Inima Perfecta

Inima Perfecta "În vremuri demult apuse se născuse un Tînăr. Se făcuse mare vîlvă în jurul naşterii sale, încât, spuneau oamenii, se născuse cu o Inimă Perfectă. Era, adevărat. Tînărul avea o frumuseţe de Inimă. Perfect unduioasă, fără nicio crăpătură. Oamenii veneau din toate părţile spre a îi admira Inima Perfectă. Tînărul creşte înconjurat de toată atenţia, care nu slăbea niciodată, la fel cum inima sa era perfectă în orice clipă şi orice moment. La un moment dat, Tînărul se hotărăşte să plece din acel ţinut. Se aştepta ca oamenii să se opună gestului său dar, spre surprinderea sa, i-au urat drum bun şi l-au încărcat cu Daruri şi Bunătăţuri de tot felul. Pe drum, se gîndea la tot ceea ce lăsase în urmă, dar pe urmă îşi aducea aminte de Inima sa Perfectă şi se gîndea că toţi oamenii au dreptul să admire perfecţiunea Inimii sale. Călătorea prin vaste întinderi, oprindu-se în fiecare ţinut, strigînd în gura mare, îndemnînd oamenii să vină să îi admire Inima Perfectă. Oamenii veneau, se minunau, îl felicitau, îi făceau Cadouri apoi plecau mai departe. Se aştepta la altceva, dar nici el nu ştia la ce. De la un timp, începuse să se îndoiască de misiunea sa. Se uita, iarăşi, la Inima Perfectă care bătea în pieptul său. Era adevărat, era perfectă. Nu îi găsea niciun defect, oricît ar fi căutat. Dar tot nu înţelegea, simţea că îi lipsea ceva. Dar ce putea să îi lipsească? Avea o inimă perfectă. Ajunge într-un alt ţinut, dar acum nu mai striga în gura mare, ci doar îndemna trecătorii din jurul său să îi privească Inima Perfectă. Spre surprinderea sa, oamenii nu mai păreau atît de interesaţi de inima sa perfectă. Apoi a încetat să îi mai îndemne. Stătea rezemat de o piatră, în mijlocul drumului. Se mai oprea, din cînd în cînd, cineva care se uita la Tînar şi la inima sa, dar trecea îngîndurat mai departe. La un moment dat, Tînărul aude un zgomot puternic. Un bătrîn se apropia de el. Bătrînul părea un om bun, cu o privire jucăuşă. Dar în jurul său persista un zgomot. Tînărul se ridică şi îi dă Omului cu bineţe. Bătrînul se uită adînc la Tînăr, parcă privind dincolo de el, apoi spune: - Dar ce ai tu acolo, în piept? - E Inima mea. E perfectă, spuse tînărul uşor apăsat. - Perfectă, zici... Atunci de ce stai aici, singur şi trist? - Nu ştiu nici eu. Am îndemnat oamenii să îmi privească Inima dar se pare că nu mai interesează pe nimeni. - Poate că oamenii nu caută o inimă perfectă... - Atunci ce caută? zise Tînărul, uşor înfrigurat. - Ia priveşte în Inima mea. Ce vezi acolo? Tînărul se uită cu atenţie la inima bătrînului şi observă că este plină de răni, unele închise, vindecate, altele încă sîngerînde. Inima sa era plină de răni, de cicatrici, era toată numai cioturi şi bucăţele, ba chiar lipseau şi bucăţi mari din ea. Tînărul a rămas profund impresionat. Nu înţelegea cum putea trăi acest bătrîn cu o astfel de inimă. - Vezi tu, spune bătrînul, şi eu am avut o inimă perfectă, acum multă vreme... Dar pentru fiecare Om pe care l-am întâlnit am rupt cîte o bucăţică şi am dat-o acelui om. El, la rîndul său, rupea o bucăţică din inima sa şi mi-o înapoia. Eu puneam bucăţica sa în locul de unde am rupt eu, iar el facea la fel, cu inima sa. Dar fiindcă bucăţelele nu se potrivesc

mereu, rămîn răni, unele mai adînci, altele mai uşoare. Desigur, unii oameni nici nu mi-au înapoiat o bucăţică din inima lor, dar eu nu m-am supărat. Le-am lăsat lor ceea ce am rupt din inima mea, căci ei aveau mai multă nevoie de ea. Anii au trecut, am întâlnit oameni, am rupt din inimă şi am primit la loc. Cumva, am dat mai mult decît am primit, dar asta nu mă întristează, căci, iată, încă trăiesc, iar inima mea bate mai puternic ca niciodată. Fiecare rană îmi aduce aminte de toţi oamenii cărora le-am dăruit inima mea. Tînărul a sesizat dintr-o dată că zgomotul puternic pe care îl auzise era chiar inima bătrînului care bătea. Inima sa bătea atît de puternic încât se auzea din vaste îndepărtări. Toţi oamenii auzeau acea bătaie puternică şi se adunau în jurul celor doi. Inima bătrînului nu era perfectă, dar era cea mai frumoasă inimă pe care o văzuse vreodată. Izvora atîta căldură din ea încît tînărul nu a mai rezistat şi a izbucnit în lacrimi. Bătăile inimii bătrînului atinseseră o coardă din sufletul tînărului cu inimă perfectă. Printre lacrimi îşi scoate inima şi rupe o bucată mare din ea, pe care o dă bătrînului. Acesta ia jumătatea de inimă perfectă şi o lipeşte de inima sa. Apoi rupe jumătate din inima sa şi i-o dă înapoi. Tînărul o lipeşte de inima sa, dar fiindcă nu se potrivea perfect, a rămas o rană adîncă, vie. El nu mai avea, acum, o inimă perfectă, dar avea Inimă, iar aceasta a început să bată, atît de tare, încît oamenii din jur se bucurau şi se minunau. Cei doi se îmbrâţişează şi pornesc la drum împreună." Iubiţi şi fiţi iubiţi.