. Ei au fost aşadar primii răspânditori de cultură, primii tipografi. Biserica Ortodoxă este o instituţie socială clădită pe temelia dragostei şi a păcii care îndeplineşte o activitate specifică ei pe care n-o poate suplini nici o instituţie. De concepţia democratică, corectă care trebuie să stea la temelia acţiunilor ei sociale de misionare depinde astfel îndeplinirea perfectă a marilor sale sarcini sociale.

c) Preotul model al convieţuiri umane şi al iubirii de semeni

80

Misiunea pastorală este dumnezeiască, atât după origine cât şi după scop şi mijloace, este un obicei în care lucrează direct mâna lui Dumnezeu, este o scriere atât de înaltă încât îngerii abia îndrăznesc a privi la ea cu frică şi cu cutremur. La această dumnezeiască slujbă este chemat preotul spre a fi ca orfan văzut, ca reprezentant al lui Dumnezeu spre a săvârşi lucrul lui şi a trăi adevărul său. Misiunea pastorală constă în continuarea şi răspândirea în timp a operei Mântuitorului săvârşită de către însuşi Iisus Hristos prin slujitorii săi aleşi puşi de dânsul şi întăriţi de Duhul Sfânt, apostolii şi după ei Episcopii şi preoţii. Preotul trebuie să fie vasul celor mai alese însuşiri morale în fruntea cărora trebuie să stea ca regină dragostea fierbinte de Hristos şi de Biserica Sa. „Preotul trebuie să fie sobru,cu multă băgare de seamă şi înzestrat cu nenumăraţi ochi pentru a trăi nu numai pentru el însuşi ci şi pentru aşa de mare mulţime de oameni.88 Preotul creştin trebuie să fie comoară de filozofie şi ştiinţă. Sfântul apostol Pavel în această privinţă este un model incomparabil. Pavel strălucea prin gnoza, strălucirea lui."Dacă aş cere frăţia sufletului lui Isocrat, eleganţa lui Demostene, gravitatea lui Tucidyde şi sublimul lui Platon ar trebui să pun în primul rând mărturie despre ştiinţa lui Pavel". Viaţă ireproşabilă va avea preotul când în relaţiile cu ceilalţi oameni se a purta cu bună cuviinţă dând respectul şi cinstea 88

Ibidem 81

cuvenită fiecăruia; pe cei mai bătrâni tratându-i ca pe nişte părinţi, pe cei de-o vârstă cu el ca pe nişte fraţi iar pe cei mai tineri ca pe nişte copii. Cinstea este cununa cea mai preţuită a preoţiei şi cu adevărat Sfântul Apostol Pavel o consideră mai de preţ decât chiar viaţa acestuia. Mai bine, zice el, îmi este mie a muri decât lauda (cinstea) mea să facă cineva zadarnică" (I Corinteni, IX). Preotul trebuie să fie blând, să-şi păstreze pacea şi liniştea sufletească, chiar şi în împrejurări neplăcute şi supărătoare. Iar prin aceasta îi va creşte meritul foarte mult, căci şi Mântuitorul: „Ocărându-se împotrivă n-a ocărât ci pătimind n-a îngrozit (I Petru XI, 23) pe călăii săi, El din contră S-a rugat pentru dânşii. Preotul este dator a arăta blândeţe şi linişte sufletească chiar atunci când va fi nevoit să mustre şi să certe greşelile şi nedreptăţile fiilor săi sufleteşti, fără însă a da loc mâniei în inima sa „ştiind că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacob I, 20). Temelia pe care s-a clădit creştinismul în lume este dreptatea pentru aproapele, voia de care nici dreptatea lui Dumnezeu nu are valoare. Dragostea către aproapele însă nu se poate pricepe însă fără acte de milostenie sufleteşti şi trupeşti şi numai creştinismului îi revine meritul că a putut tămădui multe răni de care suferă lumea păgână şi a făcut să înceteze multe durere şi amărăciuni.

82

Preotul fiind propovăduitorul înaltului principiu de caritate creştinească, trebuie să fie totodată şi un exemplu viu al celui mai nobil simţământ; numai atunci sămânţa creştină a prinde rădăcină, numai atunci sfatul său va fi împlinit. Astfel preotul trebuie să fie pătruns mai mult decât oricine de virtutea iubirii de aproapele şi de compătimit. Inima să fie simţitoare la toate nenorocirile şi durerile fiilor şi să nu le treacă cu vederea, precum au făcut preotul şi levitul din Vechiul Testament ci ca Samarineanul plin de milă să aducă din propriile sale mijloace alinare şi îndulcire suferindului, văduvei, orfanului, bătrânului, neputinciosului, străinului etc; iar atunci când mijloacele sale nu iar fi îndestulătoare atunci el să fie începătorul şi susţinătorul stăruitor al oricărei fapte filantropice. Atunci ar putea zice preotul ca şi dreptul Iov: „ochi am fost orbilor şi picior şchiopilor, eu am fost tată neputincioşilor şi am ajutat orfanului care nu avea ajutor (Iov, XXIX, 12-16). Preotul este părintele tuturor, el trebuie să lupte tot timpul pentru semenii săi, temelia pe care s-a clădit şi trăieşte creştinismul este dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Spiritul creştin se caracterizează prin dragoste sincere şi dezinteresată faţă de aproapele şi care dragoste nu este mărginită de limbă, de naţionalitate, ea este universală căci înaintea lui Hristos Dumnezeu toţi oamenii sunt una. Această dragoste s-a arătat în fapte măreţe de binefacere, deopotrivă şi faţă de prieteni şi faşă de străini şi faţă de duşmani

83

cum a zis Iisus Hristos. Astfel creştinismul cu dragostea sa a făcut începutul instituţiilor măreţe de binefacere prin care a îndulcit durerile şi suferinţele oamenilor. Creştinismul din cele dintâi zile ale existenţei sale a îndulcit viaţa săracului, a bătrânului, a orfanului, a văduvei a uşurat durea şi a vindecat neputinţele trupeşti din daniile pe care credincioşii le depuneau la picioarele apostolilor. Părinţii şi dascălii Bisericii au păstrat şi cultivat acest caracter în decursul veacurilor. La uşa şi sub protecţia bisericii s-au înfiinţat instituţii de binefacere: spitale, ospicii, aziluri de bătrâni, de văduve şi copii, şcoli şi tot prin spiritul creştin şi la umbra bisericii trăiesc şi prosperă aceste instituţii. Cu cât astfel de aşezăminte vor fi mai numeroase cu atât societatea va fi mai puţin de rele şi amărăciuni. Pătruns în adâncul fiinţei sale de iubire, preotul rămâne nedespărţit de Fiul lui Dumnezeu, ca mlădiţa de viţă. (Ioan XV, 5). Mântuitorul Hristos îşi va recunoaşte chipul său în el pe de o parte, iar pe de altă parte, păstoriţii săi vor fi pătrunşi de acelaşi duh al iubirii şi vor lucra sub imperiul dragostei divine. Iubirea atinge înălţimile cele mai mari, atunci când se apleacă cu milostivire asupra necazurilor celor de jos. Şi cu cât cineva se apleacă cu bunăvoinţă asupra slăbiciunilor altora, cu atât le câştigă pe cele înalte. 89 89

V. Bel, Temeiurile teologice ale misiunii, in "Studia U.B.B. - Theologia Orthodoxa" XLI

(1996), nr.1-2, p.23 84

Aceasta e măsura puterii de înălţare spre cele dumnezeieşti". (Sfântul Grigorie cel Mare) Iubirea se manifestă ca frumuseţea. Este forţa care generează lumină şi căldură, creează, zideşte, înalţă şi desăvârşeşte. Iubirea este puterea care înveşniceşte.

CAPITOLUL III MISIUNEA ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

85

Tradiţia religioasă cu adânci rădăcini în viaţa poporului nostru a rezista tuturor încercărilor de a fi scoasă din sufletele credincioşilor. Iată că după jumătate de secol, când nimeni n-o mai opreşte de a se manifesta, credinţa se dovedeşte a fi vie. Biserica, în smerenie, e datoare să-şi îndeplinească misiunea care i-a fost încredinţată de Mântuitorul. Să-i înveţe pe oameni să se teama de Dumnezeu şi să se iubească între ei. Să promoveze prin cuvânt şi fapta valorile morale descoperite de Dumnezeu, deci sigure, care dau sens vieţii şi stabileşte raporturile dintre oameni. Numai aşa se poate pune capăt bunului plac, abuzului şi egoismului ca norme de viaţă. Nu „omul e măsura tuturor lucrurilor", cum spune Protagoras, şi cum multe filosofii au încercat să propovăduiască. Biserica învaţă că un principiu moral se susţine numai când e descoperit de Dumnezeu, numai atunci are forţa şi garanţia absolută. Accentul pe care-1 pune el pe revelaţie este categoric. Dacă e vorba să ne căutăm un model de om, îl avem: Omul-Dumnezeu Iisus Hristos. S-a întrupat ca să fie pe măsura noastră, ca să putem fi pe măsura Lui. Biserica propovăduieşte iubirea aproapelui. Numai prin iubire şi printr-o morală solidă religioasă se a putea însănătoşi lumea. Iată ce sarcină stă în faţa Bisericii: să-L ofere pe Iisus şi învăţătura Sa drept mijloc de îndreptare şi convieţuire. Biserica se implică în opere de caritate, cheamă la rugăciune, la pocăinţă şi învaţă virtuţile morale, temeiurile şi rolurile lor.

86

Biserica îndeamnă la unitate, iubire, bună înţelegere bazată pe adevăr şi dreptate. Preotului îi este poruncit de sus să fie şi să rămână permanent factor de unitate. Biserica şi slujitorii ei trebuie să rămână înscrişi pe constantele propovăduirii iubirii, a înţelegerii, a iertării, a ajutorării oamenilor; să fie în pace cu conştiinţele lor şi cu cei din jurul lor şi bine înţeles cu Dumnezeu. Biserica trebuie să rămână fondatoarea misiunii pe care i-o încredinţează Mântuitorul. Biserica trebuie să promoveze în societatea românească o spiritualitate a noastră specifică, prin monahism, prin slujirea dăruitoare a clerului de mir, dar şi dintr-o bună conlucrare cu laicii, cu cultura, cu toţi cei credincioşi. Sau tipărit sute de mii de catehisme şi cărţi de rugăciuni pentru întreaga obşte creştină şi preoţii propovăduiesc cu zel înmulţit adevărurile de credinţă şi normele morale creştine. Toate acestea vor duce la transformări dinăuntru, la tipărirea credinţei în suflete şi la renaşterea, la trezirea, acolo unde a adormit sentimentul religios, pentru o reînsănătoşire a fiinţei neamului nostru pentru o reînscriere în tradiţia noastră bimilenară de trăire în împăcare între noi şi Dumnezeu. Poporul român e din totdeauna eminamente religios. A crezut şi crede în Dumnezeu. Cine este atent la concepţia de viaţă a românilor, la ţară dar şi la oraşe, îşi dă seama imediat de această constantă a vieţii de toate zilele, a felului cum e înţeleasă

87

moartea, că în toate e implicată gândirea şi simţirea religioasă. Biserica este centrul acestei gândiri şi simţiri, e locul cel mai înalt din mijlocul unei comunităţi, al unui sat, al unui cartier. Biserica fizică locaşul coincide cu Biserica spirituală, cu centrul care coordonează, care orientează gândirea şi destinele tuturor. „Un anumit proces de secularizare se face simţit, evident în toată lumea de azi, dar, dat fiind acest fond puternic de credinţă la români, cred că la noi procesul va fi mai lent şi nici nu va ajunge la despărţirea totală de sacru. Biserica este învestită de sus cu datoria de a ţine întreagă atenţia către Dumnezeu şi de a privi harul şi îndrumarea lui Dumnezeu. Una din exigenţele vremii noastre este aceea a întăririi legăturilor conlucrării între cult şi cultură, dintre Biserică şi cultură, dintre oamenii cu gândire spirituală cu cei angajaţi în cultură. Dacă spiritualitatea nu se a ajuta de cultură, ea nu se a putea exprima cum trebuie şi nu va avea impactul dorit cu lumea de astăzi. Spiritualitatea trebuie să înveţe să vorbească limbajul vremii, limbajul oamenilor noştri, limbajul culturii noastre, de aceea socotesc că ele trebuie să se ajute reciproc. Datoria de a exprima adevărurile, marile adevăruri spirituale, adevărurile despre om, despre spirit, acestea rămân încă să fie înfăptuite. Este datoria Bisericii, datoria culturii şi datoria oamenilor de cultură. O cultură bună nu se face cu ochii în os, către pământ. O

88

cultură bună se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi înşine „către cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine".cum spunea Kant. Impactul acestei legături dintre cult şi cultură a fi benefic, pentru viaţa spirituală culturală şi morală a poporului nostru. Vreme îndelungată s-a încercat să se acrediteze o morală autonomă, adică o morală fără Dumnezeu, o morală care are cu totul alte principii decât răspunderea faţă de Dumnezeu. Cel care a dat cel mai aproape de desăvârşire o definiţie a moralei a fost tot Kant în imperativul: „acela e bun şi drept şi moral care e de către toţi, întotdeauna şi peste tot socotit bun".90 Conştiinţa este un bun, dar nu poate fi considerat un factor absolut. Este un factor de reglementare morală, dar nu poate deveni un factor constrângător. In cele din urmă numai Dumnezeu ca şi criteriu al legii morale numai el poate fi constrângător „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii". Şi în poporul nostru este vorba „Măi, omule, eşti fără frică de Dumnezeu, Chiar n-ai frică de Dumnezeu?". Poporul din fire şi din pornirea lui cea mai profundă vine cu acest criteriu moral: frica de Dumnezeu. Dostoievski spune: „Dacă nu există Dumnezeu, totul este permis". Sfântul Serafim din Sarov fiind întrebat dacă îi este frică de Dumnezeu a răspuns că pentru Dumnezeu simte iubire nu frică. Misiunea preotului în predici, cateheze este de a-i face pe enoriaşi să înţeleagă Dumnezeu este prezent oricând, oriunde în 90

Ibidem 89

viaţa fiecăruia, le ştie gândurile înainte de a fi rostite, sentimentele pe care le poartă în suflet. Misiunea Bisericii este de a-i face pe credincioşi să se îndrăgostească de Hristos, să-i facă să înţeleagă că Dumnezeu a pus acele legi care trebuie respectate nu pentru a-i îngrădi ci le-a pus din dragoste pentru om, pentru că trăim pentru legea adevărată să se poată mântui. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său din iubire pentru oameni. Legile din Sfânta Scriptură sunt date din dragoste pentru oameni iar oamenii trebuie să răspundă din iubire faţă de Dumnezeu cu ascultare, la fel cum pe un părinte îl ascultă din teamă de a nu-1 supăra, de a nu vedea lacrima pe obrazul lui, sau o umbră de tristeţe. Forţa iubirii emană valuri de călduri şi iubire cărora nu li se poate opune nimeni; ea generează viaţa şi imprimă acesteia ritmul armoniei şi al nemuririi. Harul dilată neîncetat capacitatea sufletului de a primi iubirea deşi în fiecare moment sufletul e covârşit de iubire.91 Citind preasfinţiei sale episcopul dr. Vasile Coman simţi cum sufletul îţi este inundat de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semen. El a fost pentru contemporanii lui, acela care a desfăşurat cea mai frumoasă, cea mai eficientă lucrare pastorală pentru că venea cu o experienţă mult mai bogată decât alţii. A fost preot şi profesor şi protopop de Braşov vreme de 35 ani unde acumulase o largă experienţă pastorală. Din prima zi a început 91

Ibidem 90

să-şi viziteze parohiile şi n-a lipsit niciodată din activitatea lui predica, îndemânarea, sfatul, care s-au concretizat după aceia în câteva cărţi, una din ele cu un titlu foarte sugestiv „Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor". Şi tot atât de adevărat este că slujind oamenilor, îl slujim pe Dumnezeu. Iubirea de aproapele trebuie să fie o constantă a trăirii creştine. Viaţa şi activitatea Preasfinţiei Sale Episcopul Dr. Vasile Coman a urmat o linie strictă scripturistică în ceea ce prieşte rolul şi misiunea slujitorilor Domnului în Biserica Ortodoxă Română. El a fost mereu în mijlocul credincioşilor. În perioada în care a păstorit la Oradea şi pentru crearea de instituţii bisericeşti noi, a restaurat frumos reşedinţa episcopală, a făcut capela, a făcut un muzeu. A creat instituţiile de care avea nevoie Episcopia neapărat: un cămin pentru preoţi, tipografie, fabrică de lumânări. A înmulţit mijloacele de pastoraţie în lucrarea de respiritualizarea poporului român la care este chemată şi Biserica. După trecerea sa în nefiinţă rămâne o pildă prin viaţa sa, scrierile sale şi căldura cu care s-a aplecat asupra sufletului oamenilor. „O problemă cu care se confruntă Biserica Ortodoxă Română este aceea a înnoirii mijloacelor d misiunii. Acum, în libertate, Biserica trebuie să poată gândi, să poată organiza, să poată descoperi noi mijloace de misiune pentru respiritualizarea poporului român".92 92

V. Bel, Filantropia crestina in cadrul misiunii Bisericii, in: "Ortodoxia maramuresana",

Baia-Mare, 1996, nr.1, p.125 91

Biserica trebuie să-şi facă acea datorie pe care i-a încredinţat-o Mântuitorul întrupat pe pământ: să înmulţească binele, să promoveze morala responsabilă sub Ochiul lui Dumnezeu şi să contribuie cu mijloacele pământeşti de care dispune la o cât mai profundă şi eficientă educaţie religioasă în aşa fel încât oamenii să ştie de unde vin şi unde merg, de ce trăiesc şi de ce mor, care este sensul vieţii şi al moţii, ce responsabilităţi au oamenii între ei şi înaintea lui Dumnezeu.93 Dacă Biserica va face ca o astfel de conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor să fie deplină, ea îşi a face datoria. Datoria Bisericii este să promoveze ideile fundamentale revelate de Mântuitorul şi prezentate în Evanghelie şi în misiunea Bisericii prin tot ce face ea. Ierarhii Bisericii noastre, au pus accent în predicile lor pe filantropie. Se cuvine însă a sublinia faptul că misiunea ierarhilor noştri a fost într-o anumită măsură deosebită de cea a Părinţilor din secolele de care ne-am ocupat. De pildă, dacă în perioada cuprinsă între secolele al IV-lea şi al V-lea erau încă sclavi, relaţiile între oameni, mentalitatea în general, nu erau în totalitate schimbate sub influenţa creştinismului. În Ţările Române, Ierarhii accentuau în predică importanţa săvârşirii faptelor bune pentru dobândirea mântuirii. Cele mai multe dintre predicile ierarhilor noştri cuprindeau îndemnuri de a săvârşi acte de milostenie. 93

Ibidem 92

Toţi ierarhii Bisericii noastre au ţinut cuvântări cu conţinut filantropic, însă nu se păstrează decât o mică parte dintre cuvântările lor publicate în diferite cărţi de predici. Dintre ierarhii Bisericii noastre care s-au remarcat prin predică, dorim să amintim doar doi dintre ei: Varlaam cu celebra sa lucrare Cazania şi Antim Ivireanul, cu lucrarea-i la fel de cunoscută: Didahii. De asemenea, ne vom referi şi la predicile cu caracter filantropic ale marelui Andrei Şaguna, „Gothe al românilor, ale cărui predici au fost culese şi publicate de Preoţi Pr. Horia Mureşan în anul 1945, la Cluj.

94

Potrivit acestuia, cu toate că „Şaguna a fost înfăţişat de eminenţii săi biografi îndeosebi ca un „iscusit cârmaciu de norod, ca un neîntrecut organizator, ca un întemeietor de aşezăminte stătătoare şi ca un vlădică cu sceptrul voievodal, dătător de legi şi datini...", el a fost tot atât de mare preot, a cărui neadormită grijă a fost propovăduirea evangheliei spre izbăvirea poporului. În predica din Duminica lăsatului de sec de carne, a înfricoşatei judecăţi (Matei, 25, 31-46), Varlaam insistă asupra faptului că toţi creştinii trebuie să-şi amintească de împărăţia cerurilor pentru care „Sfinţii şi-au pus nu numai avuţia, ci şi sănătatea şi viaţa şi mai apoi şi capul şi-au pus". De aici, comparaţia cu cei din vremea sa: „Iară noi acum o fărâmă de pâine sau ban ne scumpim a da" şi continuă cu îndemnul categoric de a săvârşi fapte bune pentru a scăpa de chinurile Iadului „Pentru aceea fraţilor curăţiţi-vă păcatele cu spovedania, cu 94

Pr. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Ed. IMBOR, Bucureşti,

1992, p. 87 93

milostenia, cu ruga, cu lacrimile, cu paza Bisericii ca să scăpaţi de muncile de veci şi împărăţia cerurilor să dobândiţi". În cazania lăsatului sec de brânză, a Izgonirii lui Adam din Rai (Matei VI, 1421), după ce vorbeşte de însemnătatea postului, insistă asupra necesităţii schimbării modului de viaţă, acesta fiind, de fapt, adevăratul post. În viziunea lui Varlaam vremea postului este „vremea pocăinţei şi ...a spăşeniei". Ce recomandă el în această perioadă? „Câte am greşit peste ani, acum să ne îndreptăm. Câte păcate am făcut, acum să le spălăm. Cât am mâniat pe Dumnezeu, acum să-L îmblânzim cu foamea şi cu setea şi cu alte fapte". Însă numai singure actele de pocăinţă nu sunt suficiente pentru a putea nădăjdui în viaţa veşnică. Potrivit lui Varlaam după ce „ne-am îndreptat", trebuie să lucrăm şi să ne punem nădejdea „în viaţa cea de sus". „Lucrarea" pentru viaţa veşnică nu este altceva, în viziunea lui Varlaam, decât a săvârşi milostenia, care, de fapt, este comoara noastră. Şi arată mai departe acelaşi autor „Iar cel ce-şi pune nădejdea în cea lumină: soarele şi luna". Şi după acea argumentare, spune şi concluzia în mod foarte sintetic: „ Pentru aceea suntem datori să ne iubim unul cu altul ca nişte fraţi de aproape". Varlaam în predica din Duminica a XIX-a după Rusalii (Luca XVI, 19-31) a insistat asupra milosteniei prezentând importanţa acestei virtuţi. În acest sens el spune: „Mare este cu adevărat milostenia!" că pentru dânsa Dumnezeu ne iartă păcatele, iar nimic ni este mai mare de când iertăm pe cei ce mi-s vinovaţi şi ne fac rău

94

nouă. În aceeaşi cazanie autorul subliniază importanţa milosteniei, din ea derivând necesitatea de a săvârşi. Asemenea părinţilor din care s-a inspirat, Varlaam subliniază ideea pe care deja am menţionat-o, că Dumnezeu în mod voit şi înţelept le-a orânduit pe toate în acest mod, adică unii sunt săraci alţii bogaţi, unii sănătoşi, alţii bolnavi, unii puternici, alţii slabi etc. tocmai pentru a avea posibilitatea de ane ajuta unii pe alţii cum de altfel ne îndeamnă şi Sfântul Pavel: „Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi (Rom. XV, 1). Varlaam stăruie şi asupra faptului că milostenia a fost dintotdeauna o virtute capitală, de aceea spune el că şi „proorocii au dus oameni către milostenie" , citându-1 în acest sens pe Isaia care zice: „Frânge pâinea ta săracului, flămândului, si pe cei fără de casă du-i în casa ta. De vezi omul gol îmbracă-1. Atunci va străluci de dimineaţă lumina ta şi sănătatea ta a înflori şi va merge înainte dreptatea ta şi slava lui Dumnezeu se va cuprinde.95 Tot în aceeaşi predică marele mitropolit insistă asupra faptului că Dumnezeu nu ne-a spus doar la modul general că trebuie să fim milostivi, ci ne-a dat şi modelul de milostenie, Dumnezeu însuşi, citând textul de la Matei (V, 48): „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este. Şi concluzia lui care se desprinde din această predică este limpede: Dumnezeu este (mult) milostiv, noi suntem fii Lui, deci noi trebuie să fim milostivi." Într-o altă predică (la Duminica a treia după Rusalii Luca 8, 95

V. Bel, Dogma si propovaduire, Cluj-Napoca, 1994, p. 65 95

26-39) face referire la bogăţie. În aceeaşi predică citind textul „să fie mijloacele voastre încinse şi luminile aprinse", ei arata prin expresia „luminile aprinse . Jomnui vrea sa spună că trebuie să fim „pururi gata cu fapte bune". Mitropolitul martir Antim Ivireanu în lucrarea sa, pe parcursul mai multor predici, abordează problema milosteniei, astfel în Duminica lăsatului sec de brânză (Matei, VI, 14-21) arată care este rostul milosteniei.96 Potrivit lui Antim „cu Milostenia îmblânzim pe Dumnezeu". Însă insistă şi asupra faptului că trebuie să dăm cu dragoste şi milă. Sfântul Antim mai citează un cuvânt al Mântuitorului, fără îndoială tot în ideea de a sublinia încă o dată importanţa fundamentală a iubirii, substanţa milosteniei: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul faţă de altul"97. Ca o concluzie la acest capitol trebuie să spunem că şi ierarhii Bisericii noastre asemenea marilor ierarhi din secolele al IV-lea şi al V-lea, au pus accent deosebit pe virtutea milosteniei, necesitatea modul de săvârşire şi folosul ei. După cum afirmă biograful său, „Şaguna a pus accentul pe educaţie şi pe pregătirea morală... cu insistenţă asupra rolului social al Bisericii". El era preocupat în primul rând de bunăstarea Bisericii sale şi de întărirea credinţei religioase. 96

Antim Ivireanul, Opere, Editie

critica şi studiu introductiv de Gabriel

Strempel,Bucuresti, 1972, p. 78 97

Damian Bogdan, Viata lui Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxa Romana, nr. 8-9, 1956,

p.683 96

Şaguna a insistat ca şcolile elementare şi secundare să rămână sub controlul Bisericii, pentru că el socotea procesul educaţional nu numai ca pe o dobândire de cunoştinţe sau pregătire pentru o carieră, ci ca pe o redeşteptare morală şi spirituală. În opinia sa, deci, era de datoria fiecărei Biserici să-şi menţină propriul sistem separat de şcoli şi să includă teme religioase în programa de învăţământ. Şaguna dă exemple concrete de înfăptuirea milosteniei: „faceţi aşadar ca biserica voastră să aibă bani pentru câştigarea celor de lipsă; face-ţi ca şi şcoala să aibă bănişorii săi, face-ţi bine,face-ţi milostenie la fundaţii şi la săraci. Şi atunci, o, iubiţilor, veţi fi fiii Celui de sus şi rugăciunile voastre şi milosteniile voastre se vor sui întru pomenire înaintea lui Dumnezeu.98 Biserica Ortodoxă Română, a iniţiat şi desfăşurat o însemnată activitate filantropică, activitate care, ca orice altă activitate a cunoscut o anumită evoluţie foarte firească de astfel. Cea dintâi formă de filantropie a constituit-o cea a săracilor, în Biserica Ortodoxă Română însuşi cultul divin are un profund caracter filantropic. Şi dacă mai nou se foloseşte sintagma „Liturghie după liturghie" aceasta înseamnă că ceea ce auzim şi învăţăm la biserică trebuie să aplicăm şi în afara spaţiului liturgic. Ori ce auzim mai frecvent la biserică decât să ne iubim unii pe alţii, dragoste care se concretizează prin atitudinea şi faptele bune care le arătăm pentru cei săraci şi pentru toţi cei ce au nevoie de ajutor.99 98

Pr. Dr. Mircea Păcurariu, op. Cit. p. 87

99

V. Bel, Propovaduirea Evangheliei, in Studia UBB Theologia Orthodoxa, XLIII (1998) 97

Dacă la început Biserica din Ţara Românească ajuta pe toţi săracii, în general pe toţi cei care solicitau ajutorul ei, fără a avea o evidenţă foarte strictă a lor şi de aceea era foarte greu de ale oferi cele necesare pentru ridicarea lor, cu vremea Biserica i-a adunat pe săraci în jurul ei, organizându-i sub forma aşa numitelor frăţii. Un alt reper important din istoria filantropiei în Ţara Românească îl constituie cel inaugurat de Regulamentul Organic. Acesta stabilea cu privire la asistenţa publică, înfiinţarea Casei făcătoare de bine şi cele folositoare obştei. Din punct de vedere al filantropiei practice, Sfântul Ierarh de la Cernica reprezintă un reper important în istoria filantropiei din Ungrovlahia. Îl amintim pe Sfântul Calinic şi pentru faptul că, atât ca stareţ cât şi ca egumen a desfăşurata bogată lucrare filantropică.100 Biograful său relatează că Sfântul Calinic avea liste cu cei săraci din aproape întreaga eparhie ajutându-i cu regularitate. Pentru Sfântul Calinic, solidaritatea creştină cu săracii are un caracter mai mult decât filantropic: ea are o valoare profetică.101 Biserica, în ciuda dificultăţilor financiare, cu care se confruntă datorită din cauza reformelor amintite, nu şi-a părăsit misiunea şi vocaţia de a sluji şi material aproapelui. Ea a căutat ca noul context să găsească noi soluţii care să permită o slujire filantropică chiar de nr. 1-2, p. 65 100

Pr.prof.univ.dr. Valer Bel Biserica si lumea in perspectiva misionara, in vol. omagial

Grai maramuresan si marturie ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei Maramuresului, Baia-Mare 2001, p. 98 101

D. Staniloae, Comuniune si spiritualitate in Liturghia ortodoxa, Craiova 1986, p. 34 98

mai mici proporţii. Pe lângă mănăstiri din timpuri destul de vechi au existat aşanumitele bolniţe. Biserica era cea care se ocupa cu dragoste de toţi bolnavii, socotindu-i ca fiind aproapele lor creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mănăstirile nu ofereau numai dragostea ci şi jertfelnicie pe care alţii nu le ofereau, ci, în mod special rugăciuni, mai cu seamă Sfântul Maslu, bineştiind în asemenea cazuri că nu numai tratamentul poate fi de folos ci şi puterea rugăciunii, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Iacob. Se cuvine să amintim de asemenea, că în multe mănăstiri existau icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte care aveau un rol fundamental în tratarea bolnavilor.102 Abia în secolul XV unele informaţii pomenesc de prezenţa unor medici proveniţi din altă parte, însă nici aceştia nu se ocupau de săraci. Călugării care se ocupau de îngrijirea celor bolnavi nu aveau o pregătire medicală deosebită, puterea rugăciunii şi tratamentele bazate în special pe plante medicinale au făcut ca activitatea lor să dea rezultate. Acest tip de medicină era cunoscut sub numele de medicina călugărească.103 Numeroase documente menţionează prezenţa bolniţelor în cadrul anumitor vechi mănăstiri. Şi astăzi se poate vedea bisericuţa bolniţei de la Cozia-Bistriţa Hurez, sau de la Câmpul Lung Muscel. În secolul al XX-lea spitalele din România au fost organizate 102

Gr. Marcu, Spovedania si duhovnicia, Bucuresti 1939, Alba Iulia 1996, p. 76

103

Ibidem 99

pe baza principiilor creştine de îngrijire şi ajutorare a celui aflat în suferinţă. începând cu 1923, statul a elaborat o serie legi privind organizarea asistenţei sociale, Biserica având un rol activ în această lucrare. Serviciul social de spital a fost organizat pentru prima dată la noi în anul 1929 la Spitalul Colţea. În Moldova spitalele au luat fiinţă din iniţiativa bisericilor, sau a mănăstirilor, a domnitorilor, sau boierilor, a epitropiei generale a casei Sfântul Spiridon sau acelei obşteşti. În Transilvania Biserica a desfăşurat o operă filantropică însă de cele mai multe ori cu alte forme cunoscute: organizarea de colecte cu anumite ocazii, organizarea expoziţiilor de copii, organizarea meseriaşilor în diferitele uniuni cu scopul de a se ajuta reciproc şi organizarea de fundaţii cu scop filantropic. Fideli Sfinţilor Părinţi şi ierarhilor din vremea noastră şi-au făcut din milostenie şi facerea de bine o temă centrală a predicilor, fiecare predică având o parte practică ce cuprinde îndemnuri insistente la întrajutorarea aproapelui. Spre deosebire de trecut, activitatea filantropică de astăzi mai are o notă specifică. În afară de lucrarea filantropică individuală a Bisericii Ortodoxe în ultima vreme se pune şi problema cooperării tuturor Bisericilor în această lucrare, deoarece, în viziunea I.P.S. Daniel, slujirea filantropică comună se impune ca fiind necesară din trei motive: 1nici o instituţie nu poate rezolva singură problemele existente, ci

100

numai împreună, 2dialogul şi cooperarea Bisericilor între ele intensifică credibilitatea fiecăreia în parte şi a tuturor împreună în faţa oamenilor în suferinţă care au nevoie de ajutor. 3prin dialog şi cooperare redescoperim taina prezenţei lui Hristos în semenii noştri care au nevoie de îngrijirea noastră. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Viaţa şi moartea depind de aproapele. Într-adevăr dacă am câştigat pe aproapele am câştigat pe Dumnezeu, dar dacă am supărat pe fratele nostru păcătuim faţă de Hristos. Este de apreciat în mod deosebit, măsura luată de Patriarhia Română în domeniul asistenţei sociale prin alcătuirea unui regulament care să reglementeze această lucrare a Bisericii: regulament de organizare şi funcţionare a sistemelor de asistentă sociale în Biserica Ortodoxă Română. Bibliografie: I.

IZVOARE:

• BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD, VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA,

REDACTATĂ,

ADNOTATĂ

DE

BARTOLOMEU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI SPRIJINIT PE NUMEROASE OSTENELI, EDITURA

101

INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREŞTI, 2001

II.

CĂRŢI, ARTICOLE ŞI STUDII:

1. Alexe, Ştefan,

Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în Studii

Teologice, nr. 7, 1955 2.

Bogdan, Damian, Viata lui Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxa Romana, nr. 8-9, 1956

3.

Bel, Pr. conf. dr. Valer, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în „Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001

4.

Bel, Pr. conf. dr. Valer, Dogma si propovaduire, Cluj-Napoca, 1994

5.

Bel, Pr. conf. dr. Valer, Propovaduirea Evangheliei, in Studia UBB Theologia Orthodoxa, XLIII (1998) nr. 1-2

6.

Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica si lumea in perspectiva misionara, in vol. omagial Grai maramuresan si marturie ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei Maramuresului, Baia-Mare 2001

7.

Bel, Pr. conf. dr. Valer, Temeiurile teologice ale misiunii, in

102

"Studia U.B.B. - Theologia Orthodoxa" XLI (1996), nr.1-2 8.

Bel, Pr. conf. dr. Valer, Filantropia crestina in cadrul misiunii Bisericii, in: "Ortodoxia maramuresana", Baia-Mare, 1996, nr.1

9. Bogdaproste, Drd. Gheorghe, Valoarea moral-socială a cărţii Psalmilor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1970 10.

Bidian, Augustin, Credinţă şi cunoaştere în creştinism, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1956

11.

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996

12.Hristov, Vasile, Noţiuneade Biserică după Sfantul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968 13.

Marcu, Gr., Spovedania si duhovnicia, Bucuresti 1939, Alba Iulia 1996

14.Moldovan, Ilie, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfantul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968 15.Muraditu C., Fiinţa Bisericii după învăţătura lui Ioan Gură de Aur, în rev. Teologia, Atena, 1958, vol. 29 16.Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996 17.Păcurariu, Pr. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1992 18.Staniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatica

103

ortodoxă, vol. II 19.Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1970 20.

Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Comuniune si spiritualitate in Liturghia ortodoxa, Craiova 1986

21.

Stan, Pr. Dr. Liviu, Structura primară a comunităţii creştine, în Studii Teologice, nr. 9-10, p. 1972

22.Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis, 1998 23.Stoleru, Drd. Nicolae, Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 34, 1972 24.Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1990 25.Vasiliu, Pr. Cezar, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1980 26.

Voicu, Pr. Constantin, Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1975

104

CUPRINS

Introducere .............................................................................................. CAP I Conceptul de aproapele si întrajutorarea semenilor ..................... CAP II Misiunea bisericii ....................................................................... CAP III Misiunea în biserica ortodoxă română..........................................

105

pag 3 pag 20 pag 68 pag 87