Fără De Clipe

Fără de clipe...

Ziua se încheie aproape pe nesimțite, iar eu alerg prin gînduri către norii de la asfințit, încercînd să fac abstracție de orice alte elemente. Îmi place să mă uit în asfințit, mereu mă impresionează acest spectacol de culori și plin de simbolism. Noaptea își anunță din timp sosirea, trimițînd mesagerii stelari, înaintea-i. Cu toate că mă aflu în fața acestui spectacol plin de culori și măiestrie, un spectacol al eternității imuabile, eu mă simt în fiecare clipă altul. E greu să mă simt altfel, căci gîndesc prea mult. Știu că totul este o iluzie, iluzia schimbării, dar forța obișnuiței este deosebit de puternică. Lupt împotriva ei, dar deseori mă dezarmează și îi cad pradă. Nu mă lasă să mă gîndesc la mine decît ca la o sumă de euri în diferite instanțe și ipostaze. Dar știu că, în fapt, EU nu sunt niciunul din acele euri disparate, risipite, care încotro, în labirintul amintirilor și a simțămintelor întortocheate, de către furiile clipelor și conjuncturilor temporale. Eu știu că EU-l meu, adevăratul meu EU, nu poate fi niciunul din acele euri diverse. El este un EU absolut, care nu ține seama de clipe, sau de alte astfel de mărunțișuri... el este asemenea asfințitului, mereu același, deși în fiecare zi pare altul. Trăiește clipa! sună dictonul latin. Mă întreb care a fost motivația omului care a gîndit aceste două cuvinte... Poate simțea regret față de propria sa viață, pentru că nu trăise toate clipele pe care poate își închipuia ca le pierduse. Poate că ne îndemna să nu facem aceleași greșeli ca și el. E vorba despre un om de care ne despart milenii întregi, dar iata! dilemele sale pot fi numite, cu ușurință, actuale. Trăiește clipa! dar nu pot să nu mă întreb... Altfel ce? O voce dinlăuntrul meu răspunde, ușor ironic, Altfel o vei pierde! A, da! Asta era... clipa vine, ajunge în dreptul meu, iar dacă nu o trăiesc, ea fuge undeva unde nu mai poate fi găsită. Acum îmi aduc aminte. Trăiește clipa altfel o vei pierde. Înainte de toate, nu îmi place faptul că verbul se afla la modul imperativ, dar asta e din considerente personale. Dar cum a reușit acest dicton să străbată negura timpurilor, pînă în zilele noastre, ajungînd ca un fel de avertizare de dincolo de timp...? Trăiește clipa! Mi se pare foarte clar faptul că viața nu e doar o înșiruire de clipe dar eu, desigur, am, poate, o altă părere despre viață decît originatorul dictonului. Cele două cuvinte îmi sugerează un fel de tragism mut, o oroare

ascunsă, o frică nemărturisită și, totodată, încercarea surdă de a le înfrînge, iar această imagine îmi displace teribil de mult. Desigur, dictonul face referire la prezent și la faptul că trebuie să trăiești în prezent... dar nu știu, e ceva la mijloc cu care nu sunt de acord. Încă nu știu exact ce e... nu pot decît continua. Îmi vine în minte următoarea imagine... Un om contempla asupra unei clepsidre, mai exact asupra firelor de nisip din interiorul său. Le privea cu plăcerere în timp ce își făceau loc prin fanta extrem de îngustă. În scurt timp realizează că acele fire de nisip reprezintă clipele care se succed cu repeziciune în propria sa viață, iar el era exact acea fantă deosebit de îngustă. Descoperirea îl surprinde dar odată cu uimirea apare un alt sentiment, abia simțit, tainic. Era sentimentul unei triste inevitabilitati, anume aceea că firele de nisip se vor scurge la un moment dat de tot, el neputînd face nimic împotriva acestui fapt... altfel ar fi întors clepsidra sau ar fi spart-o. În același fel, pe undeva, presimțea că firele de nisip sunt miile și miile de momente din viața sa care, oricît de frumoase sau de nedorit ar fi, se vor încheia cîndva. În sinea sa, ceva se schimbă... se hotărăște și își spune energic Trăiește clipa! Desigur, în altă parte, în alt loc, un alt om, în aceeași situație ar gîndi puțin altfel. Observînd clepsidra și firele de nisip dintrînsa ar gîndi că viața nu se rezumă doar la clipele care ne trec calea ci din contră. Viața este totul. El își închipuia că viața sa se asemăna cu aerul din acea clepsidră. Aerul acela rămîne mereu același, se află în ambele jumătăți, iar clepsidra este corpul său. În definitiv nu cred că viața omului se rezumă doar la clipe și diferite momente. Folosindu-mă de comparația anterioară, viața îmi pare a fi clepsidra întreagă cu nisipul și aerul cuprins înauntru. Dar dacă te uiți cu atenție vei observa că fiecare fir de nisip este prin el însuși o clepsidră. Apoi, dacă te uiți cu mai multă atenție și te îndepărtezi puțin, clepsidra inițială nu este decît un alt grăunte de nisip într-o altă clepsidră, ceva mai mare. Astfel continuă pînă la cel mai înalt grad, unde se află o clepsidră imensă, fără capete și fără sticlă, dar păstrînd același concept de clepsidră. Aici, clipele nu se opresc, ele curg la nesfârșit... iar acesta este Universul. Îmi vine în minte un alt dicton laton, Toate curg (Panta rhei). Aici nu se află niciun imperativ, niciun sfat... doar o constatare senină. Îmi pare ceva mai potrivit. Cît despre primul, sincer, nu mi-a plăcut niciodată, poate și din considerente personale. Aș fi apreciat mult mai mult un simplu... Trăiește. S-a înserat de ceva vreme, noaptea a redevenit stăpînă cu drepturi

depline. Uitîndu-mă pe fereastră, nu mai văd nimic altceva decît un contur întunecat al corpului meu. În mod straniu, îmi vine în minte o reflecție ciudată: Eu sunt aici, dar nu și acolo, în fereastră, și totuși, eu sunt și acolo, dar doar o parte din mine. Am să mă gîndesc la asta, dar cu altă ocazie. Deocamdată, palida mea reflexie îmi șoptește tainic... Trăiește.