Istoria Integrării Europene.doc.pdf

1

ISTORIA​ INTEGRĂ​RII EUROPENE -

suport de curs -

2

3

4

Bibliografie

✓​Berstein, Serge, ed., ​Istoria​ ​secolului​ ​XX,​ vol.2, 3, Bucure​ş​ti, 1998. ✓​Bold, Em., Ciuper​că,​ I., ​Europa​ ​în​ ​der​ivă​, Ia​ş​i, 2001. ✓​Carpentier, J. (coord.), ​Istoria​ ​Europei,​ Bucure​ş​ti, 1997.  

✓​Ciuper​că​ I., ​Din​ ​istoria​ ​contempora​ nă​ ​a​ ​unei​ ​idei:​ ​Confedera​ ţia​ ​econom​ică  danubiană​, în ​Românii​ ​în​ ​istoria​ ​universa​ lă,​ III/1, Ia​ş​i, Universitatea “Al.I.Cuza”, 1988. ✓​Idem, ​Planuri​ ​de​ ​organizare​ ​a​ ​Europei​ ​elaborate​ ​în​ ​timpul​ ​celui​ ​de-al​ ​doilea​ ​ră​ z​ boi mondial​, în “Analele Univers​ităţii “​Al.I.Cuza. Istorie” din Ia​ş​i, 1997. ✓​Ciuper​că, ​Ioan, Leu​ş​tean, Lucian, ​Istoria​ ​ideii​ ​de​ ​Europa​ ​şi​ ​ ​a​ ​integră​ r​ ii​ ​europene​ ​după 1945​, Ia​ş​i, 2004. ✓​Dumitru, Felicia, ​Constru​ cţia​ ​euro​ peană​, Târgovi​ş​te 2004. ✓​Duroselle, J.B., ​L’Idée​ ​d’Europe​ ​dans​ ​l’histoire,​ Paris, 1965. ✓​Idem, ​L’Europe​ ​de​ ​1915​ ​à​ ​nos​ ​jours,​ Paris, 1964. ✓​D​uţu, ​Al., ​Ideea​ ​de​ ​Europa​ ​ş​i​ ​evoluţia​ ​con​ştiinţei​ ​europene,​ Bucure​ş​ti, 1999. ​✓​Fontaine, Pascal, ​Constr​ucţia​ ​eur​opeană​ ​de​ ​la​ ​1945​ ​până​ ​ ​în​ ​zilele​ ​noastre,​ Ia​ş​i, 1998. ​✓​Kennedy, Paul, ​The​ ​Rise​ ​and​ ​Fall​ ​of​ ​the​ ​Great​ ​Pawers:​ ​economic​ ​change​ ​and​ ​military conflict​ ​from​ ​1500​ ​to​ ​2000,​ Fontana Press, 1989. ✓​Le Breton, Jean Marie, ​Europa​ ​Centra​ lă​ ​ş​i​ ​Orientală​ ​ ​între​ ​anii​ ​1917​ ​ş​i​ ​1990​, Bucure​ş​ti, 1996. ✓​Marga, Andrei, ​Filosofia​ ​unifică​ r​ ii​ ​europene,​ Cluj-Napoca, 1998. ✓​Pottering, Hans-Gert, ​De​ ​la​ ​viziune​ ​la​ ​realitate:​ ​pe​ ​drumul​ ​spre​ ​unificarea​ ​Europei,​ Bucure​ş​ti, 2007. ✓​Suciu, Dumitru, ​Evoluţia​ ​ideii​ ​de​ ​Europă​ ​ ​unită​, Bucure​ş​ti, 2007. ✓​Vese, Vasile, Ivan, Adrian L., ​Istoria​ ​integră​ r​ ii​ ​europene,​ Cluj Napoca, 2001. ✓​Voyenne, Bernard, ​Histoire​ ​de​ ​l’idée​ ​européenne,​ Paris, 1964.

5

✓​Zaber​că, ​Vasile Mircea, ​Constr​ucţia​ ​eur​opeană​:​ ​repere​ ​istorice,​ Re​şiţa 2001.  ✓​Zapartan, Liviu Petru, ​Constru​ cţia​ ​Eur​opeană,​ Oradea, 2000.

6

1.​ ​Anticii​ ​şi​ ​„Europa”​ ​lor

Originile​ ​termenului​ ​„Europa”. Numele Europa pare a fi fost necunoscut de Homer. Abia poetul ​Hesiod​ ne aduce cele mai vechi m​ă​rturii, în lucrarea sa num​ită​ ​Theogonia​. Europa este aici una dintre cele trei mii de Oceanide, nimfe ale m​ă​rii, fiicele lui Ocean ​ş​i ale lui Thetis. Aceas​tă​ Europa, f​ată​ radioas​ă,  cu​ ochii clari ​ş​i piele a​lbă​ a fost cucer​ită​ de Zeus, transformat într-un taur alb. Din dragostea lor s-​a nă​scut prima dinastie cr​etană, ca​re a fost, în def​initiv, leagănul civilizaţiei noa​stre. Dincolo de aspectele mitologice, se pare ​că termenul Europa este o for​mă prove​nită din cuvântul semitic ​oreb sau ​ereb,​ care înseam​nă ​care ​apune​, ​asf​inţit​. O ​altă ip​oteză este acee​a că termenul originar ar fi ​opia,​ care înseam​nă ​p​ă​mânt​. Nu în ultimul rând, amintim epitetul homeric ​euruope,​ care ar veni de la ​eurus​ – mare ​ş​i ​ops​ - ochi (​adică ​care​ ​vede​ ​departe)​ . Numele de Europa este prezent ​ş​i în poemul lui Apolon Pitianul (contemporan cu Hesiod), care îl ​evocă de două o​ri în lucrarea sa. În viziunea lui Apolon, Europa nu era decât o parte a Greciei continen​tale, alătu​ri de Peloponez ​ş​i de insulele M​ă​rii Egee.

 

Viziunea​ ​asupra​ ​Europei​ ​în​ ​Grecia​ ​ant​ică  Ideea de Europa, care desem​nează un spa​ţiu geografic ​ş​i spiritual specific, dateaz​ă de

câteva milenii. Con​ştiinţa eur​opeană, ca orice alt tip de con​ş​tiin​ţă, s-a format atât prin raportarea la sine, cât ​ş​i prin compar​aţie cu ​ceilalţi. Primul raport între Europa ​ş​i non-Europa a fost emanat de gândirea gr​eacă. Între epoca r​ăzbo​aielor persane ​ş​i cea a lui Alexandru cel Mare s-a format pentru prima ​dată ideea unei Europe, opuse Asiei, difer​ită prin obiceiuri ​ş​i organizare poli​tică (Europa reprezentând libertatea, iar Asia despotismul). Din punct de vedere geografic aceas​tă Eur​opă era înc​ă restrâns​ă, identificându-se, de cele mai multe ori, doar cu Grecia, a​ş​a cum ne-o prezin​tă Isocrate sau cu teritoriile care între​ţineau raporturi constante cu civiliza​ţia g​r​eacă.  În timpul lui Herodot, Europa era tot continentul sau cel pu​ţin tot continentul cunoscut. Herodot ne spune c​ă grecii împart p​ă​mântul în trei p​ă​r​ţi: Europa, Asia ​ş​i Libia. Istrul, ​adică 

7

D​ună​rea, curge pe ​pă​mântul cel​ţ​ilor, chiar prin mijlocul Europei ​ş​i î​ş​i term​ină cursul în Marea Neagr​ă. ​Deci Europa se prelunge​ş​te ​ş​i dincolo de D​ună​re, dar care îi sunt limitele?

8

La mijlocul secolului V î.Ch. exista deja în vocabularul curent termenul Europ​a ale că​rei gr​aniţe ​r​ă​mâneau, îns​ă​, un pic pierdute spre nord. Una dintre problemele ​încă​ în dis​pută​ printre cer​cetăto​ri este da​că​ Europa era pentru antici (greci sau romani) doar o ​noţiune​ geograf​ică​ sau avea ​ş​i ​conotaţ​ii politice. Carlo Crucio sus​ţ​ine ​că​ începând din secolul V î.Ch. se înregistreaz​ă​ un pas înainte. ​Pseudo-Hipocrates opune popula​ţ​ia com​bativă, „a​vidă de libertate” a Europei, cu cea a Asiei, unde oamenii sunt mai indo​lenţi ​ş​i tr​ăie​sc sub puterea abs​olută a regilor. Crucio sus​ţine ​că difer​enţa im​plică o valorizare ​ştinţi​f​ică, nu doar geograf​ică, o valorizare ps​ihohogică, c​ivilă, s​ocială. Asia ​ş​i Europa apar ca ​două lumi diferite. Conform aceluia​ş​i Crucio, Isocrate va merge ​ş​i mai departe. În ​Panegiricul s​ău, el vorbe​ş​te despre superioritatea mor​ală a grecilor în compar​aţie  cu barbarii asiatici, de unde ​ş​i necesitatea pentru greci de a se uni pentru a împiedica barbarii s​ă tr​eacă prin Europa. Demonstr​aţia lui Crucio este ​atacată de un alt istoric, care s-a preocupat de problema ​evoluţiei ideii de Europa, J.B. Duroselle. El sus​ţ​ine ​că pe toat​ă perioada A​tichităţii, ideea de Eu​ropa a fost un concept geografic, f​ă​r​ă ​semnifica​ţ​ie politi​că​ r​eală.  Grecii, înainte de Filip, aveau con​ştiinţa de a fi greci. Ei se plasau în opozi​ţie f​aţă de barbarii (​adică cu cei „care nu ​ş​tiu bine s​ă vorbeas​că”​), a c​ă​ror civiliza​ţ​ie ignora democra​ţ​ia. Câteva s​ă​r​băto​ri religioase ​ş​i sportive, mai ales Olimpiadele, atest​ă exis​tenţa unei Com​unităţ​i superioare grece​ş​ti, care îns​ă, nu are o semnific​aţie ​politică prof​undă. (Pentru a participa la Olimpiade, era necesar s​ă fii grec ​ş​i nu sclav) De ce am putea considera c​ă aceast​ă Co​munitate superioar​ă​, în care grecii se simt solidari, este îns​ăş​i lumea grea​că ​ş​i nu Europa? Deoarece, pe de o parte, exist​ă  g​reci ​ş​i în Asia ​ş​i, pe de alt​ă parte, exis​tă  eu​ropeni care nu sunt greci ​ş​i cu care grecii nu se simt solidari nici politic, nici intelectual. Clivajul este deci între greci ​ş​i barbari – cei care sunt europeni sau asiatici – ​ş​i nu între europeni ​ş​i asiatici. Tucidide utiliza ​ş​i el termenul Europa, pentru ​că expresia era com​odă, mai ales folosi​tă  pent​ru zona strâmtorilor ​ş​i a m​ă​rii Marmara. Nici la el Europa nu se afla în conflict cu Asia, ci cu barbarii, care invadau Europa. Eschil opunea, în lucrarea lui ​intitulată ​Per​ şi​ i,​ pe asiatici contra grecilor. El folosea rar cuvântul Europa ​ş​i ​niciodată pentru a-l opune Asiei, în plan politic. Al​ătu​ri de el, ​Sofocle​, Euripide​, ​Aristofan ​ş​i ​Tucidide au utilizat foarte rar cuvântul Europa, ceea ce demonstreaz​ă  că  nu  pu​tem vorbi în acea perioad​ă de o „id​ee eur​opeană” ​în sens politic. ​Euripide în lucr​ă​rile sale, ​Platon în ​Republica îi opun pe greci barbarilor ​ş​i nu amintesc nimic de Europa. A​lă​turi de definirea geograf​ică, apar ​ş​i tend​inţe de definire a spa​ţiului prin raportare la spiritualitate.

9

Aristotel vorbe​ş​te mai mult de Europa, fa​ţă de predecesorii s​ă​i, în special în lucrarea ​Politice.​ El sus​ţinea​ ​că​ popoarele Europei sunt pline de curaj, dar mai ​puţin​ inteligente ​ş​i harnice,

10

capabile s​ă-ş​i apere libertatea, dar nefiind în stare a se guverna. Cei care acumuleaz​ă​ calit​ăţile    ambelor en​tităţi​ (europenii ​ş​i asiaticii) sunt grecii, care d​acă​ s-ar uni, ar st​ăpâni​ toate celelalte popoare. Tocmai dator​ită​ acestei difer​enţe​ între c​oncepţia​ geograf​ică​ ​ş​i cea cultural – pol​itică,    Aristotel deosebe​ş​te nu numai Europa de Asia, dar ​ş​i Grecia de Europa; în acest sens, luând în consider​aţie​ problematica politico-cultur​ală,​ Europa cuprinde numai Grecia, Italia ​ş​i coastele mediteraneene ale Galiei ​ş​i Spaniei, cu alte cuvinte zona de colonizare gr​eacă.       

Viziunea​ ​asupra​ ​Europei​ ​în​ ​Roma​ ​antic​ă  D​acă Grecia a fost germenele Europei, putem spune ​că Imperiul Roman a fost matricea.

Geografic, Imperiul Roman nu a acoperit Europa: în cea mai mare extensie el a cuprins zona dintre Rhin ​ş​i D​ună​re. Es​enţ​ial era, îns​ă, nu atât aspectul fizic al lumi romane, cât ideea rom​ană care îl transcende. Pentru prima dat​ă lumea civilizat​ă, ​oicumena​, a fost ​unită câteva secole sub aceea​ş​i lege. Tot bazinul mediteranean, Galia, Germania, Britania forma un vast corp omogen subordonat comandamentului unic. Dreptul ​cetăţii a fost acordat tuturor celor care se dovedeau loiali ​ş​i î​ş​i aduceau serviciile statului. Astfel, ​după câteva secole, notabilii imperiului ​ş​i un mare num​ă​r de oameni se ​gă​seau în postura de a-​ş​i schimba co​ndiţia, am putea spune natura. Ei nu apar​ţineau decât fizic de cetatea lor: juridic, ei erau romani, iar moral ei se sim​ţeau „ce​t​ăţeni ai lu​mii”. Imperiul Roman a furnizat civiliza​ţ​iei occidentale o mare parte a principiilor de organizare polit​ică, fapt ce a constituit un releu es​enţial în calea r​ă​spândirii cre​ş​tinismului. El a fost pentru Europa modelul fascinant la care s-au raportat mai apoi gânditorii ​ş​i guver​nanţii,  a fost o imagine care a revenit ca un laitmotiv în min​ţi​le cele mai scrut​ă​toare ale secolelor ce au urmat. Ideea imper​ială va fi pe parcursul veacurilor o constant​ă privilegi​ată a politicii europene. Atâta cât a predominat organizarea cre​ş​ti​nă a lumii, ea a fost m​ăcinată de dorin​ţ​a de a resuscita imperiul antic, încoronînd, pân​ă în secolul XVI, sub numele de rege al romanilor pe cel care trebuia s​ă ​fie lider temporal. De-a lungul secolelor, chiar p​ână în zilele noastre, Europa a p​ă​strat amintirea, nostalgia acestei ​unităţi originare. Lumea rom​ană ne-a ​lă​sat mo​ş​tenire mai mult decât frontierele: limba, cultura, dreptul ​ş​i imaginea a une​i cetăţi​ universale în spiritul s​ău.  Cât prive​ş​te percep​ţia contemporanilor asupra Europei, putem utiliza câteva exemple sugestive. ​Strabon​, grec emigrat la Roma, a scris ​Geografia sa cu ​puţini ani înaintea erei

11

cre​ş​tine ​ş​i a f​ăcut o descrie ​detaliată spa​ţiului în care tr​ăia. Pentru el Europa cuprindea Iber​ia,  Celţ​ia – între Pirinei ​ş​i Rhin -, Britania. La est ea era t​ăiată în ​două de Du​nă​re ​ş​i era loc​uită în partea s​tângă​ de germani, ​geţi,​ tir​ageţi,​ bastarni, sarm​aţi,​ iar în partea dr​eaptă​ de traci, iliri,

12

greci. D​ouă​ zone au r​ă​mas necunoscute lui Strabon: zona scandinav​ă​ ​ş​i vastul s​paţiu​ dintre Baltica ​ş​i Don. Plinius​ ​cel​ ​Bă​trân​, în ​Istoria​ ​naturală​ ,​ consacr​ă​ volumele III ​ş​i IV Europei. Conform lui, lumea era îm​pă​r​ţi​t​ă​ în trei ​pă​r​ţi:​ Europa, Asia ​ş​i Africa, limita nord-es​tică​ a continentului r​ă​mânând în continuare obscur​ă.​ La rândul lui, ​Claudiu​ ​Ptolemaios​ f​ăcea​ referiri la harta Europei, pe care o contura mai clar, ​lă​sând aceea​ş​i parte nord-es​tică​ în obscuritate (Scandinavia era o ins​ulă pent​ru el). În aceste ​condiţii, putem vorbi despre o Eur​opă ​politică în viziunea romanilor? Cu sigur​anţă nu. ​Cesar nici nu a pomenit de Europa, ​Vergiliu ​Cicero ​ş​i ​Hora​ţ​iu o amintesc episodic, în timp ce ​Tacitus o m​enţi​o​nează o singur​ă ​dată în ​Annalele sale. ​Tăce​rea acestor m​ă​rturii este semnificat​ivă. Doar geografii se mai interesau de Europa, care era un element de clasificare comod​ă, în î​m​pă​r​ţ​irea lumii pe zone. Europa ant​ică r​ă​mâne deci, o expresie geografic​ă. Nici ​cetăţile grece​ş​ti din jurul m​ă​rii Egee, nici Imperiul Roman nu s-au gîndit la Europa în termeni politici. Anticilor le dator​ăm  c​rearea cuvântului Europa ​ş​i prima utilizare a termenului. Tot lor le dator​ăm definirea geograf​ică a continentului - conturul Europei este bine definit în sud ​ş​i din ce în ce mai obscur spre nord – îns​ă nu putem afirma c​ă sub raportul culturii ​ş​i al politicii anticii au gândit în termeni de „Europa”, în maniera în care ne raport​ă​m noi as​tă​zi

13

14

2.​ ​Evolu​ţ​ia​ ​ideii​ ​de​ ​Europa​ ​în​ ​Evul​ ​mediu

Toate valorile spirituale ale epocii medievale î​ş​i ​gă​sesc r​ădăcin​ile în conceptele de R​espublica ​Christiana,​ C​hristianitas,​ ​Ecclesia.​ ​Toată gândirea ​politică medieval​ă se spr​ijină  pe ideea de cre​ş​tinism, din care der​ivă aspir​aţiile ​căt​re unitatea oamenilor sub un singur ​ş​ef: îm​pă​ratul în s​paţi​ul temporal, pontiful în cel spiritual. În aceast​ă ec​uaţie, una dintre problemele fundamentale este plasarea geograf​ică a acestei ​Ecclesia.​ În timp ce lumea rom​ană a reunit sudul ​ş​i apusul în conceptul de Europa, excluzând zona centr​ală ​ş​i or​ientală, ​Ecclesia m​edievală a cuprins în interiorul grani​ţelo​r sale ​ş​i aceste teritorii, definitiv cre​ş​tinate. N​uanţe sensibile apar ​după producerea schismei din 1054, când Orientul european (strict geografic) începe s​ă ias​ă din sfera „mor​ală” a Europei, în fapt de sub inf​luenţa pontifilor romani. Rivalit​ăţii politice dintre Orient ​ş​i Occident i s-a ​adăugat ​ş​i cea religioas​ă prin conflictul în desf​ăş​urare asupra primatului Romei. ​Ş​i în plan cultural difer​enţele sunt tot mai evidente: Occidentul se inspir​ă mai ales din tr​adiţia r​omană, pe când ​Bizanţ​ul sus​ţine valorile spirituale grece​ş​ti, în timp ce dis​tincţia  ​între Germani (barbari) ​ş​i Romani este î​nlocuită  t​reptat cu cea dintre Occidentali ​ş​i Orientali. O​dată cu cucerirea otoman​ă a Europei danubiano-balcanice aceas​tă înstr​ăina​re a Orientului european fa​ţă de ceea ce este afirmat ca adev​ă​rata Eur​opă  ​s​e  dezvoltă tot​ mai mult. Îm​pă​ratul bizantin ​Iustinian a reu​ş​it, între 533-553, s​ă recucereas​că o parte din vechiul Imperiu din Occident ​ş​i Africa, creând s​enzaţia ​că vechea structur​ă imper​ială se va reface. Dar în timp ce Iustinian î​ş​i propunea s​ă restabileas​că legitimitatea ​ş​i unitatea imperial​ă în cadrul geografic trad​iţio​nal, for​ţe nou ​apă​rute pe scena istoriei - „barbarii” germanici ​ş​i Biserica cre​ştină încea​rcau s​ă con​struias​că o nouă ​realitate. Înainte de ascensiunea lui Carol cel Mare, textele care s​ă f​acă prec​iză​ri sau s​ă  lă​mureas​că conceptul de Europa, din perspectiva contemporanilor, au fost foarte rare. Nu avem, din acea per​ioadă, decât câteva m​enţiuni a termenului Europa la cronicari. ​Beda Venerabilul utiliza de vreo ​două ori cuvântul Europa în ​Istoria ​ecleziast​ică,​ ​apă​r​ută la începutul secolului VIII, îns​ă ​referirile erau doar din punct de vedere geografic.

15

La 25 decembrie 800, la Roma, ​Carol ​cel ​Mare s-a încoronat împ​ă​rat. El ​pă​rea s​ă fie descendentul miraculos al lui Cesar sau Augustus, care avea misiunea s​ă reînvie tr​adiţia  i​mperia​lă.​ Ansamblul politic care se constituia era, îns​ă,​ diferit fa​ţă​ de cel vechi. St​ă​pânirea

16

caroli​ngiană​ nu cuprindea nici Grecia, nici ​pă​r​ţile​ Bosforului. El nu avea unitate de ​limbă​ sau de cultur​ă,​ era un imperiu al „barbarilor”, continuator al fostului stat roman, pe care îns​ă​ nu îl reconstituia. Alcuin era perfect con​ş​tient de aceas​tă​ transformare, din moment ce substituia în textele liturgice vechea expresie de ​Imperium​ ​Romanorum​ cu cea de ​Imperium​ ​Christianum​. Pentru acela​ş​i motiv, începând cu domnia lui Carol cel Mare, barbarii nu mai erau str​ăini,​ ci păgâni. Atunci când doreau s​ă intre în Imperiu ei trebuiau s​ă se converteas​că, iar vechiul liant juridic s-a transformat în ​legătu​r​ă religioas​ă, în afara ​că​ruia „noul Imperiu” nu putea fi imaginat. Încoronarea imperia​lă​ din anul 800 a stârnit, în egal​ă​ m​ă​sur​ă,​ interesul contemporanilor. Un nou imperiu ​apă​rea în Occident. Ce nume trebuia s​ă​ poarte acest imperiu? ​Respublica Christiana,​ ​Respublica​ ​Christi,​ ​Sacrum​ ​Imperium​? Textele epocii ar​ată​ ​că​ a​lătu​ri de aceste formule, termenul de Europa s-a impus ca alter​nativă.​ Astfel, unul dintre ​poeţii​ care l-au glorificat pe Carol cel Mare, ​Louis​ ​Halphen​ îl numea pe noul împ​ă​rat „​ş​ef venerabil al Europei”, „rege, ​tată​ al Europei”. ​Căl​u​gă​rul ​Saint-Gall​ în lucrarea sa ​De​ ​Gestis​ ​Karoli Imperatoris​ afirma ​că​ opera lui Carol cel Mare se aplica la toat​ă​ Europa, iar ​Widukind​, în ​Res gestae​ ​saxonicae​ spunea ​că​ ​împă​ratul este, de drept, s​tăpâ​nul întregii Europe. Al​ţ​ii sus​ţ​ineau, din contr​a, că ​Imperiul înseam​nă, de ​fapt, Europa Occidental​ă.  Plecând de la aceste men​ţiuni​ documentare, Crucio crede c​ă​ putem vorbi de Europa înc​ă  din​ timpul lui Carol cel Mare. P​ă​rerea lui e îm​pă​rt​ăş​it​ă​ ​ş​i de Henri Pirenne, F. Steinbeck, F. Petri ​ş​i Joseph Calmette. În 843 Imperiul s-a împ​ă​r​ţ​it la Verdun în trei ​pă​r​ţi.​ Harta care s-a impus în epo​că​ ​ş​i care va dura pân​ă​ la Rena​ş​tere era aceea a unei Europe verticale, ​decupată​ în benzi longitudinale. Partea occid​entală​ era domina​tă​ de Imperiul germanic, care din 962, sub Otto cel Mare, ​ş​i-a luat denumirea de Sfântul Imperiu Roman. Teoretic, noul împ​ă​rat era ​ş​eful suprem al cre​ş​tin​ătăţii​ pe plan temporal. În fapt, autoritatea sa avea mai ales o valoare de simbol, care nu este de loc de neglijat. În 980, marele duce Vladimir s-a proclamat la Kiev „noul Constantin”, ​ş​i a luat titlul de „Îm​pă​rat sacru”. Moscova a preluat mo​ş​tenirea biza​ntină ​ş​i a devenit „a treia Rom​ă”. S-​a  nă​scut astfel, o tr​adiţie imper​ială s​lavă, cu o legitimitate aproape echivalent​ă cu cea din Occident. Atât Otto, cât ​ş​i Vladimir, doreau, în definitiv, s​ă reconstituie o autoritate ​unică  a​supra Orientului ​ş​i Occidentului, s​ă ref​acă, la alte dimensiuni vechiul Imperiu Roman (interesant este c​ă din noul Imperiu trebuiau s​ă f​acă parte teritorii care în timpul Imperiului

17

Roman intrau în a​ş​a-zisa „barbarie”: ​adică partea de nord ​ş​i est a Europei; aceasta însemna ​că  pa​radigma se schimbase, în sensul ​că​ Europa, ce echivala cu s​paţiul​ civilizat, devenise un loc

18

care se confunda cu cre​ş​tinismul, devenise ​Eclesia​ sau ​Respublica​ ​Christiana;​ barbarii nu mai erau, deci, consider​aţi​ ne-europeni, deoarece misiunile apostolice p​ăt​rundeau în s​paţiile    locuite de ei, îi converteau la cre​ş​tinism, astfel încât puteau fi asimila​ţi ​s​paţiului eu​ropean). Dispute pentru s​tăpâni​rea lumii cre​ş​tine, a Europei în fapt, au existat între secolele XXIII ​ş​i între papi, ca reprezentan​ţ​i ai puterii spirituale, ​ş​i monarhii germanici, ca ​deţinăto​ri ai puterii laice (lupta între Sacerdo​ţiu ş​i Imperiu). Astfel, Inoc​enţiu​ III credea, în 1198, ​că​ papalitatea se afirma explicit ca ​ş​ef al Europei („În primatul Sfântului Scaun apostolic se conf​undă​ autoritatea Imperiului ​ş​i a Sacer​doţiului”​), în timp ce Frederic Barbarosa, marele adversar al papali​tăţ​ii, proclama suprem​aţia​ împ​ă​ratului, ne ​lă​sând Romei decât un rol de arbitru („Împ​ă​ratul com​andă ​regatelor ​ş​i toate ​naţiun​ile trebuie s​ă​ îl adore. Roma, capitala lumii, este frâna globului.”) Pe tot timpul Evului Mediu aceast​ă​ problem​ă​ a originii ​ş​i repar​tiţiei​ puterii supreme a r​ă​mas una din cele mai controversate. Uni intelectuali, îns​ă, au continuat s​ă viseze la o monarhie universa​lă​, ca s​oluţie pentru asigurarea ​păcii. Stabilizarea Occidentului prin organizarea unui guvern comun sau prin crearea unui sistem de arbitraj obligatoriu era obiectivul final al acestor ideali​ş​ti. O​dată unit, Occidentul putea îndeplini sarcini importante, cum era recuperarea P​ă​mântului Sfânt s​au  apă​rarea ​Bizanţului de turci. Ideea unui Regnum unic sub autoritatea papei a fost sus​ţinută de monahii: ​Augustin ​ş​i ​Gilles din Roma ​ş​i de ​Jacopo ​da ​Viterbo​. La fel de importante sunt scrierile care prom​ovează teza opus​ă – crearea unui mare stat cre​ş​tin condus de îm​pă​rat. Între sus​ţ​i​năto​rii acestei idei amintim pe ​Jordan ​din ​Osnabruck sau ​Engelbert ​d’Admont​. Acesta din urm​ă, sus​ţ​inea în lucrarea sa ​De ​Ortu ​et ​Fine ​Romani necesitatea unui singur Imperiu sub o singur​ă conducere. Acest proiect era necesar în cazul în care „s-ar fi declan​ş​at un r​ăzboi între ​toată cre​ştinătatea ​ş​i lumea ​păgână” ​ş​i devenea operabil pentru a m​enţi​ne pacea între diverse com​unităţi membre ale Imperiului. În fapt, el nu dorea s​ă distr​ugă regatele deja constituite ​ş​i considera împ​ă​ratul drept arbitru suprem pentru men​ţine​rea ​păcii. Foarte aproape de astfel de idei se g​ă​sesc ​Dante ​Alighieri în ​De ​Monarchia (​apă​r​ută în 1308), ​Guillaume d’Occam​ ​ş​i ​Lupold​ ​de​ ​Bebenburg​. O idee or​iginală apare în opera lui ​Pierre ​Du ​Bois (1250-1320) (jurist aflat, ​după  te​rminarea studiilor la Universitatea din Paris, în serviciile regilor Fran​ţ​ei ​ş​i Angliei) mai ales în ​De ​recuperatione ​Terrae ​Sanctae​, scris​ă du​pă 1308. Cele mai importante obiective, în

19

perspectiva lui, erau realizarea p​ăcii între statele cre​ş​tine ​ş​i recuperarea ​Ţă​rii Sfinte. El propune, în acest sens, crearea unei confedera​ţ​ii europene, sub egida ​papalităţii. Statele membre, ​pă​strându​-ş​i atrib​uţiile​ suverane, urmau s​ă​-​ş​i rezolve conflictele prin arbitrajul unor

20

judecăto​ri clerici ​ş​i laici, desemna​ţi​ de un consiliu al statelor participante. Arbitrajul nu trebuia f​ăcut,​ deci, nici de ​papă,​ nici de împ​ă​rat, care era un rege ca ​toţi​ ​ceilalţi,​ lipsit de putere. Acest proiect a pus, pentru prima oar​ă,​ problema raportului între suveranitatea stata​lă    ş​i ins​tituţiile ​supra-​naţ​ionale, una dintre cele mai spinoase probleme, pân​ă în ​secolul XX. Treptat, s-au produs modif​ică​ri în privin​ţa​ per​cepţiei​ statului ​ş​i a rolului s​ău​ în compar​aţie cu ideea de imperiu. Juri​ş​tii francezi ​ş​i napoletani au lansat, în secolele XV –XVI, o idee nou​ă, conform ​că​reia statul are independ​enţă abs​olută în raport cu imperiul, iar conducerea laic​ă în raport cu cea eclesias​tică. Astfel de texte devin tot mai numeroase ​ş​i impun principiul ​că „regele este ​împă​rat în regatul s​ă​u”, iar împ​ă​ratul este egal între ceilal​ţ​i suverani. Întorcându-ne în secolul XIV, trebuie s​ă pr​ecizăm ​că ameni​nţ​area otoman​ă a reînviat sentimentul unei apartenen​ţe comune la un s​paţiu ​ş​i la o civiliza​ţ​ie atât în Occident, cât ​ş​i în Orient. Con​ş​tiin​ţa eur​opeană a fost zdruncin​ată ​ş​i, pentru ​puţin timp, conceptele de cre​ş​tin​ă​tate ​ş​i Europa s-au extins spre est, reg​ă​sind vechea întindere geograf​ică. Aceas​tă ​etapă  a fost, îns​ă, scurt​ă, deoarece atunci când otomanii au devenit s​tăpâni în ​pă​r​ţile orientale, prin cucerirea Constantinopolul, zona a încetat s​ă ​mai f​acă pa​rte din lumea cre​ştină, din Eu​ropa. Ş​i, da​că​ prin cucerirea otoman​ă​ grecii au fost elim​inaţi​ pentru trei secole din conceptul de Europa, locul lor a fost ocupat de popula​ţii​ ce locuiau la grani​ţ​ele Europei geografice, în contact cu otomani ​ş​i care îndeplineau func​ţia​ de bastion al cre​ştinătăţii​ (​antemurale christianitatis)​ . Astfel de po​pulaţii​, care aveau contacte directe cu Imperiul Otoman, precum ungurii, românii, polonezii au fost primite în comunitatea cre​ş​tin​ă​-europ​eană.​ Este vorba aici despre o mentalitate medieval​ă,​ în care conceptul de Europa prime​ş​te doar o c​onotaţie  geog​raf​ică,​ în timp ce identitatea cultural​ă​ ​ş​i spir​ituală​ a pop​ulaţiilo​r se ba​zează​ pe apartenen​ţ​a lor religioas​ă.  Prima tentati​vă de schimbare în acest sens o face ​Aeneas ​Silvius ​Piccolomini​, umanist devenit, în 1458, ​papă cu numele de ​Pius ​al ​II-lea​. El sus​ţ​inea ideea exis​tenţei unei „com​unităţ​i”, a unor af​inităţil​or culturale ​ş​i spirituale între diferitele popoare care ​alcătuie​sc Europa fizic​ă.  ​O​dată cu ​impunerea Umanismului, sensul unit​ăţii cult​urale a Europei, al​ătu​ri de cea religioas​ă, se înt​ă​re​ş​te tot mai mult, fapt evident la dive​rş​i autori, între care se distinge Erasmus ​din ​Rotterdam​. El condam​nă ura ​ş​i r​ăzboaiele izvorâte din dorin​ţ​a de putere sau de cucerire, propunând, în locul unei monarhii universale, ideea echilibrului între state de m​ă​rime rezona​bilă,​ care s​ă-ş​i uneas​că​ for​ţe​le împotriva inamicului comun din afara cre​ş​tin​ătăţii. 

21

       

 

22

Îns​ă,​ în ciuda acestei prime form​ulă​ri laice a ideii de Europa, nu trebuie s​ă​ excludem legă​tura puter​nică​ cu religia: europeanul r​ă​mâne, înainte de toate, un cre​ş​tin, iar conceptul de christianitas​ î​ş​i m​enţine ​for​ţa.    Rena​ş​terea ​ş​i Reforma, au transformat profund Europa milenar​ă​ a secolelor XII-XIII. Ideea de Europa, se contura tot mai mult, în secolele XV-XVI ca un concept subversiv ​ş​i înlocuia ideea de cre​ştinăta, a​ş​a cum ​ş​tiin​ţ​a înlocuia tr​adiţia. Europa ie​ş​it​ă din încors​etă​rile dogmatice avea tenta​ţ​ia de a se organiza în jurul l​aicităţii sub diverse forme, iar expansiunea polit​ică, ​filosof​ică, e​conom​ică a cont​inentului devenea o realitate. Dobândind o ​nouă con​ş​ti​inţă, Europa ia, în acela​ş​i timp, ​ş​i o înf​ăţiş​are ​nouă.  Descoperirile au promovat Atlanticul în rolul Mediteranei, Europei continentale ​ş​i introvertite îi succede o Eur​opă maritim​ă, deschis​ă, ​mobilă, gata s​ă progreseze, iar centrul de gravita​ţie ​ş​i interes se m​ută din inte​rior​ căt​re lumea exterioar​ă.  O​dată cu Rena​ş​terea ​ş​i Reforma se mai produce un fenomen interesant. N​aţ​iunile atlantice vor cunoa​ş​te o ascensiune cres​cândă, în timp ce Imperiul german va d​ecăde​a. Aceas​tă s​ituaţie ne permite s​ă distingem trei Europe: Europa occid​entală sau ​atlantică, cu acces direct la ocean, cu preponder​enţă asupra marelui comer​ţ inter​naţ​ional ​ş​i cu imperii coloniale; Europa continental​ă (Germania ​ş​i Italia), mai s​ă​r​acă, cu un na​ţi​onalism mai accentuat; Europa orient​ală, ​semi-asi​atică ş​i s​ă​r​acă.                                           

23

                 

 

24

     

3.​ ​Proiecte​ ​medievale​ ​de​ ​federalizare​ ​a​ ​Europei

Pierre​ ​Du​ ​Bois​ a urmat cursurile Univers​ităţii​ din Paris ​ş​i a îmbr​ăţ​i​ş​at mai mult sau mai puţin​ dezinteresat cauza regelui s​ău​ (Filip cel Frumos) contra Papei. El a scris un pamflet violent contra bulei ​Asculta​ ​fili​, in ianuarie 1302, apoi ​Deliberatio​ ca r​ă​spuns la bula ​Scire​ ​te volumus.​ Cea mai importan​tă​ lucrare în perspectiva temei noastre de interes este ​De recuperatione​ ​Terre​ ​Sancte,​ cu subtitlul ​Tratat​ ​de​ ​politică​ ​gener​ală,​ care ​conţine​ un veritabil plan de federalizare eur​opeană.​ Du Bois era partizanul unei reforme a Bisericii ​ş​i a m​ănă​stirilor, dar se pr​onunţa​ împotriva celibatului ecleziastic. A fost partizanul monarhiei centralizate ​ş​i reclama suprimarea puterii temporale a papei ​ş​i confiscarea în profitul coroanelor a bunurilor bisericilor. Statele unite pe care le propune ​înţelege​ s​ă​ le plaseze sub înalta suzeranitate a lui Filip cel Frumos, din care vrea s​ă​ f​acă​ un îm​pă​rat. La dilema papa sau îm​pă​ratul, Du Bois r​ă​spunde nici unul nici altul. Papa trebuie s​ă​ se îngrijeas​că​ de modernizarea bisericii, iar împ​ă​ratul este un suveran ca oricare altul. Pacea în Europa, sus​ţ​inea Du Bois, nu putea fi decât fructul unei ​înţelege​ri oneste între monarhi. El propune, deci ideea unui conciliu laic, a ​că​rui putere ​ş​i lege s​ă​ nu ​ţină​ decât de state. Acest conciliu, adunare reprezenta​tivă​ a „Republicii prea-cre​ş​tine” trebuia compus din arbitri laici. Du Bois a reglementat m​inuţio​s procedura de dezbateri ​ş​i a pr​evăzut​ ca Sfântul Scaun s​ă​ fie instan​ţă​ de apel. Proiectul lui Du Bois este interesant pentru c​ă​ este una dintre cele mai vechi transpuneri a ideii de federa​ţ​ie de regate eliberate de orice tutel​ă​ exter​nă,​ pontif​icală​ sau imper​ială.​ Textul manuscrisului ​De​ ​Recuperatione​ nu pare s​ă​ fi circulat prea mult. El a fost imprimat prima dat​ă​ de Bongars în lucrarea ​Gesta​ ​Dei​ ​per​ ​Francos.​ A​udienţa​ dir​ectă​ a fost minim​ă.​ Abia în sec. XIX Du Bois a fost descoperit de Wailly, apoi de Boutaric ​ş​i în cele din ur​mă de Renan. 

25

La mijlocul secolului al XV-lea laicizarea Europei avansa în ritm alert. În 1378 marea schism​ă  ​din Occident marca debu​tul decadenţei papale. Renaş​terea a​pă​rea în Italia, iar Wiclef, apoi Jan Huss ​anunţau sau preg​ă​teau Reforma. Instituirea armatei permanente ​ş​i a impozitelor regulate au contribuit puternic la apari​ţia statelor moderne. Cucerirea Constantinopolului de Mahomed, în 1453 a scos la ​iveală pericolul turc ​ş​i a contribuit la crearea unui spirit european, crescând nostalgia unei cre​ştinătăţi unde cruciadele erau posibile. În acest cadru, aventurierul francez ​Antoine ​Marin sau Marini, s-a refugiat la curtea lui Georges Podiebrad (1420-1471), regele Boemiei ​ş​i i-a sugerat un plan de uniune a statelor europene, în scopul s​tă​vilirii pericolului otoman. Podiebrad a prezentat, în 1463, planul lui Marini regelui Fran​ţei       

 

26

ş​i signoriei ​veneţiene.​ Proiectul ​Congregatio​ ​Concordiae​, formulat de Podiebrad era asem​ănăto​r cu cel al lui Du Bois. Statele formau o asocia​ţie​ pentru a asigura pacea pentru cre​ş​tin​ă​tate, iar contractan​ţii​ î​ş​i asigurau asis​tenţă​ recipr​ocă.​ D​acă​ un conflict intervenea între ei, era prev​ăzut​ arbitrajul. Pentru a realiza aceste obiective, trebuia înfiin​ţată​ o adunare, în care s​ă​ aib​ă​ câte un vot principii din Germania, regele din Fr​anţa,​ dogele V​eneţiei,​ principii italieni, regii Spaniei, Portugaliei, Ungariei, ducii Burgundiei ​ş​i Bavariei, ​hotă​rârile luându-se prin majoritate de voturi. Adunarea î​ş​i avea centrul 5 ani la Basel, apoi în Fran​ţa ​ş​i în Italia. În fruntea Ad​ună​rii se afla un consiliu, cu un pre​ş​edinte ales, care dispunea de un aparat administrativ, ar​hivă, re​ş​edi​nţă ​ş​i blazon propriu. Problemele juridice urmau a fi rezolvate de o Curte de jus​tiţie sau un Consistoriu general, cu o com​ponenţă stab​ilită de Adunare. Tot A​dună​rii îi revenea rolul de a decide momentul ​ş​i formele interven​ţiei împotriva otomanilor. Acest proiect a propus constituirea organismelor politice ​ş​i juridice supra-statale, arbitraj interna​ţ​ional, arm​ată ​comună, idei care se vor r​egă​si ​ş​i în scrierile secolului XX. La acel moment, îns​ă, el nu a avut succes printre suverani, papalitatea excomunicându-l, chiar, pe regele ceh. Transform​ă​ri interesante se produc, în perioada secolelor XV-XVI ​ş​i la nivelul dreptului inter​naţional ​ş​i a viziunii asupra raporturilor între state. Francisc I nu a ezitat s​ă ru​pă  solidaritatea milenar​ă a cre​ş​tinismului pentru a face o ​alianţă cu sultanul Soliman, îndrep​tată  cont​ra lui Carol Quintul. Aceas​tă decizie a fost poate actul de na​ş​tere al Europei moderne. În aceea​ş​i e​pocă a a​pă​rut dreptul interna​ţional public, ai ​că​rui ini​ţiato​rii lui au fost: spaniolii Francisco de Vitoria, Baltazar de Ayala, ​alăt​uri de italianul Alberico Gentilis, profesor la Oxford. În ​1589​, ​Alberico ​Gentilis a propus un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, în timp ce ​Vitoria ​ş​i ​Ayala au publicat, în 1612, ​Tractatus ​de ​legibus ​et ​Deo legislatore​. Exigenţ​ele universaliste au fost proclamate ​ş​i de marele juris olandez ​Hugo​ ​van​ ​Groot​, zis Grotius, care în tratatul s​ău​ ​De​ ​Jure​ ​belli​ ​et​ ​pacis,​ ​apă​rut în 1625, a fondat dreptul asupra legilor naturale ​ş​i divine. El a propus o ver​itabilă​ societate a ​naţiu​nilor, o asocia​ţie  in​terna​ţională​ a principilor cre​ş​tini, care prin institu​ţ​ionalizarea arbitrajului s​ă​ fie c​apabilă​ s​ă  respecte legea inter​naţională.  În ​condiţii​le r​ă​zboaielor religioase ​ş​i a rivalit​ăţilo​r dintre state din a doua jum​ătate a secolului al XVI-lea ​ş​i din cel urm​ăto​r, dezbaterea asupra viitorului european se cristalizeaz​ă  în câteva proiecte semnificative. Ele pun problema elimin​ă​rii preten​ţiilo​r de hegemonie prin

27

solu​ţ​ii de tip federal, dar ​ş​i a ​înlătu​r​ă​rii clivajelor religioase intercre​ş​tine, printr-un spirit ecumenic. Un astfel de proiect era formulat de ​Emeric​ ​Cruce​, în lucrarea ​Nouveau​ ​Cynée​,

28

apă​r​ută​ în 1623. El sus​ţ​inea ​că​ pacea ​ş​i nu r​ă​zboiul era starea norm​ală​ a um​anităţii.​ Nici onoarea, nici profitul nu sunt motive suficiente pentru a face r​ăzboi.​ El s-a adresat lui Ludovic XIII pentru a-i cere s​ă​ promoveze printre al​ţ​i suverani nu doar cre​ş​tini, ci ​ş​i turci, chinezi, pe​rş​i ideea unei or​ganizaţii,​ o Adunare perm​anentă,​ pr​ezidată​ de ​papă,​ care s​ă​ asigure pacea perp​etuă​ prin arbitraj. El a propus Vene​ţia​ ca loc al acestei ​adună​ri pentru ​că​ teritoriul este neutru ​ş​i indiferent pentru to​ţi principii. Adunarea trebuia s​ă stabileas​că grani​ţ​ele tuturor  ţă​rilor, iar cei care nu se supuneau trebuiau adu​ş​i sub ascultare prin ac​ţiunea com​ună a statelor participante. Propunea, de asemenea, instituirea liber​tăţii totale a comer​ţ​ului ​ş​i unitatea monetar​ă. Din p​ă​cate pentru el, proiectul nu s-a bucurat de mare au​dienţă printre regii ​că​rora s-a adresat. Ducele ​de ​Sully​, fost ministru al regelui Henric al IV-lea, a conceput un proiect intitulat „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, în care el î​ş​i dezvolt​ă concep​ţia sa despre o Europa federal​ă​, pus​ă sub umbrela unui Consiliu comun, numit „Consiliul foarte cre​ş​tin”. El considera ​că pentru o organizare optim​ă trebuiau formate 5 monarhii elective (Imperiul Romano-German, Statul Papal, Polonia, Ungaria, Boemia), 6 monarhii ereditare (Fr​anţa,  Spania, Anglia, Danemarca, Suedia, Lombardia) ​ş​i 4 republici suverane (V​eneţia, Itali​a,  Elveţia, Belgia​), cu supraf​aţă ş​i for​ţă​ econom​ică ap​roximativ egale. În fruntea feder​aţiei el plasa un Cosiliu al Europei, format din 6 Consilii provinciale, cu re​ş​e​dinţele la Danzig, pentru nord-estul Europei, Nuremberg, pentru Germania, Viena, pentru estul Europei, Bologna pentru Italia, Konstanz pentru Elve​ţ​ia ​ş​i Lombardia ​ş​i un ora​ş nedesemnat pentru Europa Occ​identală. Al​ă​turi de aceste consilii provinciale, mai f​uncţiona ş​i un Consiliu General, compus din 40 de membri (4 pentru statele mari ​ş​i câte doi pentru cele mici). Acest consiliu trebuia reînoit la trei ani ​ş​i urma s​ă ai​bă sediul în fiecare an în diferite ora​ş​e. El avea depline puteri pentru a arbitra toate litigiile între statele membre. Sully prevedea organizarea unei armate europene de 5000 de s​oldaţi ​ş​i 25 000 cavaleri, care s​ă bene​ficieze de un comandant ​ş​i un stat major. A​pă​rarea împotriva turcilor urma s​ă rev​ină ​regatului Ungariei, care includea ​ş​i Austria, Cr​oaţ​ia, Bosnia, Slovacia ​ş​i Transilvania, iar  apă​rarea contra ru​ş​ilor ş​i ​tăta​rilor revenea în sarcina Poloniei ​ş​i Boemiei. Se mai prevedea libertatea comer​ţul​ui ​ş​i suprimarea barierelor vamale. Ideea unei organiz​ă​ri europene fondate pe drept, s-a relansat în secolul XVII, prin proiectul conceput de ​William ​Penn​, emigrant în Lumea N​ouă ​ş​i legislator în Pennsylvania. În 1693 el a scris ​Eseu ​pentru ​pacea ​prez​entă ​şi​ ​viitorul ​Europei,​ inspirându-se din ideile lui

29

Cruce ​ş​i Sully. Penn dorea crearea unei Diete europene, în care s​ă intre repr​ezentanţi a​i  naţiu​nilor, în pondere varia​bilă.​ El f​ixează​ criteriile acestei ponderi în f​uncţie​ de impor​tanţa     

 

30

demograf​ică​ ​ş​i econom​ică​ ale fiec​ă​rui contractant: 12 de​legaţi​ pentru Germania, 10 pentru Fr​anţa​ ​ş​i Spania, 8 pentru Italia, câte ​ş​ase pentru Anglia, Turcia ​ş​i Rusia, câte patru pentru Polonia ​ş​i Elve​ţ​ia, câte trei pentru Danemarca, V​eneţia​ ​ş​i câte unul pentru Holstein ​ş​i Kurland. Deciziile trebuiau luate prin majoritate de trei ​păt​rimi, iar dezbaterile trebuiau f​ă​cute în lati​nă​ ​ş​i fr​anceză.​ Aceast​ă​ D​ietă​ europ​eană​ stabilea normele generale de jus​tiţie,    reglementa toate problemele religioase ​ş​i avea la disp​oziţie​ o arm​ată​ pentru a face respectate deciziile. Lui ​Leibnitz divizarea Germaniei i se ​pă​rea absur​dă, iar anarhia Europei ​ş​i sciziunea cre​ş​tin​ătăţii îl scandalizau. El spera s​ă deturneze for​ţ​ele energice ale Europei ​căt​re un proiect grandios, propunând în acest sens cucerirea Egiptului. Posibila victorie ar fi dat Fran​ţ​ei ​o  poziţie s​olidă în Mediterana ​ş​i i-ar fi permis s​ă restabileas​că în Africa de Nord vechiul domeniu cre​ş​tin. În 1672, Leibnitz a venit la Paris în încercarea de a se întâlni cu Ludovic al XIV lea ​ş​i de a-i prezenta proiectul. În 1677, el a publicat un opuscul numit ​De ​jure suprematus ​et ​legationes ​principum ​Germaniae,​ în care propunea realizarea unui singur corp cre​ş​tin sau un Colegiu universal, religios ​ş​i politic, sub dubla autoritate: a papei ​ş​i a îm​pă​ratului. Apoi, pentru ​atenţia publicului larg el a scris sub pseudonimul Caesarus Fulsenerius o lucrare intitu​lată ​Disc​ uţie ​cu ​Philaret ​ş​i ​Eugen ​asupra ​problemei ​perioadei agitate​ ​de​ ​la​ ​Nimegue​, în care a dezvoltat acelea​ş​i idei. Pentru Leibniz, a​ş​a cum Biserica nu putea exista dac​ă​ nu avea în frunte un succesor al lui Petru, nici Europa nu trebuia pri​vată​ de un ​împă​rat. Sunt, de altfel, idei care marcheaz​ă  revenirea în for​ţă​ a principiilor medievale. Leibniz nu ignor​ă​ posibilitatea stabilirii unei monarhii universale ​ş​i pune în dis​cuţie​ validarea unui arbitru suprem, recunoscut de toate p​ă​r​ţile.​ În acela​ş​i timp, el pleda pentru necesitatea ca fie​că​rui suveran s​ă​-i fie ​lă​s​ată​ libertatea de a se ocupa de afacerile din domeniul s​ău.​ Aceas​tă​ manier​ă​ de reorganizare a continentului nu era, în viziunea lui, decât faza prealabil​ă​ a unei mari mi​ş​c​ă​ri de expansiune ​ş​i evanghelizare care ar fi dus Europa la dimensiuni mondiale. El ​dădea​ fiec​ă​ruia câte un rol: Fr​anţa​ va d​eţine Africa, Suedia ​ş​i Polonia vor colonza Siberia, Anglia ​ş​i Danemarca se vor îndrepta ​căt​re America de Nord, Spania ​căt​re America de Sud, iar Olanda va avea Indiile orientale. Cel mai cunoscut proiect de instaurare a p​ăcii generale, punct de refer​inţă pentru scriitorii epocii luminilor, a fost cel elaborat de ​Abatele ​Saint ​Pierre​, în 1712 ​ş​i intitulat Proiect ​pentru ​o ​pace ​perp​ etuă​. El ​ş​i-a plasat explicit planul de organizare a continentului sub

31

patronajul lui Henric al IV lea ​ş​i a propus eliminarea r​ăzboi​ului ca mijloc de rezolvare a diferendelor, cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a gr​aniţelo​r, care s​ă​ asigure

32

echilibrul de for​ţe.​ Pentru acesta, el preconiza înfiin​ţa​rea unui Congres permanent, care s​ă    garanteze ​statu-quo-​ ul teritorial existent, care s​ă​ nu poat​ă​ fi schimbat decât cu ¾ din voturile Congresului. Iat​ă​ cum expune motivele form​ă​rii unui corp european: „G​ă​sesc c​ă​ dac​ă​ cei 18 suverani ai Europei, pentru a-​ş​i conserva guvernarea pr​ezentă,​ pentru a evita r​ăzboiul​ între ei ş​i pentru a-​ş​i procura toate aventajele, ar vrea s​ă​ f​acă​ un tratat ​ş​i un congres perpetuu ... ar putea s​ă p​ă​streze pacea prin intermediul unor arbitri”. Pentru a atinge aceste obiective, abatele a propus un plan pe care l-a rezumat în 5 articole: o al​ianţă perpet​uă între suverani, supunerea acestor suverani deciziilor Adun​ă​rii generale sau Senatului european, o contribu​ţie a fie​că​rui stat la cheltuielile acestei ali​anţe, inter​venţia co​lectivă contra celui care rupe pactul, revizuirea pactului s​ă  ​fie pos​ibilă cu majoritate simpl​ă, în afar​ă de aceste 5 puncte fundamentale. Senatul european trebuia s​ă fie compus din 40 de membri, era dotat cu puteri legislative ​ş​i juridice ​ş​i urma s​ă ​aibă sediul la Strasbourg sau Dijon. Toate statele care aveau mai pu​ţ​in de 1.200.000 locuitori aveau dreptul la un ​numă​r egal de voturi; deciziile erau luate prin majoritate ​ş​i ratificate ​după 6 luni de ​căt​re ​două treimi din membri. În timp de pace, fiecare stat nu putea într​eţine mai mult de 6000 de s​oldaţi, iar pe timp de r​ăzb​oi Adunarea desemna un generalissim care nu trebuia s​ă ​fie membru al vreunei case suverane ​ş​i care conducea o armat​ă  co​m​ună de 500.000 osta​ş​i. Se acorda ajutor monarhiilor ​ş​i republicilor împotriva rebeliunilor interne, statele care nu respectau deciziile Congresului urmau a fi dezarmate, obligate la plata unor des​păgubi​ri, iar ​conducăto​rii î​nlătu​r​aţi de la putere. Marele merit al abatelui este de a fi sta​tuat că ​securitatea colectiv​ă a​re dr​ept condiţie obligato​rie suveranitatea dreptului.

33

34

4.​ ​Ideea​ ​de​ ​Europa​ ​în​ ​timpurile​ ​moderne

Din perspectiva ​evoluţiei curentelor de idei ​ş​i a restructur​ă​rii ​identităţii europene, epoca moder​nă contribuie decisiv la redefinirea tr​ă​s​ă​turilor morale ale ​„băt​rânului continent”. Contactul cu alte s​paţii i-a îndemnat pe gânditori, oameni de cultur​ă sau politicieni s​ă-ş​i cunoas​că propriul caracter îndeosebi prin raportarea la ​„celălalt”. În acest mod, ei se simt tot mai europeni ​ş​i mai ​puţin cre​ş​tini, iar difer​enţele culturale sau politice devin esen​ţiale în fa​ţ​a celor religioase. Aceas​tă e​voluţie s-a produs din ​două motive: în primul rând pentru ​că ​au  apă​rut comuni​tăţi cre​ş​tine ​ş​i în afara Europei ​ş​i în al doilea rând deoarece paradigma cre​ştină  de reprezentare a lumii dispare. Acest al doilea aspect este determinat în bun​ă parte de Reform​ă, dar ​ş​i de progresiva laicizare a gândirii. În plus, începând din secolul XVIII, termenul Europa intr​ă în limbajul cotidian. El este folosit în texte guvernamentale, în tratate, în textele unor scriitori sau ca titluri de periodice („L’Europe Savante”, „Histoire litteraire d’Europe”). Tot de atunci se poate observa apari​ţia unui curent anti-european, pe fondul compar​ă​rii sistemelor politice, economice ​ş​i sociale din Europa cu cele din alte continente. Respingerea „modelului” european a stimulat un mare num​ă​r de autori s​ă c​aute mitul unor lumi îndep​ă​rtate ş​i fericite, s​ă caute pe p​ă​mânt acel paradis pierdut odat​ă cu laicizarea societ​ăţii. S-a ​nă​scut, în acest fel, mitul bunului s​ălbatic, care va infl​uenţa gândirea lui Jean-Jacques Rousseau, de exemplu, ​ş​i îl va determina s​ă caute starea natur​ală a omului. Europa se transform​ă, a​ş​adar, dintr-​un pă​mânt al libert​ăţii şi civilizaţiei, înt​r-un s​paţiu ​sângeros, r​ăz​b​oinic, decăzut.  Este de ​înţele​s, în acest context, admir​aţia​ pe care ​Montesquieu​ sau Voltaire o ar​ată  uno​r popoare precum arabii, persanii, sau turci care pân​ă​ atunci ap​ă​reau drept „du​ş​mani de moarte” ​ş​i erau plas​aţi​ în afara s​paţ​iului civilizat. Europenii au ​înţele​s ​că​ în afara continentului tr​ăiau​ oameni ce nu le erau inferiori, chiar dac​ă​ aveau o via​ţă​ difer​ită,​ astfel încât conceptului de superioritate este înlocuit treptat cu cel de diversitate. Cu alte cuvinte, în secolul al XVIII-lea, se real​izează​ acel proces de autodefinire, atât de necesar pentru a putea vorbi despre o Eur​opă civilă. 

35

Analizând sistemul de gândire a celor mai importan​ţi​ filozofi din epoc​ă​, cons​tată​m, de exemplu, c​ă​ Montesquieu, în lucrarea ​Scrisori​ ​persane​, cr​itică​ Europa deoarece per​petuează     

 

36

un tip de raporturi între state din care rezu​ltă​ doar r​ăzb​oaie ​ş​i mizerie pentru popoare. De​ş​i cons​tată​ o ​evidentă​ superioritate a Europei în ceea ce prive​ş​te principiile care reglementeaz​ă    instit​uţiile​ fundamentale ale ​vieţii​ politice, Montesquieu ​acuză​ modul gre​ş​it în care guvern​anţii​ europeni încear​că​ s​ă​ aplice aceste principii, mai cu seam​ă​ în rel​aţiile    interna​ţ​ionale. Acela​ş​i lucru este valabil ​ş​i în ceea ce prive​ş​te progresul ​ştiinţelo​r ​ş​i al tehnicii. Montesquieu apr​eciază​ progresele Europei în aceste domenii, care au eliberat continentul de barbarie, dar cr​itică ​folosirea lor nedr​eaptă.  O alt​ă difer​enţă fa​ţă de secolul al XVI-lea este critica puter​nică pe care Montesquieu o îndr​eaptă contra religiei cre​ş​tine. D​acă ​până atunci „cre​ştinătatea” constituia prima calitate a Europei, din secolul XVIII se produce contrariul. Dincolo de superioritatea Europei din punct de vedere politic, Montesquieu consider​ă ​că principalul cusur este fanatismul religios ​ş​i intoleran​ţa, ca​re fr​ânează dezvolta​rea ​ştiinţei ş​i contrazic filozofia. Jean​ ​Jaques​ ​Rousseau​, la rândul lui, preocupat de destinul Europei, scria ​că​ existen​ţa  unei​ socie​tăţi​ f​ondată​ pe spirit r​ă​mâne s​ă​ fie tradus​ă​ în fapte printr-o constitu​ţie​ feder​ativă.  Planul abatelui Pierre, spunea el, e rezonabil. Dar putem avea încredere în suverani, a​ş​a cum scria abatele? ​Ră​spunsul era nu. Suveranitatea este prin natura sa avid​ă​ de putere, iar el se îndoia ​că​ regii vor recurge la o Diet​ă​ Eur​opeană​ sau c​ă​ se vor supune ​judecăţilo​r ei atâta timp cât nu le va satisface anumite interese. În plus, limitând ambi​ţ​iile principilor, Republica europ​eană​ va contribui la emanciparea subiec​ţilo​r lor. În definitiv, Rousseau considera ​că dacă proiectul va e​ş​ua, aceasta nu se va intâmpla din cauza faptului ​că​ era himeric în substa​nţa​ ​ş​i structura lui, ci de ​vină​ va fi ir​aţionalitatea​ ​ş​i lipsa de viziune a majorit​ăţii oa​menilor. Voltaire​ a dedicat proiectului abatelui Pierre unul dintre pamfletele sale foarte violente. El scria ​că​ „Europenii cre​ş​tini sunt precum grecii: fac r​ăzboaie​ între ei, dar ​pă​str​ează​ în aceste disensiuni atâta bun​ă​cuviin​ţă​ ​ş​i pol​iteţe,​ încât adesea un francez, un german ​ş​i un englez care se întâlnesc par a fi ​nă​sc​uţi​ în acela​ş​i ora​ş​”. El vedea Europa ca pe o mare r​epublică,​ ​împă​r​ţită  în​ mai multe state ​ş​i în care t​oţi​ respectau în fond aceea​ş​i religie, ​împă​rt​ăş​eau principii politice ş​i de drept public comune. În gândirea lui Voltaire, Europa apare, înainte de t​oate, unită​ din punct de vedere cultural, într-o mare republic​ă​ literar​ă,​ cr​eată​ de elitele europene, prin le​gătu​rile pe care le au între ele: „S-a afirmat o r​epublică​ literar​ă​ ce s-a stabilit în Europa, în ciuda r​ăzboiului​ ​ş​i în ciuda religiilor diferite. Toate ​ştiinţele,​ toate artele au primit ajutoare reciproce; academiile au constituit aceast​ă​ Repu​blică.​ ... ​adevă​r​aţii​ oameni de ​ş​tiin​ţă​ din orice

37

domeniu au strîns ​legătu​rile acestei mari societ​ăţi​ a spiritului, r​ă​spândit​ă​ peste tot, ​ş​i mereu independ​entă.​ Aceste ​legătu​ri mai dur​ează​ ​ş​i as​tăz​i; ele sunt o consolare la r​ăul​ pe care

38

am​biţia​ ​ş​i politica îl r​ă​spândesc pe ​pă​mânt”. Dar el nu vede numai unitatea cultur​ală,​ dar ​ş​i pe cea ​politică​ a Europei: „de mult timp se poate considera Europa cre​ştină​ (exceptând Rusia) ca o mare republ​ică,​ îm​pă​r​ţi​t​ă​ în diferite state, unele monarhice, altele mixte, unele aristocratice, celelalte populare, dar toate aflate în r​elaţii​ unele cu altele, toate având acela​ş​i fond religios, chiar ​dacă​ îm​pă​r​ţ​it în diferite secte, toate cu acelea​ş​i principii de drept public ​ş​i de politi​că,    necunoscute în a​lte pă​r​ţi ale ​lumii”. Cu toate acestea, Voltaire se raporteaz​ă la a​spectul politic, în manier​ă mai pu​ţ​in intens​ă decât Montesquieu ​ş​i impune Europei sigiliul unui singur ​corpus​, al unei unit​ăţi ​culturale ​ş​i spirituale bine pr​ecizată ​fa​ţă de ​restul lumii. D​upă producerea ​revol​uţ​iei ​franceze au ​apă​rut ​două curente care s-au pr​onunţat î​n  legă​tur​ă cu arhitectura noii Europe. Unul era curentul contra-revol​uţ​ionar, ​iniţi​at de Edmund Burke ​ş​i Joseph de Maistre, care au devenit teoreticienii Europei tradi​ţionale, fondate pe dreptul gin​ţilo​r, legitimitatea suveranilor ​ş​i echilibrul european. (teorii care i-au inspirat pe unii oameni politici precum Canning, Metternich sau ​ţ​arul Alexandru I). Edmnund Burke, de exemplu, propunea ideea dez​voltă​rii graduale, cu ameliorarea treptat​ă a sistemului. Idealul s​ău era echilibrul între realit​ăţile n​aţionale ​ş​i ideile cre​ş​tine, între comunitatea european​ă ​ş​i interesele marilor puteri. ​Celălalt era curentul „liberal”, de inspir​aţie revo​luţi​onar​ă, fr​anceză,  ca​re propunea constituirea unei Europe moderne, a na​ţionali​t​ăţilo​r. Noua Eur​opă s-a dovedit a fi mai ​puţin coer​entă în proiecte decât cea veche, iar partizanii unit​ăţ​ii continentului au luat în considerare mai întâi aspira​ţiile ​naţionale ​ş​i abia apoi au pus problema unific​ă​rii statelor în cadrul unei feder​aţii, ca​re s​ă ​m​enţină pa​rticular​ităţile​ locale. Pe acest fond, într-un mod cu totul accidental dac​ă​ am lua în calcul contextul prezentat mai sus, Napoleon a relansat ideea Imperiului Universal, inspirat fiind de trecutul glorios al Imperiului Roman sau a celui Carolingian. Trebuie, îns​ă,​ s​ă​ an​alizăm​ toate ref​lecţi​ile lui Napoleon din perspectiva ambi​ţii​lor sale universaliste. A face din el un mare european ​avant​ ​la lettre​ înseam​nă​ s​ă​ u​ităm​ c​ă,​ înaite de toate era un mare am​biţi​os ​ş​i un imperialist, în sensul propriu al cuvântului. Hanah Arendt spunea, de atlfel, ​că​ imperialist nu este cel care aspir​ă​ s​ă  cuce​reas​că​ un anumit teritoriu, ci cel care vrea s​ă​ cucereas​că​ orice teritoriu. În viziunea lui Napoleon exista o Eur​opă​ ​ideală​ pe care dorea s​ă​ o creeze, o Eur​opă​ în care s​ă​ uneas​că​ toate popoarele într-un singur corp ​ş​i s​ă​ ​impună​ ins​tituţii​ ​ş​i coduri unice de legi, principii, interese. Aceas​tă​ var​iantă de con​feder​aţie o vedea, evident, pla​s​ată ​sub conducerea sa. Întorcându-ne analiza la teoreticieni, nu putem omite contr​ibuţia lui ​Immanuel ​Kant (1724-1804), care în lucrarea sa inti​tulată ​Elemente ​metafizice ​ale ​doctrinei ​dreptului​, punea la

39

baza s​ocietăţii intern​aţionale suveranitarea dreptului. El condamna ferm toate sistemele politice care erau fondate pe o iluzorie întoarcere la statul natural ​ş​i sus​ţinea​ ​că​ dreptul este o

40

constr​ucţie​ a spiritului uman. În acest fel, cheia problemelor era, în viziunea lui, de a instaura reguli juridice între na​ţiuni,​ care vor face trecerea socie​tăţilo​r umane de la etapa anarhic​ă​ la cea civilizat​ă.​ Kant afirm​ă​ ​că​ aceste comunit​ăţi​ umane nu sunt simple lucruri pe care principii le pot folosi ​după​ bunul lor plac, ci sunt r​ealităţi​ sociologice, juridice, morale care au o personalitate, deci o autonomie ​ş​i se pot guverna ​după​ cum vor. Dac​ă​ vrem s​ă​ p​ă​str​ăm​ atât libertatea ​pă​r​ţilo​r contractante, cât ​ş​i autoritatea societ​ăţii care le une​ş​te, afirma Kant, trebuie constituit un sistem federativ, singura form​ă eficace care poate fi ​dată unei ordini interna​ţ​ionale. Prima ​etapă c​ă​tre federalizare era constituirea unei alian​ţ​e confederative între statele suverane. Kant pleda pentru în​lătu​rarea r​ă​zboaielor ca mijloc de reglementare a diferendelor, deoarece, ​dacă nu se r​enunţa la ele, fiecare pace era condamnat​ă s​ă fie un armis​tiţiu pentru un nou r​ăzb​oi. Trebuia propus ​ş​i respectat un plan de dezarmare, care urma s​ă fie aplicat în vi​aţa  in​terna​ţională printr-un tratat de pace general. De asemenea, era necesar ca între state s​ă  f​uncţion​eze în perm​anenţă o stare de drept, care s-o înlocuias​că pe cea natur​ală, impuls​ivă ​ş​i incontrolabil​ă. Kant pleda, tot​odată, pentru aplicarea unei constitu​ţii generale, elabor​ată ​după  modelul acelor ​comunităţ​i civile care asigur​ă egalitatea, dreptatea ​ş​i prin ele sigura​nţa  f​iecă​ruia în parte. El vedea în realizarea sintezei dintre democr​aţiile interne ​ş​i cea interna​ţională, o ​ş​ans​ă funda​mentală pentru asigurarea ​pă​cii, secur​ităţii ​ş​i progresului uman​ităţii. În c​oncepţia lui, trebuia cons​tituită o feder​aţie a popoarelor (f​ă​r​ă a exista un stat unic) în care consti​tuţiile civile ​ale statelor ce o vor compune s​ă ​fie republicane ​ş​i s​ă ​se bazeze pe principiul liber​tăţii membrilor ei. ​Proiectul ​pentru ​pace ​etern​ ă al lui Kant​, din 1875, ce l-a inf​luenţ​at indiscutabil pe presedintele Woodrow Wilson, a fost o ver​itabilă pledoarie pentru pace ​ş​i pentru organizarea unei „Societ​ăţi a N​aţiu​nilor” pe baza unui „Stat de Drept” interna​ţ​ional. Kant încearca, pentru prima data, studierea ​ş​tiintific​ă a cauzelor r​ă​zboiului ​ş​i lega din punct de vedere teoretic democr​aţia de inte​r​naţionali​sm. Pr​eocupă​ri pentru ​gă​sirea unei miraculoase solu​ţii​ a p​ăcii​ perpetue au existat, de altfel, nu doar în Germania. La Paris a fost creat​ă, în 1821, ​„Societatea moralei cre​ş​tine”, condus​ă de  duce​le ​Rochefoucauld-Liancourt​, care oferea sume de bani autorilor unor opere consacr​ate  înlă​tur​ă​rii conflictelor dintre na​ţ​iuni ​ş​i a instaur​ă​rii ​păcii​ universale, f​ă​r​ă​ apelul la for​ţ​e armate. Unchiul lui Cavour, contele de ​Sellon​, a întemeiat ​ş​i el, în 1830, o „Societate a ​păcii”, la Geneva, care a ac​ţionat​ în acela​ş​i sens, reflectând asupra metodelor eficiente de a avea acces la o pace gener​ală ş​i perm​anentă. 

41

Ascensiunea liberalismului, în ​condiţiile​ genezei societ​ăţii​ industriale, a generat alte abor​dă​ri, care au pus în ​legătu​r​ă​ idealul Europei unite cu realit​ăţile​ social-economice. Cel mai

42

elaborat proiect în acest sens, îi apar​ţ​ine lui ​Claude-Henry​ ​Rouvroy​ sau ​Contele​ ​de​ ​Saint Simon​, care a redactat, în 1813, ​Scrisori​ ​căt​re​ ​fiziologi​şt​ i,​ în care î​ş​i afirma ​ambiţiile​ de a reorganiza societatea eur​opeană.​ Pr​eocupă​rile sale au continuat ​ş​i în 1814, când a tip​ă​rit, împr​eună​ cu elevul s​ă​u Augustin Thierry, un mic tratat intitulat ​Reorganizarea​ ​societă​ ţii    europene.​ Saint Simon î​ş​i începe diser​taţia​ printr-un omagiu adus cre​ş​tinismului medieval, care a fost singura organizare eur​opeană dem​nă de acest nume. Dar, cum la cred​inţe noi trebuia s​ă cores​pundă o alt​ă organizare politic​ă​, scopul sec XIX trebuia s​ă fie acela de a constitui o ordine s​ocială conform​ă iluminismului. Pentru aceasta, metoda ​ş​tii​nţelo​r observa​ţi​ei trebuia s​ă fie aplic​ată ​ş​i politicii, iar ra​ţ​ionamentul ​ş​i experien​ţa trebuiau s​ă fie elementele acestei metode. El concepea noua Eur​opă nu ca o ​alianţă a monarhilor, ci ca o ali​anţă a popoa​relor acesteia, pe baza unor angajamente comune. Saint Simon sus​ţ​inea ​că​ Europa trebuia s​ă​ adopte sistemul parlamentar englez, deoarece era singurul regim politic conform ​exigenţelo​r gândirii moderne, r​aţionale.​ El vedea în uniunea dintre Fr​anţa​ ​ş​i Anglia nucleul viitoarei Europe, a​şezată​ pe un solid edificiu parlamentar, plas​ată​ deasupra guvernelor ​naţionale​ ​ş​i inves​tită​ cu puterea de a judeca diferendele dintre state. În proiectul sau, el acor​dă​ executivului un s​paţiu​ limitat, sus​ţinând doa​r ​că​ regele va fi asistat de un consiliu, coordonat de un premier numit de suveran ​ş​i responsabil în fa​ţa camerelor. Marele parlament european urma s​ă​ ​aibă​ ​două​ camere: Camera superioar​ă​ - ai c​ă​rei membri erau num​iţi​ de rege, dintre persoanele care aveau o avere de ce​l puţin​ 100.000 franci ​ş​i Camera comunelor, care va juca rolul motor ​ş​i va fi compus​ă​ din oameni lumina​ţ​i, anim​aţi​ de un veritabil patriotism european ​ş​i ale​ş​i de to​ţ​i ​cetăţenii​ ce ​ş​tiau s​ă​ scrie ​ş​i s​ă ​citeas​că.​ Pentru început, Anglia urma s​ă ​aib​ă două t​reimi din scaune, deoarece ea era mai experim​entată​ în f​uncţiona​rea ins​tituţii​lor libere. Parlamentul urma s​ă​ a​ibă​ puterea de a impune toate impozitele, de a organiza toate muncile cu caracter general ​ş​i responsabilitatea instruc​ţ​iunii publice în to​ată Eu​ropa. Saint Simon credea în superioritatea europenilor ​ş​i ​bănuia​ ​că​ Europa a fost în vechime un fel de societate confederativ​ă​ unit​ă​ prin ins​tituţii​ comune. Contele dorea ca popoarele europene s​ă​ fie racordate la un singur corp politic, dar, în acela​ş​i timp, s​ă-ş​i conserve fiecare independen​ţa​ sa na​ţională,​ ceea ce a însemnat ​că,​ în structura eur​opeană​ co​ncepută​ de el, instit​uţiile​ comune europene puteau s​ă​ se armonizeze ​ş​i s​ă​ f​uncţione​ze împr​eună​ cu statele membre.

43

Posteritatea lui Simon. În 1840, ​G.​ ​D​ ​Eitchtal​ a publicat o bro​ş​ur​ă​ ​intitulată​ ​Despre​ ​unitatea euro​ peană,​ care se afla în prelungirea tezelor lui Simon, iar ​Charles​ ​Lemonnier​ a

44

fondat în 1867 „Liga p​ă​cii ​ş​i a libert​ăţii​”, a condus un ziar intitulat „Statele unite ale Europei” ş​i a publicat în 1872 o carte cu acela​ş​i nume. August​ ​Comte​ a scris despre o Rep​ublică​ ​occidentală,​ care trebuia s​ă​ cupr​indă​ cinci mari puteri din vest: Fr​anţa,​ Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, la care s​ă​ se al​ăt​ure, ca asociate ​naţiunile​ scandinave, ​Ţă​rile de Jos, Belgia, Portugalia, Grecia. El prefigura extinderea acestei adun​ă​ri la 12 alte state, pe care le numea colonii ​ş​i printre care figureau Statele Unite ​ş​i alte na​ţiuni sud americane. În prim​ă f​ază comitetul de conducere al Republicii urma s​ă cupri​ndă 8 francezi, 7 englezi, 6 germani, 5 italieni ​ş​i 4 spanioli. El prevedea ca fiecare na​ţiune s​ă î​ş​i ​pă​streze drapelul, capitala s​ă ​se stabileasc​ă la Paris, iar când confedera​ţia  avea ​s​ă​ se l​ă​rgeas​că, ​sediul s​ă s​ e mute la Constantinopol. Unul dintre cei mai importan​ţi gânditori ​ş​i teoreticieni ai federalismului european din secolul XIX a fost italianul ​Giusepe ​Mazzini. El a fost exilat în 1831 la Marseilles ​ş​i acolo a scris manifestul mi​şcă​rii ​„Tână​ra Italie”, în care preciza ​că feder​aţia eur​opeană trebuie s​ă  unea​s​că toate familiile lumii vechi. Mi​ş​carea „Tân​ă​ra Italie” a avut scopul de a realiza, în colaborare cu mi​şcă​rile r​evoluţiona​re ale diverselor ​naţiu​ni, o Europ​ă liber​ă ​ş​i ​unită. Mazzini propunea organizarea unui mare congres european, al c​ă​rui obiectiv era gruparea republicanilor care doreau independen​ţa ​ş​i unitatea ​ţă​rilor lor. Pentru a promova congresul, el a pus bazele unui Comitet revol​uţ​ionar european, cu urm​ăto​rii membri: Ledru-Rollin pentru Fr​anţ​a, Darasz pentru Polonia, Kossuth pentru Ungaria ​ş​i el însu​ş​i pentru Italia. Mazzini concepea crearea unei Europe unite printr-un congres european, unde popoarele s​ă fie reprezentate în mod egal. El credea ​că fiecare na​ţ​iune trebuia s​ă r​ă​m​ână s​tăpână ​ş​i s​ă-ş​i reglementeze propriile interese, iar formarea feder​aţ​iei trebuia pr​ecedată de triumful ideii republicane, de triumful dreptului na​ţ​iunilor. Mazzini a refuzat, îns​ă, s​ă se confrunte cu realitatea ​politică a timpului s​ău, ceea ce ​explică lipsa din opera sa a unor proiecte concrete de realizare a unit​ăţii eu​ropene. Mazzini nu a fost o voce izolat​ă în e​pocă, iar discursul s​ău a reluat motive similare din cultura eur​opeană, exprimate public de Schiller, Novalis, Heinrich Heine sau Jules Michellet. Mazzini este cel mai înalt reprezentant al unui mare curent european care încearca s​ă salveze atât drepturile fiec​ă​rei ​naţiu​ni, cât ​ş​i pe cele ale unei comunit​ăţi ​mai largi num​ită Eu​ropa. Tot în 1831, ​J. ​P. ​Buchez a fondat la Paris un ziar intitulat „Europeanul”, prin care încerca s​ă r​ă​spândeas​că ideile socialismului ​ş​i a unei federa​ţ​ii europene. Un alt socialist,

45

Consantin ​Pecqueur​, a publicat o carte ​intitulată ​De ​la ​paix: ​de ​son ​principe ​et ​de ​sa realisation​ în care propunea instituirea unei puteri superioare confederale în Europa, care s​ă         

 

46

fie capab​ilă​ s​ă​ rezolve diferendele ​ş​i contr​adicţii​le politice ​ş​i economice dintre statele ​ş​i popoarele continentului. Un prim moment în care vocea intelectualilor ​ş​i oamenilor politici din estul ​ş​i sud-estul Europei s-a auzit distinct a fost cu prilejul r​evoluţiilo​r de la 1848. Repr​ezentanţii​ emigr​aţiei    revolu​ţi​onare poloneze, maghiare ​ş​i cehe de la Paris au dezb​ătut​ o pos​ibilă​ recompunere a s​paţiului danubian, dup​ă pot​enţiala dezmembrare a monarhiei habsburgice ​ş​i formarea unei confeder​aţii ce urma s​ă cupri​ndă Polonia, Ungaria, Principatele Române ​ş​i teritoriile slavilor de sud. În contextul acelora​ş​i mi​şcă​ri r​evoluţiona​re, ​Congresul ​slavilor desf​ăş​urat la ​Praga​, în iunie, a trimis un apel c​ă​tre popoarele de pe continent, prin care le chema la un Congres general care s​ă ​dezbată federalizarea Europei întregi, având centru chiar monarhia dualis​tă,  restructur​ată federativ ​ş​i democratic. Asemenea programe de federalizare a Monarhiei, ce putea constitui nucleul unei Europe unite, au fost concepute ​ş​i de polonezii Valerian Krasinski, Adam Czartoryski, de croatul Ogarev Ostrojinski ​ş​i de românul Ioan Maiorescu. Ei nu au fost strict na​ţio​nali​ş​ti, ci dimpotriv​ă, au fost deschi​ş​i spre perspective europene, în car​e  naţi​onalul s​ă se armonizeze cu interna​ţionalul. Victoria contrar​evoluţiei ​ş​i instaurarea regimului neoabsolutist în monarhia habsburgic​ă​, a închis pentru o perioad​ă dezbaterea pe tema reorganiz​ă​rii federale. Au existat ​ş​i ​alţi​ democra​ţ​i europeni care au lansat, la mijlocul secolului XIX, programe ce au propus crearea unei Austrii federalizate, care s​ă ​a​ibă o​ ​politică​ exter​nă co​m​ună ş​i care s​ă  reprod​ucă​ o Elve​ţ​ie în form​ă​ monar​hică​ ​ş​i pe un teritoriu mai vast. Ei ar fi dorit ca un astfel de stat s​ă​ fie luat exemplu la scar​ă​ ​continentală,​ deoarece erau convin​ş​i ​că​ pacea lumii se putea obţine​ numai prin extinderea sistemului federativ, care va face din Europa întreag​ă​ o structur​ă  de​ ​naţiuni a​sociate. Tot în 1848 a ​apă​rut ideea realiz​ă​rii Statelor Unite ale Europei, du​pă​ o expresie lans​ată  înt​r-un discurs rostit la Rouen, de avocatul Vesinet ​ş​i s-a conturat proiectul lui Henri Feugueray, ​apă​rut în „Revue nationale”, de a realiza o confedera​ţie​ de state, care s​ă​ ​pună​ în valoare solidaritatea econom​ică, ​spir​ituală şi politică a E​uropei. Nevoia de colaborare interna​ţiona​l​ă pentru a asigura stabilitatea întregului continent, pornind de la exper​ienţa r​evoluţiil​or pa​ş​optiste, a reie​ş​it ​ş​i din organizarea unor congrese de pace în intervalul 1848-1850. Me​nţionăm aici Congresul de la Bruxelles (septembrie 1848), de la Paris (august 1849) ​ş​i de la Frankfurt (1850). (cel de la Paris, prezidat de Victor Hugo este de departe cel mai interesant).

47

Tot în secolul XIX au existat proiecte ce vizau crearea unor „Europe zonale”, ce puteau u​ş​or constitui tot atâtea faze sau trepte spre f​ă​urirea Europei Unite. Dup​ă​ evenimentele din

48

1848-1849, unii democr​aţi​ unguri, români ​ş​i slavi au elaborat proiecte ce au urm​ă​rit constituirea unei Confeder​aţii​ sau Europe D​ună​rene, ​alcăt​u​ită​ din Ungaria, Croa​ţia,​ Serbia, Principatele Române. Cele mai multe proiecte care au propus f​ău​rirea Europei Unite au ​apă​rut, de altfel, în momente fierbin​ţi,​ când continentul era zguduit de r​ă​zboaie sau alte conflicte ​ş​i au avut în vedere solu​ţ​ii care s​ă împ​iedice repetarea lor ​ş​i s​ă a​sigure un climat de sigur​anţă ş​i pace. Unul dintre cei mai impor​tanţi teoreticieni ai federalismului din a doua jum​ătate a secolului al XIX-lea a fost francezul ​Pierre-Joseph ​Proudhon. În lucr​ă​rile sale ded​icate  unităţii Europei, precum ​Principiul ​federativ​, ​publicată în 1863 ​ş​i ​Despre ​capacitatea ​pol​ itică a ​claselor ​muncitoare ​apă​r​ută în 1865, el recuno​ş​tea dreptul persoanelor ​ş​i a grupurilor de a se guverna ele însele. Pentru Proudhon, ​condiţia ese​nţială pentru constituirea Europei federale era ca elementele sale constitutive s​ă fie coagulate deja în federa​ţii, ​adică Europa trebuia s​ă ​fie o federa​ţ​ie de federa​ţii. În viziunea lui, statele se obligau reproc s​ă-ş​i delege din atri​buţii ​ş​i competen​ţe, care s​ă apar​ţină exclusiv Delega​ţiilo​r Federa​ţiei Europene. Sistemul conceput de Proudhon trebuia s​ă fie mutual, s​ă nege orice ierarhie sau centralism de tip administrativ sau guvernamental. El propunea îns​ă ​ş​i s​oluţii irealizabile precum: restabilirea confedera​ţ​iilor italiene, grece​ş​ti, scandinave, danubiene, care vor duce la descentralizarea marilor state, dezarmarea gener​ală ş​i la libertatea tuturor na​ţiunilo​r. Ideile sale au avut ecouri în epoc​ă,​ mai ales printre simpatiza​nţii miş​c​ă​rii socialiste, care i-au preluat o parte din argumenta​ţ​ie. Astfel, la congresul de la Lausanne, din 1867, prudhonianul ​Tolain​ ​ş​i colaboratorii s​ăi​ au redactat o m​oţiune​ ce preconiza crearea unei confeder​aţii​ de state libere ale Europei, ​bazată​ pe unitatea a ​două​ principii: n​aţ​ional ​ş​i federalist. Aceas​tă​ ambiguitate s-a p​ă​strat pe t​oată​ perioada exis​tenţei​ primei Inter​naţi​onale, deoarece sociali​ş​tii erau interna​ţ​ionali​ş​ti prin form​aţia​ lor poli​tică,​ îns​ă​ ca ​cetăţeni​ ai unor state în formare sau abia ap​ă​rute pe scena euro​peană​ se puteau dezice cu greu de pr​incipiile  naţional​e, care au f​ăcut po​sibil​ă c​rearea statelor lor. A doua ​jumătate a secolului XIX ​ş​i începutul secolului XX au fost dominate ​de  iniţiative​le de federalizare a Europei lansate în cadrul unor congrese generale. Astfel, în 1879 a avut loc un ​congres ​de ​pace ​la ​Neapole​, care avea ca obiectiv dezarmarea statelor Europei, iar în 1891 s-a desf​ăş​urat un alt ​congres ​la ​Roma unde ader​enţii S​ocietăţilo​r pentru Pace er​au  invitaţi s​ă-ş​i concentreze propaganda pentru instituirea Statelor Unite ale Europei ​ş​i a unui

49

Congres permanent al Na​ţ​iunilor, care s​ă s​oluţioneze orice problem​ă inter​naţională pe calea legii. În 1883, furieristul ​Godin cerea instituirea unei feder​aţ​ii europene care s​ă a​ibă sediul alternativ în fiecare ​capitală​ feder​ată,​ iar ​Francesco​ ​Crispi​, vechi colaborator al lui Mazzini,

50

devenit ministrul Casei de Savoia, îi propunea unui prieten s​ă​ sus​ţină​ un proiect de uniune europ​eană.​ În 1900, la Paris a avut loc ​Congresul​ ​de​ ​ş​tii​nţ​e​ ​politice​, organizat de juristul ​ş​i sociologul Anatole Leroy-Beaulieu. El a spus în cuvântul inaugural ​că​ problemele Europei contemporane nu-​ş​i pot ​gă​si s​oluţii​ definitive decât în cadrul unei feder​aţii​ europene, termen pe care îl prefer​ă​ celui de Statele Unite ale Europei. El pleda pentru men​ţin​erea ​bogăţ​iei culturale ​ş​i a diversit​ăţii europene, deoarece ​naţ​iunile europene aveau o individualitate mai puter​nică decât coloniile engleze de peste ocean. Cât despre statele care puteau intra în confeder​aţie, el ​spunea c​ă ​singurele cazuri litigioase sunt Turcia, Marea Britanie ​ş​i Rusia. Uneori sub paravanul propagandei pentru Europa U​nită se ducea o lupt​ă înver​şunată  pent​ru r​ă​sturnarea unor regimuri politice din Europa, considerate obstacole serioase în calea democr​aţ​iei ​ş​i s​tabilităţii continentului. Acesta a fost cazul unui grup din Fran​ţ​a, format din ş​efii opo​ziţ​iei republicane din Corpul Legislativ, care propunea convocarea unui Congres ai Amicilor P​ă​cii ​ş​i care luptau împotriva politicii imperiale în interior ​ş​i al celei agresive la exterior. I​niţiativa a fost popular​izată în E​lveţia, prin intermediul S​ecţiei de ​Ş​tiin​ţe Morale a Institutului din Geneva ​ş​i în lumea germ​ană prin ziaristul Eduard Loewenthal, fondatorul „Ligii pentru Uniunea Eur​opeană”. Liantul politic ​ş​i ideologic al acestor democra​ţi a fost: 1. ura com​ună împotriva militarismului napoleonian ​ş​i prusac, a ​tendinţelo​r imperialiste exersate de cele dou​ă state ​ş​i 2. convingerea ​că pacea putea fi asigur​ată prin înl​ătu​rarea din Europa a unor oameni de stat de tipul lui Napoleon III sau Otto von Bismarck ​ş​i prin instaurarea unor regimuri republicane. Majoritatea gânditorilor europeni considerau c​ă pentru a pune bazele unei feder​aţii  eu​ropene era de preferat ca în prealabil s​ă existe o analogie a regimurilor democratice ​ş​i parlamentare din statele intrate în procesul de federalizare. ​Totodată se considera ​că solidaritatea pol​itică între statele europene trebuia ​dublată sau as​ociată cu ac​ţ​iuni convergente ş​i solidare pe plan economic, idee sus​ţinută de Saint Simon, Constantin Pecqueur, Richard Cobden. În 1848 s-a vorbit chiar de beneficiile or​ganiză​rii comune a serviciilor po​ş​tale, ​a  unităţii sistemului monetar ​ş​i de o Uniune Vam​ală Eur​opeană. Emile de Girardin dorea ca viitorul Congres European s​ă reglementeze acele probleme sociale pe care fiecare stat în parte nu le putea rezolva, dând ca exemplu durata zilei de munc​ă, iar Congresul de ​Ş​tii​nţe Eu​ropene din 1900 a reiterat ideea unei uniuni vamale europene. Cât despre forma uniunii europene, lucrurile au evoluat de la concep​ţia​ statului federal ce a prevalat în prima parte a secolului XIX, spre o form​ă​ mai modes​tă​ în a doua parte, când s-a

51

preferat confeder​aţia​ de state, plecându-se de la realitatea ​că​ statele n​aţi​onale erau î​ncă  put​ernice ​ş​i suverane ​ş​i trebuiau respectate. Privind lucrurile din perspectiva întregului secol

52

XIX este clar ​că​ cele mai scr​utăt​oare m​inţi​ filosofice, politice ​ş​i economice au dat na​ş​tere la o puter​nică​ con​ş​ti​inţă​ europea​nă​ ​ş​i au formulat ideea f​ău​ririi unei Europe Unite pe baza solidarit​ăţii​ ​ş​i a destinelor comune, idee racordat​ă​ uneori la principiul colabor​ă​rii ei armonioase cu SUA ​ş​i la organizarea ​globală​ a ali​anţei​ euro-atlantice, ca for​ţă​ de extindere a păc​ii, democr​aţiei​ ​ş​i progresului.

53

54

5.​ ​Perioada​ ​interbelic​ă​.​ ​Europa​ ​dup​ă​ ​sistemul​ ​Versailles

Ortega y Gasset, Nicolae Berdiaev sau Karl Jaspers, care au scris în perioada anilor 2030, atr​ăge​au a​tenţia asupra crizei con​ş​ti​inţei europene. Ei constatau declinul Europei pe plan economic, pe planul valorilor intelectuale ​ş​i morale, dar ​ş​i în plan politic, în con​diţiile  a​scensiunii nazismului ​ş​i a pericolelor venite dinspre Rusia sovietic​ă. Semnele crizei erau percepute ​ş​i la nivelul unor oameni politici. Ei au încercat s​ă g​ă​seas​că s​oluţii concrete, prin organizarea federal​ă a continentului, cu scopul de a-l pune la ad​ăpo​st de eventualele conflicte ş​i pentru a determina dezvoltarea econom​ică. Este cazul Uniunii vamale europene, propus​ă de senatorul francez Yves le Trocquer sau a „planului Delasi” care sugera unirea prin leg​ătu​ri comerciale solide a Europei agricole în est ​ş​i a Europei industriale în vest. Unul dintre intelectualii ​ş​i politicienii ​implicaţi decisiv în ​gă​sirea unor s​oluţii de perspe​ctivă a fost ​Richard ​Coudenhove-Kalergi - partizanul r​ealiză​rii unei Europe federale prin unirea na​ţ​iunilor ei. Contele, austriac ​după tat​ă ​ş​i japonez ​după mam​ă, a afirmat ​că doar prin aceas​tă form​ulă Europa î​ş​i va putea me​nţine for​ţ​a ​ş​i prestigiul în lume, inclusiv ​în  condiţiile afirm​ă​rii unor super-puteri în viitorul apropiat. O Eur​opă federa​lizată era capab​ilă,  în viziunea lui, s​ă m​enţină sistemul european de state stabilit la Versailles ​ş​i s​ă pr​evină  cuce​rirea continentului de Rusia bol​şevică. A​lătu​ri de pericolul sovietic, Kalergi vorbea ​ş​i de am​eninţa​rea amer​icană, deoarece Moscova dorea s​ă cucereas​că Europa, iar SUA s​ă o cumpere. Singurul drum ce îi r​ă​mânea „​băt​rânului continent” pentru a nu fi strivit de cei doi colo​ş​i, era s​ă ​se transforme într-o Uniune politico-econom​ică.  Kalergi concepea realizarea Europei unite pe etape. Procesul trebuia s​ă ​înceapă cu o confer​inţă pan-european​ă, continua apoi cu formarea unei Cur​ţi de Arbitraj, a unei uniuni vamale, care s​ă transforme continentul într-un spa​ţiu economic omogenizat ​ş​i unitar ​ş​i sfâ​rş​ea prin realizarea Statelor Unite ale Europei, conduse de un Parlament bicameral, format dintr-o Camer​ă a Popoarelor ​ş​i alta a Statelor. Cu toate reticen​ţele lui f​aţă de SUA, Kalergi recomanda adoptarea modelului economic american ​ş​i modelul politic Panamerican. Aceste recom​andă​ri demonstr​ează ​că Richard Kalergi nu era un anti-american, ci era doar un tem​ăt​or f​aţă de puterea incomparabil​ă a f​inanţ​elor ​ş​i economiei americane. Kalergi mai afirma ​că 

55

Elveţ​ia, prin structura sa m​ultinaţio​n​ală ​ş​i feder​ativă, prefigur​ează viitoarea Pan-Europ​ă, care nu se va putea forma, îns​ă, ​f​ă​r​ă o​ serioas​ă ş​i ireversib​ilă ​reconciliere franco-germ​ană.       

 

56

Din 1922 Richard de Coudenhouve-Kalergi s-a adresat mai multor ziare cu un mesaj prin care cerea o uniune pan-european​ă. ​În anul urm​ăto​r el a reluat ​ş​i dezvoltat ideile din acest mesaj într-o lucrare care a cunoscut un mare succes în mai multe ​ţă​ri; este vorba despre cartea Pan-Europa.​ Pentru a ajunge la aceas​tă​ uniune eur​opeană​ autorul a discutat cu parlamentari din diferite state pentru a abandona, în mod democratic, suveranitatea tr​adiţională​. El a creat, în 1924, o revis​tă ​ş​i o mi​ş​care care au purtat acela​ş​i titlu, ​Pan-Europa​, ​ş​i care aveau ca obiect propagarea ideilor sale. Sediul Uniunii Pan-Europene a fost stabilit în vechiul palat imperial de la Viena. Primul congres s-a ​ţin​ut în 1926, sub pre​ş​eden​ţ​ia fostului premier austriac Seipel, a lui Eduard Benes, a lui Joseph Caillaux, a social-democratului Paul Loebe, pre​ş​edintele Reichstag-ului ​ş​i a lui Francesco Nitti. Au fost înfiin​ţate s​ecţii ​naţ​ionale în cea mai mare parte a statelor. Mi​ş​carea, care trebuia s​ă​-​ş​i ​ţ​i​nă ​ş​edin​ţ​ele în mod regulat, în diverse ora​ş​e europene (Berlin-1930, Bâle-1932, Viena-1935), a cunoscut o dezvoltare foarte rapid​ă, mai ales în statele Europei Centrale. I​niţiati​vele lui Kalergi privind crearea unui s​paţiu comun nu au fost singulare în perioada cuprins​ă între cele ​două r​ăzboaie mondiale. La 29 ianuarie 1925, ​Eduard ​Herriot​, presedintele Consiliului francez ​ş​i ministru de externe a lansat un apel oficial in favoarea ideii europene, a pronun​ţat, în august 1949, discursul inaugural la Consiliul Europei ​ş​i a scris o carte dedicat​ă p​roiectelor sale, intitu​lată ​Europa​. In 1926, un grup de economi​ş​ti ​ş​i oameni de afaceri a fondat ​Uniunea ​econom​ică ​ş​i vam​ală ​european​ă​, cu numeroase sec​ţi​uni na​ţ​ionale pe întreg continentul. Unul dintr​e  iniţiato​ri a fost M. Gaston Riou, autorul ​că​r​ţii ​Europa, ​patria ​mea,​ în care lansa ideea constituirii unei conferera​ţ​ii continentale, pr​ivită ca singura ​ş​ans​ă a Europei de a​-ş​i ​pă​stra rolul de hegemon al lumii, în ​competiţia cu SUA ​ş​i URSS. Tot în 1926, la Viena, s-a desf​ăş​urat Congresul ​Pan-European​, la care au participat reprezentan​ţi ai guvernelor ​ş​i partidelor politice din diferite state de pe continent. Cu acea ocazie, s-a afirmat ​că, dac​ă  E​uropa Continental​ă​, de la Portugalia la Polonia nu se va uni ​ş​i nu​-ş​i va armoniza interesele într-o form​ă suprana​ţi​on​ală, ar putea dis​pă​rea în viitorul apropiat, atât din punct de vedere politic, cât ​ş​i economic ​ş​i cultural. Proiectele Congresului propuneau de fapt, realizarea Statelor Unite ale Europei, du​pă modelul SUA, ceea ce însemna ​că era vorba ​ş​i de federalizar​e politică ş​i de o unificare ​ş​i armonizare econom​ică.  In seria acelora​ş​i ​iniţiative, în 1927, se constituia la Geneva o ​Federa​ţ​ie ​pentru ​alia​nţ​a european​ă​, iar în Fran​ţa s-a constituit ​Comitetul ​francez ​pentru ​cooperarea ​european​ă​,

57

care a fost prezidat de matematicianul Emile Borel. In 1929, „Revue de Vivants” condusa de Henry de Jouvenel, a organizat un concurs prin care recompensa cu un premiu de 10.000 de

58

franci cel mai bun proiect de federa​ţ​ie european​ă​. Au fost trimise 502 proiecte, iar ca​ştigăto​rul a fost Robert Mangin. În acela​ş​i an, contele ​Sforza​ a publicat lucrarea ​Statele​ ​Unite​ ​ale Europei​, ​Bertrand​ ​de​ ​Jouvenel​ a lansat cartea ​Spre​ ​Statele​ ​Unite​ ​ale​ ​Europei,​ iar în 1930, Edouard​ ​Herriot​ î​ş​i publica lucrarea ​Europa,​ în care proiecta o uniune europ​eană​ în cadrul Societ​ăţii ​N​aţi​unilor. Cea mai interes​antă i​niţiativă a epocii a apar​ţinut politicianului francez ​Aristide ​Briand​, al ​că​rui proiect de uniune eur​opeană a stârnit cele mai ample dezbateri ​ş​i a angrenat politicieni, diplom​aţi ​ş​i pers​onalităţi publice din toate zonele continentului. In 1929, Aristide Briand, aflat atunci în pozi​ţ​ia de ministru al afacerilor str​ăine ​ş​i pre​ş​edinte al guvernului francez, a luat contact cu omologi din statele europene, precum Streseman, Macdonald, Mussolini ​ş​i a sondat opinia pub​lică în perspectiva cr​eă​rii unui s​paţiu unic european. In iulie acela​ş​i an, el ​ş​i-a anuntat intentia de a lansa un proiect de uniune eur​opeană la viitoarea sesiune a Societ​ăţii ​naţiunilo​r. In septembrie, s-a deschis la Geneva a zecea adunare gener​ală a Ligii, iar la 7 septembrie, Briand a luat cuvantul cu ocazia dezbaterilor asupra raportului anual al Comisiei ​ş​i al Secretariatului. El a declarat atunci c​ă aceas​tă asociere era mai ales ​pe tă​râm economic, dar crede ca ​ş​i din punct devedere politic ​ş​i social, legatura federa​lă va f​i  binevenită,​ în m​ă​sura în care ea nu va aduce atingere suveranit​ăţii ​statelor componente. În viziunea diplomatului francez, popoarele Europei constituiau un grup geografic ​ş​i era necesar ca între ele s​ă existe leg​ătu​ri strânse, astfel încât s​ă se constituie un corp federal. Acest corp, prin institu​ţiile lui comune, permitea ca între popoarele ce-l compuneau s​ă existe contacte ​ş​i dialoguri permanente. În aceste ​condiţii, ​naţiunile europene puteau fi capabile, nu doar s​ă instituie o solidartate puternic​ă între ele, dar ​ş​i s​ă î​nlătu​re orice ​ameninţa​re gra​vă la adres​a păcii​ ​ş​i a liberei lor existe​nţ​e sau evolu​ţii ​spre progres. Briand a fost îns​ă​rcinat de 26 de d​elegaţi​ ai A​dună​rii s​ă​ preg​ăte​as​că​ un document, care s​ă​ serveas​că​ drept ​bază​ a unei cons​ultă​ri generale a guvernelor. ​Memorandumul​ ​asupra organiză​ r​ ii​ ​unui​ ​regim​ ​de​ ​uniune​ ​federal​ă​ a fost comunicat executivelor europene la 1 mai 1930, îns​ă​ r​ă​spunsurile, de​ş​i favorabile, au fost extrem de vagi, ca ​ş​i planul în sine. Diplomatul francez proiectase de fapt, federa​ţ​ia ca o ​alianţă​ reg​ională​ a Societatii Na​ţ​iunilor, lega​tă​ prin cateva acorduri economice pentru a cr​eea o piaţă comu​n​ă.  D​elegaţii europeni ai Ligii s-au reunit la 8 septembrie 1930 la Geneva, cerând pre​ş​edintelui francez s​ă ​pună problema ​Memorandumului pe ordinea de zi a Sesiunii. Briand a prezentat oficial mo​ţ​iunea pe 11 septembrie, îns​ă dezbaterile s-au concentrat îndeosebi în jurul

59

problemei ​limită​rii suveran​ităţii. Diplom​aţii prezen​ţ​i la dezbateri au încercat s​ă  ​stabileas​că dacă​ noua organiza​ţ​ie va fi mai mult economic​ă​ sau mai mult politi​că,​ marea

60

majoritate respingând orice incursiune în cel de-al doilea domeniu. La 16 septembrie, a fost desem​nată​ o Comisie pentru a redacta un raport complet, plecând de la documentul lui Briand ş​i de la dis​cuţiile​ din plen. Aceas​tă​ comisie s-a reunit pentru prima data pe 17 septembrie ​ş​i a derulat 10 întâlniri pân​ă​ în 1932 (când politicianul francez a decedat). D​upă​ acest moment lucr​ă​rile Comisiei au fost definitiv abandonate. In 1932 guvernul francez a încercat s​ă​ reia iniţiativa l​ui Briand, ca urmare a crizei economice, îns​ă ​f​ă​r​ă ​succes. În anii 30, au ​apă​rut ​ş​i alte grupuri care militau pentru crearea unei Europe unite cum era cazul ​Uniunii​ ​europene​, f​ondată​ în 1933, pentru a r​ă​spunde am​eninţă​rilor totalitare, sau a Uniunii​ ​vamale​ ​europene​, f​ondată în​ 1930, de Yves de Troquer, pentru a putea remedia criza econom​ică ce ​se accentua. Evident nu putem s​ă​ nu amintim, în acest context, de proiectele lui ​Hitler​ de reorganizare a continentului sub auspiciile Germaniei, conform viziunii sale totalitare.

61

62

6.​ ​Rusia/URSS​ ​şi​ ​ideea​ ​de​ ​Europa

Începând cu anii 30 ai secolului XIX, în Rusia s-a desf​ăş​urat o intens​ă dezbatere privind raporturile cu Europa, cu locul ​ş​i rolul ei în plan global. În acest cadru, s-au confruntat ​două  concepţii, care par a se fi exclus reciproc. „Occidentali​ş​tii”, având ca principal exponent pe filosoful Piotr Ceaadaev, militau pentru europenizarea Rusiei ​ş​i adoptarea elementelor comune unei psihologii europene, bazate pe ideile de datorie, justi​ţie, lege ​ş​i ordine. „Slavofilii”, grupa​ţi în jurul revistei intitulat​ă „Europa” ​ş​i având ca reprezentant pe Ivan Kiriievski, absolutizau valorile na​ţionali​smului, ortodoxiei, tradi​ţii​lor ruse​ş​ti, contrapunând unei Europe materialiste, corupte moral, nereligioase, decadente, imaginea unei Rusii în ascensiune ​ş​i cu puternice valori spirituale. Ambele curente au avut ca punct comun viziunea asupra rolului hegemonic al Rusiei în viitoarea Europ​ă.  În acelea​ş​i coordonate se înscrie viziunea lui Lev Tolstoi, care pleda pentru c​ăuta​rea unei căi​ proprii spre o ​viaţă​ r​aţională,​ renun​ţ​ând la imitarea Occidentului ​ş​i la preluarea modelului capitalist. La rândul lui, Feodor Dostoevski avea viziunea unei Rusii care urma s​ă a​simileze creator valorile europene ​ş​i, în ​condiţiile​ s​lăbi​rii Occidentului din cauza democr​aţiei ş​i proletariz​ă​rii, s​ă ​salveze Europa, devenind na​ţiun​ea cea mai putenic​ă din lu​me. Unul dintre cei mai consecven​ţi sus​ţinăto​ri ai ideii unific​ă​rii europene conform unei perspective socialiste a fost Lev Tr​oţki. În lucrarea sa ​Ră​zboiul ​şi​ ​Intern​ aţionala (1914), el remar​că faptul ​că r​evoluţia industrial​ă ​ş​i progresul tehnico​-ştiinţi​fic au determinat adâncirea interdependen​ţelo​r la scar​ă planetar​ă, creându-se premizele unei pie​ţe mondiale. În aces​te  condiţi​i, statele ​naţionale repr​ezintă o pi​edică în calea progresului economic, prin limitele frontierelor, prin politica de prote​cţ​ionism ​ş​i autarhie. Tro​ţki contrapune, astfel, ​intenţiilo​r Germaniei de a forma un s​paţiu vital necesar dezvolt​ă​rii sale refuzul proletariatului de a lupta pentru patria ​naţi​on​ală. El considera c​ă s​oluţia optim​ă era formarea Statelor Unite Socialiste ale Europei, ca o faz​ă de tranzi​ţie ​căt​re o Federa​ţ​ie Socialis​tă Mondial​ă​. El respinge ideea autodetermin​ă​rii popoarelor, pronu​nţând​u-se pentru eliminarea, prin revolu​ţie gener​ală, a barierelor economice ​ş​i politice care divi​zează c​ontinentul.

63

Ideile lui Tr​oţki a primit critica sever​ă din partea lui Lenin, care, într-un articol intitulat Asupra ​lozincii ​Statelor ​Unite ​ale ​Europei (1915), considera ​că aceas​tă form​ulă putea avea doar o valoare ​tactică​ ​imediată,​ pentru destabilizarea marilor imperii multina​ţionale​ ​ş​i pentru

64

atragerea de partea re​voluţiei​ socialiste a unor for​ţe​ sociale neproletare din ​ţă​rile capitaliste. Statele Unite ale Europei ar reprezenta, pentru Lenin, o utopie pacifist​ă​ d​ăunătoa​re cauzei revolu​ţiei.​ R​ealizată​ în ​condiţiile​ de atunci, unificarea ar fi reprezentat o ​alianţă​ între puterile imperialiste europene pentru sufocarea mi​şcă​rii socialiste. El propune mai întâi ob​ţ​inerea victoriei socialismului într-o singur​ă​ ​ţ​ar​ă​ sau un grup de ​ţă​ri, care repr​ezintă​ verigile cele mai slabe ale sistemului capitalist. În acest sens, Lenin se ar​ată adeptul principiului autodetermin​ă​rii popoarelor ​ş​i consider​ă mi​ş​c​ă​rile ​naţionale un pas necesar spre obiectivul r​ă​stur​nă​rii orânduirii capitaliste. Cele ​două​ puncte de vedere ​ş​i-au pus amprenta asupra ​poziţii​lor mi​şcă​rii comuniste interna​ţ​ionale în perioada interbelic​ă​. Pe m​ă​sur​ă ce e​voluţia istor​ică din anii 20 a infirmat previziunile succesului revolu​ţ​iei socialiste pe plan european, în mi​ş​carea comunis​tă au dobândit pr​evalenţă tezele leniniste, dezvoltate apoi de Stalin. În lucr​ă​rile ​Principiile ​leninismului ​ş​i ​Pe ​calea ​lui ​Octombrie,​ din 1924 ​ş​i 1925, Stalin aduce în prim-plan principiul dreptului popoarelor la autodeterminare prin separare de statele imperialiste, ca o faz​ă obligatorie premer​gătoa​re unific​ă​rii lor voluntare. P​ână atunci prioritate avea constr​ucţia socialismului într-o singur​ă ​ţa​r​ă. Pe acest fond, proiectele de unificare eur​opeană, precum cel al lui Briand erau considerate încerc​ă​ri de izolare a URSS, de sufocare a mi​şcă​rii comuniste. Condamnarea tot mai puternic​ă de ​căt​re Comintern a social-democr​aţilo​r europeni, consider​aţi tr​ădăto​ri, î​ş​i ​gă​se​ş​te una din expli​caţii  toc​mai în sprijinul acordat de aceas​tă for​ţă ​politică proiectelor de unificare european​ă.  Singurul sus​ţ​i​năto​r al ideii Europei unite r​ă​mâne Tr​oţki, care în 1929 considera proiectul Briand singurul capabil s​ă uni​fice Europa împotriva concur​enţei ame​ricane. Victoria nazismului ​ş​i orientarea declarat antibol​ş​ev​ică​ a Germaniei produce schimb​ă​ri în strategia URSS. Pericolul venea, în aceste noi ​condiţii​ de la „dreapta”, iar URSS a început s​ă​ într​eţină​ le​gătu​ri cu toate statele ​ş​i mi​şcă​rile care luptau împotriva nazismului ​ş​i a Germaniei. Izbucnirea r​ăzboiului cu Germania ​ş​i a​lianţa cu SUA ​ş​i Marea Britanie nu au modificat perspectiva s​ovietică  a​supra unif​ică​rii europene ​ş​i a imaginii pe care cele do​uă ​state capitaliste o aveau. Pe m​ă​sura succeselor militare ob​ţ​inute de sovietici, respingerea oric​ă​rui proiect postbelic de organizare federal​ă a continentului devine dogm​ă. Obiectivul esen​ţial r​ă​m​âne  pă​strarea câ​ş​tigurilor teritoriale ​ş​i extinderea inf​luenţ​ei sovietice în Europa, orice tendin​ţă de

65

unificare a ​ţă​rilor de pe continent ​pă​rând o contrapondere la aceste t​endinţe hegemonice. URSS va urm​ă​ri, deci, atomizarea Europei în state ​naţi​onale mici ​ş​i slabe, ​zădă​rnicind

66

proiectele de federalizare sus​ţ​inute de guvernele în exil ale Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei ​ş​i Iugoslaviei.

67

68

7.​ ​Germenii​ ​unei​ ​Europe​ ​politice.​ ​Al​ ​doilea​ ​r​ă​zboi​ ​mondial​ ​şi​ ​primii ani​ ​postbelici

Obiectivele programatice ale Rezis​tenţei​ au avut trei dir​ecţii​ principale: în​lătu​rarea ocupaţiei​ fasciste, restabilirea sistemului democratic de organizare a s​ocietăţii​ ​ş​i reorganizarea continental​ă​, astfel încât s​ă​ se elimine posibilitatea unui nou r​ăzboi.​ În pr​ivinţa​ destinului postbelic al Europei, opiniile se înscriu pe o scar​ă​ lar​gă,​ de la restabilirea sistemului statelor naţio​nale independente ​ş​i suverane – sus​ţinută​ de comuni​ş​ti, o parte de sociali​ş​ti ​ş​i gaulli​ş​ti – la dezvoltarea, în spiritul formulei confederative a re​laţiilo​r de colaborare economic​ă,​ socia​lă    ş​i cultur​ală​ în cadrul unei s​ocietăţi​ a n​aţi​unilor independente, ​până​ la ideea unif​ică​rii federale a continentului ​ş​i transformarea ei într-o for​ţă​ comparabi​lă​ cu cele ​două​ superputeri: SUA ​ş​i URSS. A​depţii​ federalismului din cadrul Rezis​tenţei​ î​ş​i fundamentau pledoaria pe exper​inţa    perioadei interbelice, în care criza gener​ată​ de contr​adicţia​ între expansiunea mond​ială​ a economiei ​ş​i limitele politicilor na​ţ​ionale nu a putut fi rezolv​ată​ de sistemul statelor suverane, ceea ce a deschis calea instaur​ă​rii regimurilor totalitare. S​oluţia​ propus​ă​ de ei era limitarea atr​ibuţi​ilor statului, descentralizarea, sprijinirea autonomiei locale, iar în domeniu rela​ţiilo​r interna​ţ​ionale, unirea voluntar​ă​ a popoarelor continentului într-o feder​aţie​ democrati​că.    I​niţiat​iva, în acest sens, a apar​ţinut​ Italiei, unde Rezisten​ţa​ antifascis​tă​ a avut o activitate de câteva decenii. D​acă rezis​tenţa comunis​tă ​italiană a r​ă​mas prizoniera ​indicaţiilo​r cominterniste ​ş​i sovietice, în sensul restabilirii ​ş​i ​menţine​rii statelor ​naţionale suverane, în cadrul rezisten​ţei  neco​muniste, s-au conturat trei grupuri: socialist, liberal ​ş​i catolic. Pentru sociali​ş​ti,

69

federalizarea era preced​ată de un proces gradual de maturizare a statelor n​aţionale  de​mocratice. Acest grup era strâns în jurul revistei „Critica sociale”, lider fiind Filippo Turati. Grupul socialist-liberal coagulat în organiza​ţia​ Giustizia e Liberta l-a avut ca ​iniţi​ator pe Carlo Roselli, asistent la Universitatea din Milano; pentru el fascismul era o ​boală  eu​rop​eană​ care urma a fi era​dicată​ prin coalizarea tuturor for​ţelo​r democrate, dincolo de statele naţionale.​ Sistemul statelor na​ţ​ionale putea fi învinuit, în viziunea lui, nu de scler​oză, ci​ de neîndeplinirea menirii sale, obiectivul preconizat fiind regenerarea lui în spirit democratic pentru a crea un cadru de colaborare. Nu în cele din ur​mă,​ Ilvio Trentin, fost

70

profesor la Universtitatea din Padova, organizator, în iulie 1942, la Toulouse, al gruplui de rezisten​ţă​ Liberer et federer, sus​ţin​ea c​ă​ statele ​naţionale​ nu pot constitui Europa ​unită,​ pentru că​ aceasta ar însemna pentru ele autodistrugerea bazei proprii puteri. Instrumentele economice de tipul politicii vamale, s​ubvenţiilo​r, comenzilor publice, cheltuielilor militare trebuiau sustrase autor​ităţii ​statului na​ţ​ional. Componenta catol​ică a rezisten​ţei punea accentul pe refacerea uni​tăţii spirituale ​ş​i morale a Europei, ca o precon​diţie a recâ​ş​tig​ă​rii primatului acesteia în cadrul civiliza​ţiei  unive​rsale. Catolicii revin la ideile mazziniene ale fr​ăţiei spontane între ​naţi​unile libere ​ş​i democratice, ​văzând în colaborarea strâns​ă dintre acestea calea ie​ş​irii din cr​iză. ​Că​ile de sol​uţiona​re preconizate erau unitatea eur​opeană, dezarmarea treptat​ă, unirea ​vamală ​ş​i financiar​ă  a  ţă​rilor continentului, înl​ătu​rarea regimurilor dictatoriale. Analiza realiza​tă în acest sens, de unul din repr​ezentanţii acestui curent, Mario Pistocchi e​ş​ua în fa​ţa solu​ţiilo​r concrete, r​ă​mânând la ideea m​enţin​erii ​ş​i î​ntă​ririi Ligii Na​ţiu​nilor ​ş​i m​enţine​rea atribu​ţiilo​r statelor  naţional​e. Momentul trasform​ă​rii programului federalist italian dintr-o dezbatere abstr​actă​ asupra unor principii ​ş​i proiecte teoretice în a​cţ​iune concr​etă​ este marcat de elaborarea Manifestului de la Ventotene, conceput de Alterio Spinelli ​ş​i Ernesto Rossi. Manifestul este format din trei capitole: Criza ​civilizaţiei​ moderne, Sarcinile postbelice. Unitatea european​ă,​ Sarcinile postbelice. Reforma societ​ăţii.​ El propunea o ​nouă​ form​ă​ de organizare a continentului prin care s​ă​ se elimine r​ăzboiul​ ​ş​i s​ă​ se asigure pacea ​ş​i dezvoltarea. Cauza es​enţială​ a r​ăz​boaielor era sistemul interna​ţional​ al statelor ​naţionale​ cu suveranitate abs​olută,​ nesupuse niciunei inst​anţe​ în afara intereselor proprii. Conflictele provocate de concur​enţa​ ​ş​i confruntarea acestor interese nu î​ş​i ​gă​sesc nici o rezolvare, în afara mijloacelor de for​ţă,​ în lipsa unei structuri supra statale care s​ă​ ​impună​ ​pă​r​ţilo​r s​oluţii.​ S​oluţ​ia gâ​ndită​ era federalizarea Europei, iar pentru a înl​ă​tura toate amenin​ţă​rile trebuia semnat un nou contract social, nu într​e cetăţeni,​ ​după modelul lui Rousseau, ci între statele europene, pentru a accepta o autoritate mai mare. În plan intern, descentralizarea trebuia s​ă​ fie elementul esen​ţial​ al reformei statului, care trebuia înso​ţ​it de reforme economice, sociale ​ş​i politice. Pentru a pune în aplicare aceste principii, manifestul presupunea crearea unor structuri politice capabile s​ă​ mobilizeze o ampl​ă ​mi​ş​care care s​ă în​lă​ture regimurile totalitare. Un prim pas în aceast​ă​ dir​ecţ​ie a fost înf​iinţa​rea în 1943 a Partidului Ac​ţ​iunii, din al ​că​rui program nu lipseau idei precum condamnarea ori​că​rei forme

71

de ​naţion​alism ​ş​i rasism, abolirea suver​anităţii​ statelor ​naţionale,​ crearea feder​aţ​iei euroepene, reducerea barierelor vamale, cet​ăţen​ie inter​naţională.         

 

72

Unii lideri ai mi​şcă​rii federaliste considerând prea moderate aceste obiective, prea prudent​ă​ ideea unei simple activit​ăţi​ educative a opiniei publice în spirit european, cu a​ş​teptarea pas​ivă​ a unor opor​tunităţi​ politice favorabile, ini​ţiază​ crearea în august 1943, la Milano, a Mi​şcă​rii Italiene pentru Federa​ţ​ia Euro​peană​ avându-i în frunte pe Rossi ​ş​i Spinelli. Între obiective se num​ă​ra constituirea unor grupuri pentru promovarea ideilor federaliste în cadrul partidelor politice, sindicatelor, pentru a instaura o stare de spirit favorab​ilă exer​cită​rii unor influ​enţe asupra factorilor de decizie. Se mai avea în vedere ​ş​i crearea unei organiza​ţii  federaliste inter​naţionale. Astfel, ​încă din septembrie 1943 lideri ai mi​şcă​rii af​laţi în ​Elveţia  stabilesc contacte cu grupuri de rezisten​ţă antifascis​tă din alte ​ţă​ri europene, reu​ş​ind, în prim​ăva​ra lui 1944, oragnizarea unei prime Conferin​ţ​e Federaliste Inter​naţionale la ​Geneva. În cadrul mi​şcă​rii de rezisten​ţă fr​anceză se contur​ează trei orient​ă​ri: comuni​ş​tii, care urm​ează linia tras​ată de la Moscova, sprijinind ideea reconstituirii statelor na​ţionale, cu suveranitate dep​lină; reziste​nţ​a gaullis​tă ​ş​i organizarea feder​ativă a continentului. Rezis​tenţa  gaulli​s​tă urma îndeaproape ​poziţie exprimat​ă de generalul de Gaulle în iunie 1942, care r​ă​mânea la po​ziţia clas​ică a echilibrului de for​ţe între statele ​naţionale suverane, cu hegemonia Fran​ţei asupra unei viitoare Germanii dezmembrate. În aceea​ş​i tend​inţă se înscrie Grupul de rezist​enţă parizian Defense de la France, care în septembrie 1943 se pro​nunţa  pent​ru asigurarea suver​anităţii absolute, domina​ţ​ia for​ţei fiind s​tăvilită într-un sistem confederativ, bazat pe federa​ţ​ii regionale de state suverane; Grupul propunea ​ş​i accepta doar ideea integr​ă​rii economice. Majoritatea organiza​ţiilo​r din Fr​anţa​ au sprijinit, îns​ă,​ ideea reorganiz​ă​rii continentului pe baze federative. Din decembrie 1941 s-a înfiin​ţat​ la Lyon grupul „Combat”, condus de Henry Frenay, care milita pentru constituirea Statelor Unite ale Europei. El propunea, în noiembrie 1942, organizarea unui for comun al tuturor guvernelor europene în exil. În decembrie 1943, el a unificat mi​şcă​rile de rezistem​ţă​ din sudul Fr​anţei,​ iar în martie 1944, ​a  iniţiat​ un Congres al Rezisten​ţei​ la Alger, în care propunea federarea statelor ​ş​i renun​ţ​area la drepturile lor suverane, cu o for​ţă a​rm​ată p​roprie. În iulie 1942, la Toulouse a luat fiin​ţă​ grupul „Liberer et Federer”, cu un organ de pres​ă​, editat de Silvio Trentin. El propunea unirea popoarelor europene într-o form​ă ​federa​tivă, pentru a exclude posibilitatea unui nou r​ăzboi​ ​ş​i eliberarea popoarelor de sub autoritatea statului centralizat, ce ducea la dictatur​ă. 

73

Rezis​tenţa socialis​tă s-a grupat în jurul fostului premier Leon Blum ​ş​i ​ş​i-a exprimat punctul de vedere în februarie 1942, în manifestul intitulat „La scar​ă um​ană”. El aducea în disc​uţie​ dimensiunea inter​naţiona​l​ă​ a dezv​oltă​rii economice, ceea ce impunea integrarea

74

economiilor n​aţ​ionale într-un sistem mondial. Pentru ca acest r​ăzboi​ s​ă​ fie ultimul, sus​ţ​inea Blum, trebuia constituit​ă​ o comunitate inter​naţională​ cu caracter supra statal. Acest superstat nu trebuia, îns​ă,​ s​ă​ mai fie administrat de reprezenta​nţ​i supu​ş​i instr​ucţiunilo​r statelor membre independente, după ​modelul L​igii naţiunilo​r. În noiembrie 1942, acest manifest a fost adoptat ca program comun al grupurilor socialiste ale Reziste​nţ​ei. Se preconiza constituirea unei organiz​aţ​ii inter​naţionale, cu venituri ş​i buget propriu, care s​ă de​ţi​n​ă atr​ibuţii precise în distribu​ţia materiilor prime, în politica monetar​ă, în reglementarea raporturilor sociale, a emigra​ţiei. În 1943, proiectul a fost extins, avansându-se ideea unei federa​ţ​ii globale a Statelor Unite Mondiale, formate din confeder​aţii  continentale. În februarie 1944 ​ş​i-a început activitatea un comitet de studiu, care ​ş​i-a concentrat ​atenţia asupra ​pă​str​ă​rii ​identităţ​ii ​ş​i rolului Europei, în noile ​condiţii ale hegemoniei celor ​două superputeri. So​luţia era transformarea Europei într-un continent pa​ş​nic, dezvoltat economic ​ş​i bazat pe unuinea feder​ală. Un program comun al Rezis​tenţei  ​franceze, din august 1944, însume​ază aceste deziderate, afirmând ideea unei feder​aţii  de​mocratice europene, care s​ă asigure pacea, ​bună​starea ​ş​i progresul economic. Statul federal european trebuia s​ă dis​pună de for​ţ​e armate, s​ă reglementeze în rela​ţiile externe, s​ă împiedice instalarea regimurilor totalitare. Rezis​tenţa germ​ană a lansat, la rândul ei, dezbateri pe tema viitorului federal al Europei. Una dintre cele mai importante gr​upă​ri de ​opoziţie s-a format în jurul lui Carl Goerdeler. Alt nucleu al rezis​tenţ​ei îl reprezinta „Cercul de la Kreislau”, în frunte cu Helmuth James von Moltke ​ş​i grupând aristocr​aţi, diplo​m​aţi, func​ţ​ionari publici, clerici, sindicali​ş​ti etc. În aprilie 1941, Cercul a formulat un memoriu intitulat „Puncte de plecare – Obiective – Probleme”, în care pleda pentru o federa​ţie eur​opeană, pentru restabilirea unui regim intern bazat pe libertate ​ş​i valori religioase în cadrul unor com​unităţi mici, iar în plan extern viza o solui​ţie supra na​ţ​ional​ă. El propunea descentralizarea inter​nă la nivelul unor ​unităţi  ad​ministrative locale de m​ă​rime controlab​ilă din partea ​cetăţen​ilor, iar la scara continentului instituirea unei federa​ţ​ii politice a com​unităţi​lor culturale europene, prin crearea statului suveran european. În cadrul aceluia​ş​i cerc, au mai fost elaborate ​ş​i alte documente, între care un memoriu, în 1942, semnat de Adam von Trott ​ş​i o Declara​ţe de principii, în 1943. Ele proclamau instaurarea autoguvern​ă​rii descentralizate în Germania, a structurilor federaliste în Europa, în condi​ţ​iile restabilirii dreptului popoarelor la autodeterminare. Declar​aţia de principii era ​concepută ca o prim​ă directiv pentru cei care vor prelua conducerea Germ​aniei 

75

după c​ăde​rea lui Hitler. Se prevedea crearea unei Cur​ţi Supreme de Justi​ţie, adoptarea unei Carte Sociale europene ​ş​i a ​cetăţeniei​ unice. În cadrul feder​aţiei​ se prevedea în​lăt​urarea

76

preponder​enţei​ marilor puteri. Organul principal urma a fi reprezentat de un cabinet din 5 membri, un pre​ş​edinte ​ş​i câte un ministru responsabil pentru problemele politicii externe, apă​r​ă​rii, internelor ​ş​i economiei. În acela​ş​i timp, constitu​ţ​iile din statele respective trebuiau pă​strate, în m​ă​sura în care ele corespundeau cer​inţ​elor principiilor federaliste. Majoritatea exila​ţilo​r, reprezentan​ţ​i ai mi​şcă​rii socialiste, social-democrate sau ai partidelor democratice de centru se pr​onunţau​ pentru crearea unui nou sistem de securit​ate  global, bazat pe o nouă o​rganiza​ţie capabilă ​s​ă-ş​i impun​ă deciziile p​rin limitarea suveranit​ăţii.  În cadrul Rezis​tenţei belgiane, Partidul Socialist, în frunte cu Paul Henri Spaak propunea o uniune feder​ală m​ondială a popoarelor libere. Favor​abilă proiectului federal era ​ş​i or​ganizaţia Valonia Liber​ă. Exilul belgian, concentrat în Anglia, ce num​ă​ra 15-20000 de persoane, încluzând un guvern în exil, a constituit, la Londra ​ş​i la New York, în 1941 o comisie pentru studiul problemelor postbelice. Comisia pleda pentru un proces de integrare r​egională ​ş​i interr​egională progres​ivă ​până la nivel mondial, cu limitarea suveran​ităţii  naţio​nale. Un proiect comun al sociali​ş​tilor din Belgia, Olanda ​ş​i Luxemburg considera în 1942 aces​te ţă​r​i ca nucleul unităţii viitoa​re a Europei Occidentale. În Olanda, partidele politice s-au organizat într-o co​nvenţie​ poli​tică,​ ce s-a pron​unţat  pent​ru o ordine inter​naţională​ cu limitarea suveranit​ăţii​ statelor, cooperare între ​naţi​uni ​ş​i asocierea popoarelor pe plan global. Exilul antifascist olandez din Marea Britanie, SUA, Africa de sud num​ă​ra circa 30000 de persoane, având ca orien​tă​ri politice principale social-democr​aţ​ia ​ş​i cre​ş​tin-democra​ţ​ia. S​ăptă​mânalul „Vry Nederland”, ce ap​ă​rea la Londra avea, spre exemplu, 50.000 de ​abonaţi​ ​ş​i milita pentru abandonarea politicii de neutralitate din perioada interbeli​că​ ​ş​i pentru un sistem european de securitate colecti​vă​. Nu accepta so​luţii​le federaliste ​ş​i punea accentul pe organizarea r​egională​ a statelor mici, din Benelux ​ş​i Scandinavia, care s​ă cont​racareze hegemonia marilor puteri. Confr​untă​ri de idei caracter​izează​ ​ş​i exilul antifascist est-european de la Londra ​ş​i New York. În comitetele austriecilor ​ş​i maghiarilor de exemplu, se observ​ă​ o linie de ruptur​ă înt​re oriet​ă​rile socialiste, agrariene, cre​ş​tin democrate, favorabile ideilor federaliste ​ş​i grupurile de dreapta ​ş​i de extrem​ă​ stânga, aflate pe poz​iţii​ ​naţionali​ste. Una dintre tentativele de coagulare ins​tituţio​n​alizată​ este „Clubul Danubian” de la Londra, condus de Mihaly Karoly, care a elaborat un proiect de cons​tituţie​ pentru ​ţă​rile ​dună​rene. Au existat ​ş​i contacte ​ş​i tratative între guvernele est-europene în exil, cu rezultate concrete. În noiembrie 1940, o declar​aţie​ com​ună​ a guvernelor polonez ​ş​i cehoslovac în exil se pronun​ţau​ pentru strângerea colabor​ă​rii în plan

77

politic ​ş​i economic. În martie 1941 s-au înfii​nţat​ comisii mixte polono-cehoslovace, iar la New York s-a constituit un comitet de planificare central est-european, cu

78

un Comitet executiv format din reprezentan​ţ​ii guvernelor cehoslovac, polonez, iugoslav ​ş​i grec în exil, cu un organ de pres​ă​ „New Europe and World reconstruction”. În ianuarie 1942 s-a ajuns la încheierea unor acorduri polono-cehoslovac ​ş​i greco-iugoslav, privind o confeder​aţie​ postbeli​că​ în​temeiată​ pe

polit​ică​ exter​nă,​ a​pă​rare, economie, finan​ţ​e ​ş​i

com​unicaţii comune, de​schise ader​ă​rii ulterioare ​ş​i a altor state. În orizontul ​acţiunilo​r concrete, în 1943, m​ilitanţii mi​ş​c​ă​rilor de reziste​nţă din Danemarca, Franta, Italia, Norvegia, Tarile de Jos, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, ca si reprezentantii unui grup german de anti-nazisti s-au întâlnit în secret la Geneva, pe parcursul a cinci ​ş​edin​ţe (31 martie, 29 aprilie, 20 mai, 6, 7 iulie). Proiectul de declaratie elaborat în urma acestor întâlniri este un text ce surprinde prin clarviziunea sa. Unele dintre aceste idei le ​vom  gă​si explicate ​ş​i comentate in volumul intitulat ​Europa ​de ​mâine​, pe care milita​nţii l-au editat dupa eliberarea continentului. Autorii sustin ​că federarea Europei nu va fi doar garantia pacii mondiale, ci ​ş​i unicul mijloc de integrare a poporului german în comunitatea de na​ţiuni libere, de a rezolva problemele minor​ităţilo​r, de a restaura democr​aţia, de a realiza o r​apidă  reconstr​ucţie econom​ică, de a utiliza r​aţ​ional bog​ăţiile naturale ​ş​i de a controla punctele cheie de pe continent. Autorii consider​ă ca organismele de conducere ale unei astfel de feder​aţ​ii ar trebui s​ă fie: guvernul european responsabil în f​aţa popoarelor ​ş​i dotat cu putere de jurisdic​ţie  di​r​ectă în limitele atri​buţii​lor sale; armata comun​ă, excluzând orice arm​ată ​naţională​; tribunalul suprem care s​ă inte​rpreteze constitu​ţ​ia feder​ală ş​i s​ă ​rezolve diferendele între state. În general, în cadrul proiectelor formulate se evide​nţiază trei or​ientă​ri principale: cea universalis​tă, care pune accentul pe un sistem mondial de securitate, cea continental​ă, ce sus​ţ​ine o structur​ă federalis​tă eur​opeană ​ş​i cea regiona​lă, care imagina Europa ca o entitate compus​ă din feder​aţ​ii democratice regionale. Toate aceste proiecte pornesc de la cr​itica  naţ​ionalismului ​ş​i a centraliz​ă​rii statale, a​ş​a cum erau ele gândite ​ş​i cum f​uncţionau în perioada interb​elică. S​oluţia era limitarea suver​anităţii ​naţionale, formarea unui guvern federal supran​aţional, ales prin vot direct, cu atr​ibuţii în domeniul politicii externe, secur​ităţii,  econo​miei. Statele trebuiau s​ă treac​ă ​ş​i printr-un proces de reformare intern​ă, care presupunea descentralizarea progres​ivă, cre​ş​terea rolului regiunilor, comuni​tăţilo​r locale, formarea pie​ţei  co​mune.

79

Proiectele de uniune eur​opeană,​ de federalizare a continentului sub diferite forme au prins contur ​după​ finalul celui de-al doilea r​ă​zboi mondial, mai ales dator​ită​ inter​venţ​iei Statelor Unite, care, prin ​planul​ ​Marshall​, au fost catalizatorii procesului de unificare a statelor din Occident. La 5 iunie 1947, generalul Marshall, secretar de stat al SUA a oferit

80

Europei întregi un ajutor f​ă​r​ă​ precedent, cu ​condiţia​ ca statele europene s​ă​ preia in​iţi​ativa de a elabora un program comun de redresare. La 15 iulie, 16 state europene: Fra​nţ​a, Anglia, Belgia, Luxemburg, Italia, ​Ţă​rile de Jos, Austria, Elve​ţia,​ Grecia, Turcia, Portugalia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Irlanda ​ş​i Islanda au decis s​ă​ creeze un ​Comitet​ ​de​ ​cooperare econom​ică​, pentru ca la 16 aprilie 1948, împr​eună​ cu Germania de Vest, s​ă​ fondeze Organiza​ţ​ia​ ​european​ă​ ​a​ ​coop​erării​ ​economice​, des​tinată ​s​ă ​repartizeze banii americani. I​niţiativa​ amer​icană​ nu a f​ăcut​ altceva decât s​ă​ gr​ă​beas​că​ procesul de constituire a unor structuri comune la nivel continental, în condi​ţiile în care anii 1946-1948 au reprezentat perioade de intense dezbateri ​ş​i ​acţiuni în perspectiva cr​eă​rii unui spa​ţiu unic european. Astfel, în august 1946, s-a constituit un grup federalist la Hertenstein, la 6 noiembrie a avut loc o reuniune la Bâle, în cadrul ​că​reia s-a discutat eventualitatea constituirii unei federa​ţii  eu​ropene, pentru ca la sfâ​rş​itul aceluia​ş​i an s​ă se creeze, la Paris, ​Uniunea ​european​ă ​a federali​şt​ilor (UEF). În perioada 27-31 august 1947, s-au desf​ăş​urat, la Montreux, lucr​ă​rile primului congres al UEF. De la constituire, UEF a avut un program complet atât în privin​ţa  con​stituirii Europei, cât ​ş​i a reorgani​ză​rii necesare a statelor membre. Uniunea a lansat ideea Statelor generale ale Europei, care trebuiau realizate în cadrul unui congres desf​ăşur​at la Haga. În paralel, la începutul lui 1947, din ini​ţiativa mai multor personalit​ăţi socialiste, s-a format la Londra un ​Comitet ​interna​ţ​ional ​de ​studii ​ş​i ​de ​ac​ţ​iune ​pentru ​Statele ​Unite socialiste ​ale ​Europei​. Noul grup ​ş​i-a ​ţinut ​şedinţa cons​titutivă la Montrouge, în iunie 1947, pentru ca, cel de-al doilea congres s​ă se desf​ăş​oare la Puteaux, un an mai târziu. In noiembrie 1948, comitetul ​ş​i-a schimbat numele, structura ​ş​i, în parte, obiectivele, pentru a se transforma în ​Mi​ş​carea ​socialist​ă ​pentru ​statele ​unite ​ale ​Europei​, cunos​cută ulterior sub numele de Stânga​ ​european​ă​. La Londra, din ​iniţ​iativa lui Churchill, s-a creat ​Mi​ş​carea ​pentru ​Europa ​Unit​ă​, care ​a  obţinut sus​ţine​rea multor pers​onalităţi britanice din toate partidele. Pentru a asigura publicitate mi​şcă​rii, fostul prim ministru rostea, la 17 mai 1947, un discurs impresionant la Albert Hall, în capitala regatului. Tot în 1947 a fost f​ondată​ ​Liga​ ​european​ă​ ​a​ ​coop​erării​ ​economice​, care avea un Comitet format din personal​ităţi ale lu​mii afacerilor ​ş​i ale vie​ţii eco​nomice. Coudenhove-Kalergy a reluat, în 1947, vechiul s​ău​ proiect de a promova ideea Europei unite prin intermediul diferitelor parlamente na​ţionale.​ Pentru acest scop, el a organizat

81

Uniunea​ ​parlament​ară​ ​european​ă​, ale ​că​rei prime ​ş​ed​inţe​ s-au desf​ăş​urat în septembrie 1947.

82

În decembrie 1947 s-a constituit un ​Comitet​ ​interna​ţ​ional​ ​de​ ​coordonare​ ​a​ ​mi​ş​c​ă​rilor pentru​ ​unitatea​ ​european​ă​, la ini​ţiativa​ UEF, la care au participat toate organiza​ţi​ile federaliste, cu ​excepţia​ Uniunii parlamentare. Comitetul de coordonare a decis s​ă​ organizeze o serie de congrese pentru a sus​ţ​ine proiectul unei Europei unite. Prima ​ş​i cea mai importan​tă    întâlnire a avut loc la Haga, în intervalul 7-10 mai 1948, ocazie cu care au participat opt sute de persona​lităţi de toate or​ientă​rile ​ş​i din toate ​ţă​rile. Printre ​delegaţi s-a num​ă​rat ​ş​i reprezentantul personal al Papei Pius al XII-lea. În cadrul congresului s-au format trei comisii: de pol​itică, economie ​ş​i cultur​ă. Ele au elaborat o serie de recomand​ă​ri care se pron​unţau  pent​ru: - reunirea ur​gentă​ a unei A​dună​ri europene deliberative, compus​ă​ din reprezen​tanţi  de​sem​naţi de pa​rlamentarii statelor membre - redactarea unei Carte a drepturilor omului - înfiin​ţa​rea unei Cur​ţi ​de Jus​tiţie  - crearea unei Uniuni economice a Europei - crearea unui Centru european al culturii. D​upă acest prim contact între reprezenta​nţ​ii statelor interesate de proiectele unei Europe comune au a​pă​rut dou​ă tend​inţe care au separat guvernele europene. Pe de o parte, unioni​ş​tii r​ă​mâneau cu hot​ă​râre în ​opoziţie f​aţă de tot ce putea limita suveranitatea statelor lor ​ş​i doreau s​ă se ac​ţi​oneze în etape, pe de ​altă parte, federali​ş​tii, erau partizanii unei feder​aţ​ii active, dotat​ă cu pute​ri proprii, pe care s​ă o ​realizeze în cel mai scurt timp posibil. Pentru o ac​ţ​iune mai eficien​tă, organiza​ţiile care f​ăceau parte din Comitetul de coordonare au decis, la mijlocul lui octombrie 1948, s​ă ​se transforme într-o veritabil​ă mi​ş​care, f​ă​r​ă ca vreuna dintre ele s​ă î​ş​i piar​dă libertatea de ​acţiune. Aceas​tă for​mulă federalis​tă era cea mai eficace ​ş​i cea mai supl​ă​. ​Mi​ş​carea ​european​ă astfel constituit​ă, a fost pus​ă sub pre​ş​e​denţia lui Churchill, Leon Blum, P-H Spaak ​ş​i de Gasperi. Ea trebuia s​ă fie for​mată din Consilii n​aţionale ​ş​i condus​ă de un Consiliu intern​aţ​ional. De la crearea sa, Mi​ş​carea ​ş​i-a fixat ca obiectiv realizarea recomand​ă​rilor formulate la Haga. In acest scop, Consiliul inter​naţional  s-a reunit la Bruxelles ​ş​i a decis aplicarea recomand​ă​rilor f​ăcute în mai 1948, pentru ca în aprilie, la Westminster, s​ă se desf​ăş​oare o confer​inţă econom​ică ce avea ca obiectiv concilierea tezelor socialiste ​ş​i liberale. Aceast​ă confer​inţă a definit în linii mari programul economic al viitoarei Europe Unite ​ş​i a recomandat constituirea unui Consiliu economic ​ş​i

83

social, compus din repr​ezentanţi ai diverselor ramuri de activitate. In decembrie 1949, Mi​ş​carea a reunit, la Lausanne, o Conferin​ţă​ eur​opeană​ a culturii, a carei misiune era de a

84

studia recom​andă​rile Comisiei culturale de la Haga ​ş​i de a constitui un Centru european al culturii. In primele luni ale anului 1948, mini​ş​trii de externe ai Italiei, Belgiei ​ş​i Fran​ţei​ au declarat deschis c​ă​ spr​ijină​ ideia de uniune eur​opeană​ ​ş​i au decis crearea unui Comitet permanent pentru studierea ​ş​i dezvoltarea Federa​ţiei​ europene. Negocierile nu au putut, îns​ă,    remedia diferen​ţ​ele dintre viziunea bri​tanică, ce propunea constituirea unui organism guvernamental central ​ş​i viziunea cont​inentală, care dorea s​ă acorde un rol consultativ A​dună​ri desemnate de parlamentele na​ţ​ionale. În cele din urm​ă s-a decis crearea Consiliului Europei, compus dintr-un Comitet de mini​ş​tri ​ş​i o Adunare cons​ultativă. In martie 1949, confer​inţa de la Londra, ce a reunit ambasadorii celor cinci state semnatare ale pactului de la Bruxelles, al​ătu​ri de cei ai Irlandei, Danemarcei, Italiei, Norvegiei ​ş​i Suediei a dat mandate guvernelor ​ţă​rilor reprezentate la reuniune s​ă stabileas​că organizarea def​initivă a Consiliului Europei. În aceste con​diţii, la 5 mai 1949 a fost semnat, la Londra, tratatul ​Consiliului Europei​. Sediul noului organism a fost stabilit la Strasbourg, iar prima sesiune s-a desf​ăş​urat între 8 august-8 septembrie 1949. Paralizat prin formula sa organizatoric​ă, prin modul sau de recrutare, prin raporturile inegale cu Consiliului de ministri, prin exige​nţ​a dif​icilă a unei majorit​ăţi de ​două treimi în luarea unei decizii, Consiliul Europei nu a jucat decât rolul de coordonator între autor​ităţ​ile specializate ​ş​i statele europene. De cand a fost creat, Consiliul a fost proiectat ca o ​etapă a constr​ucţiei europene ​ş​i în aceste ​condiţii corectarea imperf​ecţiunilo​r de sistem nu a fost o prioritate pentru membrii s​ăi.  În seria pr​eocupă​rilor pentru organizarea unui viitor comun în spa​ţi​ul european se înscrie ş​i congresul din septembrie 1951 desf​ăş​urat la Hamburg. El se pronun​ţ​a în favoarea integr​ă​rii Germaniei în comunitatea european​ă ​ş​i declara ​că neutralizarea statului german nu constituie un element favorabil stabilirii p​ăcii. Tot în 1951 Mi​ş​carea european​ă a creat Campania eur​opeană a tiner​eţii, care, în cooperare cu alte mi​şcă​ri similare, î​ş​i propunea s​ă  conec​teze tinerii la problemele europene pentru a-i face cet​ăţeni​ responsabili ai lumii de mâine.

85

​8. ​Comunitatea europeană/UE/Instituțiile UE

Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au creat în anul 1950, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), apoi, în anul 1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE). Franța și Germania sunt considerate motorul principal al construcției europene. Belgia, Olanda și Luxemburg au adus experiența unei strânse colaborări economice (Benelux). Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au aderat la Comunitatea Europeană în anul 1973. Din diverse motive, ele au manifestat adesea o anumită reținere cu privire la o integrare europeană prea rapidă. Aderarea lor a fost posibilă datorită ameliorării poziției Franței, care se opusese atât în 1963, cât și în 1967 intrării lor. Ea a marcat ascendentul dobândit de Comunitatea Europeană, organizație supranațională, asupra Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) organizație rivală care urmărea să structureze Europa în zone de liber schimb, fără renunțarea la suveranitatea națională. AELS a fost creată în anul 1959, la inițiativa Marii Britanii, Irlanda și Danemarca fiind, de asemenea, membre. Cu toate acestea, Marea Britanie și Danemarca nu au renunțat definitiv la concepția lor “​minimalistă” asupra Uniunii Europene. În anii 80’, Comunitatea Economică Europeană s-a deschis spre sud, astfel încât, Grecia (în 1981) Portugalia și Spania (în 1986) au devenit, la rândul lor, membre ale CEE. Prin aderarea celor trei state, trebuia, pe de o parte, să se încurajeze întoarcerea la democrație a țărilor care au fost multe decenii dictaturi, iar pe de altă parte să se ilustreze solidarizarea Comunității Economice Europene cu sudul Europei, zonă geografică inferioară Occidentului sub aspectul dezvoltării economice. Ca urmare a acestor trei aderări, politicile denumite „​structurale”​, care vizau reechilibrarea resurselor și a potențialului economic între regiunile sărace și cele bogate, au cunoscut cea mai mare dezvoltare. Atrase de perspectiva unei piețe interne unificate și convinse de necesitatea de a adera cât mai curând posibil la o Europă care evolua spre o altă dimensiune politică, Austria, Finlanda și Suedia s-au alăturat Uniunii Europene, în anul 1995. Aceste trei state au păstrat o vreme distanța față de construcția Comunității Europene, din motive esențialmente politice: Suedia practica o politică de nealiniere, Finlanda era preocupată să mențină relații echilibrate între Est (fosta Uniune Sovietică, cu precădere) și Occident, iar Austria era (și rămâne) neutră, intrarea sa în Uniunea Europeană fiind făcută sub rezerva expresă a menținerii propriei sale neutralități. La începutul anului 1990, convulsiile politice din Europa de Est le-au permis acestor trei țări apropierea, apoi aderarea. Toate fuseseră membre ale Spațiului Economic European (SEE), acest aspect presupunând că ele reluau elementele fundamentale ale acquis-ului comunitar în materie de piață unică, ceea ce a făcut ca integrarea în structurile Uniunii Europene să nu creeze dificultăți majore sub aspect economico-social. Consecință a prăbușirii blocului sovietic și a căderii zidului Berlinului în anul 1989, aderarea la Uniunea Europeană a zece noi țări, în anul 2004 este firească și legitimă. Ea a corespuns atât unei aspirații profunde a țărilor candidate, cât și interesului Uniunii Europene, miza fiind foarte mare: pacea și stabilitatea pe întreg continentul european.

86

Polonia și Ungaria au fost primele țări din fostul bloc politic comunist asociate cu Uniunea Europeană, încă din anul 1994, în vederea pregătirii aderării lor. Polonia a fost statul-cheie al extinderii, datorită importanței sale demografice și economice, precum și a rolului politic pe care această țară avea intenția să-l joace în cadrul Uniunii Europene. Vreme de un deceniu, Ungaria a reușit să inițieze ample reforme structurale care i-au permis să fie una dintre țările cele mai capabile de a îndeplini condițiile de intrare în Uniunea Europeană. Aceeași situație s-a înregistrat și în cazul Cehiei, care dela „revoluția de catifea” din anul 1989, avea un regim politic stabil și care a considerat că opțiunea aderării la structurile Uniunii Europene era esențială pentru stimularea economiei naționale. Slovacia nu putea rămâne izolată de acest proces, fie și dacă avem în vedere poziția sa geografică, în centrul Europei. Slovenia a fost prima țară din fosta Iugoslavie care a părăsit federația cu capitala la Belgrad, devenind independentă, un avantaj (din perspectiva opțiunii pentru Uniunea Europeană) reprezentându-l faptul că Slovenia avea cele mai ridicate standarde economice dintre fostele republici iugoslave. Aparținând spațiului geopolitic și istoric al Mării Baltice- Lituania, Estonia și Letonia alcătuiesc (în ciuda trăsăturilor care le diferențiază)- un ansamblu. Ele s-au arătat favorabile unei aderări rapide , iar integrarea lor nu creează dificultăți. Aderarea Ciprului și a Maltei- două insule mediteraneene prospere, reechilibrează spre sud centrul de greutate al Europei extinse. Respinse cu ocazia extinderii din anul 2004, Bulgaria și România au aderat la structurile Uniunii Europene în anul 2007, impunându-și numeroase reforme, pentru a fi în conformitate cu legislația europeană. Va trebui însă, ca aceste două țări să-și continue eforturile pentru a-și finaliza integrarea. La 1 iulie 2013, Croația a devenit cel mai nou membru al Uniunii Europene, această fostă republică iugoslavă având standarde economice care îi asigurau o certă eligibilitate, chestiunile controversate de natură politică (efecte ale războiului din spațiul ex-iugoslav), fiind cele care i-au întârziat, o vreme, procesul de aderare. Pe parcursul construcției europene, statele membre au semnat aproape 20 de tratate, primul în anul 1951 (Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului), iar cel mai recent în 2007 (Tratatul dela Lisabona). Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) (Tratatul dela Paris) a fost semnat la 18 aprilie 1951 între Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. El a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene. Tratatul a expirat la 23 iulie 2002, după 50 de ani dela intrarea sa în vigoare, funcțiile sale fiind preluate de Uniunea Europeană. Acest tratat avea ca obiectiv crearea unor piețe comune în două sectoare esențiale în acea vreme pentru dezvoltarea economică- industriile carboniferă și siderurgică- cu scopul de a integra Germania în Europa postbelică. Crearea acestor piețe și administrarea lor comună la nivel european constituiau, totodată, o garanție că Germania nu se va mai putea reînarma. La originea acestui proiect a stat un plan elaborate de Jean Monnet, pe atunci comisar francez al Planului de modernizare a acestei țări , la solicitarea ministrului de Externe al Franței, Robert Schuman. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) (Tratatul Euratom) a fost semnat la 25 martie 1957, de Franța, R.F.Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Substanța lui a rămas neschimbată dela ratificarea sa. Prin conținutul tratatului se urmărea cristalizarea unui cadru legal pentru activitățile din domeniul nuclear, în sensul folosirii în mod pașnic a energiei nucleare, împiedicarea proliferării armelor nucleare, coordonarea programelor de cercetare a statelor membre în domeniul folosirii nucleare, precum și facilitarea și securitatea furnizării și folosirii combustibililor nucleari. Tratatul a intrat în vigoare dela 1 ianuarie 1958. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul dela Roma) a consfințit apariția Comunității Economice Europene (CEE) și a fost semnat de Franța, R.F.Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, la 25 martie 1957 Tratatul a stabilit drept

87

obiective principale ale noii organizații crearea unei piețe comune și armonizarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, care să conducă la dezvoltarea economică a ansamblului Comunității. Piața comună are câteva caracteristici definitorii: o uniune vamală între țările membre, introducerea “celor patru libertăți” pe întregul teritoriu comunitar (libera circulație a bunurilor, lucrătorilor, serviciilor , capitalului) și crearea mai multor politici comune (politica agricolă, politica economică și comercială, politica în domeniul transporturilor). Tratatul a intrat în vigoare dela 1 ianuarie 1958. Evoluția ulterioară a fenomenului integrării europene a făcut ca obiectivele inițiale să fie mult depășite, astfel încât, astăzi, componenta economică a Uniunii Europene reprezintă doar o parte din amplul său edificiu comunitar. Tratatul dela Bruxelles (sau Tratatul de fuziune), semnat la 8 aprilie 1965 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. El a avut drept obiectiv înființarea unor instituții unice pentru cele trei Comunități Europene: Consiliul de Miniștri (organ de decizie) și Comisia Europeană (Organ Executiv). Actul Unic European (AUE) a intrat în vigoare în anul 1987, completând și modificând Tratatul dela Roma. A extins competențele Comunității privind mai multe domenii (cercetare și tehnologie, mediu) și a eficientizat procedurile decizionale, conferind Parlamentului European mai multă putere (drept de aviz conform în privința acordurilor de asociere și a aderărilor, a procedurilor de cooperare). Introducerea modului de luare a deciziilor prin majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare a reprezentat o premisă fundamentală pentru desăvărșirea pieței interne. Actul Unic European a fost prima mare reformă adusă tratatelor de constituire. A relansat construcția europeană, atât din punct de vedere economic (desăvârșirea pieței interne, punerea în practică a unei politici de cercetare și tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European), cât și instituțional (extinderea votului majorității calificate, lărgirea rolului Parlamentului European, dezvoltarea unui spațiu social). S-a formalizat Consiliul European, care făcea acum parte din structura Tratatelor constitutive, fără a avea însă statut de instituție propriu-zisă, dar devenea simultan „reuniune a șefilor de stat și de guvern”, precum și “Conferință Interguvernamentală”. S-au realizat noi transferuri de competențe , dela state către Comunitatea Europeană. A crescut influența Parlamentului European asupra Consiliului, prin introducerea sistemului de cooperare (“​mecanismul celei de-a doua lecturi”). Prin majoritate absolută, Parlamentul European putea respinge o decizie a Consiliului Uniunii Europene, obligându-l pe acesta din urmă să voteze apelând la procedura unanimității. Parlamentul European primea dreptul de a autoriza încheierea (“aviz f​ avorabil”​) Acordurilor de Asociere și a Tratatelor de Aderare. S-a înființat Curtea de Primă instanță, complementară Curții de Justiție, ale cărei competențe se refereau atât la persoane juridice, cât și fizice. Axul central al Actului Unic European rămânea însă formarea unei adevărate Piețe unice interne, plecând dela constatarea că nu era suficientă eliminarea obstacolelor vamale, fiind necesară și eliminarea tuturor piedicilor fizice, tehnice sau fiscale (barierele nevamale). S-a fixat data de 31 decembrie 1992, pentru ca această Piață internă și unică să devină funcțională. Se avea în vedere o strânsă cooperare a statelor, în scopul realizării unei Uniuni Economice și Monetare, întărirea competențelor comunitare în materie de politică socială, coordonarea Fondurilor Structurale cu Banca Europeană de Investiții și alte instrumente financiare. Tratatul a introdus drept competențe comunitare , noi obiective și politici care până atunci nu aveau o bază juridică precisă în Tratele constitutive. S-a inclus conceptul de cooperare politică europeană în materie de politică externă. Era recunoscută obligativitatea cooperării în formularea și aplicarea unei singure politici externe, în sectoare de interes comun. În practică, însă, angajamentul politic se dilua din cauza obligativității unanimității în situațiile de convergență a deciziilor sau de realizare a acordurilor comune. Se introducea obligativitatea informării regulate a Parlamentului European

88

asupra cooperării politice europene, precum și necesitatea unei cooperări mai strânse și mai eficiente în materie de securitate europeană. Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992, în localitatea olandeză Maastricht și a reprezentat cea mai profundă schimbare a tratatelor dela înființarea Comunității Europene. Practic, tratatul dela Maastricht este cel care a pus bazele Uniunii Europene. El a intrat efectiv în vigoare la 1 noiembrie 1993, echivalând cu o nouă treaptă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei. Prin intermediul său a fost înființată Uniunea Europeană și s-a stabilit un proiect privind realizarea Uniunii Economice și Monetare (cu termen -1 ianuarie 1999), crearea unor noi politici comunitare, introducerea cetățeniei europene, crearea politicii externe și de securitate comune (PESC), introducerea în câmpul cooperării comunitare a domeniilor justiției și afacerilor interne (JAI). Tratatul a adăugat dimensiunii economice a Comunității Europene, dimensiunea politică, Uniunea Europeană fiind structurată astfel: un pilon economic reprezentat de CE, CEEA și CECO (care va constitui dimensiunea de integrare a Uniunii Europene și va fi comunitarizat), precum și doi piloni politici, reprezentați de PESC și JAI , care vor constitui dimensiunea de politică externă, respectiv internă a Uniunii Europene. Acești doi piloni vor fi interguvernamentali și vor utiliza metoda cooperării. Odată cu apariția Uniunii Europene, nu dispar Comunitățile Economice (CE, CEEA, CECO), deoarece Uniunea Europeană nu le substituie, ci adaugă acestora cele două dimensiuni politice. Instituțiile comune ale celor trei Comunități devin comune și pentru Uniunea Europeană, iar un stat care aderă la cele trei Comunități aderă simultan și la PESC și JAIașadar și la Uniunea Europeană. Tratatul dela Amsterdam a fost semnat pe 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare pe 1 mai 1999, după ce a fost ratificat de către cele 15 state membre ale Uniunii Europene dela vremea respectivă. Modificările introduse prin Tratatul dela Amsterdam au constat în crearea unor politici comunitare de ocupare a forței de muncă, comunitarizarea (transferarea în primul pilon al Uniunii Europene) a câtorva dintre domeniile care aparțineau, prin Tratatul dela Maastricht, pilonului al treilea (justiție și afaceri interne), reforma politicii externe și de securitate comună, extinderea votului în majoritate calificată, sporirea puterilor Parlamentului European, precum și posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre. Tratatul dela Amsterdam se înscrie în seria tratatelor ce au reformat Uniunea Europeană și au consolidat tratetele constitutive ale acesteia.

Tratatul dela Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001, intrând în vigoare pe 1 februarie 2003. El a deschis calea reformei instituționale necesare extinderii Uniunii Europene către estul și sudul Europei. O parte dintre prevederile sale au fost adoptate de Tratatele de aderare intrate în vigoare în 2004, prin care apăreau zece noi state membre ale Uniunii Europene (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria) și cele intrate în vigoare în anul 2007, prin care Bulgaria și România aderau la rândul lor la Uniunea Europeană. Modificările principale aduse de Tratatul dela Nisa au avut în vedere componența Comisiei Europene, extinderea votului în majoritate calificată, un nou sistem de ponderare a voturilor în Consiliul Uniunii Europene, precum și un mecanism de cooperare consolidată mai flexibil. La textul tratatului a fost anexată o declarație privind viitorul Uniunii Europene, prin care se stabileau etapele ce trebuiau urmate pentru aprofundarea reformelor instituționale. Contestat puternic, pentru reformele relativ modeste sub aspect structural, Tratatul dela Nisa poate fi socotit mai curând ca un preambul pentru viitorul Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (denumit și Constituția Europeană, sau Tratatul constituțional) a fost semnat la Roma, pe data de 29

89

octombrie 2004. Tratatul își propunea crearea unei Europe extinse, mai eficiente, mai democratice și mai transparente. Printre modificările aduse : desființarea sistemului celor trei piloni prin includerea în cadrul comunitar a pilonului al doilea (politica externă și de securitate comună) și a pilonului al treilea (cooperare polițienească și judiciară în materie penală), recunoașterea Consiliului European ca instituție europeană, stabilirea personalității juridice a Uniunii Europene, etc. În urma respingerii prin referendum, în Franța și în Olanda, în 2005, și a perioadei de reflecție de doi ani, pe 23 iunie 2007, șefii de stat și de guvern reuniți în Consilul European, au decis convocarea unei noi conferințe interguvernamentale, în vederea elaborării unui tratat de reformă. Tratatul dela Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene urmărea necesitatea de modernizare profundă a Uniunii Europene și de eficientizare a funcționării mecanismelor sale instituționale. Cele mai importante prevederi ale Tratatului dela Lisabona: instituirea personalității juridice a Uniunii Europene; transformarea funcției de președinte al Consiliului European în una permanentă de veritabil „Președinte al Uniunii Europene”, cu un mandat de doi ani și jumătate; înființarea funcției de ministru de Externe al Uniunii Europene, numele său oficial fiind acela de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru politica comună externă și de securitate; reducerea numărului de comisari europeni și modificarea modalității de vot în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Tratatul ar urma să pună la dispoziția Uniunii Europene, cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor creând o Europă mai democratică și mai transparentă, unde Parlamentul European și parlamentele naționale să se bucure de un rol mult mai important, în care cetățenii să aibă mai multe posibilități de a fi ascultați și în care să se definească mai clar ce trebuie făcut la nivel european și național și de către cine. Parlamentul European apare puternic consolidat (membrii săi fiind aleși direct de către cetățenii Uniunii Europene), el dobândind noi atribuții, privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziție de egalitate cu Consiliul Uniunii Europene, ce reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene. Se stabilește o mai mare implicare a parlamentelor naționale în procesul decizional al Uniunii Europene: parlamentele naționale vor participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul crescut al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale va conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii Europene. Datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre ale Uniunii Europene vor putea cere Comisiei Europene să prezinte noi propuneri politice. Relația dintre statele membre și Uniunea Europeană va deveni mai clară, odată cu clasificarea comeptențelor. Tratatul dela Lisabona recunoaște pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se poată retrage din Uniunea Europeană. În ceea ce privește sistemul decizional, se preconiza o Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli substanțial simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate maximă pentru contextul politico-istoric actual. Votul cu majoritate calificată din Consiliul Uniunii Europene va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se deruleze mai rapid și mai eficient. Începând din anul 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități,

90

a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii Europene. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii . Tratatul dela Lisabona introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei Europene și rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea stuctură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari europeni și include reguli clare privind cooperarea consolidată, precum și dispozițiile financiare. Tratatul ameliorează capacitatea Uniunii Europene de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi și pentru cetățenii acesteia, precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Sunt abordate și alte domenii, precum politica energetică, sănătatea publică, serviciile de interes general, schimbările climatice, cercetarea, spațiul, coeziunea teritorială, ajutorul umanitar, turismul și cooperarea administrativă, etc. În privința drepturilor cetățenilor și a Cartei drepturilor fundamentale, Tratatul dela Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor sale forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale. Tratatul prevede faptul că Uniunea Europeană și statele membre acționează împreună într-un sens solidar, în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural ori provocat de mâna omului. Se subliniază, totodată, solidaritatea în domeniul energiei. Uniunea Europeană va beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Tratatul consideră Uniunea Europeană drept un actor politic important pe scena internațională, instrumentele de politică externă de care dispune aceasta fiind regrupate, atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, care va fi și unul dintre vicepreședinții Comisiei Europene, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a Uniunii Europene. Noul Serviciu european pentru acțiune externă îi va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar. Uniunea Europeană va dobândi o personalitate juridică unică, dimensiune care îi va spori puterea de negociere și eficiența pe plan internațional, devenind un partener mai vizibil pentru statele terțe și organizațiile internaționale. Textul final al Tratatului a fost aprobat în cursul Consiliului European informal dela Lisabona (18-19 octombrie 2007) și semnat de statele membre pe 13 decembrie 2007. Semnarea sa este urmată de procesul de ratificare în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene în acel moment. Actualmente, 24 de state l-au ratificat.

Comisia Europeană exprimă interesul general al Uniunii Europene. Cei aproximativ 25.000 de funcționari ai săi (“​eurocrați”​), propun și pun în aplicare politicile comunitare. Ca urmare a extinderii Uniunii Europene din anul 2007, Comisia Europeană e alcătuită din 27 de comisari (unul pentru fiecare stat membru), funcționând pentru o perioadă de 5 ani. Președintele Comisiei și ceilalți comisari sunt numiți de către Consiliul Uniunii Europene cu o majoritate calificată, după votul de aprobare al Parlamentului European. Fiecare comisar este responsabil de un sector, dar Comisia decide în mod colegial asupra fiecărui dosar. Președintele Comisiei este cel care decide în legătură cu organizarea internă a Comisiei și care distribuie portofoliile. Comisarii trebuie să fie independenți față de statele membre, ei reprezentând interesele Uniunii Europene și în această calitate sunt răspunzători în

91

fața Parlamentului European, care poate să-i constrângă să demisioneze. Comisia Europeană utilizează ca limbi de lucru, limbile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Prima sarcină a Comisiei este să elaboreze propuneri de noi reglementări sau de o nouă politică și să le supună Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene. Comisia lucrează în strânsă colaborare cu statele membre și consultă, în linii generale, părțile interesate din toate sectoarele de activitate (industrie, sindicate, grupuri de interese, experți) atunci când pregătește proiecte de acte legislative. În timpul elaborării propunerilor, ea încearcă să țină cont de toate aceste interese divergente. Odată adoptate de către Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene), legislația și politicile comunitare sunt puse în practică de către Comisia Europeană, adesea ajutată în acest sens de comitete specializate consultative sau de gestiune, alcătuite din experți naționali. În cadrul acestei misiuni, Comisia poate adopta normele de aplicare. Ea este, deopotrivă, cea care execută bugetul și girează creditele. Ea reprezintă Uniunea Europeană pe scena internațională și negociază acorduri cu terțe țări. În domeniile concurenței și agriculturii, Comisia se bucură de o considerabilă autonomie decizională. Este un adevărat supraveghetor al tratatelor, în această calitate trebuind să vegheze ca dreptul comunitar să fie respectat și aplicat în mod corect. Poate să declanșeze proceduri juridice împotriva statelor membre despre care crede că nu respectă dreptul comunitar și să le aducă în fața Curții de Justiție a comunităților (recurs în neîndeplinirea obligațiilor). De asemenea, are drept de anchetă și de control al întreprinderilor, în cadrul politicii comunitare a concurenței. Consiliul Uniunii Europene (denumit și ​Consiliul de Miniștri​) este organul de decizie al Uniunii Europene, fiind, totodată, organul de reprezentare al statelor membre și a intereselor naționale. Are o structură variabilă, în funcție de dosarele pe care le are în lucru. Dacă este vorba despre agricultură, miniștrii agriculturii sunt cei care se întrunesc, dacă este vorba despre transporturi, miniștrii de transporturi, etc. Comitetul Reprezentanților Permanenți (​COREPER​), compus din reprezentanții permanenți ai statelor membre pe lângă Uniunea Europeană (Comunități), pregătește dosarele asupra cărora Consiliul va trebui să se pronunțe și se angajează la “prenegocieri” , pentru a le înainta. Consiliul Uniunii Europene este asistat de un secretariat general, aflat sub autoritatea unui secretar general, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună. Consiliul creează legislația comunitară, adoptând propunerile pe care i le prezintă Comisia Europeană. Pe de altă parte, el are un rol esențial în stabilirea și punerea în aplicare a cooperării interguvernamentale, instituită prin Tratatul dela Maastricht: politică externă și de securitate comună, justiție și afaceri interne. În sectorul bugetar și în alte domenii cum ar fi piața internă, Consiliul împarte puterea de decizie cu Parlamentul European. Dela data de intrare în vigoare a Tratatului dela Amsterdam, la 1 mai 1999, majoritatea actelor de natură legislativă sunt adoptate prin vot de către majoritatea calificată a Consiliului, decizie luată în comun cu Parlamentul European. Totuși, în anumite domenii sensibile, precum politica externă, securitatea, fiscalitatea, politica socială, dreptul de stabilire al rezidenților străini, cultura, Consiliul trebuie să se pronunțe în unanimitate. Fiecare stat membru are drept de veto. Pentru a evita blocajul instituțional într-o Uniune numărând 27 (din 2013- 28) de membri, Tratatul dela Nisa a extins și mai mult sfera de acțiune a majorității calificate la noi domenii, cum ar fi: libera circulație a persoanelor, lupta împotriva discriminării, cooperarea sporită, cooperarea judiciară, politica industrială, acordurile comerciale referitoare la servicii și proprietatea intelectuală. Numărul de voturi atribuit fiecărui stat membru a fost reechilibrat, mai ales pentru statele cu o populație mai numeroasă, pentru a menține legitimitatea deciziilor în termeni de reprezentare demografică.

92

Fiecare stat membru asigură, pe rând, pentru o perioadă de șase luni, președinția Uniunii Europene (așadar- a Consiliului de Miniștri). Președinția are rolul de a impulsiona și a coordona, în măsura în care ea stabilește dosarele prioritare care vor fi tratate și propune soluții de compromis pentru cele care pun probleme. Statul care asigură președinția are astfel posibilitatea , timp de șase luni, să orienteze construcția europeană în direcția pe care o dorește. Parlamentul European reprezintă popoarele Europei în construcția europeană. Deputații săi sunt aleși pentru un mandat de cinci ani, prin sufragiu universal direct. Parlamentul European asigură controlul politic general al activităților comunitare. El poate să cenzureze Comisia Europeană și să o constrângă să demisioneze. Orice nouă Comisie Europeană trebuie să primească investitura Parlamentului European. Membrii săi pot adresa întrebări scrise și orale atât Comisiei Europene, cât și Consilului Uniunii Europene (Consiliului de Miniștri), pentru a controla bunul mers al politicii comune. Parlamentul poate să creeze comisii de anchetă și să analizeze petițiile cetățenilor. Poate numi un mediator independent, însărcinat cu soluționarea reclamațiilor referitoare la funcționarea defectuoasă a administrației comunitare. Parlamentul European împarte cu Consiliul Uniunii Europene exercitarea controlului bugetar, care se realizează în următoarele moduri: În cadrul bugetului anual, Parlamentul are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor non-obligatorii (aproximativ 60% din total): cheltuieli pentru regiuni defavorizate, pentru lupta împotriva șomajului, pentru cercetare, pentru ajutor de dezvoltare, etc. În privința cheltuielilor obligatorii (în principal susținerea piețelor agricole), Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul Uniunii Europene este cel care decide. Cheltuielile anuale se înscriu într-o planificare pe mai mulți ani- perspectivele financiare- adoptată de comun acord de Parlamentul European și de Consiliul Uniunii Europene. Parlamentul poate respinge bugetul în ansamblul său și este cel care stabilește bugetul definitiv, iar președintele său- este cel care îl semnează. Totodată, Parlamentul este cel care acordă Comisiei Europene descărcarea de gestiune privind executarea bugetului. Niciun text de lege nu poate apare, fără acordul Parlamentului European, acesta trebuind a fi consultat în legătură cu ansamblul propunerilor legislative comunitare. Într-o serie de domenii importante (libera circulație, piața internă, cercetare, mediu, consum, rețele transeuropene, educație, cultură, sănătate), procedura legislativă normală este ​codecizia​. Aceasta dă Parlamentului European puterea de a decide asupra regulamentelor și directivelor împreună și pe picior de egalitate cu Consiliul Uniunii Europene. Rolul de co-legislator al Parlamentului European ar trebui să se afirme și mai mult, în următorii ani. În alte domenii ale legislației (în sectorul fiscal sau agricol, de exemplu), Parlamentul European este consultat doar pentru a-și da avizul. Pentru anumite decizii majore (acorduri internaționale, noi aderări, cetățenie), avizul conform al Parlamentului este obligatoriu pentru a angaja Uniunea Europeană. El are, totodată, puterea de a impulsiona sau de a lua inițiative politice, adoptând în mod frecvent rapoarte de inițiativă cu scopul de a orienta politica Uniunii Europene. Consiliul European este o formațiune specială a Consiliului Uniunii Europene, la care participă șefii de guvern, cărora li se pot adăuga șefii de stat, în cazul când, datorită constituțiilor, aceștia au și atribuții executive. Există și o altă interpretare a Consiliului European, care nu ar fi o instituție sau o formațiune a Consiliului Uniunii Europene, ci un summit periodic al șefilor de stat sau de guvern din țările membre ale Uniunii Europene. Indiferent de interpretări, la Consiliul European participă, pe lângă șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre, președintele Comisiei Europene; toți aceștia sunt asistați de miniștrii de Externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei Europene.

93

Consiliul European are rolul de a da Uniunii Europene impulsul necesar dezvoltării și de a defini orientările politice generale, dar nu poate adopta acte legislative. Tratatul dela Lisabona prevede acordarea statutului de instituție europeană Consiliului European și modificarea sistemului președinției, prin înființarea unui post de președinte permanent al Consiliului European, ales de acesta pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu drept de a-i fi prelungit încă un mandat. Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură în cadrul statelor membre ale Uniunii, respectarea tratatelor europene și a regulamentelor, directivelor și deciziilor care decurg din aceste tratate. Sarcina sa principală este să interpreteze și să asigure aplicarea dreptului comunitar. Ea soluționează doar problemele de drept comunitar. Rolul său nu se extinde asupra dreptului național. Este competentă pentru a soluționa: litigiile dintre statele membre, dintre Uniunea Europeană și statele membre, litigiile dintre instituțiile comunitare, dintre particulari și Uniunea Europeană. Are posibilitatea de a pronunța decizii preliminarii, această competență aplicându-se atunci când un litigiu aflat în instanță în fața unei instanțe naționale este deferit de către aceasta din urmă Curții de Justiție. Hotărârile preliminare au o importanță deosebită în interpretarea unitară a dreptului comunitar. Pentru a ușura sarcinile de lucru ale Curții de Justiție, s-a hotărât ca acestei instituții să i se alăture o jurisdicție de primă instanță, denumită ​Tribunalul de ​Primă Instanță​, având comeptențe pentru litigiile dintre instituțiile Uniunii Europene și agenții sau funcționarii acesteia, chestiunile de concurență, recursurile pentru obținerea de despăgubiri. Hotărârile sunt valabile sub rezerva unui drept de recurs în fața Curții de Justiție. Curtea de Justiție s-a dovedit a fi un element motor al integrării europene, importanța sa fiind cu atât mai mare, cu cât deciziile sale, obligatorii pentru toți, merg adesea în sensul consolidării construcției europene. A jucat un rol esențial în realizarea marii piețe interne la 1 ianuarie 1993. Comitetul Economic și Social este compus din 344 de membri, reprezentând diferitele categorii economice și sociale: angajatorii, lucrătorii, reprezentanții diferitelor sectoare: agricultură, comerț, artizanat, întreprinderi mici și mijlocii, profesiuni liberale, sector cooperativ, consumatori. Deși nu are decât un rol pur consultativ, Comitetul Economic și Social reprezintă un loc privilegiat și permanent de dialog economic și social și de acord între mediile socio-profesionale ale Uniunii Europene. Curtea de Conturi examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Uniunii Europene, fie bugetare sau nu. Are misiunea de a se asigura de buna gestiune financiară a comunităților, controlând legalitatea și corectitudinea cheltuielilor și încasărilor Comunității Europene. Comitetul Regiunilor a fost prin creat prin Tratatul dela Maastricht, acest nou organism consfințind recunoașterea rolului colectivităților teritoriale în cadrul ansamblului instituțional al Uniunii Europene. Compus din 344 de reprezentanți ai regiunilor și colectivităților locale- în majoritate aleși locali și regionali- Comitetul este consultat obligatoriu în cinci dosare de importanță majoră pentru regiuni: ​educație, ​sănătate publică​, ​rețele transeuropene (transporturi, telecomunicații, energie​), ​cultură, coeziune economică și socială​. Poate avea inițiativa emiterii avizelor în legătură cu alte politici. Banca Europeană de Investiții este în același timp bancă și instituție comunitară. Ea colectează fonduri importante de pe piața capitalurilor și le reorientează apoi, fără scop lucrativ, în direcția investițiilor prioritare ale Uniunii Europene. Finanțările sale sunt în majoritate plasate în regiunile cele mai sărace ale Uniunii Europene. De asemenea, Banca Europeană de Investiții acordă credite țărilor mediteraneene, din Caraibe, Africa, Pacific și statelor din Est. Unificarea europeană se realizează prin două procese complementare: cooperare și integrare. Cooperarea constă în disponibilitatea statelor naționale de a ​„munci împreună”, depășind frontierele naționale, în scopul atingerii unor obiective comune, păstrându-și totuși suveranitatea. În consecință, eforturile de unificare bazate pe conceptul de

94

“​cooperare” nu au ca țel final crearea unui stat global, a unei entități politice post-naționale, ci se limitează la realizarea unei uniuni de state suverane, în care se conservă intacte structurile naționale, fără a se crea un nivel supranațional integrat. Conceptul de integrare atribuie relațiilor dintre state o dimensiune verticală. Concepția tradițională potrivit căreia suveranitatea statelor este inviolabilă și indivizibilă își pierde din consistență în fața convingerii că imperfecțiunile conviețuirii umane și politice, insuficiențele sistemului statului-națiune și abuzurile de putere ale unor state asupra altora, ar putea fi depășite, doar dacă suveranitățile naționale ar fuziona într-o suveranitate comună și dacă aceasta s-ar grupa la un nivel superior, formând o comunitate supranațională. Rezultatul unei asemenea operațiuni l-ar constitui existența unei organizații supranaționale europene în care autoritățile comunitare ar fi cele care, respectând identitatea și particularitățile naționale ale popoarelor grupate în respectiva organizație, ar conduce destinul cetățenilor statelor membre. Ar putea fi vorba despre o federație, o federație specială de state-națiuni. Uniunea Europeană este rezultatul unui asemenea concept de integrare, necesitând însă o adaptare impusă de inerția statelor membre în problema suveranității naționale. Statele membre nu sunt dispuse să renunțe ușor la structura lor de stat național, în favoarea unui stat sau a unei Uniuni Europene de tip federal. A fost necesară, o dată în plus, găsirea unui compromis, prin care, fără a se urmări crearea unui stat federal european clasic, să se garanteze în același timp, realizarea a ceva mai mult decât simpla cooperare “​pe orizontală​” între statele membre. În consecință, statelor-națiune nu li s-a cerut renunțarea la suveranitate, ci, doar renunțarea la dogma suveranității absolute. Era vorba despre stabilirea unei liste conținând sectoarele în care erau dispuse să renunțe voluntar la o parte a suveranității în favoarea transferării acestor competențe unei comunități superioare. Din acest punct de vedere, tratatele care au jalonat evoluția Uniunii Europene reflectă rezultatele acestui efort. Prin comunitarizarea sectoarelor economice și chiar politice,sau apariția legislației comunitare, nu se pretindea crearea unui stat centralizat sau a unei entități supranaționale rigide. Europa integrată se dorea a fi un organism puternic și viabil, doar în măsura în care conserva pluralismul țărilor, regiunilor și culturilor sale.