Jurnal De Licean

Jurnal de licean Universul meu, creatia 10 februarie2009 Ora de fizica. Mai prind din cand in cand cate o idee din amlgamul de cuvinte ce ce-si gasesc ecou in spatele clasei, dar niciuna nu pare sa ma atinga. Viteza, acceleratia, timpul…timpul care azi a intepenit intre cei patru pereti ai clase, pe care-i dilata in nesfarsirea lui. Oare chiar atat de mica sunt? E bizar cum atatea ganduri si sentimente pot acapara un singur trup, aruncandu-l in goana nebuna dupa iluzii. Si fiecare vis pierdut il mai imbatraneste putin, slabindu-i din puteri. Vocea ratiunii imi spune ca incerc sa gasesc vinovati pentru neputinta mea de a ma regasi, de a aduna piesele de puzzle care lipsesc personalitatii mele. Cerul s-a frant in mii de fragmente si n-am reusit sa prind decat o parte din ele, destule cat sa am o umbra, prea multe pentru a ramane doar o umbra. Sunt cat se poate de vie, respir prin fiecare por si simt cu fiecare patrime a inimii mele. 12 februarie 2009 Mi-e frica sa raspund la ora. Mi-am invatat lectia, dar mi-e teama ca o sa gresesc. Bunul simt imi spune ca nu e posibil, dar, uite, ce fac emotiile din oameni! Sunt in stare sa-ti suprime pana si cea mai sincera si mai increzatoare pornire si sa-ti spulbere si ultima frantura de judecata pe care o ai. M-am trezit ancorata in fabulosul mister al muzicii ce se aude din clasa alaturata si ce strabate cu usurinta peretii. Fara forma, fara maini, tese intriga unei povesti cu zane si printese, cu Feti-Frumoisi si zmei; dar se risipeste dupa primele cuvinte. Cadenta ultimelor acorduri imi proiecteaza imaginatia in planul sublim al amintirilor stinse pe strazi pustii, unde uneori ploua cu stele. Retraiesc, rand pe rand, priviri, imagini, atingeri, ce si-au pierdut rostul si in curand o sa-si piarda si culorile si-o sa fie inlocuite de vise, ganduri, idealuri, toate dovezi incontestabile ale ireversibilitatii timpului. Imi acopar urechile, straduindu-ma sa ignor zgomotul infernal al clopotelului care ofera o libertate restrictionata de ziduri inalte si garduri, libertate ce suprima dorintele si pe care o numim pauza, o scurta intrerupere a ciclului de idei ce ni se furnizeaza, masurate parca pe minut, unele fara esenta si continut.

13 februarie 2009 Mi se pare atat de invechit decorul de pe holurile scolii. Aceiasi oameni, aceleasi chipuri ce te privesc, vrand sa-ti sfasie sufletul, ca sa afle ce intemnitezi acolo. Si pe mine ma privesc la fel si uneori imi doresc sa pot ignora toti ochii iscoditori si neobositi ce-mi cerceteaza fiecare detaliu al figurii. Dar sunt neputincioasa. Caut sa exprim ceva situat intre cuvinte si tacere; nu vreau sa amagesc prin vorbe, nici sa dezamagesc prin liniste, vreau doar sa ma fac inteleasa, sa depasesc granita ce ma tine departe de lume si de realitatile ei ce se intersecteaza la limita dintre bine si rau, dand nastere caracterelor. Vreau sa creez si nu sa reproduc, vreau sa-mi multiplic sufletul si sa-l daruiesc, vreau sa-mi gasesc propriile aripi si nu sa incerc sa zbor pe spatele altora. Sunt ghidata de scopurile mele marete, poate chiar nobile din perspectiva mea, dar spre ce ma indrept? Si cine mi-ar putea spune, daca nici macar eu nu am idee? Hoinaresc prin lumi ce mai mult ma deruteaza si-mi lasa gustul amar al infrangerii. Si totusi continui cu sarguinta o lupta ce ma defineste si ma scoate din rutina, caci pentru mine rutina nu e mai mult, nici mai putin decat uciderea lenta a sufletului, care nu va fi nicicand readus la viata in forma lui originala. 16 februarie 2009 Imaginatia mea a ramas propulsata intr-o discutie mai veche, incercand sa descifrez un cod ascuns, un limbaj neinteles. Caci altfel nu-mi pot explica si ma doare sa ma gandesc ca am si eu vreo vina cat de mica, iar pe un drum imens am uitat sa privesc in urma sau am privit si nu am vazut, nu am inteles ca lipseste ceva. Mi-am pierdut prietena pe o sosea aglomerata, unde toti, poate mai putin eu, sunt dispusi sa asculte si sa inteleaga. Pot supravietui cu siguranta, dar durerea nu se sterge usor, ci se impregneaza tot mai adanc si vrea sami fure soarele, sa ma lase sa adorm in intuneric. Ma uit pe geam pierduta. Nige si fulgii lovesc intr-un ritm alert pamantul. Probabil e frig si aerul e mai rece, invidiind caldura ce se intinde pana la geamurile ce-si pierd din lumina. Mi-e dor de un birou in care mi-am lasat o parte din suflet si de un laborator, care vibra in culorile precipitatelor sub cerul plumburiu al iernii. N-am pretuit niciodata acele clipe mai mult ca acum si am gresit. De ce? N-am un raspuns si nici putere sa caut unul prin franturi de idei, sa capturez o bucatica de univers si sa-l port mereu cu grija intr-un volum invelit in fericire, care sa creasca neincetat si sa se desavarseasca. Ce cuvant bizar de indepartat, asuns in ceata unui viitor nesigur, carmuit de idealuri neconturate. Urasc incertitudinea, ma face sa ma indoiesc si sa nu am incredere in nimic din ceea ce depaseste persoana mea. 17 februarie 2009 Timpul si iarasi timpul. E absurd sa crezi ca-l depasesti, cand in

realitate esti in captivitatea lui. Scoala e mai alerta azi, toti alearga spre ceva sau cineva. Ora de matematica se transforma, incet, incet, intr-o banala ecuatie de gradul intai si nici macar ea nu mai merita osteneala. Peste toate pune stapanire o plictiseala densa, in care pulberea ideilor nu se mai fixeaza si obisnuitul rapeste ultimele urme a ceea ce cu adevarat conteaza. Dar e o zi scurta, caci norii se ingramadesc in podul cerului, amenintand salbatici. Azi, fara indoiala, voi adormi devreme.