Istoria Integrării Europene.doc

1

ISTORIA INTEGRĂRII EUROPENE -

suport de curs -

Bibliografie

ü Berstein, Serge, ed., Istoria secolului XX, vol.2, 3, Bucureşti, 1998. ü Bold, Em., Ciupercă, I., Europa în derivă, Iaşi, 2001. ü Carpentier, J. (coord.), Istoria Europei, Bucureşti, 1997. ü Ciupercă I., Din istoria contemporană a unei idei: Confederaţia economică danubiană, în Românii în istoria universală, III/1, Iaşi, Universitatea “Al.I.Cuza”, 1988. ü Idem, Planuri de organizare a Europei elaborate în timpul celui de-al doilea război mondial, în “Analele Universităţii “Al.I.Cuza. Istorie” din Iaşi, 1997. ü Ciupercă, Ioan, Leuştean, Lucian, Istoria ideii de Europa şi a integrării europene după 1945, Iaşi, 2004. ü Dumitru, Felicia, Construcţia europeană, Târgovişte 2004. ü Duroselle, J.B., L’Idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965. ü Idem, L’Europe de 1915 à nos jours, Paris, 1964. ü Duţu, Al., Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, 1999. ü Fontaine, Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Iaşi, 1998. ü Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Pawers: economic change and military conflict from 1500 to 2000, Fontana Press, 1989. ü Le Breton, Jean Marie, Europa Centrală şi Orientală între anii 1917 şi 1990, Bucureşti, 1996. ü Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Cluj-Napoca, 1998. ü Pottering, Hans-Gert, De la viziune la realitate: pe drumul spre unificarea Europei, Bucureşti, 2007. ü Suciu, Dumitru, Evoluţia ideii de Europă unită, Bucureşti, 2007. ü Vese, Vasile, Ivan, Adrian L., Istoria integrării europene, Cluj Napoca, 2001. ü Voyenne, Bernard, Histoire de l’idée européenne, Paris, 1964. ü Zabercă, Vasile Mircea, Construcţia europeană: repere istorice, Reşiţa 2001. ü Zapartan, Liviu Petru, Construcţia Europeană, Oradea, 2000.

1. Anticii şi „Europa” lor Originile termenului „Europa”. Numele Europa pare a fi fost necunoscut de Homer. Abia poetul Hesiod ne aduce cele mai vechi mărturii, în lucrarea sa numită Theogonia. Europa este aici una dintre cele trei mii de Oceanide, nimfe ale mării, fiicele lui Ocean şi ale lui Thetis. Această Europa, fată radioasă, cu ochii clari şi piele albă a fost cucerită de Zeus, transformat într-un taur alb. Din dragostea lor s-a născut prima dinastie cretană, care a fost, în definitiv, leagănul civilizaţiei noastre. Dincolo de aspectele mitologice, se pare că termenul Europa este o formă provenită din cuvântul semitic oreb sau ereb, care înseamnă care apune, asfinţit. O altă ipoteză este aceea că termenul originar ar fi opia, care înseamnă pământ. Nu în ultimul rând, amintim epitetul homeric euruope, care ar veni de la eurus – mare şi ops - ochi (adică care vede departe). Numele de Europa este prezent şi în poemul lui Apolon Pitianul (contemporan cu Hesiod), care îl evocă de două ori în lucrarea sa. În viziunea lui Apolon, Europa nu era decât o parte a Greciei continentale, alături de Peloponez şi de insulele Mării Egee. Viziunea asupra Europei în Grecia antică Ideea de Europa, care desemnează un spaţiu geografic şi spiritual specific, datează de câteva milenii. Conştiinţa europeană, ca orice alt tip de conştiinţă, s-a format atât prin raportarea la sine, cât şi prin comparaţie cu ceilalţi. Primul raport între Europa şi non-Europa a fost emanat de gândirea greacă. Între epoca războaielor persane şi cea a lui Alexandru cel Mare s-a format pentru prima dată ideea unei Europe, opuse Asiei, diferită prin obiceiuri şi organizare politică (Europa reprezentând libertatea, iar Asia despotismul). Din punct de vedere geografic această Europă era încă restrânsă, identificându-se, de cele mai multe ori, doar cu Grecia, aşa cum ne-o prezintă Isocrate sau cu teritoriile care întreţineau raporturi constante cu civilizaţia greacă. În timpul lui Herodot, Europa era tot continentul sau cel puţin tot continentul cunoscut. Herodot ne spune că grecii împart pământul în trei părţi: Europa, Asia şi Libia. Istrul, adică Dunărea, curge pe pământul celţilor, chiar prin mijlocul Europei şi îşi termină cursul în Marea Neagră. Deci Europa se prelungeşte şi dincolo de Dunăre, dar care îi sunt limitele?

La mijlocul secolului V î.Ch. exista deja în vocabularul curent termenul Europa ale cărei graniţe rămâneau, însă, un pic pierdute spre nord. Una dintre problemele încă în dispută printre cercetători este dacă Europa era pentru antici (greci sau romani) doar o noţiune geografică sau avea şi conotaţii politice. Carlo Crucio susţine că începând din secolul V î.Ch. se înregistrează un pas înainte. Pseudo-Hipocrates opune populaţia combativă, „avidă de libertate” a Europei, cu cea a Asiei, unde oamenii sunt mai indolenţi şi trăiesc sub puterea absolută a regilor. Crucio susţine că diferenţa implică o valorizare ştinţifică, nu doar geografică, o valorizare psihohogică, civilă, socială. Asia şi Europa apar ca două lumi diferite. Conform aceluiaşi Crucio, Isocrate va merge şi mai departe. În Panegiricul său, el vorbeşte despre superioritatea morală a grecilor în comparaţie cu barbarii asiatici, de unde şi necesitatea pentru greci de a se uni pentru a împiedica barbarii să treacă prin Europa. Demonstraţia lui Crucio este atacată de un alt istoric, care s-a preocupat de problema evoluţiei ideii de Europa, J.B. Duroselle. El susţine că pe toată perioada Atichităţii, ideea de Europa a fost un concept geografic, fără semnificaţie politică reală. Grecii, înainte de Filip, aveau conştiinţa de a fi greci. Ei se plasau în opoziţie faţă de barbarii (adică cu cei „care nu ştiu bine să vorbească”), a căror civilizaţie ignora democraţia. Câteva sărbători religioase şi sportive, mai ales Olimpiadele, atestă existenţa unei Comunităţi superioare greceşti, care însă, nu are o semnificaţie politică profundă. (Pentru a participa la Olimpiade, era necesar să fii grec şi nu sclav) De ce am putea considera că această Comunitate superioară, în care grecii se simt solidari, este însăşi lumea greacă şi nu Europa? Deoarece, pe de o parte, există greci şi în Asia şi, pe de altă parte, există europeni care nu sunt greci şi cu care grecii nu se simt solidari nici politic, nici intelectual. Clivajul este deci între greci şi barbari – cei care sunt europeni sau asiatici – şi nu între europeni şi asiatici. Tucidide utiliza şi el termenul Europa, pentru că expresia era comodă, mai ales folosită pentru zona strâmtorilor şi a mării Marmara. Nici la el Europa nu se afla în conflict cu Asia, ci cu barbarii, care invadau Europa. Eschil opunea, în lucrarea lui intitulată Perşii, pe asiatici contra grecilor. El folosea rar cuvântul Europa şi niciodată pentru a-l opune Asiei, în plan politic. Alături de el, Sofocle, Euripide, Aristofan şi Tucidide au utilizat foarte rar cuvântul Europa, ceea ce demonstrează că nu putem vorbi în acea perioadă de o „idee europeană” în sens politic. Euripide în lucrările sale, Platon în Republica îi opun pe greci barbarilor şi nu amintesc nimic de Europa. Alături de definirea geografică, apar şi tendinţe de definire a spaţiului prin raportare la spiritualitate. Aristotel vorbeşte mai mult de Europa, faţă de predecesorii săi, în special în lucrarea Politice. El susţinea că popoarele Europei sunt pline de curaj, dar mai puţin inteligente şi harnice,

capabile să-şi apere libertatea, dar nefiind în stare a se guverna. Cei care acumulează calităţile ambelor entităţi (europenii şi asiaticii) sunt grecii, care dacă s-ar uni, ar stăpâni toate celelalte popoare. Tocmai datorită acestei diferenţe între concepţia geografică şi cea cultural – politică, Aristotel deosebeşte nu numai Europa de Asia, dar şi Grecia de Europa; în acest sens, luând în consideraţie problematica politico-culturală, Europa cuprinde numai Grecia, Italia şi coastele mediteraneene ale Galiei şi Spaniei, cu alte cuvinte zona de colonizare greacă. Viziunea asupra Europei în Roma antică Dacă Grecia a fost germenele Europei, putem spune că Imperiul Roman a fost matricea. Geografic, Imperiul Roman nu a acoperit Europa: în cea mai mare extensie el a cuprins zona dintre Rhin şi Dunăre. Esenţial era, însă, nu atât aspectul fizic al lumi romane, cât ideea romană care îl transcende. Pentru prima dată lumea civilizată, oicumena, a fost unită câteva secole sub aceeaşi lege. Tot bazinul mediteranean, Galia, Germania, Britania forma un vast corp omogen subordonat comandamentului unic. Dreptul cetăţii a fost acordat tuturor celor care se dovedeau loiali şi îşi aduceau serviciile statului. Astfel, după câteva secole, notabilii imperiului şi un mare număr de oameni se găseau în postura de a-şi schimba condiţia, am putea spune natura. Ei nu aparţineau decât fizic de cetatea lor: juridic, ei erau romani, iar moral ei se simţeau „cetăţeni ai lumii”. Imperiul Roman a furnizat civilizaţiei occidentale o mare parte a principiilor de organizare politică, fapt ce a constituit un releu esenţial în calea răspândirii creştinismului. El a fost pentru Europa modelul fascinant la care s-au raportat mai apoi gânditorii şi guvernanţii, a fost o imagine care a revenit ca un laitmotiv în minţile cele mai scrutătoare ale secolelor ce au urmat. Ideea imperială va fi pe parcursul veacurilor o constantă privilegiată a politicii europene. Atâta cât a predominat organizarea creştină a lumii, ea a fost măcinată de dorinţa de a resuscita imperiul antic, încoronînd, până în secolul XVI, sub numele de rege al romanilor pe cel care trebuia să fie lider temporal. De-a lungul secolelor, chiar până în zilele noastre, Europa a păstrat amintirea, nostalgia acestei unităţi originare. Lumea romană ne-a lăsat moştenire mai mult decât frontierele: limba, cultura, dreptul şi imaginea a unei cetăţi universale în spiritul său. Cât priveşte percepţia contemporanilor asupra Europei, putem utiliza câteva exemple sugestive. Strabon, grec emigrat la Roma, a scris Geografia sa cu puţini ani înaintea erei creştine şi a făcut o descrie detaliată spaţiului în care trăia. Pentru el Europa cuprindea Iberia, Celţia – între Pirinei şi Rhin -, Britania. La est ea era tăiată în două de Dunăre şi era locuită în partea stângă de germani, geţi, tirageţi, bastarni, sarmaţi, iar în partea dreaptă de traci, iliri,

greci. Două zone au rămas necunoscute lui Strabon: zona scandinavă şi vastul spaţiu dintre Baltica şi Don. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, consacră volumele III şi IV Europei. Conform lui, lumea era împărţită în trei părţi: Europa, Asia şi Africa, limita nord-estică a continentului rămânând în continuare obscură. La rândul lui, Claudiu Ptolemaios făcea referiri la harta Europei, pe care o contura mai clar, lăsând aceeaşi parte nord-estică în obscuritate (Scandinavia era o insulă pentru el). În aceste condiţii, putem vorbi despre o Europă politică în viziunea romanilor? Cu siguranţă nu. Cesar nici nu a pomenit de Europa, Vergiliu Cicero şi Horaţiu o amintesc episodic, în timp ce Tacitus o menţionează o singură dată în Annalele sale. Tăcerea acestor mărturii este semnificativă. Doar geografii se mai interesau de Europa, care era un element de clasificare comodă, în împărţirea lumii pe zone. Europa antică rămâne deci, o expresie geografică. Nici cetăţile greceşti din jurul mării Egee, nici Imperiul Roman nu s-au gîndit la Europa în termeni politici. Anticilor le datorăm crearea cuvântului Europa şi prima utilizare a termenului. Tot lor le datorăm definirea geografică a continentului - conturul Europei este bine definit în sud şi din ce în ce mai obscur spre nord – însă nu putem afirma că sub raportul culturii şi al politicii anticii au gândit în termeni de „Europa”, în maniera în care ne raportăm noi astăzi

2. Evoluţia ideii de Europa în Evul mediu Toate valorile spirituale ale epocii medievale îşi găsesc rădăcinile în conceptele de Respublica Christiana, Christianitas, Ecclesia. Toată gândirea politică medievală se sprijină pe ideea de creştinism, din care derivă aspiraţiile către unitatea oamenilor sub un singur şef: împăratul în spaţiul temporal, pontiful în cel spiritual. În această ecuaţie, una dintre problemele fundamentale este plasarea geografică a acestei Ecclesia. În timp ce lumea romană a reunit sudul şi apusul în conceptul de Europa, excluzând zona centrală şi orientală, Ecclesia medievală a cuprins în interiorul graniţelor sale şi aceste teritorii, definitiv creştinate. Nuanţe sensibile apar după producerea schismei din 1054, când Orientul european (strict geografic) începe să iasă din sfera „morală” a Europei, în fapt de sub influenţa pontifilor romani. Rivalităţii politice dintre Orient şi Occident i s-a adăugat şi cea religioasă prin conflictul în desfăşurare asupra primatului Romei. Şi în plan cultural diferenţele sunt tot mai evidente: Occidentul se inspiră mai ales din tradiţia romană, pe când Bizanţul susţine valorile spirituale greceşti, în timp ce distincţia între Germani (barbari) şi Romani este înlocuită treptat cu cea dintre Occidentali şi Orientali. Odată cu cucerirea otomană a Europei danubianobalcanice această înstrăinare a Orientului european faţă de ceea ce este afirmat ca adevărata Europă se dezvoltă tot mai mult. Împăratul bizantin Iustinian a reuşit, între 533-553, să recucerească o parte din vechiul Imperiu din Occident şi Africa, creând senzaţia că vechea structură imperială se va reface. Dar în timp ce Iustinian îşi propunea să restabilească legitimitatea şi unitatea imperială în cadrul geografic tradiţional, forţe nou apărute pe scena istoriei - „barbarii” germanici şi Biserica creştină încearcau să construiască o nouă realitate. Înainte de ascensiunea lui Carol cel Mare, textele care să facă precizări sau să lămurească conceptul de Europa, din perspectiva contemporanilor, au fost foarte rare. Nu avem, din acea perioadă, decât câteva menţiuni a termenului Europa la cronicari. Beda Venerabilul utiliza de vreo două ori cuvântul Europa în Istoria ecleziastică, apărută la începutul secolului VIII, însă referirile erau doar din punct de vedere geografic. La 25 decembrie 800, la Roma, Carol cel Mare s-a încoronat împărat. El părea să fie descendentul miraculos al lui Cesar sau Augustus, care avea misiunea să reînvie tradiţia imperială. Ansamblul politic care se constituia era, însă, diferit faţă de cel vechi. Stăpânirea

carolingiană nu cuprindea nici Grecia, nici părţile Bosforului. El nu avea unitate de limbă sau de cultură, era un imperiu al „barbarilor”, continuator al fostului stat roman, pe care însă nu îl reconstituia. Alcuin era perfect conştient de această transformare, din moment ce substituia în textele liturgice vechea expresie de Imperium Romanorum cu cea de Imperium Christianum. Pentru acelaşi motiv, începând cu domnia lui Carol cel Mare, barbarii nu mai erau străini, ci păgâni. Atunci când doreau să intre în Imperiu ei trebuiau să se convertească, iar vechiul liant juridic s-a transformat în legătură religioasă, în afara căruia „noul Imperiu” nu putea fi imaginat. Încoronarea imperială din anul 800 a stârnit, în egală măsură, interesul contemporanilor. Un nou imperiu apărea în Occident. Ce nume trebuia să poarte acest imperiu? Respublica Christiana, Respublica Christi, Sacrum Imperium? Textele epocii arată că alături de aceste formule, termenul de Europa s-a impus ca alternativă. Astfel, unul dintre poeţii care l-au glorificat pe Carol cel Mare, Louis Halphen îl numea pe noul împărat „şef venerabil al Europei”, „rege, tată al Europei”. Călugărul Saint-Gall în lucrarea sa De Gestis Karoli Imperatoris afirma că opera lui Carol cel Mare se aplica la toată Europa, iar Widukind, în Res gestae saxonicae spunea că împăratul este, de drept, stăpânul întregii Europe. Alţii susţineau, din contra, că Imperiul înseamnă, de fapt, Europa Occidentală. Plecând de la aceste menţiuni documentare, Crucio crede că putem vorbi de Europa încă din timpul lui Carol cel Mare. Părerea lui e împărtăşită şi de Henri Pirenne, F. Steinbeck, F. Petri şi Joseph Calmette. În 843 Imperiul s-a împărţit la Verdun în trei părţi. Harta care s-a impus în epocă şi care va dura până la Renaştere era aceea a unei Europe verticale, decupată în benzi longitudinale. Partea occidentală era dominată de Imperiul germanic, care din 962, sub Otto cel Mare, şi-a luat denumirea de Sfântul Imperiu Roman. Teoretic, noul împărat era şeful suprem al creştinătăţii pe plan temporal. În fapt, autoritatea sa avea mai ales o valoare de simbol, care nu este de loc de neglijat. În 980, marele duce Vladimir s-a proclamat la Kiev „noul Constantin”, şi a luat titlul de „Împărat sacru”. Moscova a preluat moştenirea bizantină şi a devenit „a treia Romă”. S-a născut astfel, o tradiţie imperială slavă, cu o legitimitate aproape echivalentă cu cea din Occident. Atât Otto, cât şi Vladimir, doreau, în definitiv, să reconstituie o autoritate unică asupra Orientului şi Occidentului, să refacă, la alte dimensiuni vechiul Imperiu Roman (interesant este că din noul Imperiu trebuiau să facă parte teritorii care în timpul Imperiului Roman intrau în aşa-zisa „barbarie”: adică partea de nord şi est a Europei; aceasta însemna că paradigma se schimbase, în sensul că Europa, ce echivala cu spaţiul civilizat, devenise un loc

care se confunda cu creştinismul, devenise Eclesia sau Respublica Christiana; barbarii nu mai erau, deci, consideraţi ne-europeni, deoarece misiunile apostolice pătrundeau în spaţiile locuite de ei, îi converteau la creştinism, astfel încât puteau fi asimilaţi spaţiului european). Dispute pentru stăpânirea lumii creştine, a Europei în fapt, au existat între secolele XXIII şi între papi, ca reprezentanţi ai puterii spirituale, şi monarhii germanici, ca deţinători ai puterii laice (lupta între Sacerdoţiu şi Imperiu). Astfel, Inocenţiu III credea, în 1198, că papalitatea se afirma explicit ca şef al Europei („În primatul Sfântului Scaun apostolic se confundă autoritatea Imperiului şi a Sacerdoţiului”), în timp ce Frederic Barbarosa, marele adversar al papalităţii, proclama supremaţia împăratului, ne lăsând Romei decât un rol de arbitru („Împăratul comandă regatelor şi toate naţiunile trebuie să îl adore. Roma, capitala lumii, este frâna globului.”) Pe tot timpul Evului Mediu această problemă a originii şi repartiţiei puterii supreme a rămas una din cele mai controversate. Uni intelectuali, însă, au continuat să viseze la o monarhie universală, ca soluţie pentru asigurarea păcii. Stabilizarea Occidentului prin organizarea unui guvern comun sau prin crearea unui sistem de arbitraj obligatoriu era obiectivul final al acestor idealişti. Odată unit, Occidentul putea îndeplini sarcini importante, cum era recuperarea Pământului Sfânt sau apărarea Bizanţului de turci. Ideea unui Regnum unic sub autoritatea papei a fost susţinută de monahii: Augustin şi Gilles din Roma şi de Jacopo da Viterbo. La fel de importante sunt scrierile care promovează teza opusă – crearea unui mare stat creştin condus de împărat. Între susţinătorii acestei idei amintim pe Jordan din Osnabruck sau Engelbert d’Admont. Acesta din urmă, susţinea în lucrarea sa De Ortu et Fine Romani necesitatea unui singur Imperiu sub o singură conducere. Acest proiect era necesar în cazul în care „s-ar fi declanşat un război între toată creştinătatea şi lumea păgână” şi devenea operabil pentru a menţine pacea între diverse comunităţi membre ale Imperiului. În fapt, el nu dorea să distrugă regatele deja constituite şi considera împăratul drept arbitru suprem pentru menţinerea păcii. Foarte aproape de astfel de idei se găsesc Dante Alighieri în De Monarchia (apărută în 1308), Guillaume d’Occam şi Lupold de Bebenburg. O idee originală apare în opera lui Pierre Du Bois (1250-1320) (jurist aflat, după terminarea studiilor la Universitatea din Paris, în serviciile regilor Franţei şi Angliei) mai ales în De recuperatione Terrae Sanctae, scrisă după 1308. Cele mai importante obiective, în perspectiva lui, erau realizarea păcii între statele creştine şi recuperarea Ţării Sfinte. El propune, în acest sens, crearea unei confederaţii europene, sub egida papalităţii. Statele membre, păstrându-şi atribuţiile suverane, urmau să-şi rezolve conflictele prin arbitrajul unor

judecători clerici şi laici, desemnaţi de un consiliu al statelor participante. Arbitrajul nu trebuia făcut, deci, nici de papă, nici de împărat, care era un rege ca toţi ceilalţi, lipsit de putere. Acest proiect a pus, pentru prima oară, problema raportului între suveranitatea statală şi instituţiile supra-naţionale, una dintre cele mai spinoase probleme, până în secolul XX. Treptat, s-au produs modificări în privinţa percepţiei statului şi a rolului său în comparaţie cu ideea de imperiu. Juriştii francezi şi napoletani au lansat, în secolele XV –XVI, o idee nouă, conform căreia statul are independenţă absolută în raport cu imperiul, iar conducerea laică în raport cu cea eclesiastică. Astfel de texte devin tot mai numeroase şi impun principiul că „regele este împărat în regatul său”, iar împăratul este egal între ceilalţi suverani. Întorcându-ne în secolul XIV, trebuie să precizăm că ameninţarea otomană a reînviat sentimentul unei apartenenţe comune la un spaţiu şi la o civilizaţie atât în Occident, cât şi în Orient. Conştiinţa europeană a fost zdruncinată şi, pentru puţin timp, conceptele de creştinătate şi Europa s-au extins spre est, regăsind vechea întindere geografică. Această etapă a fost, însă, scurtă, deoarece atunci când otomanii au devenit stăpâni în părţile orientale, prin cucerirea Constantinopolul, zona a încetat să mai facă parte din lumea creştină, din Europa. Şi, dacă prin cucerirea otomană grecii au fost eliminaţi pentru trei secole din conceptul de Europa, locul lor a fost ocupat de populaţii ce locuiau la graniţele Europei geografice, în contact cu otomani şi care îndeplineau funcţia de bastion al creştinătăţii (antemurale christianitatis). Astfel de populaţii, care aveau contacte directe cu Imperiul Otoman, precum ungurii, românii, polonezii au fost primite în comunitatea creştină-europeană. Este vorba aici despre o mentalitate medievală, în care conceptul de Europa primeşte doar o conotaţie geografică, în timp ce identitatea culturală şi spirituală a populaţiilor se bazează pe apartenenţa lor religioasă. Prima tentativă de schimbare în acest sens o face Aeneas Silvius Piccolomini, umanist devenit, în 1458, papă cu numele de Pius al II-lea. El susţinea ideea existenţei unei „comunităţi”, a unor afinităţilor culturale şi spirituale între diferitele popoare care alcătuiesc Europa fizică. Odată cu impunerea Umanismului, sensul unităţii culturale a Europei, alături de cea religioasă, se întăreşte tot mai mult, fapt evident la diverşi autori, între care se distinge Erasmus din Rotterdam. El condamnă ura şi războaiele izvorâte din dorinţa de putere sau de cucerire, propunând, în locul unei monarhii universale, ideea echilibrului între state de mărime rezonabilă, care să-şi unească forţele împotriva inamicului comun din afara creştinătăţii.

Însă, în ciuda acestei prime formulări laice a ideii de Europa, nu trebuie să excludem legătura puternică cu religia: europeanul rămâne, înainte de toate, un creştin, iar conceptul de christianitas îşi menţine forţa. Renaşterea şi Reforma, au transformat profund Europa milenară a secolelor XII-XIII. Ideea de Europa, se contura tot mai mult, în secolele XV-XVI ca un concept subversiv şi înlocuia ideea de creştinăta, aşa cum ştiinţa înlocuia tradiţia. Europa ieşită din încorsetările dogmatice avea tentaţia de a se organiza în jurul laicităţii sub diverse forme, iar expansiunea politică, filosofică, economică a continentului devenea o realitate. Dobândind o nouă conştiinţă, Europa ia, în acelaşi timp, şi o înfăţişare nouă. Descoperirile au promovat Atlanticul în rolul Mediteranei, Europei continentale şi introvertite îi succede o Europă maritimă, deschisă, mobilă, gata să progreseze, iar centrul de gravitaţie şi interes se mută din interior către lumea exterioară. Odată cu Renaşterea şi Reforma se mai produce un fenomen interesant. Naţiunile atlantice vor cunoaşte o ascensiune crescândă, în timp ce Imperiul german va decădea. Această situaţie ne permite să distingem trei Europe: Europa occidentală sau atlantică, cu acces direct la ocean, cu preponderenţă asupra marelui comerţ internaţional şi cu imperii coloniale; Europa continentală (Germania şi Italia), mai săracă, cu un naţionalism mai accentuat; Europa orientală, semi-asiatică şi săracă.

3. Proiecte medievale de federalizare a Europei Pierre Du Bois a urmat cursurile Universităţii din Paris şi a îmbrăţişat mai mult sau mai puţin dezinteresat cauza regelui său (Filip cel Frumos) contra Papei. El a scris un pamflet violent contra bulei Asculta fili, in ianuarie 1302, apoi Deliberatio ca răspuns la bula Scire te volumus. Cea mai importantă lucrare în perspectiva temei noastre de interes este De recuperatione Terre Sancte, cu subtitlul Tratat de politică generală, care conţine un veritabil plan de federalizare europeană. Du Bois era partizanul unei reforme a Bisericii şi a mănăstirilor, dar se pronunţa împotriva celibatului ecleziastic. A fost partizanul monarhiei centralizate şi reclama suprimarea puterii temporale a papei şi confiscarea în profitul coroanelor a bunurilor bisericilor. Statele unite pe care le propune înţelege să le plaseze sub înalta suzeranitate a lui Filip cel Frumos, din care vrea să facă un împărat. La dilema papa sau împăratul, Du Bois răspunde nici unul nici altul. Papa trebuie să se îngrijească de modernizarea bisericii, iar împăratul este un suveran ca oricare altul. Pacea în Europa, susţinea Du Bois, nu putea fi decât fructul unei înţelegeri oneste între monarhi. El propune, deci ideea unui conciliu laic, a cărui putere şi lege să nu ţină decât de state. Acest conciliu, adunare reprezentativă a „Republicii prea-creştine” trebuia compus din arbitri laici. Du Bois a reglementat minuţios procedura de dezbateri şi a prevăzut ca Sfântul Scaun să fie instanţă de apel. Proiectul lui Du Bois este interesant pentru că este una dintre cele mai vechi transpuneri a ideii de federaţie de regate eliberate de orice tutelă externă, pontificală sau imperială. Textul manuscrisului De Recuperatione nu pare să fi circulat prea mult. El a fost imprimat prima dată de Bongars în lucrarea Gesta Dei per Francos. Audienţa directă a fost minimă. Abia în sec. XIX Du Bois a fost descoperit de Wailly, apoi de Boutaric şi în cele din urmă de Renan. La mijlocul secolului al XV-lea laicizarea Europei avansa în ritm alert. În 1378 marea schismă din Occident marca debutul decadenţei papale. Renaşterea apărea în Italia, iar Wiclef, apoi Jan Huss anunţau sau pregăteau Reforma. Instituirea armatei permanente şi a impozitelor regulate au contribuit puternic la apariţia statelor moderne. Cucerirea Constantinopolului de Mahomed, în 1453 a scos la iveală pericolul turc şi a contribuit la crearea unui spirit european, crescând nostalgia unei creştinătăţi unde cruciadele erau posibile. În acest cadru, aventurierul francez Antoine Marin sau Marini, s-a refugiat la curtea lui Georges Podiebrad (1420-1471), regele Boemiei şi i-a sugerat un plan de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman. Podiebrad a prezentat, în 1463, planul lui Marini regelui Franţei

şi signoriei veneţiene. Proiectul Congregatio Concordiae, formulat de Podiebrad era asemănător cu cel al lui Du Bois. Statele formau o asociaţie pentru a asigura pacea pentru creştinătate, iar contractanţii îşi asigurau asistenţă reciprocă. Dacă un conflict intervenea între ei, era prevăzut arbitrajul. Pentru a realiza aceste obiective, trebuia înfiinţată o adunare, în care să aibă câte un vot principii din Germania, regele din Franţa, dogele Veneţiei, principii italieni, regii Spaniei, Portugaliei, Ungariei, ducii Burgundiei şi Bavariei, hotărârile luându-se prin majoritate de voturi. Adunarea îşi avea centrul 5 ani la Basel, apoi în Franţa şi în Italia. În fruntea Adunării se afla un consiliu, cu un preşedinte ales, care dispunea de un aparat administrativ, arhivă, reşedinţă şi blazon propriu. Problemele juridice urmau a fi rezolvate de o Curte de justiţie sau un Consistoriu general, cu o componenţă stabilită de Adunare. Tot Adunării îi revenea rolul de a decide momentul şi formele intervenţiei împotriva otomanilor. Acest proiect a propus constituirea organismelor politice şi juridice supra-statale, arbitraj internaţional, armată comună, idei care se vor regăsi şi în scrierile secolului XX. La acel moment, însă, el nu a avut succes printre suverani, papalitatea excomunicându-l, chiar, pe regele ceh. Transformări interesante se produc, în perioada secolelor XV-XVI şi la nivelul dreptului internaţional şi a viziunii asupra raporturilor între state. Francisc I nu a ezitat să rupă solidaritatea milenară a creştinismului pentru a face o alianţă cu sultanul Soliman, îndreptată contra lui Carol Quintul. Această decizie a fost poate actul de naştere al Europei moderne. În aceeaşi epocă a apărut dreptul internaţional public, ai cărui iniţiatorii lui au fost: spaniolii Francisco de Vitoria, Baltazar de Ayala, alături de italianul Alberico Gentilis, profesor la Oxford. În 1589, Alberico Gentilis a propus un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, în timp ce Vitoria şi Ayala au publicat, în 1612, Tractatus de legibus et Deo legislatore. Exigenţele universaliste au fost proclamate şi de marele juris olandez Hugo van Groot, zis Grotius, care în tratatul său De Jure belli et pacis, apărut în 1625, a fondat dreptul asupra legilor naturale şi divine. El a propus o veritabilă societate a naţiunilor, o asociaţie internaţională a principilor creştini, care prin instituţionalizarea arbitrajului să fie capabilă să respecte legea internaţională. În condiţiile războaielor religioase şi a rivalităţilor dintre state din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi din cel următor, dezbaterea asupra viitorului european se cristalizează în câteva proiecte semnificative. Ele pun problema eliminării pretenţiilor de hegemonie prin soluţii de tip federal, dar şi a înlăturării clivajelor religioase intercreştine, printr-un spirit ecumenic. Un astfel de proiect era formulat de Emeric Cruce, în lucrarea Nouveau Cynée,

apărută în 1623. El susţinea că pacea şi nu războiul era starea normală a umanităţii. Nici onoarea, nici profitul nu sunt motive suficiente pentru a face război. El s-a adresat lui Ludovic XIII pentru a-i cere să promoveze printre alţi suverani nu doar creştini, ci şi turci, chinezi, perşi ideea unei organizaţii, o Adunare permanentă, prezidată de papă, care să asigure pacea perpetuă prin arbitraj. El a propus Veneţia ca loc al acestei adunări pentru că teritoriul este neutru şi indiferent pentru toţi principii. Adunarea trebuia să stabilească graniţele tuturor ţărilor, iar cei care nu se supuneau trebuiau aduşi sub ascultare prin acţiunea comună a statelor participante. Propunea, de asemenea, instituirea libertăţii totale a comerţului şi unitatea monetară. Din păcate pentru el, proiectul nu s-a bucurat de mare audienţă printre regii cărora s-a adresat. Ducele de Sully, fost ministru al regelui Henric al IV-lea, a conceput un proiect intitulat „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, în care el îşi dezvoltă concepţia sa despre o Europa federală, pusă sub umbrela unui Consiliu comun, numit „Consiliul foarte creştin”. El considera că pentru o organizare optimă trebuiau formate 5 monarhii elective (Imperiul Romano-German, Statul Papal, Polonia, Ungaria, Boemia), 6 monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia, Lombardia) şi 4 republici suverane (Veneţia, Italia, Elveţia, Belgia), cu suprafaţă şi forţă economică aproximativ egale. În fruntea federaţiei el plasa un Cosiliu al Europei, format din 6 Consilii provinciale, cu reşedinţele la Danzig, pentru nord-estul Europei, Nuremberg, pentru Germania, Viena, pentru estul Europei, Bologna pentru Italia, Konstanz pentru Elveţia şi Lombardia şi un oraş nedesemnat pentru Europa Occidentală. Alături de aceste consilii provinciale, mai funcţiona şi un Consiliu General, compus din 40 de membri (4 pentru statele mari şi câte doi pentru cele mici). Acest consiliu trebuia reînoit la trei ani şi urma să aibă sediul în fiecare an în diferite oraşe. El avea depline puteri pentru a arbitra toate litigiile între statele membre. Sully prevedea organizarea unei armate europene de 5000 de soldaţi şi 25 000 cavaleri, care să beneficieze de un comandant şi un stat major. Apărarea împotriva turcilor urma să revină regatului Ungariei, care includea şi Austria, Croaţia, Bosnia, Slovacia şi Transilvania, iar apărarea contra ruşilor şi tătarilor revenea în sarcina Poloniei şi Boemiei. Se mai prevedea libertatea comerţului şi suprimarea barierelor vamale. Ideea unei organizări europene fondate pe drept, s-a relansat în secolul XVII, prin proiectul conceput de William Penn, emigrant în Lumea Nouă şi legislator în Pennsylvania. În 1693 el a scris Eseu pentru pacea prezentă şi viitorul Europei, inspirându-se din ideile lui Cruce şi Sully. Penn dorea crearea unei Diete europene, în care să intre reprezentanţi ai naţiunilor, în pondere variabilă. El fixează criteriile acestei ponderi în funcţie de importanţa

demografică şi economică ale fiecărui contractant: 12 delegaţi pentru Germania, 10 pentru Franţa şi Spania, 8 pentru Italia, câte şase pentru Anglia, Turcia şi Rusia, câte patru pentru Polonia şi Elveţia, câte trei pentru Danemarca, Veneţia şi câte unul pentru Holstein şi Kurland. Deciziile trebuiau luate prin majoritate de trei pătrimi, iar dezbaterile trebuiau făcute în latină şi franceză. Această Dietă europeană stabilea normele generale de justiţie, reglementa toate problemele religioase şi avea la dispoziţie o armată pentru a face respectate deciziile. Lui Leibnitz divizarea Germaniei i se părea absurdă, iar anarhia Europei şi sciziunea creştinătăţii îl scandalizau. El spera să deturneze forţele energice ale Europei către un proiect grandios, propunând în acest sens cucerirea Egiptului. Posibila victorie ar fi dat Franţei o poziţie solidă în Mediterana şi i-ar fi permis să restabilească în Africa de Nord vechiul domeniu creştin. În 1672, Leibnitz a venit la Paris în încercarea de a se întâlni cu Ludovic al XIV lea şi de a-i prezenta proiectul. În 1677, el a publicat un opuscul numit De jure suprematus et legationes principum Germaniae, în care propunea realizarea unui singur corp creştin sau un Colegiu universal, religios şi politic, sub dubla autoritate: a papei şi a împăratului. Apoi, pentru atenţia publicului larg el a scris sub pseudonimul Caesarus Fulsenerius o lucrare intitulată Discuţie cu Philaret şi Eugen asupra problemei perioadei agitate de la Nimegue, în care a dezvoltat aceleaşi idei. Pentru Leibniz, aşa cum Biserica nu putea exista dacă nu avea în frunte un succesor al lui Petru, nici Europa nu trebuia privată de un împărat. Sunt, de altfel, idei care marchează revenirea în forţă a principiilor medievale. Leibniz nu ignoră posibilitatea stabilirii unei monarhii universale şi pune în discuţie validarea unui arbitru suprem, recunoscut de toate părţile. În acelaşi timp, el pleda pentru necesitatea ca fiecărui suveran să-i fie lăsată libertatea de a se ocupa de afacerile din domeniul său. Această manieră de reorganizare a continentului nu era, în viziunea lui, decât faza prealabilă a unei mari mişcări de expansiune şi evanghelizare care ar fi dus Europa la dimensiuni mondiale. El dădea fiecăruia câte un rol: Franţa va deţine Africa, Suedia şi Polonia vor colonza Siberia, Anglia şi Danemarca se vor îndrepta către America de Nord, Spania către America de Sud, iar Olanda va avea Indiile orientale. Cel mai cunoscut proiect de instaurare a păcii generale, punct de referinţă pentru scriitorii epocii luminilor, a fost cel elaborat de Abatele Saint Pierre, în 1712 şi intitulat Proiect pentru o pace perpetuă. El şi-a plasat explicit planul de organizare a continentului sub patronajul lui Henric al IV lea şi a propus eliminarea războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor, cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a graniţelor, care să asigure

echilibrul de forţe. Pentru acesta, el preconiza înfiinţarea unui Congres permanent, care să garanteze statu-quo-ul teritorial existent, care să nu poată fi schimbat decât cu ¾ din voturile Congresului. Iată cum expune motivele formării unui corp european: „Găsesc că dacă cei 18 suverani ai Europei, pentru a-şi conserva guvernarea prezentă, pentru a evita războiul între ei şi pentru a-şi procura toate aventajele, ar vrea să facă un tratat şi un congres perpetuu ... ar putea să păstreze pacea prin intermediul unor arbitri”. Pentru a atinge aceste obiective, abatele a propus un plan pe care l-a rezumat în 5 articole: o alianţă perpetuă între suverani, supunerea acestor suverani deciziilor Adunării generale sau Senatului european, o contribuţie a fiecărui stat la cheltuielile acestei alianţe, intervenţia colectivă contra celui care rupe pactul, revizuirea pactului să fie posibilă cu majoritate simplă, în afară de aceste 5 puncte fundamentale. Senatul european trebuia să fie compus din 40 de membri, era dotat cu puteri legislative şi juridice şi urma să aibă sediul la Strasbourg sau Dijon. Toate statele care aveau mai puţin de 1.200.000 locuitori aveau dreptul la un număr egal de voturi; deciziile erau luate prin majoritate şi ratificate după 6 luni de către două treimi din membri. În timp de pace, fiecare stat nu putea întreţine mai mult de 6000 de soldaţi, iar pe timp de război Adunarea desemna un generalissim care nu trebuia să fie membru al vreunei case suverane şi care conducea o armată comună de 500.000 ostaşi. Se acorda ajutor monarhiilor şi republicilor împotriva rebeliunilor interne, statele care nu respectau deciziile Congresului urmau a fi dezarmate, obligate la plata unor despăgubiri, iar conducătorii înlăturaţi de la putere. Marele merit al abatelui este de a fi statuat că securitatea colectivă are drept condiţie obligatorie suveranitatea dreptului.

4. Ideea de Europa în timpurile moderne

Din perspectiva evoluţiei curentelor de idei şi a restructurării identităţii europene, epoca modernă contribuie decisiv la redefinirea trăsăturilor morale ale „bătrânului continent”. Contactul cu alte spaţii i-a îndemnat pe gânditori, oameni de cultură sau politicieni să-şi cunoască propriul caracter îndeosebi prin raportarea la „celălalt”. În acest mod, ei se simt tot mai europeni şi mai puţin creştini, iar diferenţele culturale sau politice devin esenţiale în faţa celor religioase. Această evoluţie s-a produs din două motive: în primul rând pentru că au apărut comunităţi creştine şi în afara Europei şi în al doilea rând deoarece paradigma creştină de reprezentare a lumii dispare. Acest al doilea aspect este determinat în bună parte de Reformă, dar şi de progresiva laicizare a gândirii. În plus, începând din secolul XVIII, termenul Europa intră în limbajul cotidian. El este folosit în texte guvernamentale, în tratate, în textele unor scriitori sau ca titluri de periodice („L’Europe Savante”, „Histoire litteraire d’Europe”). Tot de atunci se poate observa apariţia unui curent anti-european, pe fondul comparării sistemelor politice, economice şi sociale din Europa cu cele din alte continente. Respingerea „modelului” european a stimulat un mare număr de autori să caute mitul unor lumi îndepărtate şi fericite, să caute pe pământ acel paradis pierdut odată cu laicizarea societăţii. S-a născut, în acest fel, mitul bunului sălbatic, care va influenţa gândirea lui Jean-Jacques Rousseau, de exemplu, şi îl va determina să caute starea naturală a omului. Europa se transformă, aşadar, dintr-un pământ al libertăţii şi civilizaţiei, într-un spaţiu sângeros, războinic, decăzut. Este de înţeles, în acest context, admiraţia pe care Montesquieu sau Voltaire o arată unor popoare precum arabii, persanii, sau turci care până atunci apăreau drept „duşmani de moarte” şi erau plasaţi în afara spaţiului civilizat. Europenii au înţeles că în afara continentului trăiau oameni ce nu le erau inferiori, chiar dacă aveau o viaţă diferită, astfel încât conceptului de superioritate este înlocuit treptat cu cel de diversitate. Cu alte cuvinte, în secolul al XVIII-lea, se realizează acel proces de autodefinire, atât de necesar pentru a putea vorbi despre o Europă civilă. Analizând sistemul de gândire a celor mai importanţi filozofi din epocă, constatăm, de exemplu, că Montesquieu, în lucrarea Scrisori persane, critică Europa deoarece perpetuează

un tip de raporturi între state din care rezultă doar războaie şi mizerie pentru popoare. Deşi constată o evidentă superioritate a Europei în ceea ce priveşte principiile care reglementează instituţiile fundamentale ale vieţii politice, Montesquieu acuză modul greşit în care guvernanţii europeni încearcă să aplice aceste principii, mai cu seamă în relaţiile internaţionale. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte progresul ştiinţelor şi al tehnicii. Montesquieu apreciază progresele Europei în aceste domenii, care au eliberat continentul de barbarie, dar critică folosirea lor nedreaptă. O altă diferenţă faţă de secolul al XVI-lea este critica puternică pe care Montesquieu o îndreaptă contra religiei creştine. Dacă până atunci „creştinătatea” constituia prima calitate a Europei, din secolul XVIII se produce contrariul. Dincolo de superioritatea Europei din punct de vedere politic, Montesquieu consideră că principalul cusur este fanatismul religios şi intoleranţa, care frânează dezvoltarea ştiinţei şi contrazic filozofia. Jean Jaques Rousseau, la rândul lui, preocupat de destinul Europei, scria că existenţa unei societăţi fondată pe spirit rămâne să fie tradusă în fapte printr-o constituţie federativă. Planul abatelui Pierre, spunea el, e rezonabil. Dar putem avea încredere în suverani, aşa cum scria abatele? Răspunsul era nu. Suveranitatea este prin natura sa avidă de putere, iar el se îndoia că regii vor recurge la o Dietă Europeană sau că se vor supune judecăţilor ei atâta timp cât nu le va satisface anumite interese. În plus, limitând ambiţiile principilor, Republica europeană va contribui la emanciparea subiecţilor lor. În definitiv, Rousseau considera că dacă proiectul va eşua, aceasta nu se va intâmpla din cauza faptului că era himeric în substanţa şi structura lui, ci de vină va fi iraţionalitatea şi lipsa de viziune a majorităţii oamenilor. Voltaire a dedicat proiectului abatelui Pierre unul dintre pamfletele sale foarte violente. El scria că „Europenii creştini sunt precum grecii: fac războaie între ei, dar păstrează în aceste disensiuni atâta bunăcuviinţă şi politeţe, încât adesea un francez, un german şi un englez care se întâlnesc par a fi născuţi în acelaşi oraş”. El vedea Europa ca pe o mare republică, împărţită în mai multe state şi în care toţi respectau în fond aceeaşi religie, împărtăşeau principii politice şi de drept public comune. În gândirea lui Voltaire, Europa apare, înainte de toate, unită din punct de vedere cultural, într-o mare republică literară, creată de elitele europene, prin legăturile pe care le au între ele: „S-a afirmat o republică literară ce s-a stabilit în Europa, în ciuda războiului şi în ciuda religiilor diferite. Toate ştiinţele, toate artele au primit ajutoare reciproce; academiile au constituit această Republică. ... adevăraţii oameni de ştiinţă din orice domeniu au strîns legăturile acestei mari societăţi a spiritului, răspândită peste tot, şi mereu independentă. Aceste legături mai durează şi astăzi; ele sunt o consolare la răul pe care

ambiţia şi politica îl răspândesc pe pământ”. Dar el nu vede numai unitatea culturală, dar şi pe cea politică a Europei: „de mult timp se poate considera Europa creştină (exceptând Rusia) ca o mare republică, împărţită în diferite state, unele monarhice, altele mixte, unele aristocratice, celelalte populare, dar toate aflate în relaţii unele cu altele, toate având acelaşi fond religios, chiar dacă împărţit în diferite secte, toate cu aceleaşi principii de drept public şi de politică, necunoscute în alte părţi ale lumii”. Cu toate acestea, Voltaire se raportează la aspectul politic, în manieră mai puţin intensă decât Montesquieu şi impune Europei sigiliul unui singur corpus, al unei unităţi culturale şi spirituale bine precizată faţă de restul lumii. După producerea revoluţiei franceze au apărut două curente care s-au pronunţat în legătură cu arhitectura noii Europe. Unul era curentul contra-revoluţionar, iniţiat de Edmund Burke şi Joseph de Maistre, care au devenit teoreticienii Europei tradiţionale, fondate pe dreptul ginţilor, legitimitatea suveranilor şi echilibrul european. (teorii care i-au inspirat pe unii oameni politici precum Canning, Metternich sau ţarul Alexandru I). Edmnund Burke, de exemplu, propunea ideea dezvoltării graduale, cu ameliorarea treptată a sistemului. Idealul său era echilibrul între realităţile naţionale şi ideile creştine, între comunitatea europeană şi interesele marilor puteri. Celălalt era curentul „liberal”, de inspiraţie revoluţionară, franceză, care propunea constituirea unei Europe moderne, a naţionalităţilor. Noua Europă s-a dovedit a fi mai puţin coerentă în proiecte decât cea veche, iar partizanii unităţii continentului au luat în considerare mai întâi aspiraţiile naţionale şi abia apoi au pus problema unificării statelor în cadrul unei federaţii, care să menţină particularităţile locale. Pe acest fond, într-un mod cu totul accidental dacă am lua în calcul contextul prezentat mai sus, Napoleon a relansat ideea Imperiului Universal, inspirat fiind de trecutul glorios al Imperiului Roman sau a celui Carolingian. Trebuie, însă, să analizăm toate reflecţiile lui Napoleon din perspectiva ambiţiilor sale universaliste. A face din el un mare european avant la lettre înseamnă să uităm că, înaite de toate era un mare ambiţios şi un imperialist, în sensul propriu al cuvântului. Hanah Arendt spunea, de atlfel, că imperialist nu este cel care aspiră să cucerească un anumit teritoriu, ci cel care vrea să cucerească orice teritoriu. În viziunea lui Napoleon exista o Europă ideală pe care dorea să o creeze, o Europă în care să unească toate popoarele într-un singur corp şi să impună instituţii şi coduri unice de legi, principii, interese. Această variantă de confederaţie o vedea, evident, plasată sub conducerea sa. Întorcându-ne analiza la teoreticieni, nu putem omite contribuţia lui Immanuel Kant (1724-1804), care în lucrarea sa intitulată Elemente metafizice ale doctrinei dreptului, punea la baza societăţii internaţionale suveranitarea dreptului. El condamna ferm toate sistemele politice care erau fondate pe o iluzorie întoarcere la statul natural şi susţinea că dreptul este o

construcţie a spiritului uman. În acest fel, cheia problemelor era, în viziunea lui, de a instaura reguli juridice între naţiuni, care vor face trecerea societăţilor umane de la etapa anarhică la cea civilizată. Kant afirmă că aceste comunităţi umane nu sunt simple lucruri pe care principii le pot folosi după bunul lor plac, ci sunt realităţi sociologice, juridice, morale care au o personalitate, deci o autonomie şi se pot guverna după cum vor. Dacă vrem să păstrăm atât libertatea părţilor contractante, cât şi autoritatea societăţii care le uneşte, afirma Kant, trebuie constituit un sistem federativ, singura formă eficace care poate fi dată unei ordini internaţionale. Prima etapă către federalizare era constituirea unei alianţe confederative între statele suverane. Kant pleda pentru înlăturarea războaielor ca mijloc de reglementare a diferendelor, deoarece, dacă nu se renunţa la ele, fiecare pace era condamnată să fie un armistiţiu pentru un nou război. Trebuia propus şi respectat un plan de dezarmare, care urma să fie aplicat în viaţa internaţională printr-un tratat de pace general. De asemenea, era necesar ca între state să funcţioneze în permanenţă o stare de drept, care s-o înlocuiască pe cea naturală, impulsivă şi incontrolabilă. Kant pleda, totodată, pentru aplicarea unei constituţii generale, elaborată după modelul acelor comunităţi civile care asigură egalitatea, dreptatea şi prin ele siguranţa fiecăruia în parte. El vedea în realizarea sintezei dintre democraţiile interne şi cea internaţională, o şansă fundamentală pentru asigurarea păcii, securităţii şi progresului umanităţii. În concepţia lui, trebuia constituită o federaţie a popoarelor (fără a exista un stat unic) în care constituţiile civile ale statelor ce o vor compune să fie republicane şi să se bazeze pe principiul libertăţii membrilor ei. Proiectul pentru pace eternă al lui Kant, din 1875, ce l-a influenţat indiscutabil pe presedintele Woodrow Wilson, a fost o veritabilă pledoarie pentru pace şi pentru organizarea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” internaţional. Kant încearca, pentru prima data, studierea ştiintifică a cauzelor războiului şi lega din punct de vedere teoretic democraţia de internaţionalism. Preocupări pentru găsirea unei miraculoase soluţii a păcii perpetue au existat, de altfel, nu doar în Germania. La Paris a fost creată, în 1821, „Societatea moralei creştine”, condusă de ducele Rochefoucauld-Liancourt, care oferea sume de bani autorilor unor opere consacrate înlăturării conflictelor dintre naţiuni şi a instaurării păcii universale, fără apelul la forţe armate. Unchiul lui Cavour, contele de Sellon, a întemeiat şi el, în 1830, o „Societate a păcii”, la Geneva, care a acţionat în acelaşi sens, reflectând asupra metodelor eficiente de a avea acces la o pace generală şi permanentă. Ascensiunea liberalismului, în condiţiile genezei societăţii industriale, a generat alte abordări, care au pus în legătură idealul Europei unite cu realităţile social-economice. Cel mai

elaborat proiect în acest sens, îi aparţine lui Claude-Henry Rouvroy sau Contele de Saint Simon, care a redactat, în 1813, Scrisori către fiziologişti, în care îşi afirma ambiţiile de a reorganiza societatea europeană. Preocupările sale au continuat şi în 1814, când a tipărit, împreună cu elevul său Augustin Thierry, un mic tratat intitulat Reorganizarea societăţii europene. Saint Simon îşi începe disertaţia printr-un omagiu adus creştinismului medieval, care a fost singura organizare europeană demnă de acest nume. Dar, cum la credinţe noi trebuia să corespundă o altă organizare politică, scopul sec XIX trebuia să fie acela de a constitui o ordine socială conformă iluminismului. Pentru aceasta, metoda ştiinţelor observaţiei trebuia să fie aplicată şi politicii, iar raţionamentul şi experienţa trebuiau să fie elementele acestei metode. El concepea noua Europă nu ca o alianţă a monarhilor, ci ca o alianţă a popoarelor acesteia, pe baza unor angajamente comune. Saint Simon susţinea că Europa trebuia să adopte sistemul parlamentar englez, deoarece era singurul regim politic conform exigenţelor gândirii moderne, raţionale. El vedea în uniunea dintre Franţa şi Anglia nucleul viitoarei Europe, aşezată pe un solid edificiu parlamentar, plasată deasupra guvernelor naţionale şi investită cu puterea de a judeca diferendele dintre state. În proiectul sau, el acordă executivului un spaţiu limitat, susţinând doar că regele va fi asistat de un consiliu, coordonat de un premier numit de suveran şi responsabil în faţa camerelor. Marele parlament european urma să aibă două camere: Camera superioară - ai cărei membri erau numiţi de rege, dintre persoanele care aveau o avere de cel puţin 100.000 franci şi Camera comunelor, care va juca rolul motor şi va fi compusă din oameni luminaţi, animaţi de un veritabil patriotism european şi aleşi de toţi cetăţenii ce ştiau să scrie şi să citească. Pentru început, Anglia urma să aibă două treimi din scaune, deoarece ea era mai experimentată în funcţionarea instituţiilor libere. Parlamentul urma să aibă puterea de a impune toate impozitele, de a organiza toate muncile cu caracter general şi responsabilitatea instrucţiunii publice în toată Europa. Saint Simon credea în superioritatea europenilor şi bănuia că Europa a fost în vechime un fel de societate confederativă unită prin instituţii comune. Contele dorea ca popoarele europene să fie racordate la un singur corp politic, dar, în acelaşi timp, să-şi conserve fiecare independenţa sa naţională, ceea ce a însemnat că, în structura europeană concepută de el, instituţiile comune europene puteau să se armonizeze şi să funcţioneze împreună cu statele membre. Posteritatea lui Simon. În 1840, G. D Eitchtal a publicat o broşură intitulată Despre unitatea europeană, care se afla în prelungirea tezelor lui Simon, iar Charles Lemonnier a

fondat în 1867 „Liga păcii şi a libertăţii”, a condus un ziar intitulat „Statele unite ale Europei” şi a publicat în 1872 o carte cu acelaşi nume. August Comte a scris despre o Republică occidentală, care trebuia să cuprindă cinci mari puteri din vest: Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, la care să se alăture, ca asociate naţiunile scandinave, Ţările de Jos, Belgia, Portugalia, Grecia. El prefigura extinderea acestei adunări la 12 alte state, pe care le numea colonii şi printre care figureau Statele Unite şi alte naţiuni sud americane. În primă fază comitetul de conducere al Republicii urma să cuprindă 8 francezi, 7 englezi, 6 germani, 5 italieni şi 4 spanioli. El prevedea ca fiecare naţiune să îşi păstreze drapelul, capitala să se stabilească la Paris, iar când confederaţia avea să se lărgească, sediul să se mute la Constantinopol. Unul dintre cei mai importanţi gânditori şi teoreticieni ai federalismului european din secolul XIX a fost italianul Giusepe Mazzini. El a fost exilat în 1831 la Marseilles şi acolo a scris manifestul mişcării „Tânăra Italie”, în care preciza că federaţia europeană trebuie să unească toate familiile lumii vechi. Mişcarea „Tânăra Italie” a avut scopul de a realiza, în colaborare cu mişcările revoluţionare ale diverselor naţiuni, o Europă liberă şi unită. Mazzini propunea organizarea unui mare congres european, al cărui obiectiv era gruparea republicanilor care doreau independenţa şi unitatea ţărilor lor. Pentru a promova congresul, el a pus bazele unui Comitet revoluţionar european, cu următorii membri: Ledru-Rollin pentru Franţa, Darasz pentru Polonia, Kossuth pentru Ungaria şi el însuşi pentru Italia. Mazzini concepea crearea unei Europe unite printr-un congres european, unde popoarele să fie reprezentate în mod egal. El credea că fiecare naţiune trebuia să rămână stăpână şi să-şi reglementeze propriile interese, iar formarea federaţiei trebuia precedată de triumful ideii republicane, de triumful dreptului naţiunilor. Mazzini a refuzat, însă, să se confrunte cu realitatea politică a timpului său, ceea ce explică lipsa din opera sa a unor proiecte concrete de realizare a unităţii europene. Mazzini nu a fost o voce izolată în epocă, iar discursul său a reluat motive similare din cultura europeană, exprimate public de Schiller, Novalis, Heinrich Heine sau Jules Michellet. Mazzini este cel mai înalt reprezentant al unui mare curent european care încearca să salveze atât drepturile fiecărei naţiuni, cât şi pe cele ale unei comunităţi mai largi numită Europa. Tot în 1831, J. P. Buchez a fondat la Paris un ziar intitulat „Europeanul”, prin care încerca să răspândească ideile socialismului şi a unei federaţii europene. Un alt socialist, Consantin Pecqueur, a publicat o carte intitulată De la paix: de son principe et de sa realisation în care propunea instituirea unei puteri superioare confederale în Europa, care să

fie capabilă să rezolve diferendele şi contradicţiile politice şi economice dintre statele şi popoarele continentului. Un prim moment în care vocea intelectualilor şi oamenilor politici din estul şi sud-estul Europei s-a auzit distinct a fost cu prilejul revoluţiilor de la 1848. Reprezentanţii emigraţiei revoluţionare poloneze, maghiare şi cehe de la Paris au dezbătut o posibilă recompunere a spaţiului danubian, după potenţiala dezmembrare a monarhiei habsburgice şi formarea unei confederaţii ce urma să cuprindă Polonia, Ungaria, Principatele Române şi teritoriile slavilor de sud. În contextul aceloraşi mişcări revoluţionare, Congresul slavilor desfăşurat la Praga, în iunie, a trimis un apel către popoarele de pe continent, prin care le chema la un Congres general care să dezbată federalizarea Europei întregi, având centru chiar monarhia dualistă, restructurată federativ şi democratic. Asemenea programe de federalizare a Monarhiei, ce putea constitui nucleul unei Europe unite, au fost concepute şi de polonezii Valerian Krasinski, Adam Czartoryski, de croatul Ogarev Ostrojinski şi de românul Ioan Maiorescu. Ei nu au fost strict naţionalişti, ci dimpotrivă, au fost deschişi spre perspective europene, în care naţionalul să se armonizeze cu internaţionalul. Victoria contrarevoluţiei şi instaurarea regimului neoabsolutist în monarhia habsburgică, a închis pentru o perioadă dezbaterea pe tema reorganizării federale. Au existat şi alţi democraţi europeni care au lansat, la mijlocul secolului XIX, programe ce au propus crearea unei Austrii federalizate, care să aibă o politică externă comună şi care să reproducă o Elveţie în formă monarhică şi pe un teritoriu mai vast. Ei ar fi dorit ca un astfel de stat să fie luat exemplu la scară continentală, deoarece erau convinşi că pacea lumii se putea obţine numai prin extinderea sistemului federativ, care va face din Europa întreagă o structură de naţiuni asociate. Tot în 1848 a apărut ideea realizării Statelor Unite ale Europei, după o expresie lansată într-un discurs rostit la Rouen, de avocatul Vesinet şi s-a conturat proiectul lui Henri Feugueray, apărut în „Revue nationale”, de a realiza o confederaţie de state, care să pună în valoare solidaritatea economică, spirituală şi politică a Europei. Nevoia de colaborare internaţională pentru a asigura stabilitatea întregului continent, pornind de la experienţa revoluţiilor paşoptiste, a reieşit şi din organizarea unor congrese de pace în intervalul 1848-1850. Menţionăm aici Congresul de la Bruxelles (septembrie 1848), de la Paris (august 1849) şi de la Frankfurt (1850). (cel de la Paris, prezidat de Victor Hugo este de departe cel mai interesant). Tot în secolul XIX au existat proiecte ce vizau crearea unor „Europe zonale”, ce puteau uşor constitui tot atâtea faze sau trepte spre făurirea Europei Unite. După evenimentele din

1848-1849, unii democraţi unguri, români şi slavi au elaborat proiecte ce au urmărit constituirea unei Confederaţii sau Europe Dunărene, alcătuită din Ungaria, Croaţia, Serbia, Principatele Române. Cele mai multe proiecte care au propus făurirea Europei Unite au apărut, de altfel, în momente fierbinţi, când continentul era zguduit de războaie sau alte conflicte şi au avut în vedere soluţii care să împiedice repetarea lor şi să asigure un climat de siguranţă şi pace. Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai federalismului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost francezul Pierre-Joseph Proudhon. În lucrările sale dedicate unităţii Europei, precum Principiul federativ, publicată în 1863 şi Despre capacitatea politică a claselor muncitoare apărută în 1865, el recunoştea dreptul persoanelor şi a grupurilor de a se guverna ele însele. Pentru Proudhon, condiţia esenţială pentru constituirea Europei federale era ca elementele sale constitutive să fie coagulate deja în federaţii, adică Europa trebuia să fie o federaţie de federaţii. În viziunea lui, statele se obligau reproc să-şi delege din atribuţii şi competenţe, care să aparţină exclusiv Delegaţiilor Federaţiei Europene. Sistemul conceput de Proudhon trebuia să fie mutual, să nege orice ierarhie sau centralism de tip administrativ sau guvernamental. El propunea însă şi soluţii irealizabile precum: restabilirea confederaţiilor italiene, greceşti, scandinave, danubiene, care vor duce la descentralizarea marilor state, dezarmarea generală şi la libertatea tuturor naţiunilor. Ideile sale au avut ecouri în epocă, mai ales printre simpatizanţii mişcării socialiste, care i-au preluat o parte din argumentaţie. Astfel, la congresul de la Lausanne, din 1867, prudhonianul Tolain şi colaboratorii săi au redactat o moţiune ce preconiza crearea unei confederaţii de state libere ale Europei, bazată pe unitatea a două principii: naţional şi federalist. Această ambiguitate s-a păstrat pe toată perioada existenţei primei Internaţionale, deoarece socialiştii erau internaţionalişti prin formaţia lor politică, însă ca cetăţeni ai unor state în formare sau abia apărute pe scena europeană se puteau dezice cu greu de principiile naţionale, care au făcut posibilă crearea statelor lor. A doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX au fost dominate de iniţiativele de federalizare a Europei lansate în cadrul unor congrese generale. Astfel, în 1879 a avut loc un congres de pace la Neapole, care avea ca obiectiv dezarmarea statelor Europei, iar în 1891 s-a desfăşurat un alt congres la Roma unde aderenţii Societăţilor pentru Pace erau invitaţi să-şi concentreze propaganda pentru instituirea Statelor Unite ale Europei şi a unui Congres permanent al Naţiunilor, care să soluţioneze orice problemă internaţională pe calea legii. În 1883, furieristul Godin cerea instituirea unei federaţii europene care să aibă sediul alternativ în fiecare capitală federată, iar Francesco Crispi, vechi colaborator al lui Mazzini,

devenit ministrul Casei de Savoia, îi propunea unui prieten să susţină un proiect de uniune europeană. În 1900, la Paris a avut loc Congresul de ştiinţe politice, organizat de juristul şi sociologul Anatole Leroy-Beaulieu. El a spus în cuvântul inaugural că problemele Europei contemporane nu-şi pot găsi soluţii definitive decât în cadrul unei federaţii europene, termen pe care îl preferă celui de Statele Unite ale Europei. El pleda pentru menţinerea bogăţiei culturale şi a diversităţii europene, deoarece naţiunile europene aveau o individualitate mai puternică decât coloniile engleze de peste ocean. Cât despre statele care puteau intra în confederaţie, el spunea că singurele cazuri litigioase sunt Turcia, Marea Britanie şi Rusia. Uneori sub paravanul propagandei pentru Europa Unită se ducea o luptă înverşunată pentru răsturnarea unor regimuri politice din Europa, considerate obstacole serioase în calea democraţiei şi stabilităţii continentului. Acesta a fost cazul unui grup din Franţa, format din şefii opoziţiei republicane din Corpul Legislativ, care propunea convocarea unui Congres ai Amicilor Păcii şi care luptau împotriva politicii imperiale în interior şi al celei agresive la exterior. Iniţiativa a fost popularizată în Elveţia, prin intermediul Secţiei de Ştiinţe Morale a Institutului din Geneva şi în lumea germană prin ziaristul Eduard Loewenthal, fondatorul „Ligii pentru Uniunea Europeană”. Liantul politic şi ideologic al acestor democraţi a fost: 1. ura comună împotriva militarismului napoleonian şi prusac, a tendinţelor imperialiste exersate de cele două state şi 2. convingerea că pacea putea fi asigurată prin înlăturarea din Europa a unor oameni de stat de tipul lui Napoleon III sau Otto von Bismarck şi prin instaurarea unor regimuri republicane. Majoritatea gânditorilor europeni considerau că pentru a pune bazele unei federaţii europene era de preferat ca în prealabil să existe o analogie a regimurilor democratice şi parlamentare din statele intrate în procesul de federalizare. Totodată se considera că solidaritatea politică între statele europene trebuia dublată sau asociată cu acţiuni convergente şi solidare pe plan economic, idee susţinută de Saint Simon, Constantin Pecqueur, Richard Cobden. În 1848 s-a vorbit chiar de beneficiile organizării comune a serviciilor poştale, a unităţii sistemului monetar şi de o Uniune Vamală Europeană. Emile de Girardin dorea ca viitorul Congres European să reglementeze acele probleme sociale pe care fiecare stat în parte nu le putea rezolva, dând ca exemplu durata zilei de muncă, iar Congresul de Ştiinţe Europene din 1900 a reiterat ideea unei uniuni vamale europene. Cât despre forma uniunii europene, lucrurile au evoluat de la concepţia statului federal ce a prevalat în prima parte a secolului XIX, spre o formă mai modestă în a doua parte, când s-a preferat confederaţia de state, plecându-se de la realitatea că statele naţionale erau încă puternice şi suverane şi trebuiau respectate. Privind lucrurile din perspectiva întregului secol

XIX este clar că cele mai scrutătoare minţi filosofice, politice şi economice au dat naştere la o puternică conştiinţă europeană şi au formulat ideea făuririi unei Europe Unite pe baza solidarităţii şi a destinelor comune, idee racordată uneori la principiul colaborării ei armonioase cu SUA şi la organizarea globală a alianţei euro-atlantice, ca forţă de extindere a păcii, democraţiei şi progresului.

5. Perioada interbelică. Europa după sistemul Versailles Ortega y Gasset, Nicolae Berdiaev sau Karl Jaspers, care au scris în perioada anilor 2030, atrăgeau atenţia asupra crizei conştiinţei europene. Ei constatau declinul Europei pe plan economic, pe planul valorilor intelectuale şi morale, dar şi în plan politic, în condiţiile ascensiunii nazismului şi a pericolelor venite dinspre Rusia sovietică. Semnele crizei erau percepute şi la nivelul unor oameni politici. Ei au încercat să găsească soluţii concrete, prin organizarea federală a continentului, cu scopul de a-l pune la adăpost de eventualele conflicte şi pentru a determina dezvoltarea economică. Este cazul Uniunii vamale europene, propusă de senatorul francez Yves le Trocquer sau a „planului Delasi” care sugera unirea prin legături comerciale solide a Europei agricole în est şi a Europei industriale în vest. Unul dintre intelectualii şi politicienii implicaţi decisiv în găsirea unor soluţii de perspectivă a fost Richard Coudenhove-Kalergi - partizanul realizării unei Europe federale prin unirea naţiunilor ei. Contele, austriac după tată şi japonez după mamă, a afirmat că doar prin această formulă Europa îşi va putea menţine forţa şi prestigiul în lume, inclusiv în condiţiile afirmării unor super-puteri în viitorul apropiat. O Europă federalizată era capabilă, în viziunea lui, să menţină sistemul european de state stabilit la Versailles şi să prevină cucerirea continentului de Rusia bolşevică. Alături de pericolul sovietic, Kalergi vorbea şi de ameninţarea americană, deoarece Moscova dorea să cucerească Europa, iar SUA să o cumpere. Singurul drum ce îi rămânea „bătrânului continent” pentru a nu fi strivit de cei doi coloşi, era să se transforme într-o Uniune politico-economică. Kalergi concepea realizarea Europei unite pe etape. Procesul trebuia să înceapă cu o conferinţă pan-europeană, continua apoi cu formarea unei Curţi de Arbitraj, a unei uniuni vamale, care să transforme continentul într-un spaţiu economic omogenizat şi unitar şi sfârşea prin realizarea Statelor Unite ale Europei, conduse de un Parlament bicameral, format dintr-o Cameră a Popoarelor şi alta a Statelor. Cu toate reticenţele lui faţă de SUA, Kalergi recomanda adoptarea modelului economic american şi modelul politic Panamerican. Aceste recomandări demonstrează că Richard Kalergi nu era un anti-american, ci era doar un temător faţă de puterea incomparabilă a finanţelor şi economiei americane. Kalergi mai afirma că Elveţia, prin structura sa multinaţională şi federativă, prefigurează viitoarea Pan-Europă, care nu se va putea forma, însă, fără o serioasă şi ireversibilă reconciliere franco-germană.

Din 1922 Richard de Coudenhouve-Kalergi s-a adresat mai multor ziare cu un mesaj prin care cerea o uniune pan-europeană. În anul următor el a reluat şi dezvoltat ideile din acest mesaj într-o lucrare care a cunoscut un mare succes în mai multe ţări; este vorba despre cartea Pan-Europa. Pentru a ajunge la această uniune europeană autorul a discutat cu parlamentari din diferite state pentru a abandona, în mod democratic, suveranitatea tradiţională. El a creat, în 1924, o revistă şi o mişcare care au purtat acelaşi titlu, Pan-Europa, şi care aveau ca obiect propagarea ideilor sale. Sediul Uniunii Pan-Europene a fost stabilit în vechiul palat imperial de la Viena. Primul congres s-a ţinut în 1926, sub preşedenţia fostului premier austriac Seipel, a lui Eduard Benes, a lui Joseph Caillaux, a social-democratului Paul Loebe, preşedintele Reichstag-ului şi a lui Francesco Nitti. Au fost înfiinţate secţii naţionale în cea mai mare parte a statelor. Mişcarea, care trebuia să-şi ţină şedinţele în mod regulat, în diverse oraşe europene (Berlin-1930, Bâle-1932, Viena-1935), a cunoscut o dezvoltare foarte rapidă, mai ales în statele Europei Centrale. Iniţiativele lui Kalergi privind crearea unui spaţiu comun nu au fost singulare în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale. La 29 ianuarie 1925, Eduard Herriot, presedintele Consiliului francez şi ministru de externe a lansat un apel oficial in favoarea ideii europene, a pronunţat, în august 1949, discursul inaugural la Consiliul Europei şi a scris o carte dedicată proiectelor sale, intitulată Europa. In 1926, un grup de economişti şi oameni de afaceri a fondat Uniunea economică şi vamală europeană, cu numeroase secţiuni naţionale pe întreg continentul. Unul dintre iniţiatori a fost M. Gaston Riou, autorul cărţii Europa, patria mea, în care lansa ideea constituirii unei confereraţii continentale, privită ca singura şansă a Europei de a-şi păstra rolul de hegemon al lumii, în competiţia cu SUA şi URSS. Tot în 1926, la Viena, s-a desfăşurat Congresul Pan-European, la care au participat reprezentanţi ai guvernelor şi partidelor politice din diferite state de pe continent. Cu acea ocazie, s-a afirmat că, dacă Europa Continentală, de la Portugalia la Polonia nu se va uni şi nu-şi va armoniza interesele într-o formă supranaţională, ar putea dispărea în viitorul apropiat, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi cultural. Proiectele Congresului propuneau de fapt, realizarea Statelor Unite ale Europei, după modelul SUA, ceea ce însemna că era vorba şi de federalizare politică şi de o unificare şi armonizare economică. In seria aceloraşi iniţiative, în 1927, se constituia la Geneva o Federaţie pentru alianţa europeană, iar în Franţa s-a constituit Comitetul francez pentru cooperarea europeană, care a fost prezidat de matematicianul Emile Borel. In 1929, „Revue de Vivants” condusa de Henry de Jouvenel, a organizat un concurs prin care recompensa cu un premiu de 10.000 de

franci cel mai bun proiect de federaţie europeană. Au fost trimise 502 proiecte, iar caştigătorul a fost Robert Mangin. În acelaşi an, contele Sforza a publicat lucrarea Statele Unite ale Europei, Bertrand de Jouvenel a lansat cartea Spre Statele Unite ale Europei, iar în 1930, Edouard Herriot îşi publica lucrarea Europa, în care proiecta o uniune europeană în cadrul Societăţii Naţiunilor. Cea mai interesantă iniţiativă a epocii a aparţinut politicianului francez Aristide Briand, al cărui proiect de uniune europeană a stârnit cele mai ample dezbateri şi a angrenat politicieni, diplomaţi şi personalităţi publice din toate zonele continentului. In 1929, Aristide Briand, aflat atunci în poziţia de ministru al afacerilor străine şi preşedinte al guvernului francez, a luat contact cu omologi din statele europene, precum Streseman, Macdonald, Mussolini şi a sondat opinia publică în perspectiva creării unui spaţiu unic european. In iulie acelaşi an, el şi-a anuntat intentia de a lansa un proiect de uniune europeană la viitoarea sesiune a Societăţii naţiunilor. In septembrie, s-a deschis la Geneva a zecea adunare generală a Ligii, iar la 7 septembrie, Briand a luat cuvantul cu ocazia dezbaterilor asupra raportului anual al Comisiei şi al Secretariatului. El a declarat atunci că această asociere era mai ales pe tărâm economic, dar crede ca şi din punct devedere politic şi social, legatura federală va fi binevenită, în măsura în care ea nu va aduce atingere suveranităţii statelor componente. În viziunea diplomatului francez, popoarele Europei constituiau un grup geografic şi era necesar ca între ele să existe legături strânse, astfel încât să se constituie un corp federal. Acest corp, prin instituţiile lui comune, permitea ca între popoarele ce-l compuneau să existe contacte şi dialoguri permanente. În aceste condiţii, naţiunile europene puteau fi capabile, nu doar să instituie o solidartate puternică între ele, dar şi să înlăture orice ameninţare gravă la adresa păcii şi a liberei lor existenţe sau evoluţii spre progres. Briand a fost însărcinat de 26 de delegaţi ai Adunării să pregătească un document, care să servească drept bază a unei consultări generale a guvernelor. Memorandumul asupra organizării unui regim de uniune federală a fost comunicat executivelor europene la 1 mai 1930, însă răspunsurile, deşi favorabile, au fost extrem de vagi, ca şi planul în sine. Diplomatul francez proiectase de fapt, federaţia ca o alianţă regională a Societatii Naţiunilor, legată prin cateva acorduri economice pentru a creea o piaţă comună. Delegaţii europeni ai Ligii s-au reunit la 8 septembrie 1930 la Geneva, cerând preşedintelui francez să pună problema Memorandumului pe ordinea de zi a Sesiunii. Briand a prezentat oficial moţiunea pe 11 septembrie, însă dezbaterile s-au concentrat îndeosebi în jurul problemei limitării suveranităţii. Diplomaţii prezenţi la dezbateri au încercat să stabilească dacă noua organizaţie va fi mai mult economică sau mai mult politică, marea

majoritate respingând orice incursiune în cel de-al doilea domeniu. La 16 septembrie, a fost desemnată o Comisie pentru a redacta un raport complet, plecând de la documentul lui Briand şi de la discuţiile din plen. Această comisie s-a reunit pentru prima data pe 17 septembrie şi a derulat 10 întâlniri până în 1932 (când politicianul francez a decedat). După acest moment lucrările Comisiei au fost definitiv abandonate. In 1932 guvernul francez a încercat să reia iniţiativa lui Briand, ca urmare a crizei economice, însă fără succes. În anii 30, au apărut şi alte grupuri care militau pentru crearea unei Europe unite cum era cazul Uniunii europene, fondată în 1933, pentru a răspunde ameninţărilor totalitare, sau a Uniunii vamale europene, fondată în 1930, de Yves de Troquer, pentru a putea remedia criza economică ce se accentua. Evident nu putem să nu amintim, în acest context, de proiectele lui Hitler de reorganizare a continentului sub auspiciile Germaniei, conform viziunii sale totalitare.

6. Rusia/URSS şi ideea de Europa Începând cu anii 30 ai secolului XIX, în Rusia s-a desfăşurat o intensă dezbatere privind raporturile cu Europa, cu locul şi rolul ei în plan global. În acest cadru, s-au confruntat două concepţii, care par a se fi exclus reciproc. „Occidentaliştii”, având ca principal exponent pe filosoful Piotr Ceaadaev, militau pentru europenizarea Rusiei şi adoptarea elementelor comune unei psihologii europene, bazate pe ideile de datorie, justiţie, lege şi ordine. „Slavofilii”, grupaţi în jurul revistei intitulată „Europa” şi având ca reprezentant pe Ivan Kiriievski, absolutizau valorile naţionalismului, ortodoxiei, tradiţiilor ruseşti, contrapunând unei Europe materialiste, corupte moral, nereligioase, decadente, imaginea unei Rusii în ascensiune şi cu puternice valori spirituale. Ambele curente au avut ca punct comun viziunea asupra rolului hegemonic al Rusiei în viitoarea Europă. În aceleaşi coordonate se înscrie viziunea lui Lev Tolstoi, care pleda pentru căutarea unei căi proprii spre o viaţă raţională, renunţând la imitarea Occidentului şi la preluarea modelului capitalist. La rândul lui, Feodor Dostoevski avea viziunea unei Rusii care urma să asimileze creator valorile europene şi, în condiţiile slăbirii Occidentului din cauza democraţiei şi proletarizării, să salveze Europa, devenind naţiunea cea mai putenică din lume. Unul dintre cei mai consecvenţi susţinători ai ideii unificării europene conform unei perspective socialiste a fost Lev Troţki. În lucrarea sa Războiul şi Internaţionala (1914), el remarcă faptul că revoluţia industrială şi progresul tehnico-ştiinţific au determinat adâncirea interdependenţelor la scară planetară, creându-se premizele unei pieţe mondiale. În aceste condiţii, statele naţionale reprezintă o piedică în calea progresului economic, prin limitele frontierelor, prin politica de protecţionism şi autarhie. Troţki contrapune, astfel, intenţiilor Germaniei de a forma un spaţiu vital necesar dezvoltării sale refuzul proletariatului de a lupta pentru patria naţională. El considera că soluţia optimă era formarea Statelor Unite Socialiste ale Europei, ca o fază de tranziţie către o Federaţie Socialistă Mondială. El respinge ideea autodeterminării popoarelor, pronunţându-se pentru eliminarea, prin revoluţie generală, a barierelor economice şi politice care divizează continentul. Ideile lui Troţki a primit critica severă din partea lui Lenin, care, într-un articol intitulat Asupra lozincii Statelor Unite ale Europei (1915), considera că această formulă putea avea doar o valoare tactică imediată, pentru destabilizarea marilor imperii multinaţionale şi pentru

atragerea de partea revoluţiei socialiste a unor forţe sociale neproletare din ţările capitaliste. Statele Unite ale Europei ar reprezenta, pentru Lenin, o utopie pacifistă dăunătoare cauzei revoluţiei. Realizată în condiţiile de atunci, unificarea ar fi reprezentat o alianţă între puterile imperialiste europene pentru sufocarea mişcării socialiste. El propune mai întâi obţinerea victoriei socialismului într-o singură ţară sau un grup de ţări, care reprezintă verigile cele mai slabe ale sistemului capitalist. În acest sens, Lenin se arată adeptul principiului autodeterminării popoarelor şi consideră mişcările naţionale un pas necesar spre obiectivul răsturnării orânduirii capitaliste. Cele două puncte de vedere şi-au pus amprenta asupra poziţiilor mişcării comuniste internaţionale în perioada interbelică. Pe măsură ce evoluţia istorică din anii 20 a infirmat previziunile succesului revoluţiei socialiste pe plan european, în mişcarea comunistă au dobândit prevalenţă tezele leniniste, dezvoltate apoi de Stalin. În lucrările Principiile leninismului şi Pe calea lui Octombrie, din 1924 şi 1925, Stalin aduce în prim-plan principiul dreptului popoarelor la autodeterminare prin separare de statele imperialiste, ca o fază obligatorie premergătoare unificării lor voluntare. Până atunci prioritate avea construcţia socialismului într-o singură ţară. Pe acest fond, proiectele de unificare europeană, precum cel al lui Briand erau considerate încercări de izolare a URSS, de sufocare a mişcării comuniste. Condamnarea tot mai puternică de către Comintern a social-democraţilor europeni, consideraţi trădători, îşi găseşte una din explicaţii tocmai în sprijinul acordat de această forţă politică proiectelor de unificare europeană. Singurul susţinător al ideii Europei unite rămâne Troţki, care în 1929 considera proiectul Briand singurul capabil să unifice Europa împotriva concurenţei americane. Victoria nazismului şi orientarea declarat antibolşevică a Germaniei produce schimbări în strategia URSS. Pericolul venea, în aceste noi condiţii de la „dreapta”, iar URSS a început să întreţină legături cu toate statele şi mişcările care luptau împotriva nazismului şi a Germaniei. Izbucnirea războiului cu Germania şi alianţa cu SUA şi Marea Britanie nu au modificat perspectiva sovietică asupra unificării europene şi a imaginii pe care cele două state capitaliste o aveau. Pe măsura succeselor militare obţinute de sovietici, respingerea oricărui proiect postbelic de organizare federală a continentului devine dogmă. Obiectivul esenţial rămâne păstrarea câştigurilor teritoriale şi extinderea influenţei sovietice în Europa, orice tendinţă de unificare a ţărilor de pe continent părând o contrapondere la aceste tendinţe hegemonice. URSS va urmări, deci, atomizarea Europei în state naţionale mici şi slabe, zădărnicind

proiectele de federalizare susţinute de guvernele în exil ale Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei şi Iugoslaviei.

7. Germenii unei Europe politice. Al doilea război mondial şi primii ani postbelici Obiectivele programatice ale Rezistenţei au avut trei direcţii principale: înlăturarea ocupaţiei fasciste, restabilirea sistemului democratic de organizare a societăţii şi reorganizarea continentală, astfel încât să se elimine posibilitatea unui nou război. În privinţa destinului postbelic al Europei, opiniile se înscriu pe o scară largă, de la restabilirea sistemului statelor naţionale independente şi suverane – susţinută de comunişti, o parte de socialişti şi gaullişti – la dezvoltarea, în spiritul formulei confederative a relaţiilor de colaborare economică, socială şi culturală în cadrul unei societăţi a naţiunilor independente, până la ideea unificării federale a continentului şi transformarea ei într-o forţă comparabilă cu cele două superputeri: SUA şi URSS. Adepţii federalismului din cadrul Rezistenţei îşi fundamentau pledoaria pe experinţa perioadei interbelice, în care criza generată de contradicţia între expansiunea mondială a economiei şi limitele politicilor naţionale nu a putut fi rezolvată de sistemul statelor suverane, ceea ce a deschis calea instaurării regimurilor totalitare. Soluţia propusă de ei era limitarea atribuţiilor statului, descentralizarea, sprijinirea autonomiei locale, iar în domeniu relaţiilor internaţionale, unirea voluntară a popoarelor continentului într-o federaţie democratică. Iniţiativa, în acest sens, a aparţinut Italiei, unde Rezistenţa antifascistă a avut o activitate de câteva decenii. Dacă rezistenţa comunistă italiană a rămas prizoniera indicaţiilor cominterniste şi sovietice, în sensul restabilirii şi menţinerii statelor naţionale suverane, în cadrul rezistenţei necomuniste, s-au conturat trei grupuri: socialist, liberal şi catolic. Pentru socialişti, federalizarea era precedată de un proces gradual de maturizare a statelor naţionale democratice. Acest grup era strâns în jurul revistei „Critica sociale”, lider fiind Filippo Turati. Grupul socialist-liberal coagulat în organizaţia Giustizia e Liberta l-a avut ca iniţiator pe Carlo Roselli, asistent la Universitatea din Milano; pentru el fascismul era o boală europeană care urma a fi eradicată prin coalizarea tuturor forţelor democrate, dincolo de statele naţionale. Sistemul statelor naţionale putea fi învinuit, în viziunea lui, nu de scleroză, ci de neîndeplinirea menirii sale, obiectivul preconizat fiind regenerarea lui în spirit democratic pentru a crea un cadru de colaborare. Nu în cele din urmă, Ilvio Trentin, fost

profesor la Universtitatea din Padova, organizator, în iulie 1942, la Toulouse, al gruplui de rezistenţă Liberer et federer, susţinea că statele naţionale nu pot constitui Europa unită, pentru că aceasta ar însemna pentru ele autodistrugerea bazei proprii puteri. Instrumentele economice de tipul politicii vamale, subvenţiilor, comenzilor publice, cheltuielilor militare trebuiau sustrase autorităţii statului naţional. Componenta catolică a rezistenţei punea accentul pe refacerea unităţii spirituale şi morale a Europei, ca o precondiţie a recâştigării primatului acesteia în cadrul civilizaţiei universale. Catolicii revin la ideile mazziniene ale frăţiei spontane între naţiunile libere şi democratice, văzând în colaborarea strânsă dintre acestea calea ieşirii din criză. Căile de soluţionare preconizate erau unitatea europeană, dezarmarea treptată, unirea vamală şi financiară a ţărilor continentului, înlăturarea regimurilor dictatoriale. Analiza realizată în acest sens, de unul din reprezentanţii acestui curent, Mario Pistocchi eşua în faţa soluţiilor concrete, rămânând la ideea menţinerii şi întăririi Ligii Naţiunilor şi menţinerea atribuţiilor statelor naţionale. Momentul trasformării programului federalist italian dintr-o dezbatere abstractă asupra unor principii şi proiecte teoretice în acţiune concretă este marcat de elaborarea Manifestului de la Ventotene, conceput de Alterio Spinelli şi Ernesto Rossi. Manifestul este format din trei capitole: Criza civilizaţiei moderne, Sarcinile postbelice. Unitatea europeană, Sarcinile postbelice. Reforma societăţii. El propunea o nouă formă de organizare a continentului prin care să se elimine războiul şi să se asigure pacea şi dezvoltarea. Cauza esenţială a războaielor era sistemul internaţional al statelor naţionale cu suveranitate absolută, nesupuse niciunei instanţe în afara intereselor proprii. Conflictele provocate de concurenţa şi confruntarea acestor interese nu îşi găsesc nici o rezolvare, în afara mijloacelor de forţă, în lipsa unei structuri supra statale care să impună părţilor soluţii. Soluţia gândită era federalizarea Europei, iar pentru a înlătura toate ameninţările trebuia semnat un nou contract social, nu între cetăţeni, după modelul lui Rousseau, ci între statele europene, pentru a accepta o autoritate mai mare. În plan intern, descentralizarea trebuia să fie elementul esenţial al reformei statului, care trebuia însoţit de reforme economice, sociale şi politice. Pentru a pune în aplicare aceste principii, manifestul presupunea crearea unor structuri politice capabile să mobilizeze o amplă mişcare care să înlăture regimurile totalitare. Un prim pas în această direcţie a fost înfiinţarea în 1943 a Partidului Acţiunii, din al cărui program nu lipseau idei precum condamnarea oricărei forme de naţionalism şi rasism, abolirea suveranităţii statelor naţionale, crearea federaţiei euroepene, reducerea barierelor vamale, cetăţenie internaţională.

Unii lideri ai mişcării federaliste considerând prea moderate aceste obiective, prea prudentă ideea unei simple activităţi educative a opiniei publice în spirit european, cu aşteptarea pasivă a unor oportunităţi politice favorabile, iniţiază crearea în august 1943, la Milano, a Mişcării Italiene pentru Federaţia Europeană avându-i în frunte pe Rossi şi Spinelli. Între obiective se număra constituirea unor grupuri pentru promovarea ideilor federaliste în cadrul partidelor politice, sindicatelor, pentru a instaura o stare de spirit favorabilă exercitării unor influenţe asupra factorilor de decizie. Se mai avea în vedere şi crearea unei organizaţii federaliste internaţionale. Astfel, încă din septembrie 1943 lideri ai mişcării aflaţi în Elveţia stabilesc contacte cu grupuri de rezistenţă antifascistă din alte ţări europene, reuşind, în primăvara lui 1944, oragnizarea unei prime Conferinţe Federaliste Internaţionale la Geneva. În cadrul mişcării de rezistenţă franceză se conturează trei orientări: comuniştii, care urmează linia trasată de la Moscova, sprijinind ideea reconstituirii statelor naţionale, cu suveranitate deplină; rezistenţa gaullistă şi organizarea federativă a continentului. Rezistenţa gaullistă urma îndeaproape poziţie exprimată de generalul de Gaulle în iunie 1942, care rămânea la poziţia clasică a echilibrului de forţe între statele naţionale suverane, cu hegemonia Franţei asupra unei viitoare Germanii dezmembrate. În aceeaşi tendinţă se înscrie Grupul de rezistenţă parizian Defense de la France, care în septembrie 1943 se pronunţa pentru asigurarea suveranităţii absolute, dominaţia forţei fiind stăvilită într-un sistem confederativ, bazat pe federaţii regionale de state suverane; Grupul propunea şi accepta doar ideea integrării economice. Majoritatea organizaţiilor din Franţa au sprijinit, însă, ideea reorganizării continentului pe baze federative. Din decembrie 1941 s-a înfiinţat la Lyon grupul „Combat”, condus de Henry Frenay, care milita pentru constituirea Statelor Unite ale Europei. El propunea, în noiembrie 1942, organizarea unui for comun al tuturor guvernelor europene în exil. În decembrie 1943, el a unificat mişcările de rezistemţă din sudul Franţei, iar în martie 1944, a iniţiat un Congres al Rezistenţei la Alger, în care propunea federarea statelor şi renunţarea la drepturile lor suverane, cu o forţă armată proprie. În iulie 1942, la Toulouse a luat fiinţă grupul „Liberer et Federer”, cu un organ de presă, editat de Silvio Trentin. El propunea unirea popoarelor europene într-o formă federativă, pentru a exclude posibilitatea unui nou război şi eliberarea popoarelor de sub autoritatea statului centralizat, ce ducea la dictatură. Rezistenţa socialistă s-a grupat în jurul fostului premier Leon Blum şi şi-a exprimat punctul de vedere în februarie 1942, în manifestul intitulat „La scară umană”. El aducea în discuţie dimensiunea internaţională a dezvoltării economice, ceea ce impunea integrarea

economiilor naţionale într-un sistem mondial. Pentru ca acest război să fie ultimul, susţinea Blum, trebuia constituită o comunitate internaţională cu caracter supra statal. Acest superstat nu trebuia, însă, să mai fie administrat de reprezentanţi supuşi instrucţiunilor statelor membre independente, după modelul Ligii naţiunilor. În noiembrie 1942, acest manifest a fost adoptat ca program comun al grupurilor socialiste ale Rezistenţei. Se preconiza constituirea unei organizaţii internaţionale, cu venituri şi buget propriu, care să deţină atribuţii precise în distribuţia materiilor prime, în politica monetară, în reglementarea raporturilor sociale, a emigraţiei. În 1943, proiectul a fost extins, avansându-se ideea unei federaţii globale a Statelor Unite Mondiale, formate din confederaţii continentale. În februarie 1944 şi-a început activitatea un comitet de studiu, care şi-a concentrat atenţia asupra păstrării identităţii şi rolului Europei, în noile condiţii ale hegemoniei celor două superputeri. Soluţia era transformarea Europei într-un continent paşnic, dezvoltat economic şi bazat pe unuinea federală. Un program comun al Rezistenţei franceze, din august 1944, însumează aceste deziderate, afirmând ideea unei federaţii democratice europene, care să asigure pacea, bunăstarea şi progresul economic. Statul federal european trebuia să dispună de forţe armate, să reglementeze în relaţiile externe, să împiedice instalarea regimurilor totalitare. Rezistenţa germană a lansat, la rândul ei, dezbateri pe tema viitorului federal al Europei. Una dintre cele mai importante grupări de opoziţie s-a format în jurul lui Carl Goerdeler. Alt nucleu al rezistenţei îl reprezinta „Cercul de la Kreislau”, în frunte cu Helmuth James von Moltke şi grupând aristocraţi, diplomaţi, funcţionari publici, clerici, sindicalişti etc. În aprilie 1941, Cercul a formulat un memoriu intitulat „Puncte de plecare – Obiective – Probleme”, în care pleda pentru o federaţie europeană, pentru restabilirea unui regim intern bazat pe libertate şi valori religioase în cadrul unor comunităţi mici, iar în plan extern viza o soluiţie supra naţională. El propunea descentralizarea internă la nivelul unor unităţi administrative locale de mărime controlabilă din partea cetăţenilor, iar la scara continentului instituirea unei federaţii politice a comunităţilor culturale europene, prin crearea statului suveran european. În cadrul aceluiaşi cerc, au mai fost elaborate şi alte documente, între care un memoriu, în 1942, semnat de Adam von Trott şi o Declaraţe de principii, în 1943. Ele proclamau instaurarea autoguvernării descentralizate în Germania, a structurilor federaliste în Europa, în condiţiile restabilirii dreptului popoarelor la autodeterminare. Declaraţia de principii era concepută ca o primă directiv pentru cei care vor prelua conducerea Germaniei după căderea lui Hitler. Se prevedea crearea unei Curţi Supreme de Justiţie, adoptarea unei Carte Sociale europene şi a cetăţeniei unice. În cadrul federaţiei se prevedea înlăturarea

preponderenţei marilor puteri. Organul principal urma a fi reprezentat de un cabinet din 5 membri, un preşedinte şi câte un ministru responsabil pentru problemele politicii externe, apărării, internelor şi economiei. În acelaşi timp, constituţiile din statele respective trebuiau păstrate, în măsura în care ele corespundeau cerinţelor principiilor federaliste. Majoritatea exilaţilor, reprezentanţi ai mişcării socialiste, social-democrate sau ai partidelor democratice de centru se pronunţau pentru crearea unui nou sistem de securitate global, bazat pe o nouă organizaţie capabilă să-şi impună deciziile prin limitarea suveranităţii. În cadrul Rezistenţei belgiane, Partidul Socialist, în frunte cu Paul Henri Spaak propunea o uniune federală mondială a popoarelor libere. Favorabilă proiectului federal era şi organizaţia Valonia Liberă. Exilul belgian, concentrat în Anglia, ce număra 15-20000 de persoane, încluzând un guvern în exil, a constituit, la Londra şi la New York, în 1941 o comisie pentru studiul problemelor postbelice. Comisia pleda pentru un proces de integrare regională şi interregională progresivă până la nivel mondial, cu limitarea suveranităţii naţionale. Un proiect comun al socialiştilor din Belgia, Olanda şi Luxemburg considera în 1942 aceste ţări ca nucleul unităţii viitoare a Europei Occidentale. În Olanda, partidele politice s-au organizat într-o convenţie politică, ce s-a pronunţat pentru o ordine internaţională cu limitarea suveranităţii statelor, cooperare între naţiuni şi asocierea popoarelor pe plan global. Exilul antifascist olandez din Marea Britanie, SUA, Africa de sud număra circa 30000 de persoane, având ca orientări politice principale socialdemocraţia şi creştin-democraţia. Săptămânalul „Vry Nederland”, ce apărea la Londra avea, spre exemplu, 50.000 de abonaţi şi milita pentru abandonarea politicii de neutralitate din perioada interbelică şi pentru un sistem european de securitate colectivă. Nu accepta soluţiile federaliste şi punea accentul pe organizarea regională a statelor mici, din Benelux şi Scandinavia, care să contracareze hegemonia marilor puteri. Confruntări de idei caracterizează şi exilul antifascist est-european de la Londra şi New York. În comitetele austriecilor şi maghiarilor de exemplu, se observă o linie de ruptură între orietările socialiste, agrariene, creştin democrate, favorabile ideilor federaliste şi grupurile de dreapta şi de extremă stânga, aflate pe poziţii naţionaliste. Una dintre tentativele de coagulare instituţionalizată este „Clubul Danubian” de la Londra, condus de Mihaly Karoly, care a elaborat un proiect de constituţie pentru ţările dunărene. Au existat şi contacte şi tratative între guvernele est-europene în exil, cu rezultate concrete. În noiembrie 1940, o declaraţie comună a guvernelor polonez şi cehoslovac în exil se pronunţau pentru strângerea colaborării în plan politic şi economic. În martie 1941 s-au înfiinţat comisii mixte polonocehoslovace, iar la New York s-a constituit un comitet de planificare central est-european, cu

un Comitet executiv format din reprezentanţii guvernelor cehoslovac, polonez, iugoslav şi grec în exil, cu un organ de presă „New Europe and World reconstruction”. În ianuarie 1942 s-a ajuns la încheierea unor acorduri polono-cehoslovac şi greco-iugoslav, privind o confederaţie postbelică întemeiată pe

politică externă, apărare, economie, finanţe şi

comunicaţii comune, deschise aderării ulterioare şi a altor state. În orizontul acţiunilor concrete, în 1943, militanţii mişcărilor de rezistenţă din Danemarca, Franta, Italia, Norvegia, Tarile de Jos, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, ca si reprezentantii unui grup german de anti-nazisti s-au întâlnit în secret la Geneva, pe parcursul a cinci şedinţe (31 martie, 29 aprilie, 20 mai, 6, 7 iulie). Proiectul de declaratie elaborat în urma acestor întâlniri este un text ce surprinde prin clarviziunea sa. Unele dintre aceste idei le vom găsi explicate şi comentate in volumul intitulat Europa de mâine, pe care militanţii l-au editat dupa eliberarea continentului. Autorii sustin că federarea Europei nu va fi doar garantia pacii mondiale, ci şi unicul mijloc de integrare a poporului german în comunitatea de naţiuni libere, de a rezolva problemele minorităţilor, de a restaura democraţia, de a realiza o rapidă reconstrucţie economică, de a utiliza raţional bogăţiile naturale şi de a controla punctele cheie de pe continent. Autorii consideră ca organismele de conducere ale unei astfel de federaţii ar trebui să fie: guvernul european responsabil în faţa popoarelor şi dotat cu putere de jurisdicţie directă în limitele atribuţiilor sale; armata comună, excluzând orice armată naţională; tribunalul suprem care să interpreteze constituţia federală şi să rezolve diferendele între state. În general, în cadrul proiectelor formulate se evidenţiază trei orientări principale: cea universalistă, care pune accentul pe un sistem mondial de securitate, cea continentală, ce susţine o structură federalistă europeană şi cea regională, care imagina Europa ca o entitate compusă din federaţii democratice regionale. Toate aceste proiecte pornesc de la critica naţionalismului şi a centralizării statale, aşa cum erau ele gândite şi cum funcţionau în perioada interbelică. Soluţia era limitarea suveranităţii naţionale, formarea unui guvern federal supranaţional, ales prin vot direct, cu atribuţii în domeniul politicii externe, securităţii, economiei. Statele trebuiau să treacă şi printr-un proces de reformare internă, care presupunea descentralizarea progresivă, creşterea rolului regiunilor, comunităţilor locale, formarea pieţei comune. Proiectele de uniune europeană, de federalizare a continentului sub diferite forme au prins contur după finalul celui de-al doilea război mondial, mai ales datorită intervenţiei Statelor Unite, care, prin planul Marshall, au fost catalizatorii procesului de unificare a statelor din Occident. La 5 iunie 1947, generalul Marshall, secretar de stat al SUA a oferit

Europei întregi un ajutor fără precedent, cu condiţia ca statele europene să preia iniţiativa de a elabora un program comun de redresare. La 15 iulie, 16 state europene: Franţa, Anglia, Belgia, Luxemburg, Italia, Ţările de Jos, Austria, Elveţia, Grecia, Turcia, Portugalia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Irlanda şi Islanda au decis să creeze un Comitet de cooperare economică, pentru ca la 16 aprilie 1948, împreună cu Germania de Vest, să fondeze Organizaţia europeană a cooperării economice, destinată să repartizeze banii americani. Iniţiativa americană nu a făcut altceva decât să grăbească procesul de constituire a unor structuri comune la nivel continental, în condiţiile în care anii 1946-1948 au reprezentat perioade de intense dezbateri şi acţiuni în perspectiva creării unui spaţiu unic european. Astfel, în august 1946, s-a constituit un grup federalist la Hertenstein, la 6 noiembrie a avut loc o reuniune la Bâle, în cadrul căreia s-a discutat eventualitatea constituirii unei federaţii europene, pentru ca la sfârşitul aceluiaşi an să se creeze, la Paris, Uniunea europeană a federaliştilor (UEF). În perioada 27-31 august 1947, s-au desfăşurat, la Montreux, lucrările primului congres al UEF. De la constituire, UEF a avut un program complet atât în privinţa constituirii Europei, cât şi a reorganizării necesare a statelor membre. Uniunea a lansat ideea Statelor generale ale Europei, care trebuiau realizate în cadrul unui congres desfăşurat la Haga. În paralel, la începutul lui 1947, din iniţiativa mai multor personalităţi socialiste, s-a format la Londra un Comitet internaţional de studii şi de acţiune pentru Statele Unite socialiste ale Europei. Noul grup şi-a ţinut şedinţa constitutivă la Montrouge, în iunie 1947, pentru ca, cel de-al doilea congres să se desfăşoare la Puteaux, un an mai târziu. In noiembrie 1948, comitetul şi-a schimbat numele, structura şi, în parte, obiectivele, pentru a se transforma în Mişcarea socialistă pentru statele unite ale Europei, cunoscută ulterior sub numele de Stânga europeană. La Londra, din iniţiativa lui Churchill, s-a creat Mişcarea pentru Europa Unită, care a obţinut susţinerea multor personalităţi britanice din toate partidele. Pentru a asigura publicitate mişcării, fostul prim ministru rostea, la 17 mai 1947, un discurs impresionant la Albert Hall, în capitala regatului. Tot în 1947 a fost fondată Liga europeană a cooperării economice, care avea un Comitet format din personalităţi ale lumii afacerilor şi ale vieţii economice. Coudenhove-Kalergy a reluat, în 1947, vechiul său proiect de a promova ideea Europei unite prin intermediul diferitelor parlamente naţionale. Pentru acest scop, el a organizat Uniunea parlamentară europeană, ale cărei prime şedinţe s-au desfăşurat în septembrie 1947.

În decembrie 1947 s-a constituit un Comitet internaţional de coordonare a mişcărilor pentru unitatea europeană, la iniţiativa UEF, la care au participat toate organizaţiile federaliste, cu excepţia Uniunii parlamentare. Comitetul de coordonare a decis să organizeze o serie de congrese pentru a susţine proiectul unei Europei unite. Prima şi cea mai importantă întâlnire a avut loc la Haga, în intervalul 7-10 mai 1948, ocazie cu care au participat opt sute de personalităţi de toate orientările şi din toate ţările. Printre delegaţi s-a numărat şi reprezentantul personal al Papei Pius al XII-lea. În cadrul congresului s-au format trei comisii: de politică, economie şi cultură. Ele au elaborat o serie de recomandări care se pronunţau pentru: - reunirea urgentă a unei Adunări europene deliberative, compusă din reprezentanţi desemnaţi de parlamentarii statelor membre - redactarea unei Carte a drepturilor omului - înfiinţarea unei Curţi de Justiţie - crearea unei Uniuni economice a Europei - crearea unui Centru european al culturii. După acest prim contact între reprezentanţii statelor interesate de proiectele unei Europe comune au apărut două tendinţe care au separat guvernele europene. Pe de o parte, unioniştii rămâneau cu hotărâre în opoziţie faţă de tot ce putea limita suveranitatea statelor lor şi doreau să se acţioneze în etape, pe de altă parte, federaliştii, erau partizanii unei federaţii active, dotată cu puteri proprii, pe care să o realizeze în cel mai scurt timp posibil. Pentru o acţiune mai eficientă, organizaţiile care făceau parte din Comitetul de coordonare au decis, la mijlocul lui octombrie 1948, să se transforme într-o veritabilă mişcare, fără ca vreuna dintre ele să îşi piardă libertatea de acţiune. Această formulă federalistă era cea mai eficace şi cea mai suplă. Mişcarea europeană astfel constituită, a fost pusă sub preşedenţia lui Churchill, Leon Blum, P-H Spaak şi de Gasperi. Ea trebuia să fie formată din Consilii naţionale şi condusă de un Consiliu internaţional. De la crearea sa, Mişcarea şi-a fixat ca obiectiv realizarea recomandărilor formulate la Haga. In acest scop, Consiliul internaţional s-a reunit la Bruxelles şi a decis aplicarea recomandărilor făcute în mai 1948, pentru ca în aprilie, la Westminster, să se desfăşoare o conferinţă economică ce avea ca obiectiv concilierea tezelor socialiste şi liberale. Această conferinţă a definit în linii mari programul economic al viitoarei Europe Unite şi a recomandat constituirea unui Consiliu economic şi social, compus din reprezentanţi ai diverselor ramuri de activitate. In decembrie 1949, Mişcarea a reunit, la Lausanne, o Conferinţă europeană a culturii, a carei misiune era de a

studia recomandările Comisiei culturale de la Haga şi de a constitui un Centru european al culturii. In primele luni ale anului 1948, miniştrii de externe ai Italiei, Belgiei şi Franţei au declarat deschis că sprijină ideia de uniune europeană şi au decis crearea unui Comitet permanent pentru studierea şi dezvoltarea Federaţiei europene. Negocierile nu au putut, însă, remedia diferenţele dintre viziunea britanică, ce propunea constituirea unui organism guvernamental central şi viziunea continentală, care dorea să acorde un rol consultativ Adunări desemnate de parlamentele naţionale. În cele din urmă s-a decis crearea Consiliului Europei, compus dintr-un Comitet de miniştri şi o Adunare consultativă. In martie 1949, conferinţa de la Londra, ce a reunit ambasadorii celor cinci state semnatare ale pactului de la Bruxelles, alături de cei ai Irlandei, Danemarcei, Italiei, Norvegiei şi Suediei a dat mandate guvernelor ţărilor reprezentate la reuniune să stabilească organizarea definitivă a Consiliului Europei. În aceste condiţii, la 5 mai 1949 a fost semnat, la Londra, tratatul Consiliului Europei. Sediul noului organism a fost stabilit la Strasbourg, iar prima sesiune s-a desfăşurat între 8 august-8 septembrie 1949. Paralizat prin formula sa organizatorică, prin modul sau de recrutare, prin raporturile inegale cu Consiliului de ministri, prin exigenţa dificilă a unei majorităţi de două treimi în luarea unei decizii, Consiliul Europei nu a jucat decât rolul de coordonator între autorităţile specializate şi statele europene. De cand a fost creat, Consiliul a fost proiectat ca o etapă a construcţiei europene şi în aceste condiţii corectarea imperfecţiunilor de sistem nu a fost o prioritate pentru membrii săi. În seria preocupărilor pentru organizarea unui viitor comun în spaţiul european se înscrie şi congresul din septembrie 1951 desfăşurat la Hamburg. El se pronunţa în favoarea integrării Germaniei în comunitatea europeană şi declara că neutralizarea statului german nu constituie un element favorabil stabilirii păcii. Tot în 1951 Mişcarea europeană a creat Campania europeană a tinereţii, care, în cooperare cu alte mişcări similare, îşi propunea să conecteze tinerii la problemele europene pentru a-i face cetăţeni responsabili ai lumii de mâine.

8. Comunitatea europeană/UE/Instituțiile UE

Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au creat în anul 1950, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), apoi, în anul 1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE). Franța și Germania sunt considerate motorul principal al construcției europene. Belgia, Olanda și Luxemburg au adus experiența unei strânse colaborări economice (Benelux). Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au aderat la Comunitatea Europeană în anul 1973. Din diverse motive, ele au manifestat adesea o anumită reținere cu privire la o integrare europeană prea rapidă. Aderarea lor a fost posibilă datorită ameliorării poziției Franței, care se opusese atât în 1963, cât și în 1967 intrării lor. Ea a marcat ascendentul dobândit de Comunitatea Europeană, organizație supranațională, asupra Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) organizație rivală care urmărea să structureze Europa în zone de liber schimb, fără renunțarea la suveranitatea națională. AELS a fost creată în anul 1959, la inițiativa Marii Britanii, Irlanda și Danemarca fiind, de asemenea, membre. Cu toate acestea, Marea Britanie și Danemarca nu au renunțat definitiv la concepția lor “minimalistă” asupra Uniunii Europene. În anii 80’, Comunitatea Economică Europeană s-a deschis spre sud, astfel încât, Grecia (în 1981) Portugalia și Spania (în 1986) au devenit, la rândul lor, membre ale CEE. Prin aderarea celor trei state, trebuia, pe de o parte, să se încurajeze întoarcerea la democrație a țărilor care au fost multe decenii dictaturi, iar pe de altă parte să se ilustreze solidarizarea Comunității Economice Europene cu sudul Europei, zonă geografică inferioară Occidentului sub aspectul dezvoltării economice. Ca urmare a acestor trei aderări, politicile denumite „structurale”, care vizau reechilibrarea resurselor și a potențialului economic între regiunile sărace și cele bogate, au cunoscut cea mai mare dezvoltare. Atrase de perspectiva unei piețe interne unificate și convinse de necesitatea de a adera cât mai curând posibil la o Europă care evolua spre o altă dimensiune politică, Austria, Finlanda și Suedia s-au alăturat Uniunii Europene, în anul 1995. Aceste trei state au păstrat o vreme distanța față de construcția Comunității Europene, din motive esențialmente politice: Suedia practica o politică de nealiniere, Finlanda era preocupată să mențină relații echilibrate între Est (fosta Uniune Sovietică, cu precădere) și Occident, iar Austria era (și rămâne) neutră, intrarea sa în Uniunea Europeană fiind făcută sub rezerva expresă a menținerii propriei sale neutralități. La începutul anului 1990, convulsiile politice din Europa de Est le-au permis acestor trei țări apropierea, apoi aderarea. Toate fuseseră membre ale Spațiului Economic European (SEE), acest aspect presupunând că ele reluau elementele fundamentale ale acquis-ului comunitar în materie de piață unică, ceea ce a făcut ca integrarea în structurile Uniunii Europene să nu creeze dificultăți majore sub aspect economico-social. Consecință a prăbușirii blocului sovietic și a căderii zidului Berlinului în anul 1989, aderarea la Uniunea Europeană a zece noi țări, în anul 2004 este firească și legitimă. Ea a corespuns atât unei aspirații profunde a țărilor candidate, cât și interesului Uniunii Europene, miza fiind foarte mare: pacea și stabilitatea pe întreg continentul european. Polonia și Ungaria au fost primele țări din fostul bloc politic comunist asociate cu Uniunea Europeană, încă din anul 1994, în vederea pregătirii aderării lor. Polonia a fost statul-cheie al extinderii, datorită importanței sale demografice și economice, precum și a rolului politic pe care această țară avea intenția să-l joace în cadrul Uniunii Europene. Vreme de un deceniu, Ungaria a reușit să inițieze ample reforme structurale care i-au permis să fie una

dintre țările cele mai capabile de a îndeplini condițiile de intrare în Uniunea Europeană. Aceeași situație s-a înregistrat și în cazul Cehiei, care dela „revoluția de catifea” din anul 1989, avea un regim politic stabil și care a considerat că opțiunea aderării la structurile Uniunii Europene era esențială pentru stimularea economiei naționale. Slovacia nu putea rămâne izolată de acest proces, fie și dacă avem în vedere poziția sa geografică, în centrul Europei. Slovenia a fost prima țară din fosta Iugoslavie care a părăsit federația cu capitala la Belgrad, devenind independentă, un avantaj (din perspectiva opțiunii pentru Uniunea Europeană) reprezentându-l faptul că Slovenia avea cele mai ridicate standarde economice dintre fostele republici iugoslave. Aparținând spațiului geopolitic și istoric al Mării Baltice- Lituania, Estonia și Letonia alcătuiesc (în ciuda trăsăturilor care le diferențiază)- un ansamblu. Ele s-au arătat favorabile unei aderări rapide , iar integrarea lor nu creează dificultăți. Aderarea Ciprului și a Maltei- două insule mediteraneene prospere, reechilibrează spre sud centrul de greutate al Europei extinse. Respinse cu ocazia extinderii din anul 2004, Bulgaria și România au aderat la structurile Uniunii Europene în anul 2007, impunându-și numeroase reforme, pentru a fi în conformitate cu legislația europeană. Va trebui însă, ca aceste două țări să-și continue eforturile pentru a-și finaliza integrarea. La 1 iulie 2013, Croația a devenit cel mai nou membru al Uniunii Europene, această fostă republică iugoslavă având standarde economice care îi asigurau o certă eligibilitate, chestiunile controversate de natură politică (efecte ale războiului din spațiul exiugoslav), fiind cele care i-au întârziat, o vreme, procesul de aderare. Pe parcursul construcției europene, statele membre au semnat aproape 20 de tratate, primul în anul 1951 (Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului), iar cel mai recent în 2007 (Tratatul dela Lisabona). Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) (Tratatul dela Paris) a fost semnat la 18 aprilie 1951 între Belgia, Franț a, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. El a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene. Tratatul a expirat la 23 iulie 2002, după 50 de ani dela intrarea sa în vigoare, funcțiile sale fiind preluate de Uniunea Europeană. Acest tratat avea ca obiectiv crearea unor piețe comune în două sectoare esențiale în acea vreme pentru dezvoltarea economică- industriile carboniferă și siderurgică- cu scopul de a integra Germania în Europa postbelică. Crearea acestor piețe și administrarea lor comună la nivel european constituiau, totodată, o garanție că Germania nu se va mai putea reînarma. La originea acestui proiect a stat un plan elaborate de Jean Monnet, pe atunci comisar francez al Planului de modernizare a acestei țări , la solicitarea ministrului de Externe al Franței, Robert Schuman. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) (Tratatul Euratom) a fost semnat la 25 martie 1957, de Franța, R.F.Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Substanța lui a rămas neschimbată dela ratificarea sa. Prin conținutul tratatului se urmărea cristalizarea unui cadru legal pentru activitățile din domeniul nuclear, în sensul folosirii în mod pașnic a energiei nucleare, împiedicarea proliferării armelor nucleare, coordonarea programelor de cercetare a statelor membre în domeniul folosirii nucleare, precum și facilitarea și securitatea furnizării și folosirii combustibililor nucleari. Tratatul a intrat în vigoare dela 1 ianuarie 1958. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul dela Roma) a consfințit apariția Comunității Economice Europene (CEE) și a fost semnat de Franța, R.F.Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, la 25 martie 1957 Tratatul a stabilit drept obiective principale ale noii organizații crearea unei piețe comune și armonizarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, care să conducă la dezvoltarea economică a ansamblului Comunității. Piața comună are câteva caracteristici definitorii: o uniune vamală între țările membre, introducerea “celor patru libertăți” pe întregul teritoriu comunitar (libera

circulație a bunurilor, lucrătorilor, serviciilor , capitalului) și crearea mai multor politici comune (politica agricolă, politica economică și comercială, politica în domeniul transporturilor). Tratatul a intrat în vigoare dela 1 ianuarie 1958. Evoluția ulterioară a fenomenului integrării europene a făcut ca obiectivele inițiale să fie mult depășite, astfel încât, astăzi, componenta economică a Uniunii Europene reprezintă doar o parte din amplul său edificiu comunitar. Tratatul dela Bruxelles (sau Tratatul de fuziune), semnat la 8 aprilie 1965 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. El a avut drept obiectiv înființarea unor instituții unice pentru cele trei Comunități Europene: Consiliul de Miniștri (organ de decizie) și Comisia Europeană (Organ Executiv). Actul Unic European (AUE) a intrat în vigoare în anul 1987, completând și modificând Tratatul dela Roma. A extins competențele Comunității privind mai multe domenii (cercetare și tehnologie, mediu) și a eficientizat procedurile decizionale, conferind Parlamentului European mai multă putere (drept de aviz conform în privința acordurilor de asociere și a aderărilor, a procedurilor de cooperare). Introducerea modului de luare a deciziilor prin majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare a reprezentat o premisă fundamentală pentru desăvărșirea pieței interne. Actul Unic European a fost prima mare reformă adusă tratatelor de constituire. A relansat construcția europeană, atât din punct de vedere economic (desăvârșirea pieței interne, punerea în practică a unei politici de cercetare și tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European), cât și instituțional (extinderea votului majorității calificate, lărgirea rolului Parlamentului European, dezvoltarea unui spațiu social). S-a formalizat Consiliul European, care făcea acum parte din structura Tratatelor constitutive, fără a avea însă statut de instituție propriu-zisă, dar devenea simultan „reuniune a șefilor de stat și de guvern”, precum și “Conferință Interguvernamentală”. S-au realizat noi transferuri de competențe , dela state către Comunitatea Europeană. A crescut influența Parlamentului European asupra Consiliului, prin introducerea sistemului de cooperare (“mecanismul celei de-a doua lecturi”). Prin majoritate absolută, Parlamentul European putea respinge o decizie a Consiliului Uniunii Europene, obligându-l pe acesta din urmă să voteze apelând la procedura unanimității. Parlamentul European primea dreptul de a autoriza încheierea (“aviz favorabil”) Acordurilor de Asociere și a Tratatelor de Aderare. S-a înființat Curtea de Primă instanță, complementară Curții de Justiție, ale cărei competențe se refereau atât la persoane juridice, cât și fizice. Axul central al Actului Unic European rămânea însă formarea unei adevărate Piețe unice interne, plecând dela constatarea că nu era suficientă eliminarea obstacolelor vamale, fiind necesară și eliminarea tuturor piedicilor fizice, tehnice sau fiscale (barierele nevamale). S-a fixat data de 31 decembrie 1992, pentru ca această Piață internă și unică să devină funcțională. Se avea în vedere o strânsă cooperare a statelor, în scopul realizării unei Uniuni Economice și Monetare, întărirea competențelor comunitare în materie de politică socială, coordonarea Fondurilor Structurale cu Banca Europeană de Investiții și alte instrumente financiare. Tratatul a introdus drept competențe comunitare , noi obiective și politici care până atunci nu aveau o bază juridică precisă în Tratele constitutive. S-a inclus conceptul de cooperare politică europeană în materie de politică externă. Era recunoscută obligativitatea cooperării în formularea și aplicarea unei singure politici externe, în sectoare de interes comun. În practică, însă, angajamentul politic se dilua din cauza obligativității unanimității în situațiile de convergență a deciziilor sau de realizare a acordurilor comune. Se introducea obligativitatea informării regulate a Parlamentului European asupra cooperării politice europene, precum și necesitatea unei cooperări mai strânse și mai eficiente în materie de securitate europeană. Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992, în localitatea olandeză Maastricht și a reprezentat cea mai profundă

schimbare a tratatelor dela înființarea Comunității Europene. Practic, tratatul dela Maastricht este cel care a pus bazele Uniunii Europene. El a intrat efectiv în vigoare la 1 noiembrie 1993, echivalând cu o nouă treaptă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei. Prin intermediul său a fost înființată Uniunea Europeană și s-a stabilit un proiect privind realizarea Uniunii Economice și Monetare (cu termen -1 ianuarie 1999), crearea unor noi politici comunitare, introducerea cetățeniei europene, crearea politicii externe și de securitate comune (PESC), introducerea în câmpul cooperării comunitare a domeniilor justiției și afacerilor interne (JAI). Tratatul a adăugat dimensiunii economice a Comunității Europene, dimensiunea politică, Uniunea Europeană fiind structurată astfel: un pilon economic reprezentat de CE, CEEA și CECO (care va constitui dimensiunea de integrare a Uniunii Europene și va fi comunitarizat), precum și doi piloni politici, reprezentați de PESC și JAI , care vor constitui dimensiunea de politică externă, respectiv internă a Uniunii Europene. Acești doi piloni vor fi interguvernamentali și vor utiliza metoda cooperării. Odată cu apariția Uniunii Europene, nu dispar Comunitățile Economice (CE, CEEA, CECO), deoarece Uniunea Europeană nu le substituie, ci adaugă acestora cele două dimensiuni politice. Instituțiile comune ale celor trei Comunități devin comune și pentru Uniunea Europeană, iar un stat care aderă la cele trei Comunități aderă simultan și la PESC și JAI- așadar și la Uniunea Europeană. Tratatul dela Amsterdam a fost semnat pe 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare pe 1 mai 1999, după ce a fost ratificat de către cele 15 state membre ale Uniunii Europene dela vremea respectivă. Modificările introduse prin Tratatul dela Amsterdam au constat în crearea unor politici comunitare de ocupare a forței de muncă, comunitarizarea (transferarea în primul pilon al Uniunii Europene) a câtorva dintre domeniile care aparțineau, prin Tratatul dela Maastricht, pilonului al treilea (justiție și afaceri interne), reforma politicii externe și de securitate comună, extinderea votului în majoritate calificată, sporirea puterilor Parlamentului European, precum și posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre. Tratatul dela Amsterdam se înscrie în seria tratatelor ce au reformat Uniunea Europeană și au consolidat tratetele constitutive ale acesteia.

Tratatul dela Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001, intrând în vigoare pe 1 februarie 2003. El a deschis calea reformei instituționale necesare extinderii Uniunii Europene către estul și sudul Europei. O parte dintre prevederile sale au fost adoptate de Tratatele de aderare intrate în vigoare în 2004, prin care apăreau zece noi state membre ale Uniunii Europene (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria) și cele intrate în vigoare în anul 2007, prin care Bulgaria și România aderau la rândul lor la Uniunea Europeană. Modificările principale aduse de Tratatul dela Nisa au avut în vedere componența Comisiei Europene, extinderea votului în majoritate calificată, un nou sistem de ponderare a voturilor în Consiliul Uniunii Europene, precum și un mecanism de cooperare consolidată mai flexibil. La textul tratatului a fost anexată o declarație privind viitorul Uniunii Europene, prin care se stabileau etapele ce trebuiau urmate pentru aprofundarea reformelor instituționale. Contestat puternic, pentru reformele relativ modeste sub aspect structural, Tratatul dela Nisa poate fi socotit mai curând ca un preambul pentru viitorul Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (denumit și Constituția Europeană, sau Tratatul constituțional) a fost semnat la Roma, pe data de 29 octombrie 2004. Tratatul își propunea crearea unei Europe extinse, mai eficiente, mai democratice și mai transparente. Printre modificările aduse : desființarea sistemului celor trei piloni prin includerea în cadrul comunitar a pilonului al doilea (politica externă și de securitate

comună) și a pilonului al treilea (cooperare polițienească și judiciară în materie penală), recunoașterea Consiliului European ca instituție europeană, stabilirea personalității juridice a Uniunii Europene, etc. În urma respingerii prin referendum, în Franța și în Olanda, în 2005, și a perioadei de reflecție de doi ani, pe 23 iunie 2007, șefii de stat și de guvern reuniți în Consilul European, au decis convocarea unei noi conferințe interguvernamentale, în vederea elaborării unui tratat de reformă. Tratatul dela Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene urmărea necesitatea de modernizare profundă a Uniunii Europene și de eficientizare a funcționării mecanismelor sale instituționale. Cele mai importante prevederi ale Tratatului dela Lisabona: instituirea personalității juridice a Uniunii Europene; transformarea funcției de președinte al Consiliului European în una permanentă de veritabil „Președinte al Uniunii Europene”, cu un mandat de doi ani și jumătate; înființarea funcției de ministru de Externe al Uniunii Europene, numele său oficial fiind acela de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru politica comună externă și de securitate; reducerea numărului de comisari europeni și modificarea modalității de vot în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Tratatul ar urma să pună la dispoziția Uniunii Europene, cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor creând o Europă mai democratică și mai transparentă, unde Parlamentul European și parlamentele naționale să se bucure de un rol mult mai important, în care cetățenii să aibă mai multe posibilități de a fi ascultați și în care să se definească mai clar ce trebuie făcut la nivel european și național și de către cine. Parlamentul European apare puternic consolidat (membrii săi fiind aleși direct de către cetățenii Uniunii Europene), el dobândind noi atribuții, privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziție de egalitate cu Consiliul Uniunii Europene, ce reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene. Se stabilește o mai mare implicare a parlamentelor naționale în procesul decizional al Uniunii Europene: parlamentele naționale vor participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul crescut al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale va conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii Europene. Datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre ale Uniunii Europene vor putea cere Comisiei Europene să prezinte noi propuneri politice. Relația dintre statele membre și Uniunea Europeană va deveni mai clară, odată cu clasificarea comeptențelor. Tratatul dela Lisabona recunoaște pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se poată retrage din Uniunea Europeană. În ceea ce privește sistemul decizional, se preconiza o Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli substanțial simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate maximă pentru contextul politico-istoric actual. Votul cu majoritate calificată din Consiliul Uniunii Europene va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se deruleze mai rapid și mai eficient. Începând din anul 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii Europene. Dubla

majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii . Tratatul dela Lisabona introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei Europene și rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea stuctură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari europeni și include reguli clare privind cooperarea consolidată, precum și dispozițiile financiare. Tratatul ameliorează capacitatea Uniunii Europene de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi și pentru cetățenii acesteia, precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Sunt abordate și alte domenii, precum politica energetică, sănătatea publică, serviciile de interes general, schimbările climatice, cercetarea, spațiul, coeziunea teritorială, ajutorul umanitar, turismul și cooperarea administrativă, etc. În privința drepturilor cetățenilor și a Cartei drepturilor fundamentale, Tratatul dela Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor sale forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale. Tratatul prevede faptul că Uniunea Europeană și statele membre acționează împreună într-un sens solidar, în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural ori provocat de mâna omului. Se subliniază, totodată, solidaritatea în domeniul energiei. Uniunea Europeană va beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Tratatul consideră Uniunea Europeană drept un actor politic important pe scena internațională, instrumentele de politică externă de care dispune aceasta fiind regrupate, atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, care va fi și unul dintre vicepreședinții Comisiei Europene, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a Uniunii Europene. Noul Serviciu european pentru acțiune externă îi va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar. Uniunea Europeană va dobândi o personalitate juridică unică, dimensiune care îi va spori puterea de negociere și eficiența pe plan internațional, devenind un partener mai vizibil pentru statele terțe și organizațiile internaționale. Textul final al Tratatului a fost aprobat în cursul Consiliului European informal dela Lisabona (18-19 octombrie 2007) și semnat de statele membre pe 13 decembrie 2007. Semnarea sa este urmată de procesul de ratificare în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene în acel moment. Actualmente, 24 de state l-au ratificat.

Comisia Europeană exprimă interesul general al Uniunii Europene. Cei aproximativ 25.000 de funcționari ai săi (“eurocrați”), propun și pun în aplicare politicile comunitare. Ca urmare a extinderii Uniunii Europene din anul 2007, Comisia Europeană e alcătuită din 27 de comisari (unul pentru fiecare stat membru), funcționând pentru o perioadă de 5 ani. Președintele Comisiei și ceilalți comisari sunt numiți de către Consiliul Uniunii Europene cu o majoritate calificată, după votul de aprobare al Parlamentului European. Fiecare comisar este responsabil de un sector, dar Comisia decide în mod colegial asupra fiecărui dosar. Președintele Comisiei este cel care decide în legătură cu organizarea internă a Comisiei și care distribuie portofoliile. Comisarii trebuie să fie independenți față de statele membre, ei reprezentând interesele Uniunii Europene și în această calitate sunt răspunzători în

fața Parlamentului European, care poate să-i constrângă să demisioneze. Comisia Europeană utilizează ca limbi de lucru, limbile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Prima sarcină a Comisiei este să elaboreze propuneri de noi reglementări sau de o nouă politică și să le supună Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene. Comisia lucrează în strânsă colaborare cu statele membre și consultă, în linii generale, părțile interesate din toate sectoarele de activitate (industrie, sindicate, grupuri de interese, experți) atunci când pregătește proiecte de acte legislative. În timpul elaborării propunerilor, ea încearcă să țină cont de toate aceste interese divergente. Odată adoptate de către Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene), legislația și politicile comunitare sunt puse în practică de către Comisia Europeană, adesea ajutată în acest sens de comitete specializate consultative sau de gestiune, alcătuite din experți naționali. În cadrul acestei misiuni, Comisia poate adopta normele de aplicare. Ea este, deopotrivă, cea care execută bugetul și girează creditele. Ea reprezintă Uniunea Europeană pe scena internațională și negociază acorduri cu terțe țări. În domeniile concurenței și agriculturii, Comisia se bucură de o considerabilă autonomie decizională. Este un adevărat supraveghetor al tratatelor, în această calitate trebuind să vegheze ca dreptul comunitar să fie respectat și aplicat în mod corect. Poate să declanșeze proceduri juridice împotriva statelor membre despre care crede că nu respectă dreptul comunitar și să le aducă în fața Curții de Justiție a comunităților (recurs în neîndeplinirea obligațiilor). De asemenea, are drept de anchetă și de control al întreprinderilor, în cadrul politicii comunitare a concurenței. Consiliul Uniunii Europene (denumit și Consiliul de Miniștri) este organul de decizie al Uniunii Europene, fiind, totodată, organul de reprezentare al statelor membre și a intereselor naționale. Are o structură variabilă, în funcție de dosarele pe care le are în lucru. Dacă este vorba despre agricultură, miniștrii agriculturii sunt cei care se întrunesc, dacă este vorba despre transporturi, miniștrii de transporturi, etc. Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), compus din reprezentanții permanenți ai statelor membre pe lângă Uniunea Europeană (Comunități), pregătește dosarele asupra cărora Consiliul va trebui să se pronunțe și se angajează la “prenegocieri” , pentru a le înainta. Consiliul Uniunii Europene este asistat de un secretariat general, aflat sub autoritatea unui secretar general, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună. Consiliul creează legislația comunitară, adoptând propunerile pe care i le prezintă Comisia Europeană. Pe de altă parte, el are un rol esențial în stabilirea și punerea în aplicare a cooperării interguvernamentale, instituită prin Tratatul dela Maastricht: politică externă și de securitate comună, justiție și afaceri interne. În sectorul bugetar și în alte domenii cum ar fi piața internă, Consiliul împarte puterea de decizie cu Parlamentul European. Dela data de intrare în vigoare a Tratatului dela Amsterdam, la 1 mai 1999, majoritatea actelor de natură legislativă sunt adoptate prin vot de către majoritatea calificată a Consiliului, decizie luată în comun cu Parlamentul European. Totuși, în anumite domenii sensibile, precum politica externă, securitatea, fiscalitatea, politica socială, dreptul de stabilire al rezidenților străini, cultura, Consiliul trebuie să se pronunțe în unanimitate. Fiecare stat membru are drept de veto. Pentru a evita blocajul instituțional într-o Uniune numărând 27 (din 2013- 28) de membri, Tratatul dela Nisa a extins și mai mult sfera de acțiune a majorității calificate la noi domenii, cum ar fi: libera circulație a persoanelor, lupta împotriva discriminării, cooperarea sporită, cooperarea judiciară, politica industrială, acordurile comerciale referitoare la servicii și proprietatea intelectuală. Numărul de voturi atribuit fiecărui stat membru a fost

reechilibrat, mai ales pentru statele cu o populație mai numeroasă, pentru a menține legitimitatea deciziilor în termeni de reprezentare demografică. Fiecare stat membru asigură, pe rând, pentru o perioadă de șase luni, președinția Uniunii Europene (așadar- a Consiliului de Miniștri). Președinția are rolul de a impulsiona și a coordona, în măsura în care ea stabilește dosarele prioritare care vor fi tratate și propune soluții de compromis pentru cele care pun probleme. Statul care asigură președinția are astfel posibilitatea , timp de șase luni, să orienteze construcția europeană în direcția pe care o dorește. Parlamentul European reprezintă popoarele Europei în construcția europeană. Deputații săi sunt aleși pentru un mandat de cinci ani, prin sufragiu universal direct. Parlamentul European asigură controlul politic general al activităților comunitare. El poate să cenzureze Comisia Europeană și să o constrângă să demisioneze. Orice nouă Comisie Europeană trebuie să primească investitura Parlamentului European. Membrii săi pot adresa întrebări scrise și orale atât Comisiei Europene, cât și Consilului Uniunii Europene (Consiliului de Miniștri), pentru a controla bunul mers al politicii comune. Parlamentul poate să creeze comisii de anchetă și să analizeze petițiile cetățenilor. Poate numi un mediator independent, însărcinat cu soluționarea reclamațiilor referitoare la funcționarea defectuoasă a administrației comunitare. Parlamentul European împarte cu Consiliul Uniunii Europene exercitarea controlului bugetar, care se realizează în următoarele moduri: În cadrul bugetului anual, Parlamentul are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor non-obligatorii (aproximativ 60% din total): cheltuieli pentru regiuni defavorizate, pentru lupta împotriva șomajului, pentru cercetare, pentru ajutor de dezvoltare, etc. În privința cheltuielilor obligatorii (în principal susținerea piețelor agricole), Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul Uniunii Europene este cel care decide. Cheltuielile anuale se înscriu întro planificare pe mai mulți ani- perspectivele financiare- adoptată de comun acord de Parlamentul European și de Consiliul Uniunii Europene. Parlamentul poate respinge bugetul în ansamblul său și este cel care stabilește bugetul definitiv, iar președintele său- este cel care îl semnează. Totodată, Parlamentul este cel care acordă Comisiei Europene descărcarea de gestiune privind executarea bugetului. Niciun text de lege nu poate apare, fără acordul Parlamentului European, acesta trebuind a fi consultat în legătură cu ansamblul propunerilor legislative comunitare. Întro serie de domenii importante (libera circulație, piața internă, cercetare, mediu, consum, rețele transeuropene, educație, cultură, sănătate), procedura legislativă normală este codecizia. Aceasta dă Parlamentului European puterea de a decide asupra regulamentelor și directivelor împreună și pe picior de egalitate cu Consiliul Uniunii Europene. Rolul de co-legislator al Parlamentului European ar trebui să se afirme și mai mult, în următorii ani. În alte domenii ale legislației (în sectorul fiscal sau agricol, de exemplu), Parlamentul European este consultat doar pentru a-și da avizul. Pentru anumite decizii majore (acorduri internaționale, noi aderări, cetățenie), avizul conform al Parlamentului este obligatoriu pentru a angaja Uniunea Europeană. El are, totodată, puterea de a impulsiona sau de a lua inițiative politice, adoptând în mod frecvent rapoarte de inițiativă cu scopul de a orienta politica Uniunii Europene. Consiliul European este o formațiune specială a Consiliului Uniunii Europene, la care participă șefii de guvern, cărora li se pot adăuga șefii de stat, în cazul când, datorită constituțiilor, aceștia au și atribuții executive. Există și o altă interpretare a Consiliului European, care nu ar fi o instituție sau o formațiune a Consiliului Uniunii Europene, ci un summit periodic al șefilor de stat sau de guvern din țările membre ale Uniunii Europene. Indiferent de interpretări, la Consiliul European participă, pe lângă șefii de stat sau de

guvern ai țărilor membre, președintele Comisiei Europene; toți aceștia sunt asistați de miniștrii de Externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei Europene. Consiliul European are rolul de a da Uniunii Europene impulsul necesar dezvoltării și de a defini orientările politice generale, dar nu poate adopta acte legislative. Tratatul dela Lisabona prevede acordarea statutului de instituție europeană Consiliului European și modificarea sistemului președinției, prin înființarea unui post de președinte permanent al Consiliului European, ales de acesta pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu drept de a-i fi prelungit încă un mandat. Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură în cadrul statelor membre ale Uniunii, respectarea tratatelor europene și a regulamentelor, directivelor și deciziilor care decurg din aceste tratate. Sarcina sa principală este să interpreteze și să asigure aplicarea dreptului comunitar. Ea soluționează doar problemele de drept comunitar. Rolul său nu se extinde asupra dreptului național. Este competentă pentru a soluționa: litigiile dintre statele membre, dintre Uniunea Europeană și statele membre, litigiile dintre instituțiile comunitare, dintre particulari și Uniunea Europeană. Are posibilitatea de a pronunța decizii preliminarii, această competență aplicându-se atunci când un litigiu aflat în instanță în fața unei instanțe naționale este deferit de către aceasta din urmă Curții de Justiție. Hotărârile preliminare au o importanță deosebită în interpretarea unitară a dreptului comunitar. Pentru a ușura sarcinile de lucru ale Curții de Justiție, s-a hotărât ca acestei instituții să i se alăture o jurisdicție de primă instanță, denumită Tribunalul de Primă Instanță, având comeptențe pentru litigiile dintre instituțiile Uniunii Europene și agenții sau funcționarii acesteia, chestiunile de concurență, recursurile pentru obținerea de despăgubiri. Hotărârile sunt valabile sub rezerva unui drept de recurs în fața Curții de Justiție. Curtea de Justiție s-a dovedit a fi un element motor al integrării europene, importanța sa fiind cu atât mai mare, cu cât deciziile sale, obligatorii pentru toți, merg adesea în sensul consolidării construcției europene. A jucat un rol esențial în realizarea marii piețe interne la 1 ianuarie 1993. Comitetul Economic și Social este compus din 344 de membri, reprezentând diferitele categorii economice și sociale: angajatorii, lucrătorii, reprezentanții diferitelor sectoare: agricultură, comerț, artizanat, întreprinderi mici și mijlocii, profesiuni liberale, sector cooperativ, consumatori. Deși nu are decât un rol pur consultativ, Comitetul Economic și Social reprezintă un loc privilegiat și permanent de dialog economic și social și de acord între mediile socio-profesionale ale Uniunii Europene. Curtea de Conturi examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Uniunii Europene, fie bugetare sau nu. Are misiunea de a se asigura de buna gestiune financiară a comunităților, controlând legalitatea și corectitudinea cheltuielilor și încasărilor Comunității Europene. Comitetul Regiunilor a fost prin creat prin Tratatul dela Maastricht, acest nou organism consfințind recunoașterea rolului colectivităților teritoriale în cadrul ansamblului instituțional al Uniunii Europene. Compus din 344 de reprezentanți ai regiunilor și colectivităților locale- în majoritate aleși locali și regionali- Comitetul este consultat obligatoriu în cinci dosare de importanță majoră pentru regiuni: educație, sănătate publică, rețele transeuropene (transporturi, telecomunicații, energie), cultură, coeziune economică și socială. Poate avea inițiativa emiterii avizelor în legătură cu alte politici. Banca Europeană de Investiții este în același timp bancă și instituție comunitară. Ea colectează fonduri importante de pe piața capitalurilor și le reorientează apoi, fără scop lucrativ, în direcția investițiilor prioritare ale Uniunii Europene. Finanțările sale sunt în majoritate plasate în regiunile cele mai sărace ale Uniunii Europene. De asemenea, Banca Europeană de Investiții acordă credite țărilor mediteraneene, din Caraibe, Africa, Pacific și statelor din Est.

Unificarea europeană se realizează prin două procese complementare: cooperare și integrare. Cooperarea constă în disponibilitatea statelor naționale de a „munci împreună”, depășind frontierele naționale, în scopul atingerii unor obiective comune, păstrându-și totuși suveranitatea. În consecință, eforturile de unificare bazate pe conceptul de “cooperare” nu au ca țel final crearea unui stat global, a unei entități politice post-naționale, ci se limitează la realizarea unei uniuni de state suverane, în care se conservă intacte structurile naționale, fără a se crea un nivel supranațional integrat. Conceptul de integrare atribuie relațiilor dintre state o dimensiune verticală. Concepția tradițională potrivit căreia suveranitatea statelor este inviolabilă și indivizibilă își pierde din consistență în fața convingerii că imperfecțiunile conviețuirii umane și politice, insuficiențele sistemului statului-națiune și abuzurile de putere ale unor state asupra altora, ar putea fi depășite, doar dacă suveranitățile naționale ar fuziona într-o suveranitate comună și dacă aceasta s-ar grupa la un nivel superior, formând o comunitate supranațională. Rezultatul unei asemenea operațiuni l-ar constitui existența unei organizații supranaționale europene în care autoritățile comunitare ar fi cele care, respectând identitatea și particularitățile naționale ale popoarelor grupate în respectiva organizație, ar conduce destinul cetățenilor statelor membre. Ar putea fi vorba despre o federație, o federație specială de state-națiuni. Uniunea Europeană este rezultatul unui asemenea concept de integrare, necesitând însă o adaptare impusă de inerția statelor membre în problema suveranității naționale. Statele membre nu sunt dispuse să renunțe ușor la structura lor de stat național, în favoarea unui stat sau a unei Uniuni Europene de tip federal. A fost necesară, o dată în plus, găsirea unui compromis, prin care, fără a se urmări crearea unui stat federal european clasic, să se garanteze în același timp, realizarea a ceva mai mult decât simpla cooperare “pe orizontală” între statele membre. În consecință, statelor-națiune nu li s-a cerut renunțarea la suveranitate, ci, doar renunțarea la dogma suveranității absolute. Era vorba despre stabilirea unei liste conținând sectoarele în care erau dispuse să renunțe voluntar la o parte a suveranității în favoarea transferării acestor competențe unei comunități superioare. Din acest punct de vedere, tratatele care au jalonat evoluția Uniunii Europene reflectă rezultatele acestui efort. Prin comunitarizarea sectoarelor economice și chiar politice,sau apariția legislației comunitare, nu se pretindea crearea unui stat centralizat sau a unei entități supranaționale rigide. Europa integrată se dorea a fi un organism puternic și viabil, doar în măsura în care conserva pluralismul țărilor, regiunilor și culturilor sale.