Gestiunea Financiara A Intreprinderii

CUPRINS OBIECTUL DE STUDIU AL GESTIUNII FINANCIARE A FIRMEI.....4 SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE.................................................7 MAXIMIZAREA VALORII ÎNTREPRINDERII..................................8 MENŢINEREA NIVELULUI PERFORMANŢELOR FINANCIARE 9 STĂPÂNIREA RISCURILOR FINANCIARE....................................11 RISCURI FINANCIARE SPECIFICE.................................................11 DIMENSIONAREA GLOBALĂ A RISCULUI FINANCIAR...........14 MENŢINEREA SOLVABILITĂŢII FIRMEI......................................15 RESPONSABILITĂŢILE OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII FINANCIARE..........................................................................................15 PRINCIPALELE SARCINI OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII FINANCIARE......................................................................................16 STRUCTURA ŞI ATRIBUŢIILE PERSONALULUI DIRECT IMPLICAT ÎN GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII..17 LOCUL GESTIUNII FINANCIARE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL ÎNTREPRINDERII.........................................................................17 INFLUENŢA SISTEMULUI FINANCIAR GLOBAL ASUPRA GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII.................................21 SISTEMUL FINANCIAR ŞI STRUCTURA FINANCIARĂ GLOBALĂ...........................................................................................21 CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE STRUCTURII FINANCIARE GLOBALE..................................................................22 MODURILE DE FINANŢARE FUNDAMENTALE..........................24 Necesitatea dezvoltării finanţării din exteriorul întreprinderii.............26 Caracteristicile şi etapele evoluţiei sistemelor financiare naţionale.....26 Gestiunea financiară şi dezvoltarea întreprinderii................................27 Conţinutul gestiunii financiare şi ciclul de viaţă al întreprinderii........27 Dezvoltarea externă, dezvoltarea internă şi gestiunea financiară.........30 SITUAŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII APRECIATĂ PE BAZA BILANŢULUI..............................................................................31 MODELE BILANŢIERE FOLOSITE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ 31 ELEMENTELE DE DIFERENŢIERE ÎNTRE MODELELE DE BILANŢ................................................................................................35 BILANŢUL FUNCŢIONAL................................................................46 BILANŢUL PATRIMONIAL SAU FINANCIAR...............................49 ANALIZA INDICATORILOR FURNIZAŢI DE BILANŢUL CONTABIL..............................................................................................51 FONDUL DE RULMENT....................................................................51 INTERPRETAREA FONDULUI DE RULMENT .............................55 RELAŢIA FUNDAMENTALA A TREZORERIEI.............................61

NECESARUL DE FOND DE RULMENT DE EXPLOATARE (NFRE).................................................................................................62 NECESARUL DE FOND DE RULMENT DIN AFARA EXPLOATĂRII....................................................................................63 LIMITELE NECESARULUI DE FOND DE RULMENT DE EXPLOATARE.....................................................................................64 NOŢIUNEA DE TREZORERIE ŞI SITUAŢIA TREZORERIEI........68 RELAŢIA TREZORERIEI...................................................................70 METODA RATELOR FOLOSITĂ IN STUDIUL BILANŢULUI..........76 RATELE DE STRUCTURĂ................................................................76 RATELE DE ROTAŢIE.......................................................................80 INDICATORI DE EFICIENŢĂ PE BAZA DATELOR FINANCIARE DIN BILANŢ........................................................................................84 INDICATORI CE PERMIT EVALUAREA GRADULUI DE ÎNDATORARE A FIRMEI...................................................................88 Aplicaţie practică..................................................................................91 CIRCUITUL FINANCIAR......................................................................98 DESCRIEREA CIRCUITULUI FINANCIAR ....................................98 DECIZIILE DE INVESTIRE ŞI DE FINANŢARE..........................100 PARTICIPANŢII LA DERULAREA OPERAŢIILOR FINANCIARE ............................................................................................................102 CICLURILE DE OPERAŢII AFERENTE CIRCUITULUI FINANCIAR.......................................................................................104 SITUAŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ANALIZATĂ PE BAZA INDICATORILOR CUPRINŞI ÎN CONTUL DE REZULTATE ................................................................................................................106 SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE ŞI RETRATĂRILE POSIBILE ALE ACESTORA............................................................108 ANALIZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE ŞI RETRATĂRILE POSIBILE...............................................................111 CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE (C.A.F.)...........................116 Aplicaţie practică................................................................................120 SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A ÎNTREPRINDERILOR..........................................................................127 IMPORTANŢA DECIZIILOR DE FINANŢARE PENTRU ÎNTREPRINDERE.............................................................................127 AUTOFINANŢAREA........................................................................129 APORTUL LA CAPITALUL PROPRIU ..........................................134 RECURGEREA LA ÎNDATORARE.................................................137 COSTUL FINANŢĂRII ŞI CORELAŢIA ACESTUIA CU STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII....................................................140 COSTUL SPECIFIC PENTRU FIECARE RESURSĂ DE FINANŢARE......................................................................................140 COSTUL GLOBAL AL FINANŢĂRII..............................................145

CORELAŢIA DINTRE STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI COSTUL FINANŢĂRII................................146 CONCLUZII PRIVIND TEORIILE REFERITOARE LA INFLUENŢA STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ASUPRA COSTULUI FINANŢĂRII................................................158 ANALIZA GESTIUNII FINANCIARE A UNEI FIRME – APLICAŢIE PRACTICĂ............................................................................................160 ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR PE BAZA BILANŢULUI CONTABIL........................................................................................161 ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE.........................................................................................167 CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE:........................................170 ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA TABLOULUI DE FINANŢARE:.....................................................................................172 ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ PATRIMONIALĂ .........175 ANALIZA RATELOR DE SRUCTURĂ PENTRU PASIVUL BILANŢULUI....................................................................................178 DIAGNOSTICUL RENTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII..............179

 Lecţia 1 OBIECTUL DE STUDIU AL GESTIUNII FINANCIARE A FIRMEI Orice agent economic trebuie să stabilească relaţii comerciale cu alte persoane fizice sau juridice. Aceste relaţii comerciale presupun dezvoltarea fluxurilor materiale (de bunuri materiale sau nemateriale) precum şi fluxuri financiare, care de cele mai multe ori (în condiţiile în care ele însele nu reprezintă obiectul tranzacţiilor) au rolul de a stinge angajamente generate de fluxurile materiale. Acesta reprezintă principalul motiv pentru care firmele evoluează într-un spaţiu numit mediu financiar. Spaţiul financiar oferă firmei instrumente şi posibilităţi de acţiune specifice, dar o supune şi unor constrângeri deosebite. Obiectul gestiunii financiare sau al finanţelor întreprinderii se poate defini prin raportarea la oportunităţile şi constrângerile determinate de mediul financiar. Problematica gestiunii financiare şi conţinutul său tehnic sunt în strânsă legătură cu contextul intern şi cu cel extern. În aceste condiţii apare necesară evidenţierea aspectelor identificate de teoria şi practica financiară, dar şi a aspectelor conjuncturale şi locale proprii unui anumit tip de firmă şi unui anumit context naţional sau regional. O firmă de orice fel, trebuie să abordeze probleme de gestiune financiară de fiecare dată când efectuează sau are în vedere o operaţiune care implică achiziţionarea, deţinerea sau cesionarea de bani sau de titluri financiare, în consecinţă, orice întreprindere care face parte dintr-o economie în care există o circulaţie a banilor sau a altor creanţe, e confruntată cu oportunităţi şi constrângeri financiare şi trebuie să-şi pună la punct proceduri adecvate de gestiune financiară. Factorii de influenţă ai gestiunii financiare ai unei firme sunt: -

stadiul şi formele de dezvoltare ale sistemului financiar naţional sau internaţional;

- natura şi diversitatea instrumentelor, instituţiilor şi mecanismelor. - caracteristicilor proprii întreprinderii şi caracteristicilor inerente sistemului financiar. Conţinutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai riguros făcând referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderile operaţionale încredinţate diferiţilor specialişti din domeniul finanţelor. (1) Obiectul gestiunii financiare Stăpânirea raporturilor cu componentele mediului financiar al întreprinderii

GESTIUNEA FINANCIARĂ

[2] Sarcinile gestiunii financiare Stăpânirea dificultăţilor financiare fundamentale si urmărirea obiectivelor financiare majore

[3] Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare Diviziunea interna a muncii de gestiune financiara si diferenţierea intre specialităţile finanţelor întreprinderii

Figura 1 Conţinutul gestiunii financiare a întreprinderilor

Spaţiul financiar în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderile constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea şi circulaţia banilor şi a altor active financiare. Banii şi celelalte active financiare constituie una din formele de manifestare ale sistemelor financiare complexe care pun în mişcare, cinci ansambluri de componente:

1. un ansamblu de instrumente care reprezintă activele financiare, având multiple forme. Aceste active constituie titlurile financiare, adică documente reprezentând drepturi de proprietate sau drepturi de creanţă deţinute de o persoană faţă de altă persoană. Oricare ar fi forma lor, materială sau imaterială, oricare ar fi identitatea persoanei care le emite şi a celei care le deţine, oricare ar fi natura exactă a

drepturilor care le sunt ataşate, acţiunile, obligaţiunile, bonurile, biletele de trezorerie, activele în bani şi diverse alte titluri de creanţă sau de proprietate aparţin unei prime componente a sistemului financiar, aceasta fiind titlurile financiare. Se pot caracteriza operaţiunile financiare ca fiind operaţiuni de creare, achiziţionare, deţinere sau cesionare a titlurilor financiare.

2. agenţi cu specializare exclusivă sau principală în realizarea operaţiunilor financiare şi care sunt caracterizaţi ca instituţii financiare. Este cazul, de exemplu, al băncilor, al caselor de economii, al societăţilor de asigurări, al intermediarilor specializaţi în efectuarea tranzacţiilor bursiere.

3. pieţele activelor financiare unde se încheie tranzacţiile care pun titlurile financiare în circulaţie. Aceste pieţe pot avea unul din următoarele roluri: •

de finanţare a ansamblului economiei (cum e cazul pieţelor bursiere);

•

de refinanţare a instituţiilor financiare şi le sunt rezervate acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul pieţelor monetare şi ipotecare);

•

acoperirea riscurilor financiare (este cazul pieţelor pentru opţiuni şi al pieţelor pentru contracte financiare la termen).

4. reglementări juridice şi tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare. Aceste reglementări, au ca scop organizarea şi reglarea comportamentelor financiare şi a pieţelor financiare. Ele înglobează, atât dispoziţiile referitoare la controlul creditului şi la organizarea profesiunilor bancare, cât şi regulile profesionale ale asociaţiilor agenţilor de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la veniturile din plasamente sau regulile de deschidere a unei pieţe financiare.

5. variabile care influenţează modul de acţiune al operatorilor financiari şi care includ de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul între cei care dau şi cei care iau cu împrumut, cursurile de

schimb care reglează schimburile între monedele naţionale, cotaţiile care fixează preţurile activelor financiare supuse tranzacţiilor. Pe baza celor cinci componente se poate reprezenta celor cinci ramuri ale gestiunii financiare, prezentate în figura 2.

Figura 2 Întreprinderea şi mediul său financiar

Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizaţii sau întreprinderi,

gestiunea

financiară

trebuie

să

asigure

cunoaşterea

instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) şi procedeelor de reglare (3), să coordoneze operaţiunile financiare şi să stăpânească relaţiile cu partenerii financiari (4) şi cu pieţele (5) care au implicaţii în activitatea întreprinderii.

SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei. Deşi unele firme pot avea unele obiective specifice organizării lor, obiectivul principal al majorităţii firmelor este maximizarea bogăţiei proprietarilor. Mai există şi alte obiective importante dar acestea sunt în general subordonate acestuia. Avuţia acţionarilor este direct afectată atât de cursul de piaţă al

acţiunilor pe care le deţin cât şi de dividendele primite. Cursul de piaţă al acţiunilor reflectă, printre alte lucruri, aşteptările privind dividendele ce se vor primi în viitor. Deoarece preţul acţiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăţiei acţionarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acţiunilor firmei. Deşi valoarea acţiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) şi valoarea de piaţă pot fi diferite în condiţiile unei pieţe imperfecte, managerii nu pot controla diferenţa. De aceea, managementul poate cel mult încerca să maximizeze valoarea acţiunilor şi să spere la un preţ corect din partea investitorilor. Rolul fundamental al gestiunii financiare a întreprinderii îl reprezintă maximizarea valorii acesteia sau maximizarea avuţiei proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări pentru a ţine seama de forma juridică a întreprinderii. Astfel, se va vorbi de maximizarea avuţiei acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni şi de maximizarea cursurilor, când titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Maximizarea valorii necesită ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiţii, care să-1 valorifice, graţie rentabilităţii lor viitoare. Alte scopuri ale gestiunii financiare sunt: -

asigurarea

calităţii şi nivelului performanţelor realizate de

întreprindere în diversele sale proiecte şi activităţi. -

evitarea risipirea patrimoniului cauzată de un faliment;

-

să vegheze la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al întreprinderii.

Riscul falimentului constituie o formă particulară a riscului financiar. Firma este supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar.

MAXIMIZAREA VALORII ÎNTREPRINDERII Gestiunea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii întreprinderii. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogăţiile acumulate de întreprindere până la un anumit

moment. Ea trebuie analizată şi în raport cu proiectele şi activităţile viitoare în care va fi angajat patrimoniul. Bogăţia acumulată de întreprindere la un moment dat nu constituie decât unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să ţină seama şi de rezultatele aşteptate în viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. În acest sens valoarea întreprinderii este o valoare anticipată. Ea ţine seama de valoarea actuală, corelată cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activităţile întreprinderii. Valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Pentru a evalua o întreprindere trebuie luate în considerare trei aspecte: 1.valoarea întreprinderii este o valoare actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor viitoare preconizate. 2.valoarea este o mărime dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului. Percepţiile legate de calitatea proiectelor desfăşurate, de perspectivele lor viitoare în ceea ce priveşte rezultatele, determină o reexaminare permanentă a valorii întreprinderii. Aşa se explică sensibilitatea evaluării la informaţiile noi care orientează anticipările într-un sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei acţiuni la bursă se modifică în funcţie de informaţiile care apar pe piaţă în legătură cu evoluţia firmei. 3.evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate de caracteristicile proprii întreprinderii, sau de evoluţiile mediului înconjurător. Maximizarea valorii întreprinderii este dependentă de nivelul performanţelor asigurate de activităţile întreprinderii şi de stăpânirea riscului de faliment şi a riscurilor financiare în general.

MENŢINEREA NIVELULUI PERFORMANŢELOR FINANCIARE Gestiunea

financiară

trebuie

să

vegheze

asupra

menţinerii

performanţelor întreprinderii la un nivel satisfăcător. Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o constrângere majoră suferită de întreprindere şi pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor şi a conducătorilor săi. Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Gestiunea financiară trebuie să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine veniturile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute vor fi utilizate în condiţii eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor şi rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul. Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională. Finanţele întreprinderii nu urmăreşte căutarea cu orice preţ a obţinerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, întrun mod favorabil, stabilitatea performanţelor şi introducând noţiunile de valoare actualizată şi de risc, caută să obţină un compromis satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.

Resurse financiare FURNIZORI DE RESURSE

Resurse reale Restituiri şi remunerări

Angajare a resurselor Recuperarea resurselor şi un PROIECTE ÎNTREPRINDERE eventual SAU surplus ACTIVITĂŢI

Figura 3 Constrângerea întreprinderii de a fi eficientă

Creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, dar nu este obiectivul principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în

ciuda creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o investiţie riscantă numai dacă se aşteaptă să fie compensaţi printr-un venit superior. Cu cât este mai mare riscul, cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut.

STĂPÂNIREA RISCURILOR FINANCIARE Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii financiare. În general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active şi deci de o întreprindere care foloseşte un anumit volum de fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obţinute. Această noţiune generală de risc se bazează pe luarea în consideraţie a instabilităţii sau a variabilităţii prevăzute a performanţelor financiare viitoare. Gestiunea financiară studiază şi caută să controleze instabilitatea legată de anumite situaţii sau operaţiuni precum: riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate. De asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influenţele exercitate asupra întreprinderii de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului, de exemplu: riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii, sau de unele transformări deosebite care au loc în mediul instituţional: riscul administrativ şi riscul politic.

RISCURI FINANCIARE SPECIFICE Nu numai forma generală a riscului financiar definită prin variabilitatea (sau volatilitatea) rezultatelor, dar şi formele specifice ale riscului trebuie să fie analizate şi stăpânite de gestiunea financiară.

a)

Riscul de exploatare determinat de structura costurilor. Riscul de exploatare are în vedere structura costurilor întreprinderii. Repartiţia între costurile fixe şi costurile variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia nivelului producţiei şi

vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile şi este deci mai riscantă. în cazul când producţia e scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui număr suficient de produse şi va obţine astfel pierderi. La modul general, creşterea

părţii

cheltuielilor

fixe

în

cheltuielile

întreprinderii se exprimă prin creşterea diferenţei între rezultatele obţinute în ipotezele cele mai favorabile şi cele obţinute în ipotezele cele mai pesimiste. Această relaţie între dispersia rezultatelor (care dă mărimea riscului) şi structura costurilor pune în discuţie activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea de producţie, de aprovizionare şi de vânzare, care constituie exploatarea curentă. Structura costurilor exercită astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.

b)

Riscul

îndatorării

ca

efect

al

structurii financiare. Riscul îndatorării e

legat

de

întreprinderii.

structura Când

finanţării

întreprinderea

contractează noi datorii, ea se obligă să

obţină

beneficii

suplimentare

pentru a asigura remunerarea şi rambursarea

împrumuturilor

contractate. Creşterea îndatorării amplifică dispersia rezultatelor şi determină un risc financiar propriu. Se măresc speranţele de rentabilitate aşteptată dacă evoluţia viitoare confirmă ipotezele favorabile, dar rezultatele aşteptate se reduc în cazul când ipotezele defavorabile se confirmă.

c)

Riscul de faliment. Situaţia de criză sau falimentul constituie sancţiunea posibilă

pentru

insolvabilitatea

întreprinderii. Controlarea acestui risc explică

pentru

solvabilităţii financiar

sau

constituie

ce

menţinerea

a

echilibrului un

imperativ

major al gestiunii financiare. Crizele de solvabilitate nu conduc totdeauna la faliment. Când criza poate fi în final depăşită întreprinderea va scăpa de

ameninţarea dispariţiei şi

îşi

asigură supravieţuirea. În acest caz, criza antrenează costuri specifice care trebuie să fie luate în calcul când se urmăreşte a se aprecia riscul de faliment.

d)

Riscul cursului de schimb valutar şi riscul ratei dobânzii. Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice legate de evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu monedele străine şi legate de evoluţia posibilă a ratei dobânzii.

Pe de o parte, de fiecare dată când întreprinderea efectuează operaţiuni exprimate în devize sau monedă străină, ea se expune riscului de pierdere legat de evoluţia defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel, o întreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate şi facturează în devize riscă o pierdere din schimb dacă moneda străină utilizată se depreciază în raport cu moneda naţională. Invers, un împrumutător care s-a angajat să-şi plătească furnizorii străini în devize se expune unei pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu moneda naţională creşte înainte ca plata să se fi efectuat. Instabilitatea ratelor de schimb constituie deci o cauză a variabilităţii rezultatelor. Ea creează riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-1

controleze şi să-1 stăpânească. Pe de altă parte, multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variaţia ratelor dobânzii pe pieţele de capital. O întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi, de exemplu, obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul creşterii dobânzii. Dimpotrivă, un împrumutător, care a acordat un credit cu dobândă fixă şi care obţine deci, un randament plafonat suferă o "pierdere de câştig" dacă dobânzile cresc pe piaţă, în timp ce remunerarea pe care el o primeşte nu este însoţită de aceeaşi creştere. Evoluţia ratelor dobânzii constituie deci şi ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. In acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobânzilor, a cărui urmărire şi stăpânire creează o responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.

DIMENSIONAREA

GLOBALĂ

A

RISCULUI

FINANCIAR Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci când sunt valorificate, speranţa unor rezultate viitoare care să aibă o rată de rentabilitate anticipată R,. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de rentabilitate anticipate R1,R2,.....,Rn corespunzând diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enunţate în legătură cu viitorul întreprinderii, cu activitatea şi cu mediul său. Fiecare din aceste rate va avea o probabilitate subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilităţi (P1, P2,...,Pn) la ansamblul de rate preconizate (R1, R2,...,Rn). Distribuţia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea speranţei matematice corespunzătoare ratelor de rentabilitate preconizate, ponderate cu probabilităţile asociate lor. n

R = ∑P j R j j =1

Se poate stabili de asemenea, instabilitatea acestor rezultate aşteptate, avându-se în vedere amploarea distanţei faţă de medie (R j, - R ) pentru diferitele rate preconizate. Dispersia σ2(R) şi abaterea medie

pătratică σ(R) sunt mărimile care măsoară această instabilitate sau volatilitate a rentabilităţii prevăzută şi deci mărimea riscului.

Riscul obţinerii randamentelor preconizate e mai mare sau mai mic, după cum sunt rezultatele acestor calcule.

MENŢINEREA SOLVABILITĂŢII FIRMEI Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă faţă întreprinderea a dus la sublinierea importanţei riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a întreprinderii. Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face faţă datoriilor sale, când acestea ajung la scadenţă. Mai concret, menţinerea solvabilităţii constă în executarea cu scrupulozitate a rambursărilor promise împrumutătorilor şi altor creditori. În cazul unei organizaţii şi în special al unei întreprinderi insolvabilitatea îi conduce pe creditori la constatarea încetării plăţilor prin intermediul instanţei judecătoreşti. Procedura judecătorească de "faliment", sau de "redresare pe cale judecătorească", astfel începută poate duce la lichidare şi deci la dispariţia întreprinderii.

RESPONSABILITĂŢILE OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII FINANCIARE

Domeniul competenţelor gestiunii financiare priveşte ansamblul problemelor ridicate de relaţiile între întreprindere şi mediul său financiar. Sarcinile fundamentale care revin finanţelor întreprinderii privesc menţinerea valorii acesteia, a performanţelor sale financiare, stăpânirea riscurilor cu care întreprinderea e confruntată şi menţinerea solvabilităţii.

PRINCIPALELE SARCINI OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII FINANCIARE Responsabilităţile

operaţionale

ale

gestiunii

financiare

sunt

distribuite pe cele trei faze ale unui ciclu fundamental al gestiunii financiare. Acest ciclu cuprinde: -

faza de diagnosticare sau analiza financiară care are în principal ca obiect aprecierea situaţiei şi a activităţii financiare a întreprinderii, pentru a pregăti adoptarea de măsuri concrete care să permită depăşirea lacunelor şi valorificarea avantajelor.

-

faza de formulare şi de aplicare a deciziilor financiare care se înscriu în perspectiva proiectelor pe termen lung şi mediu şi pun în mişcare operaţiuni de investiţii şi de finanţare. Ele urmăresc însă şi efecte pe termen scurt care definesc domeniul gestiunii trezoreriei. Pe de altă parte, anumite

măsuri

trebuie

oprite

pentru

a

proteja

întreprinderea împotriva riscurilor financiare cărora trebuie să le facă faţă în diverse situaţii. -

faza urmăririi şi controlului proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de întreprindere. Această fază permite, cel mai adesea, constatarea "diferenţelor" între realizările efective şi proiectele iniţiale. Ea ar trebui să ducă la declanşarea unor măsuri de corecţie, care ar însemna fie o rectificare a traiectoriei şi apropierea de proiectele iniţiale, fie adaptarea sau revizuirea proiectelor iniţiale.

STRUCTURA ŞI ATRIBUŢIILE PERSONALULUI DIRECT IMPLICAT ÎN GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII Într-o firmă, în general, responsabilul financiar este ajutat de două persoane: trezorierul (casierul) şi revizorul. Revizorul este, în general, responsabil de calculaţia costurilor, contabilitatea financiară, contabilitatea taxelor şi impozitelor. Aceste funcţii ajută la furnizarea de informaţii managementului cu privire la activităţile trecute şi situaţia curentă a firmei, ajutând la proiectarea unor planuri viitoare. Celelalte funcţii financiare sunt subordonate casierului (trezorierului). Aceste funcţii sunt: managementul capitalului circulant, bugetarea capitalului, managementul structurii capitalului, analiza financiară şi planificarea. Managementul capitalului circulant implică atât managementul activelor curente ale firmei (cash, inventar, valori imobiliare, etc.) cât şi managementul pasivelor (taxe, facturi de plată). Bugetarea capitalului implică achiziţia şi vânzarea activelor fixe ale firmei. Această activitate este deosebit de importantă deoarece implică cheltuieli mari şi irevocabile. Managementul structurii capitalului determină luarea deciziilor privind proporţia fondurilor pe termen lung, decizie bazată pe volumul datoriilor şi mărimea veniturilor. Analiza financiară şi planificarea (planning) implică evaluarea situaţiei curente a firmei, determinarea situaţiei financiare a firmei şi stabilirea modalităţilor prin care pot fi atinse obiectivele. În practică, responsabilităţile gestiunii financiare sunt prezentate pe baza unei enumerări analitice a sarcinilor concrete care îi sunt încredinţate.

LOCUL GESTIUNII FINANCIARE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL ÎNTREPRINDERII În calitate de proprietari ai firmei, acţionarii deţin autoritatea

supremă şi controlul activităţii firmei. Imediat sub acţionari se află consiliul de administraţie, care este ales de către acţionari. Acţionarii au dreptul (puterea) de a înlocui membrii consiliului de administraţie ale căror rezultate sunt considerate nesatisfăcătoare. Consiliul de administraţie numeşte preşedintele firmei şi trasează liniile directoare în ceea ce priveşte managementul firmei. Dacă responsabilii numiţi de către consiliu nu-şi îndeplinesc corespunzător datoria, aceştia pot fi înlocuiţi. Managementul financiar este doar unul dintre aspectele ce privesc activitatea firmei, marketingul şi producţia fiind alte două aspecte. împreună ele trebuie să coopereze eficient pentru ca firma în ansamblu să fie eficientă. Între domeniile marketing, finanţe, producţie există numeroase interdependenţe. De exemplu, pentru a determina nivelul producţiei, managerul producţiei trebuie să primească informaţii de la departamentul marketing privind nivelul aşteptat al vânzărilor. Iar pentru a determina nivelul vânzărilor, directorul comercial trebuie să colaboreze cu managerul financiar pentru a determina cea mai potrivită politică comercială a firmei. Numeroase aspecte ale activităţilor interdepartamentale necesită ca managerii din diferite arii funcţionale să fie familiarizaţi cu activităţile din alte departamente şi arii funcţionale. Pe de o parte, gestiunea financiară are o tehnică proprie, ceea ce face să i se recunoască o anumită autonomie de decizie. Pe de altă parte, deciziile luate de celelalte domenii de gestiune atrag consecinţe în plan financiar, deoarece ele presupun resurse şi necesităţi financiare, presupun încasări şi plăţi. în consecinţă, gestiunea financiară este sub influenţa ansamblului deciziilor privind gestiunea, ea reacţionează la măsurile de tot felul luate în întreprindere, pentru că aceste măsuri au consecinţe în plan financiar. Dar ea trebuie în plus să se angajeze în acţiuni de adaptare, corelându-se cu proiectele celorlalte funcţii de gestiune, pentru a asigura respectarea de către întreprindere a constrângerilor financiare majore. Modurile de încadrare a gestiunii financiare în cadrul organizării întreprinderii sunt multiple şi exprimă, în acelaşi timp, caracteristici istorice (competenţele iniţiale ale fondatorilor şi ale înalţilor responsabili) şi

exigenţe proprii ale întreprinderii. Reuşita încadrării gestiunii financiare în structura organizatorică a întreprinderii depinde de respectarea a trei condiţii fundamentale: •

structura organizatorică trebuie să exprime recunoaşterea autonomiei şi a competenţelor tehnice proprii finanţelor întreprinderii

•

structura

organizatorică

trebuie

să

comporte

procedee

sau

mecanisme intime de coordonare, de negociere şi de arbitraj între gestiunea financiară şi celelalte funcţiuni, consumatoare de resurse sau generatoare de resurse pentru întreprindere •

structura organizatorică trebuie să aibă grijă ca relaţiile cu partenerii financiari externi (bancheri, operatori bursieri, acţionari) să fie întreţinute de responsabili a căror competenţă, autonomie şi nivel ierarhic să fie adaptate situaţiei întreprinderii. Se poate spune că gestiunea financiară constituie un ansamblu de

metode de analiză şi de instrumente de lucru care permit întreprinderilor şi altor organizaţii să îşi asigure o încadrare eficientă în mediul lor financiar.

APLICAŢIE PRACTICĂ Riscul financiar determinat de variabilitatea rezultatelor O întreprindere vizează realizarea unei noi investiţii, având de ales între proiectele A şi B. Pentru fiecare proiect se fac previziuni privind producţia, vânzările şi rezultatele şi se atribuie fiecărui proiect rate de rentabilitate aşteptate, funcţie de diverse ipoteze referitoare la întreprindere şi la mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Presupunem că există pentru fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea afla întreprinderea, fiecare ipoteză având aceeaşi probabilitate de a se realiza (probabilitatea pentru fiecare ipoteză va fi P1=0,l; P2=0,3; P4=0,3; P5=0,l; P6=0,2;. Pentru fiecare ipoteză Hj, având probabilitatea Pj, se preconizează o rentabilitate Rj (tabelele 1 şi 2).

Hj H1 H2 H3 H4 H5

Pj 0,10 0,30 0,10 0,30 0,20 1

Rj -10 -5 +10 +20 +25

RjPj -1 -3 +1 +6 +5 +8

Rj - R -18 -13 2 12 17

(Rj - R )2Pj 32,4 50,7 0,4 43,2 57,8 σ2(R)=184,5 σ (R)=13,6

Tabelul 1 Elemente referitoare la proiectul A

Hj H1 H2 H3 H4 H5

Pj 0,10 0,30 0,10 0,30 0,20 1

Rj -20 -10 +10 +20 +25

RjPj -2 -3 +1 +6 +5 +7

Rj - R -27 -17 +3 +13 +18

(Rj - R )2Pj 72,9 86,7 0,9 50,7 64,8 CT2(R)=276 σ (R)=16,6

Tabelul 2 Elemente referitoare la proiectul B

Se constată că proiectul A va avea o rentabilitate medie de 8%. Instabilitatea performantelor pentru acest proiect poate fi apreciată prin diferenţa dintre rata de rentabilitate cea mai ridicată (25%) şi rata de rentabilitate cea mai scăzută (-10%), prin dispersie şi prin abaterea medie pătratică. Proiectul B oferă speranţa unei rate medii de rentabilitate mai scăzută ( R =7%). Acest proiect prezintă un risc mai ridicat în obţinerea rezultatelor preconizate, întrucât toţi indicatorii care măsoară instabilitatea performanţelor financiare sunt mai mari. Întreprinderea investitoare se confruntă în acest caz cu o situaţie frecvent întâlnită în gestiunea financiară. Din calcule rezultă că proiectul A va fi cel optim, atât din punct de vedere a rentabilităţii cât şi a stabilităţii rezultatelor preconizate.

 Lecţia 2 INFLUENŢA SISTEMULUI FINANCIAR GLOBAL ASUPRA GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII Întreprinderea nu este un element izolat. Ea este un sistem complex şi totodată un subsistem în cadrul mai multor sisteme ce se organizează la nivele superioare. Ea reprezintă un conglomerat de interacţiuni între sistemele: social, economic, cultural, ecologic etc. Din punct de vedere financiar interacţiunile sunt reprezentate de modurile externe de finanţare a activităţii sale. Aceste interacţiuni şi sisteme, cu precădere cel financiar, îşi pun amprenta major pe dezvoltarea întreprinderii. Modul în care se pun problemele managementului financiar la nivel de întreprindere e determinat în mare măsură de mediul financiar în care aceasta activează. Dat fiind că instrumentele, variabilele, constrângerile managementului financiar sunt tributare caracteristicilor mediului, analiza structurii financiare globale permite identificarea influenţelor pe care aceasta le exercită asupra problemelor puse managementului financiar. Analiză a structurii financiare globale trebuie diferenţiată în spaţiu şi timp. Comparaţiile între ţări permit, la un moment dat, evidenţierea profundei eterogenităţi a structurilor financiare naţionale. La fel, studiul evoluţiilor care afectează structura financiară globală a fiecărei ţări duce la punerea în evidenţă a tendinţelor evoluţiei sistemelor financiare, care prezintă similitudini pe plan internaţional, dar comportă şi caracteristici naţionale.

SISTEMUL

FINANCIAR

ŞI

STRUCTURA

FINANCIARĂ GLOBALĂ Mediul financiar în care se încadrează întreprinderile, are

caracteristici care permit, în acelaşi timp, să se delimiteze domeniul gestiunii financiare şi să se justifice instrumentele pe care le foloseşte şi tipurile de reglementări care o orientează şi o sancţionează. Ţinând seama de interdependenţa dintre componentele acestui mediu, se poate avansa conceptul de sistem financiar pentru a desemna ansamblul de instrumente, instituţii, pieţe, circuite şi tipuri de reglementări care permit realizarea operaţiunilor financiare într-un spaţiu economic naţional sau internaţional. Sistemul financiar astfel definit prezintă în majoritatea ţărilor forme de organizare tipice. Acest lucru e sugerat de recurgerea la noţiunea de structură financiară. Această noţiune exprimă caracteristicile majore şi relativ stabile proprii îmbinării componentelor sistemului financiar.

CARACTERISTICILE

PRINCIPALE

ALE

STRUCTURII FINANCIARE GLOBALE Se pot sublinia trei caracteristici principale ale structurii financiare: 1.structura financiară globală e caracterizată de gama de instrumente care servesc ca suport al operaţiunilor financiare, adică al operaţiunilor de decontare, de constituire a economiilor, de finanţare şi acoperire a riscurilor financiare. 2.structura financiară e caracterizată de natura şi diferenţierea instituţiilor financiare care intervin în mod regulat în procesul de creare, conservare şi punere în circulaţie a activelor financiare. Diversitatea acestor instituţii, nivelul lor de specializare, influenţa lor efectivă asupra

comportamentului statului, întreprinderilor şi particularilor, valoarea şi structura patrimoniului lor şi a operaţiunilor lor, constituie a doua caracteristică majoră a structurii financiare globale. Aceste instituţii trebuie analizate în contextul pieţelor pe care se negociază şi se încheie tranzacţiile privind activele financiare, precum şi studierea circuitelor şi canalelor care asigură

circulaţia

fluxurilor

financiare

în

economia

naţională

şi

internaţională. Structura financiară globală poate fi caracterizată în termeni cantitativi datorită analizei raporturilor caracteristice între valorile atinse de activele financiare de diverse tipuri. De asemenea, ea poate fi studiată prin comparaţia între fluxurile tranzacţiilor (emisiuni noi, tranzacţii pe pieţe secundare) legate de aceste tipuri diferite de active, prin indicatorii care reflectă ponderea diferitelor tipuri de instituţii şi de pieţe şi prin mărimile care exprimă caracteristicile majore ale economiei reale (producţie, avuţie naţională, economii globale, patrimoniul particularilor, al întreprinderilor şi al altor instituţii). 3.structura financiară globală în care-şi desfăşoară întreprinderile activitatea este caracterizată de un anumit nivel de diferenţiere a componentelor sale şi printr-un mod specific de combinare a acestora. Complexitatea şi stadiul de dezvoltare al structurii financiare globale determină variabilele de acţiune ale gestiunii financiare, termenii problemelor pe care aceasta şi le pune, natura soluţiilor pe care le poate aduce. Astfel, un sistem financiar caracterizat de o structură puţin diferenţiată apare dominat de gestiunea mecanismelor de creare şi circulaţie a banilor şi oferă o gamă limitată de mijloace de finanţare. Problematica gestiunii financiare e ancorată în domeniul autofinanţării şi al controlului plăţilor şi încasărilor întreprinderii. Într-un sistem financiar caracterizat de o intensă diferenţiere a instrumentelor, instituţiilor şi pieţelor, gestiunea financiară a numeroase întreprinderi trebuie, dimpotrivă, să pună în mişcare o gamă complexă de tehnici de finanţare, plasare, investiţii, stăpânire a riscurilor. În acelaşi timp,

într-un context determinat, nu toate întreprinderile sunt în mod egal preocupate de diferitele aspecte ale structurii financiare globale. Anumite caracteristici care le sunt proprii le determină posibilităţile de acces la diferitele câmpuri de acţiune ale gestiunii financiare, dar şi eventuala evitare a unora dintre ele. Analiza relaţiilor dintre structura financiară globală (sau "mediul financiar") şi structura financiară a întreprinderii necesită în prealabil identificarea caracteristicilor majore ale structurii financiare globale. Aceste caracteristici sunt legate de cele trei moduri fundamentale de finanţare: autofinanţarea, finanţarea externă directă şi finanţarea externă prin intermediari. Pe de altă parte, ele sunt legate şi de diversitatea de instituţii şi pieţe financiare, precum şi de gama de instrumente financiare propuse economiei naţionale.

MODURILE DE FINANŢARE FUNDAMENTALE Aspecte generale ale finanţării. La un moment dat în cadrul economiei naţionale coexistă trei tipuri de situaţii. Anumiţi operatori, particulari, întreprinderi sau diverse instituţii asigură un echilibru riguros între resursele şi cheltuielile lor imediate şi viitoare. Ei îşi acoperă nevoile de finanţare prin resurse din autofinanţare şi sunt deci total independenţi de finanţarea externă. Unii agenţi economici prevăd resurse care depăşesc cheltuielile prevăzute. Ei vor dispune deci, de un excedent de resurse care ar putea rămâne nefolosit, dacă nu găsesc un mijloc de a-1 pune la dispoziţia altor agenţi care să-1 utilizeze. Este vorba deci, de agenţi care dispun de capacitate de finanţare, de resurse care ar putea fi avansate altor agenţi economici. Alţi agenţi au, dimpotrivă, pentru perioada viitoare, prevăzute cheltuieli, a căror mărime o depăşeşte pe cea a veniturilor şi a disponibilităţilor lor previzibile. E vorba în special de întreprinderi care au proiecte de investiţii sau de extindere a producţiei lor. Poate fi vorba şi de stat, dacă bugetul său e deficitar, de particulari care efectuează cheltuieli

pentru achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată. Toţi aceşti agenţi se află deci în situaţia de deficit previzibil şi vor trebui să renunţe la unele din proiectele lor, dacă nu îşi procură fonduri care să le acopere lipsa resurselor. Dacă reuşesc acest lucru au reuşit să-şi finanţeze deficitul sau să-şi acopere nevoile de finanţare. Repartizarea excedentelor şi a deficitelor prezintă caracteristici de regularitate care exprimă aspecte structurale ale finanţării. Anumiţi agenţi sunt esenţialmente excedentari. E vorba în special de particulari. Alţi agenţi sunt în general deficitari, acesta fiind în special cazul întreprinderilor, în sfârşit, alte categorii au o situaţie variabilă şi pot fi, în funcţie de operaţiunile dintr-o anumită perioadă, în situaţia de excedent sau de deficit. Problema finanţării ridică la scara economiei naţionale, două probleme principale: a. mijloacele prin care agenţii cu capacitate de finanţare pot fi convinşi să-şi pună resursele excedentare la dispoziţia agenţilor aflaţi în deficit, acceptând să se lipsească momentan de excedentele lor. Această primă întrebare pune problema instrumentelor

şi

mecanismelor

care

permit

asigurarea

colectării economiilor. b. modalităţile prin care economiile vor putea fi canalizate spre agenţii care au nevoie de finanţare. Ea permite discutarea instrumentelor şi mecanismelor de finanţare şi de distribuire a creditului. Relaţia între agenţii cu excedent şi agenţii cu deficit se poate stabili după două modalităţi fundamentale ale finanţării externe, cea a finanţării directe şi cea a intermedierii financiare. Finanţarea externă poate fi finanţare directă sau finanţare cu ajutorul intermedierii financiare. În cazul relaţiei de finanţare directă se stabileşte un contact direct între agenţii cu excedent de finanţare şi agenţii cu deficit de finanţare. Cei dintâi îşi pun economiile la dispoziţia celor din urmă, fără ca un intermediar să intervină între ei. Acest tip de situaţie se întâlneşte în cazul în care o întreprindere

foloseşte economiile publice cu ocazia unui împrumut obligatar sau a emiterii de acţiuni noi.

NECESITATEA

DEZVOLTĂRII

FINANŢĂRII

DIN

EXTERIORUL

ÎNTREPRINDERII

Finanţarea externă se poate baza, fie pe un mod de finanţare directă, fie pe o intermediere financiară. Finanţarea directă permite stabilirea unei relaţii imediate între unităţile care au nevoie de finanţare şi cele cu excedente de finanţare. În cazul intermedierii, intermediarul financiar poate realiza reglarea, dacă acceptă să-şi asume riscul transformării operaţiunilor pe care le efectuează. Cele trei moduri fundamentale de finanţare corespund unor trei faze ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finanţare, care asigură trecerea de la un regim de autofinanţare pură la un sistem care include finanţarea directă şi apoi intermedierea financiară. Acest proces permite lărgirea cercului celor care concură la finanţarea economiei şi mărirea fondurilor mobilizate. Astfel, diferenţierea între cele trei moduri de finanţare fundamentale constituie unul din aspectele majore ale evoluţiei sistemelor financiare.

CARACTERISTICILE

ŞI

ETAPELE

EVOLUŢIEI

SISTEMELOR

FINANCIARE NAŢIONALE

Analiza procesului de evoluţie a sistemelor financiare necesită, în acelaşi timp, o abordare istorică şi una comparativă. Din perspectiva istorică se caută punerea în evidenţă a

transformărilor efective care au afectat sistemul financiar al fiecărei ţări. Compararea evoluţiilor observate permite apoi discutarea existenţei tendinţelor generale, care privesc ansamblul sistemelor financiare naţionale. Din perspectiva comparativă interesează starea actuală a sistemelor financiare pentru a se evidenţia caracteristicile lor comune şi specifice.

GESTIUNEA FINANCIARĂ ŞI DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII Conţinutul gestiunii financiare e determinat de dezvoltarea sistemului financiar global, dar este de asemenea determinat şi de dezvoltarea întreprinderii însăşi. Transformarea gestiunii financiare în diferite stadii de dezvoltare a întreprinderii va fi mai întâi pusă în evidenţă prin referire la modelul ciclului de viaţă al întreprinderii şi apoi în cadrul unei comparaţii între stadiile dezvoltării întreprinderii şi fazele dezvoltării mediului său financiar global.

CONŢINUTUL

GESTIUNII FINANCIARE ŞI CICLUL DE VIAŢĂ AL

ÎNTREPRINDERII

În diferitele etape ale ciclului lor de viaţă, întreprinderile sunt confruntate cu nevoi de finanţare specifice. Dar ele degajă surse de fonduri în condiţii care se modifică şi care impun probleme de ajustare financiară în termeni proprii fiecărui stadiu de dezvoltare a lor. Formularea obişnuită a modelului ciclului de viaţă pentru o întreprindere pune în evidenţă succesiunea a patru etape tipice pe plan comercial, strategic, tehnic, financiar.

Figura 4 gestiunea financiară şi ciclul de viaţă al întreprinderii

Rezultatele financiare ale întreprinderii nu asigură resurse interne suficiente şi e constrânsă să solicite sprijin extern în condiţii defavorabile date de slaba sa notorietate, de rezultatele încă mediocre şi de incertitudinile care există asupra dezvoltării sale viitoare. Dacă accesul la resurse apare încă precar în această fază, întreprinderea este, pe de altă parte, confruntată cu nevoi de finanţare ridicate, legate în special de investiţii, necesare pentru demarajul producţiei şi vânzărilor. Această fază apare dominată de necesitatea căutării de fonduri externe. Pentru gestiunea financiară, problema esenţială constă în căutarea mijloacelor de finanţare care să-i permită menţinerea solvabilităţii, finanţarea cheltuielilor curente şi a investiţiilor necesare pentru demaraj. În faza de creştere, întreprinderea care a depăşit incertitudinile demarajului cunoaşte o creştere rapidă a producţiei şi a vânzărilor, în termeni financiari, această creştere înseamnă o sporire a nevoilor de finanţare legate de investiţiile necesare pentru extinderea capacităţilor, şi de nevoile de fond de rulment (sau de capital circulant) determinate de necesitatea constituirii de stocuri şi pentru creditarea clienţilor. Resursele de autofinanţare rămân insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, pentru că rezultatele sunt încă limitate de mărimea cheltuielilor fixe determinate de

demaraj şi de creşterea activităţilor, în schimb, întreprinderea este de acum înainte bine plasată pentru obţinerea de finanţări externe, în special bancare. Pentru gestiunea financiară, faza de creştere rămâne deci dominată de preocuparea pentru echilibrul financiar, şi în consecinţă, de grija de a stăpâni creşterea nevoilor de capital fix şi de fond de rulment, şi de obţinerea unei acoperiri suficiente cu resurse externe. În faza de maturitate, întreprinderea cunoaşte o creştere lentă a producţiei şi a vânzărilor. Nevoile sale de finanţare cunosc în continuare o puternică reducere, pentru că întreprinderea nu mai este interesată să crească volumul capitalului fix şi circulant. Pe de altă parte, nivelul ridicat al producţiei permite acoperirea din plin a cheltuielilor fixe şi degajă abundente resurse de autofinanţare, în această fază de maturitate, gestiunea financiară e confruntată cu o nevoie de finanţare redusă. Frecvent întreprinderile ajunse la maturitate prezintă o situaţie de supralichiditate. Ele trebuie atunci să-şi pună mai mult probleme de plasament sau de investire a excedentelor lor, decât probleme de căutare de finanţări suplimentare. Faza de declin se caracterizează prin reducerea producţiei, a vânzărilor şi a rezultatelor. Pentru gestiunea financiară, declinul pune mai întâi probleme de dezinvestire şi de orientare spre activităţi noi. Abandonarea activităţilor compromise poate permite eliberarea de resurse susceptibile a fi investite în noi activităţi care oferă perspective favorabile. Derularea ciclului de viaţă astfel descris apare la prima vedere ca un proces

inexorabil

şi

liniar,

însă

observarea evoluţiei

efective a

întreprinderilor arată că drumurile urmate sunt în realitate mult mai complexe. Pe de o parte, ciclul de viaţă al majorităţii întreprinderilor este marcat de fenomene de discontinuitate cum sunt, accelerarea îmbătrânirii, declinul prematur, sau din contră prelungirea fazei de creştere, existând frecvente exemple de asemenea evoluţii neliniare. Pe de altă parte, ciclul de viaţă nu se derulează într-un mod uniform, ci poate să comporte reîntoarceri datorate iniţiativelor întreprinderii. Astfel, relansarea fazei de creştere, atunci când maturitatea pare deja în curs, sau stoparea declinului constituie două exemple de reacţie voluntară şi combativă susceptibile să împiedice derularea inexorabilă a etapelor ciclului de viaţă.

DEZVOLTAREA

EXTERNĂ, DEZVOLTAREA INTERNĂ ŞI GESTIUNEA

FINANCIARĂ

Legătura între dezvoltarea externă (adică transformarea mediului financiar) şi dezvoltarea internă a întreprinderii permite să se evidenţieze sintetic ansamblul caracteristicilor structurale care determină conţinutul şi orientările gestiunii financiare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE: 4.Ce reprezintă sistemul financiar? Dar structura financiară globală? 5.Care sunt principalele caracteristici ale structurii financiare globale? 6.Care sunt principalele moduri de finanţare a întreprinderii? 7.Explicaţi ce relaţie există între ciclul de viaţă al întreprinderii şi gestiunea financiară a acesteia. 8.Cum se explică curba cifrei de afaceri şi a rezultatelor întreprinderii, pe parcursul ciclului de viaţă a acesteia si ce rol are gestiunea financiară în acest context?

 Lecţia 3 SITUAŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII APRECIATĂ PE BAZA BILANŢULUI Studiul financiar al bilanţului constituie aspectul esenţial al "analizei financiare statice", şi se bazează pe examinarea unei situaţii contabile (bilanţul). O primă metodă de analiză a bilanţului constă în gruparea posturilor bilanţiere în subansambluri semnificative, care duce la o reprezentare sintetică a bilanţului şi permite să se exprime şi să se calculeze noţiunile fundamentale de fond de rulment, nevoie de fond de rulment şi trezorerie. Confruntarea între grupările bilanţului permite, să se formuleze relaţiile fundamentale de trezorerie, pe care se sprijină funcţionarea întreprinderii, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mijlociu şi lung. Metoda ratelor aplicată la studiul bilanţului aduce informaţii complementare, mai analitice, care permit să se aprofundeze şi să se precizeze aspectele relevate de aprecierea sintetică a bilanţului.

MODELE BILANŢIERE FOLOSITE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ Pentru a obţine informaţiile dorite se apelează la datele contabile care reprezintă cuantificarea activităţii economice dintr-o firmă. Cele mai frecvente surse de informaţii utilizate sunt situaţiile financiare, care prezintă în sinteză situaţia economică a unei firma la un moment dat (cu ajutorul bilanţului) sau evoluţia principalilor indicatori economici într-o anumită perioadă de timp, de obicei perioadă definită de exerciţiile financiare (date prezentate în contul de profit şi pierdere). Situaţiile financiare nu cuprind însă numai bilanţul şi contul de profit

şi pierdere. Alte surse de informaţii sunt constituite din:

•

bilanţul funcţional;

•

tabloul soldurilor intermediare de gestiune;

•

tabloul de finanţare şi de urmărire a mărimilor esenţiale: fondul de rulment, excedentul de trezorerie, etc.

Analiza comparativă a formelor de prezentare a bilanţului Formularea normelor generale referitoare la analiza financiară a bilanţului se loveşte de problema prezentării bilanţului. Metodele de prezentare şi întocmire a bilanţului variază de la o ţară la alta şi într-o anumită măsură, de la o întreprindere la alta. O examinare atentă a diferitelor prezentări permite să se observe că acestea prezintă totuşi principii comune, care justifică formularea metodelor generale de analiză financiară statică. Bineînţeles, diferenţele de prezentare rămân, dar ele implică o simplă adaptare a metodelor de analiză, în cadrul principiilor generale. Principii comune de prezentare Oricare ar fi modelele de elaborare, bilanţurile sunt totdeauna construite pe baza unor reguli comune de prezentare. În bilanţ apar separat drepturile patrimoniale acumulate de întreprindere la un moment dat (activele) şi angajamentele patrimoniale contractate la aceeaşi dată (pasivele). Această separare se poate face printr-o prezentare a bilanţului sub formă de tablou cu două coloane reprezentând activul şi pasivul (prezentare sub forma de cont), într-o altă variantă, activul şi pasivul sunt prezentate sub formă de listă. Acest model este acum relativ abandonat, câştigând teren modelul impus de Directiva a IV-a. Bineînţeles, suma şi conţinutul activului şi pasivului sunt aceleaşi, oricare ar fi prezentarea aleasă. Structura internă a activului şi pasivului este în general prezentată pe baza criteriului duratei activelor şi pasivelor. Posturile bilanţului sunt ordonate exclusiv, sau în principal, după lichiditate în cazul activului şi după exigibilitate în cazul pasivului.

a)

Ordonarea

activelor

după

criteriul

lichidităţii.

Lichiditatea unui activ exprimă aptitudinea sa de a fi transformat în bani într-un termen mai mult sau mai puţin

apropiat şi în condiţii normale de utilizare.

Lichiditatea apare astfel, ca o proprietate generală a oricărui activ. Unele active sunt sub formă de bani (de exemplu disponibilităţile dintr-un cont bancar) sau vor fi transformate în bani în scurt timp (de exemplu creanţele asupra clienţilor care trebuie să fie încasate în câteva zile, sau stocurile de mărfuri ce vor fi vândute în curând). Aceste elemente sunt cele mai lichide şi constituie activele circulante corespunzând intrărilor de fonduri aşteptate pe termen scurt. Alte active sunt, din contră, destinate a fi consumate un timp în condiţii normale de funcţionare a întreprinderii. Acestea trebuie considerate ca active ce exprimă utilizarea fondurilor pe termen mediu şi lung. Sunt considerate imobilizări sau active imobilizate.

b)

Ordonarea pasivelor după criteriul exigibilităţii.

Exigibilitatea

unui

element de pasiv exprimă apropierea scadenţei sale, adică perioada de timp până la rambursare. Fiecare element de pasiv corespunde de fapt unui angajament. Dar obligaţiile de plată contractate de întreprindere o obligă să prevadă plăţi în timp după scadenţe foarte diferite. Unele elemente de pasiv comportă o obligaţie fermă de rambursare (datoriile), în timp ce altele nu comportă nici o constrângere de rambursare la o scadenţă determinată (capitalurile proprii). Pe de altă parte, unele elemente de pasiv sunt exigibile pe termen scurt, în timp ce altele nu sunt exigibile decât la o scadenţă îndepărtată sau nedeterminată (capitalurile permanente). Se consideră în general, că distincţia între elementele exigibile peste mai mult de un an (capitalurile permanente) şi elementele exigibile în mai puţin de un an (datorii pe termen scurt, angajamente pe mai puţin de un an) exprimă o caracteristică structurală majoră a pasivului. Ea permite să se aprecieze durata resurselor conferite întreprinderii şi în consecinţă, stabilitatea finanţării sale.

ELEMENTELE

DE

MODELELE DE BILANŢ

DIFERENŢIERE

ÎNTRE

Principalele elemente care diferenţiază prezentarea bilanţului în

diferite ţări sunt: •

ordonarea activelor şi pasivelor;

•

modul de înscriere a rezultatului în bilanţ.

Primul din aceste elemente de diferenţiere ridică problemele cele mai dificile, când se realizează analize financiare comparative între bilanţurile societăţilor din diferite ţări. Ordonarea activelor după lichiditatea lor şi a pasivelor după exigibilitatea lor constituie o opţiune universală. Dar această opţiune e aplicată după două modalităţi distincte în diferite ţări. O primă modalitate de prezentare constă în clasarea elementelor de activ în ordinea lichidităţii crescătoare şi a elementelor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare (Franţa, Belgia, Germania). O a doua modalitate de prezentare clasează elementele de activ după lichiditatea descrescătoare şi elementele de pasiv după exigibilitatea descrescătoare (ţările anglo-saxone).

Situaţiile financiare în conformitate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate La noi în ţară, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 94/2001, respectiv OMFP 306/2002, s-a trecut şi în ţara noastră la armonizarea reglementărilor contabile cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. Situaţiile financiare care trebuie întocmite de către firme sunt: a) bilanţul; b) contul de profit şi pierdere; c) situaţia modificărilor capitalului propriu; d) situaţia fluxurilor de trezorerie; e) politici contabile şi note explicative. Interesante pentru diagnosticul financiar sunt câteva din prevederile prezente în documentele legislative privind întocmirea situaţiilor financiare, precum:

Situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a

poziţiei financiare, performanţei, modificărilor capitalului propriu şi fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii pentru respectivul exerciţiu financiar. Administratorii întreprinderii vor elabora politici contabile în acord cu "Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare" şi se vor asigura că situaţiile financiare furnizează informaţii care să fie: a) relevante pentru nevoile utilizatorilor de luare a deciziilor; şi b) credibile în sensul că: (i)

reprezintă fidel rezultatele şi poziţia financiară a întreprinderii;

(ii)

reflectă substanţa economică a evenimentelor şi tranzacţiilor şi nu doar forma juridică;

(iii)

sunt neutre, adică nepărtinitoare;

(iv)

sunt prudente; şi

(v)

sunt complete sub toate aspectele semnificative.

c) bilanţul trebuie să prezinte cel puţin următoarele posturile prezentate mai jos; d) contul de profit şi pierdere trebuie să prezinte cel puţin elementele enumerate în formatul de cont de profit şi pierdere prezentat în continuare; e) situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte elementele enumerate într-unul din formatele situaţiei fluxurilor de trezorerie, prevăzute de IAS 7; f) situaţia modificărilor capitalului propriu va prezenta informaţiile cerute de Standardele Internaţionale de Contabilitate. Fiecare element obligatoriu prezentat în situaţiile financiare ale unei întreprinderi poate fi prezentat mai detaliat decât se cere în formatul adoptat, dacă această detaliere concură la prezentarea unei informaţii mai elocvente pentru utilizatorii de informaţii. Bilanţul unei întreprinderi şi contul de profit şi pierdere al acesteia pot fi dezvoltate cu orice element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială, care nu este prevăzut în formatul adoptat. În situaţia în care specificul activităţii întreprinderii necesită astfel de

dezvoltări, formatul bilanţului şi contului de profit şi pierdere va respecta ordinea elementelor cerute de formatul obligatoriu, detalierile efectuându-se numai la poziţiile numerotate cu numere arabe. Structura bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, în special în ceea ce priveşte formatul obligatoriu, nu poate fi modificată de la un exerciţiu financiar la altul. În cazuri excepţionale se admit derogări de la această regulă. Orice derogare trebuie prezentată în notele explicative, împreună cu motivele care au determinat-o. Pentru fiecare post, respectiv element, prezentat în bilanţul sau în contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi, valoarea corespunzătoare pentru exerciţiul financiar precedent trebuie prezentată într-o coloană separată. În situaţia în care valorile corespunzătoare exerciţiului financiar curent şi precedent, înscrise în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere, nu sunt comparabile, cele aferente exerciţiului precedent trebuie retratate corespunzător, astfel încât să se asigure comparabilitatea. Rezultatele retratării, motivele pentru care a fost făcută şi modalitatea de efectuare a acesteia trebuie prezentate în notele explicative. Bilanţul întocmit în conformitate cu Directiva a IV-a are următoarea structură:

A. Active imobilizate I. Imobilizări necorporale 1. Cheltuieli de constituire (când reglementările permit imobilizarea acestora) 2. Cheltuieli de dezvoltare (când reglementările permit imobilizarea acestora) 3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori similare şi alte imobilizări necorporale, dacă au fost: a) achiziţionate contra unei plăţi; sau b) create de societate, în cazul în care reglementările permit înscrierea acestora în active 4. Fondul comercial, în cazul în care a fost achiziţionat

5. Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie II. Imobilizări corporale 1. Terenuri şi construcţii 2. Instalaţii tehnice şi maşini 3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier 4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie III. Imobilizări financiare 1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului 2. Creanţe asupra societăţilor din cadrul grupului, altele decât cele comerciale 3. Titluri sub formă de interese de participare 4. Creanţe din interese de participare 5. Titluri deţinute ca imobilizări 6. Alte creanţe 7. Acţiuni proprii1) (cu indicarea în note a valorii nominale)

B. Active circulante I. Stocuri 1. Materii prime şi materiale consumabile 2. Producţia în curs de execuţie 3. Produse finite şi mărfuri 4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri II. Creanţe (Sumele ce trebuie să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie să fie prezentate separat pentru fiecare element.) 1. Creanţe comerciale 2. Sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului 3. Sume de încasat de la societăţile la care se deţin interese de participare 4. Alte creanţe 5. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat III. Investiţii financiare pe termen scurt 1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului

2. Acţiuni proprii1) (cu indicarea în note a valorii nominale) 3. Alte investiţii financiare pe termen scurt IV. Casa şi conturi la bănci

C. Cheltuieli în avans D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an 1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede convertibile 2. Sume datorate instituţiilor de credit 3. Avansuri încasate în contul comenzilor 4. Datorii comerciale 5. Efecte de comerţ de plătit 6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului 7. Sume datorate privind interesele de participare 8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările sociale

E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete F. Total active minus datorii curente G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an 1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede convertibile 2. Sume datorate instituţiilor de credit 3. Avansuri încasate în contul comenzilor 4. Datorii comerciale 5. Efecte de comerţ de plătit 6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului 7. Sume datorate privind interesele de participare 8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările sociale

H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 1. Provizioane pentru pensii şi alte obligaţii similare 2. Alte provizioane

I. Venituri în avans J. Capital şi rezerve I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat şi cel nevărsat) II. Prime de capital III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve 1. Rezerve legale 2. Rezerve pentru acţiuni proprii 3. Rezerve statutare sau contractuale 4. Alte rezerve V. Rezultatul reportat VI. Rezultatul exerciţiului financiar ____________ 1)

Legislaţia naţională permite înscrierea acestora în bilanţ.

În România s-a folosit până în anul 2001, respectiv 2002 o structură de tip tablou a bilanţului care mai este denumit şi bilanţ cu secţiuni separate şi care se baza pe ecuaţia fundamentală:

ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII Acest model este important pentru analiza – diagnostic în măsura în care pune în evidenţă cele două părţi ale patrimoniului activul respectiv pasivul bilanţier, structuri a căror valoare este folosită în calculul unor indicatori financiari.

ACTIV INDICATORI

EXERCIŢIUL N-1 N

Active imobilizate Active circulante Active de regularizare şi asimilate TOTAL ACTIV

PASIV INDICATORI

EXERCIŢIUL N-1 N

Capitaluri proprii Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli Datorii Pasive de regularizare TOTAL PASIV

Tabelul 3 Model de bilanţ cu secţiuni separate

La sfârşitul fiecărui exerciţiu contabil, întreprinderea obţine un rezultat care apare ca o consecinţă globală a activităţii sale. Incidenţa rezultatului asupra bilanţului poate fi pusă în evidenţă diferit, după cum rezultatul este pozitiv sau negativ. Dacă rezultatul evidenţiază un beneficiu, înseamnă că activitatea perioadei trecute a fost favorabilă. Veniturile au depăşit cheltuielile, întreprinderea a creat un venit suplimentar care constituie o sursă adiţională de fonduri, beneficiul apare ca o resursă care majorează pasivul întreprinderii. Dacă rezultatul corespunde unei pierderi, înseamnă că întreprinderea a făcut cheltuieli care au depăşit veniturile sale, a utilizat fondurile într-un mod ineficient, în aceste condiţii, pierderea poate face obiectul a două modalităţi de înscriere, teoretic echivalente, în bilanţ. Ea poate fi scăzută din pasiv pentru că semnalează o reducere a resurselor, dar ea poate fi considerată şi ca o utilizare ineficientă a fondurilor şi înscrisă în activ. Caz 1 Beneficiu - resursă adiţională ce majorează pasivul:

Capitaluri proprii 50.000.000 + 8.000.000 Datorii 42.000.000

Capitaluri proprii 50.000.000 Datorii 42.000.000 Beneficiu 8.000.000 Total activ 100.000.000

Total pasiv 100.000.000

Total activ Total pasiv 100.000.000 100.000.000

Tabelul 4 Majorarea capitalului pe seama profitului

Caz 2 Pierdere - reducere a resurselor proprii (capitalului) Capitaluri proprii 50.000.000 - 2.000.000 Datorii 42.000.000

Capitaluri proprii 50.000.000

Total activ 90.000.000

Datorii 42.000.000 Rezultat - 2.000.000 Total pasiv 90.000.000

Total activ 90.000.000

Total pasiv 90.000.000

Tabelul 5 Influenţa pierderii asupra capitalului propriu

Rezultatul

rămâne

fără

efect

asupra

datoriilor,

creditorii

întreprinderii nu au nici un drept asupra beneficiului eventual, dar nici nu participă la pierderile eventuale. Incidenţa rezultatului e limitată la capitalurile proprii. Bilanţul face obiectul a două prezentări succesive. În prezentarea dinaintea repartizării rezultatului, acesta apare după una din modalităţile arătate mai înainte, în prezentarea de după repartizare, rezultatul nu mai apare pentru că a fost repartizat între diferite conturi care corespund destinaţiilor rezultatului. Dacă e vorba de beneficiu, rezultatul va fi virat la capitalurile proprii (pentru partea nedistribuită care rămâne la dispoziţia întreprinderii) şi la datorii (pentru partea destinată a fi distribuită ca dividende proprietarilor întreprinderii). Dacă e vorba de o pierdere, rezultatul e scăzut din capitalurile proprii.

BILANŢUL FUNCŢIONAL Pe baza acestei structuri poate fi construit bilanţul funcţional:

Activ imobilizat

Active circulante

Imobilizări: necorporale corporale Financiare stocuri creanţe de exploatare creanţe diverse disponibilităţi

Capital rezerve Rezultat - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli Datorii financiare datorii de exploatare Datorii diverse

Capitaluri proprii Provizioane

Datorii

Tabelul 6 Model de bilanţ funcţional

Prin reclasări şi retratări ale posturilor bilanţului funcţional se vor putea calcula fondul de rulment net global şi necesarul de fond de rulment. Realizarea de retratări şi reclasări în cadrul bilanţului funcţional

Reclasările bilanţului funcţional Amortizările şi provizioanele pentru deprecierea activelor din bilanţ sunt reclasate în resursele stabile ale pasivului bilanţier. Cheltuielile de repartizat sunt reclasate în imobilizări. Capitalul subscris şi nevărsat se deduce din capitalurile proprii. Primele de rambursare a împrumuturilor obligatare care figurează în activul bilanţului sunt reclasate în datorii diverse (aceeaşi regulă se aplică dobânzilor cu privire la creanţele ataşate participanţilor înscrise în activul din afara exploatării). Creditele de trezorerie care figurează în datoriile financiare vor fi reclasate ca trezoreria negativă. Diferenţele de conversie sunt eliminate şi reintegrate în posturile corespunzătoare. Clienţii creditori (avansuri şi aconturi primite pentru comenzi) sunt reclasaşi cu creanţele comerciale. Valorile mobiliare de plasament a căror sumă este lichidă şi fără

risc de pierdere intră în cadrul disponibilităţilor.

Retratările bilanţului funcţional Bilanţul funcţional trebuie să ofere imaginea valorilor patrimoniale pe cicluri de activitate. De aceea, se cer reintegrate în bilanţ elementele excluse prin natura lor juridică sau prin utilizare. Retratarea constă în a face să apară în activul bilanţului suma efectelor scontate şi a creanţelor cedate cu o contrapartidă corespunzătoare în creditele de trezorerie ale pasivului. Cheltuielile de constituire şi cheltuielile de repartizat. Aceste posturi sunt considerate ca non valori şi pot fi suprimate din activul bilanţier, diminuându-se în contrapartidă capitalurile proprii. Plusurile din activ: Acestea pot fi reţinute dacă delimitarea lor este precisă. In ipoteza continuităţii exploatării, evaluarea se poate face la „valoarea de utilitate”, aceasta neputând fi inferioară „valorii venale”. Datoriile fiscale latente: Pot fi luate în calcul în redactarea bilanţului economic al întreprinderii. De exemplu, impozitul latent corespunzător provizioanelor reglementate (provizioane pentru creşterea preţurilor, fluctuaţii de curs). Aceste datorii fiscale latente pot fi actualizate pentru a ţine cont de decalajul

de

plată.

De

exemplu,

impozitul

latent

corespunzător

provizioanelor pentru creşterea preţurilor reintegrabil în şase exerciţii va trebui actualizat. Leasing-ul: Retratarea constă în înscrierea în cadrul imobilizărilor a valorii brute de origine, amortizările fictive calculate integrându-se în resurse stabili, iar valoarea netă în datoriile financiare. Altă retratare posibilă a leasing-ului este actualizarea. În practică, rambursările împrumuturilor nu se fac în mod constant, ci progresiv, iar rambursarea dobânzilor se realizează tot în timp, dar degresiv. Durata leasing-ului (corespunzătoare duratei împrumutului fictiv) poate să difere de durata de viaţă a imobilizării. Actualizarea permite compararea anuităţii leasing-ului cu o anuitate constantă de rambursare a împrumutului. Această retratare modifică rezultatul exerciţiului, rambursarea capitalului fiind diferită de amortizări.

BILANŢUL PATRIMONIAL SAU FINANCIAR Bilanţul financiar, preferat de planul contabil din 1957, este mai puţin folosit în zilele noastre, după cum aminteam în introducere. Utilizarea sa este în general de natură bancară şi are ca scop aprecierea solvabilităţii întreprinderii. Criterii de clasament: - Posturile de activ sunt regrupate în ordine crescătoare a lichidităţii - Posturile de pasiv în ordine crescătoare a exigibilităţii O altă ierarhie a lichidităţii sau solvabilităţii mai puţin restrictivă decât simpla noţiune de mai mult de un an sau mai puţin de un an ar permite o analiză mai fină (de exemplu, la 3 luni, 1 an, 3 ani, 5 ani). Prezentarea schematică a bilanţului financiar

Alocări cu durată mai mare de un an

Capitaluri proprii Activ imobilizat

Alocări cu durată mai mică de un an

Activ circulant

Trezorerie

Disponibilităţi

Provizioane pentru riscuri si cheltuieli

Resurse cu durata mai mare de un an = Capitaluri permanente

Datorii pe termen lung Datorii pe termen scurt

Resurse cu durata mai mică de un an

Figura 5 Structura bilanţului financiar

Reguli de evaluare a bilanţului financiar Activele imobilizate figurează la valoarea netă. Dacă valoarea actuală este diferită de valoarea netă contabilă ce rezultă din planul de amortizare, se va aplica o amortizare sau reintegrare excepţională. Activul este clasat în ordinea crescătoare a lichidităţii, activele mai puţin lichide (imobilizări) fiind înscrise în partea de sus a bilanţului. Ansamblul activelor este evaluat la valoarea netă. Distincţia „durată mai mică sau mai mare de un an” pentru creanţele şi datorii este în funcţie de scadenţa împrumuturilor contractate sau acordata şi nu de originea lor mai mică sau mai mare de un an. Astfel, o datorie financiară poate fi distribuită între capitalurile permanente (pentru partea de

rambursat într-o perioadă mai mare de un an) şi datoriile cu durata mai mică de un an (pentru cele care au scadenţă în exerciţiul următor). Trecerea de la bilanţul contabil la bilanţul financiar cere în principal retragerea creanţelor şi datoriilor în funcţie de scadenţele mai mici sau mai mari de un an. Aceste elemente sunt furnizate de documentele fiscale (detalii cu privire la scadenţele datoriilor şi ale creanţelor). Ansamblul valorilor mobiliare de plasament este inclus în disponibilităţi. În bilanţul patrimonial sau financiar, noţiunea de activ net este extrem de importantă. Activ net

= Activ – Datorii = Capitaluri proprii

Această noţiune reprezintă patrimoniul întreprinderii fără a ţine cont de originea sa (exploatare, investiţii…). Activul net este pus îân evidenţă în actualul model al situaţiilor financiare întocmite în conformitate cu Directiva a IV-a şi Standardele internaţionale de contabilitate.

Retratările bilanţului financiar Efectele scontate neajunse la scadenţă şi creanţele „Legea Dailly” sunt retratate la fel ca în bilanţul funcţional. Concepţia patrimonială fiind apropiată de evaluarea întreprinderii, punctele reluate în c) al bilanţului funcţional vor fi întotdeauna retratate. Suprimarea nonvalorilor (cheltuieli de repartizat, cheltuieli de constituire) Înregistrarea datoriilor fiscale latente, împărţirea provizioanelor reglementate în capitaluri proprii şi datorii. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ar putea fi încadrate: •

în capitalurile proprii pentru partea cu caracter de rezervă,

•

în datoriile pe termen lung pentru partea destinată acoperirii unor cheltuieli de achitat în mai mult de un an.

•

în datoriile pe termen scurt pentru partea de achitat în mai puţin de un an.

Dividendele de plată sunt retrase din capitalurile proprii şi înscrise în datoriile pe termen scurt, bilanţul fiind retratat după repartiţie.

Se poate efectua şi următoarea retratare: Stoc permanent: întreprinderile având un stoc permanent minim necesar producţiei (stoc util) şi un stoc permanent de siguranţă pot înscrie această parte a stocurilor în active imobilizate. Acelaşi lucru se poate face şi cu stocurile având o viteză de rotaţie scăzută (de exemplu, stocul pieselor de schimb). Întreprinderea nefiind proprietara bunurilor achiziţionate prin leasing, nu este necesară retratarea acestora.

ANALIZA INDICATORILOR FURNIZAŢI DE BILANŢUL CONTABIL Fondul de rulment Necesarul de fond de rulment Trezoreria Se va aprofunda analiza funcţională. •

Fondul de rulment net sau permanent;

•

Fondul de rulment net global;

•

Fondul de rulment propriu;

•

Necesarul de fond de rulment de exploatare,

•

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării.

Noţiunile de fond de rulment permanent şi de necesar de fond de rulment ale bilanţului patrimonial aduc puţine elemente în analiza economică a întreprinderii şi nu permit decât măsurarea solvabilităţii mai mici şi mai mari de un an a întreprinderii.

FONDUL DE RULMENT Determinarea fondului de rulment Noţiunea de fond de rulment a dat loc la multiple formulări. Totuşi, două din aceste formulări prezintă un interes particular şi apar drept

concepte fundamentale ale gestiunii şi analizei financiare. E vorba de noţiunea de fond de rulment net sau permanent (anumiţi autori îl numesc fond de rulment net global), pe de o parte şi de noţiunea de fond de rulment propriu, pe de altă parte.

Fondul de rulment net sau permanent (FRN) Reducerea bilanţului la părţile mari ale acestuia. Pentru a permite formularea şi calcularea FRN, bilanţul trebuie să fie organizat în părţi mari regrupând elementele de activ şi de pasiv pe baza criteriului duratei activelor şi pasivelor. În acest scop s-a convenit să se repartizeze activele în active imobilizate, lichide peste mai mult de un an şi active circulante, susceptibile de a fi transformate în bani, în condiţii normale, în mai puţin de un an. Elementele de pasiv sunt împărţite în capitaluri permanente şi datorii pe termen scurt. Capitalurile permanente regrupează capitalurile proprii, datoriile şi alte resurse care sunt exigibile peste mai mult de un an şi prezintă deci un caracter de stabilitate în timp pentru întreprindere. Datoriile pe termen scurt corespund resurselor instabile, pentru că sunt exigibile în mai puţin de un an şi impun deci o rambursare (sau o reînnoire) a lor la scadenţă, punându-se la încercare solvabilitatea întreprinderii. Bilanţul la sfârşitul exerciţiului Capitaluri permanente (mai mult de un an) - Capitaluri proprii Subvenţii pentru investiţii Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli (pe mai mult de un an) Active circulante (mai puţin de un - Datorii pe termen lung (peste an) un an) Active imobilizate (pe mai mult de un an)

Datorii pe termen scurt (mai puţin de un an) Figura 6 Reducerea bilanţului la marile părţi ale acestuia

Determinarea FRN. Noţiunea de FRN poate fi definită prin două formulări echivalente, exprimând, fie o abordare a părţii de sus a bilanţului, fie o abordare a părţii de jos a bilanţului. FRN = Capitaluri permanente - Active imobilizate

FRN = Active circulante - Datorii pe termen scurt

Active imobilizate 30.000.000

Capitaluri permanente 58.000.000 • Fond de rulment net

Active circulante 70.000.000

Datorii pe termen scurt 42.000.000 Figura 7 Reprezentarea schematică a FRN

Prin datele furnizate de schema de mai înainte se verifică echivalenţa celor două formulări ale fondului de rulment net sau permanent. Capitaluri permanente - Active imobilizate = FRN Active circulante - Datorii pe termen scurt = FRN

58.000.000 - 30.000.000 28.000.000 70.000.000 - 42.000.000 28.000.000

Figura 8 Fondul de rulment net global (FRNG)

Fondul de rulment net global reprezintă o alternativă la fondul de rulment permanent. Fondul de rulment net global reprezintă excedentul de resurse durabile constatat după finanţarea utilizărilor stabile. Spre deosebire de fondul de rulment permanent, fondul de rulment net global ia în calcul şi o parte a capitalului circulant, mai precis stocul minim necesar de materii prime şi materiale pentru producţie. Prin urmare, el reprezintă capitalurile permanente care rămân la dispoziţia întreprinderii pentru a sprijini funcţionarea exploatării.

Fondul de rulment propriu (FRP) a)

Determinarea fondului de rulment propriu. Fondul de rulment propriu prezintă o utilitate mai limitată decât fondul de rulment net. Se calculează

când se doreşte să se aprecieze autonomia

financiară

a

unei

întreprinderi. Se poate defini prin formula următoare: FRP = Capitaluri proprii - Active imobilizate

b)

Evaluarea

capitalurilor

proprii.

Capitalurile proprii trebuie să includă situaţia

netă

după

afectarea

rezultatului, corespunzând fondurilor conferite întreprinderii de proprietarii săi fără limită de durată. Dar anumiţi analişti pentru

consideră investiţii

că şi

subvenţiile provizioanele

pentru riscuri şi cheltuieli trebuie să fie considerate quasifonduri proprii şi deci să fie luate în calcul în formula de determinare a fondului de rulment propriu. Pentru provizioane, această soluţie pare justificată când stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă şi pot fi asimilate capitalurilor proprii. Totuşi, provizioanele care nu acoperă un risc real şi viitor, dar constituie quasirezerve trebuie să suporte ulterior un impozit. Vor fi reintegrate în masa beneficiului impozabil provizioanele constituite în exces în raport cu riscurile efective, întreprinderea va suporta o datorie fiscală. Dar scadenţa acesteia va fi în toate cazurile peste un an. Se poate deci considera că provizioanele care nu acoperă strict riscuri reale şi viitoare (şi nu sunt deci destinate a fi consumate pe termen scurt) pot fi tratate drept capitaluri permanente. Subvenţiile pentru echipamente pot fi în general considerate capitaluri permanente. Pentru calculul FRN, se poate îngloba ansamblul acestor subvenţii în capitalurile permanente. Pentru calculul FRP, în schimb, numai partea corespunzătoare rezervelor latente trebuie să fie inclusă în capitalurile

proprii. Partea corespunzătoare datoriilor fiscale trebuie să fie exclusă.

Fondul de rulment împrumutat Această mărime se calculează ca diferenţă între fondul de rulment net sau permanent şi fondul de rulment propriu. FRÎ = FRN - FRP Fondul de rulment împrumutat exprimă mărimea resurselor împrumutate pe termen lung, destinate să finanţeze activele pe termen scurt (circulante).

INTERPRETAREA FONDULUI DE RULMENT Interpretarea fondului de rulment net FRN are două exprimări echivalente care permit să se definească această noţiune din două unghiuri distincte.

Comparaţia între capitalurile permanente şi activele imobilizate După o primă formulare, FRN este definit astfel: FRN = Capitaluri permanente - Active imobilizate Această formulare pune accentul pe comparaţia între capitalurile permanente şi activele imobilizate aşa cum sugerează schema următoare întocmită cu datele cifrice utilizate mai înainte. Din această perspectivă, FRN corespunde excedentului capitalurilor permanente asupra activelor imobilizate. Comparaţia între cele două mărimi corespunde uneia din următoarele trei situaţii: (1)

Capitaluri permanente > Active imobilizate

FRN > 0

Dacă FRN e pozitiv, capitalurile permanente permit să se finanţeze integral activele imobilizate şi o parte din activele circulante, aşa cum sugerează schema următoare : Active imobilizate 30.000.000

Capitaluri Permanente

Resurse stabile afectate finanţării imobilizărilor

58.000.000

Active Circulante

Resurse stabile afectate finanţării activelor circulante

Figura 9 Situaţia fondului de rulment net pozitiv

FRN corespunde mărimii capitalurilor permanente care permite să se finanţeze activele circulante, după finanţarea în totalitate a imobilizărilor. (2)

Capitaluri permanente < Active imobilizate  RN < 0

Dacă FRN este negativ, capitalurile permanente nu reprezintă o sumă suficientă pentru a finanţa integral imobilizările. Acestea trebuie deci să fie parţial finanţate prin resurse pe termen scurt.

Active imobilizate 70.000.000

Capitaluri permanente 32.000.000

Active circulante 30.000.000

Datorii pe termen scurt 58.000.000

Resurse pe termen scurt afectate finanţării imobilizărilor

Figura 10 Situaţia fondului de rulment net negativ

3)

Capitaluri permanente = Active imobilizate  FRN = 0

Această a treia situaţie, puţin probabilă, exprimă o armonizare totală a structurii resurselor cu utilizarea acestora.

Active imobilizate 50.000.000

Capitaluri permanente 50.000.000

Active circulante 50.000.000

Datorii pe termen scurt 50.000.000

Figura 11 Situaţia fondului de rulment net neutru

Comparaţia între activele circulante şi datoriile pe termen scurt. După o a doua formulare, FRN poate fi definit prin expresia

următoare: FRN = Active circulante - Datorii pe termen scurt Această a doua expresie a FRN, chiar dacă e echivalentă cu prima, atrage atenţia asupra comparaţiei între părţile de jos ale bilanţului. Din această perspectivă, FRN corespunde excedentului activelor circulante (acelea care sunt cele mai lichide, adică transformabile în bani în mai puţin de un an) asupra datoriilor pe termen scurt (acelea care sunt cele mai exigibile, adică acelea care trebuie să fie rambursate în mai puţin de un an). Comparaţiile posibile corespund următoarelor trei situaţii: Active circulante = Datorii pe termen scurt (1)

<=> Capitaluri permanente = Active imobilizate <=> FRN = 0 în această primă ipoteză, foarte puţin probabilă, activele circulante

sunt acoperite strict de datoriile pe termen scurt. Active circulante > Datorii pe termen scurt (2)

<=> Capitaluri permanente > Active imobilizate <=> FRN > 0 Această a doua situaţie semnifică faptul că activele circulante permit

să se spere încasări băneşti pe termen scurt care vor permite, nu numai rambursarea integrală a datoriilor exigibile pe termen scurt, dar şi să se obţină lichidităţi excedentare. Această situaţie apare ca o situaţie favorabilă în ceea ce priveşte solvabilitatea, pentru că se sugerează că întreprinderea beneficiază de perspective favorabile în ceea ce priveşte capacitatea sa de rambursare

Active circulante 50.000.000 Active transformabile în bani în mai puţin de un an

FRN = + 5.000.000 Datorii pe termen scurt 45.000.000 Datorii de rambursat în mai puţin de un an

Figura 12 Situaţia în care activele circulanta depăşesc datoriile pe termen scurt

Active circulante < Datorii pe termen scurt Capitaluri permanente < Active imobilizate

FRN < 0

În această a treia situaţie, suma activelor circulante lasă să se prevadă încasări viitoare pe termen scurt insuficiente pentru a rambursa ansamblul datoriilor pe termen scurt. Această constatare pare la o primă analiză defavorabilă pentru solvabilitate. Aprecierea precisă a perspectivelor solvabilităţii întreprinderii cere luarea în calcul a structurii la termen a activelor circulante şi a datoriilor pe termen scurt. Dacă scadenţa medie a activelor circulante e mai apropiată decât cea a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat cu un fond de rulment net foarte mic şi chiar negativ, în schimb dacă activele circulante au o scadenţă medie mai îndepărtată decât a datoriilor pe termen scurt, menţinerea solvabilităţii cere un fond de rulment net relativ ridicat. Formula care utilizează partea de jos a bilanţului pentru calculul fondului de rulment prezintă interes pentru că pune în termeni foarte concreţi problema solvabilităţii viitoare a întreprinderii, întrucât ea permite confruntarea directă a lichidităţilor previzibile pe termen scurt (activele circulante) cu rambursările imperative având scadenţa apropiată (datorii pe termen scurt), această formulare a FRN pune pe primul plan problema capacităţii întreprinderii de a face faţă datoriilor sale. Din această perspectivă, semnificaţia FRN ca excedent de lichidităţi potenţiale, apare ca o marjă de securitate pentru întreprindere. FRN – lichidităţi excedentare AC DTS Lichidităţi previzibile pe termen scurt

Angajamente exigibile pe termen scurt

Figura 13 FRN ca excedent de lichidităţi potenţiale

Formularea pe baza părţii de sus a bilanţului prezintă interes pentru că subliniază influenţa structurii finanţării asupra constituirii FRN. Un FRN pozitiv arată că sursele de finanţare ale întreprinderii cuprind suficiente resurse stabile pentru a finanţa în acelaşi timp integralitatea imobilizărilor şi o fracţiune din activele circulante.

Active imobilizate

Capitaluri permanente

FRN pozitiv, o parte a capitalurilor permanente este afectată activelor circulante Figura 14 FRN pozitiv

Invers, un FRN negativ semnifică faptul că întreprinderea vizează finanţarea unei părţi a investiţiilor sale prin resurse pe termen scurt.

Active imobilizate

Capitaluri permanente FRN negativ, imobilizări finanţate prin resurse pe termen scurt

Figura 15 FRN negativ

Deci, FRN permite să se cunoască structura financiară globală a bilanţului. Un FRN pozitiv semnifică faptul că întreprinderea are capitaluri permanente într-o sumă destul de ridicată pentru a putea finanţa integral imobilizările sale şi are lichidităţi excedentare care-i permit să facă faţă riscurilor diverse pe termen scurt. Un FRN negativ semnifică, din contră, faptul că întreprinderea a afectat datoriile pe termen scurt finanţării unei părţi a investiţiilor în imobilizări. Ea nu dispune de o marjă de securitate pe termen scurt, reprezentată de active lichide excedentare. Dar echilibrul financiar poate fi totuşi menţinut în acest caz, cu condiţia ca activele circulante să fie foarte lichide şi/sau ca datoriile pe termen scurt să fie puţin exigibile.

Interpretarea fondului de rulment net global Cu cât fondul de rulment net global este mai mare, cu atât întreprinderea îşi va putea finanţa mai uşor activitatea de exploatare. Fondul de rulment net global este în mod normal pozitiv (cu excepţia cazurilor particulare). Dacă el ar fi negativ, ar însemna fie că întreprinderea nu are capacitatea de a-şi finanţa ciclul de exploatare, fie că ciclul de

exploatare este cel care finanţează alocările stabile. Finanţarea unei alocări stabile printr-o resursă ciclică generează grave probleme de finanţare atunci când activitatea este în scădere. Exemplu:

F.R.N.G. Negativ

Active stabile

Resurse stabile Pasive ciclice

N.F.R. de exploatare negativă

Active ciclice Figura 16 Finanţarea unei alocări stabile printr-o resursă ciclică

În acest caz, necesarul de fond de rulment de exploatare negativă permite finanţarea fondului de rulment net global negativ. Necesarul de fond de rulment de exploatare negativ se poate explica printr-o durată mare a creditului de la furnizori (de exemplu, plata în 120 de zile), vânzări în numerar şi stocuri reduse. Atunci când activitatea se diminuează (scăderea cererii), vânzările scad, conturile de furnizori se micşorează, iar necesarul de fond de rulment nu mai este capabil să finanţeze partea alocărilor stabile rămasă neacoperită. Caz particular: Întreprinderile de distribuţie „tip hiperpiaţă” Întreprinderile de distribuţie tip hiperpiaţă îşi pot permite să aibă un fond de rulment net global negativ şi resurse stabile reduse, datorită structurii necesarului de fond de rulment de exploatare. - Furnizorii sunt plătiţi cu un termen cuprins între 90 şi 120 de zile, - Clienţii plătesc pe loc, - Viteza de rotaţie a stocurilor este mare (intervalul între intrarea în gestiune a stocurilor şi vânzare este în medie de 10 zile). Întreprinderile beneficiază deci în permanenţă de un credit de trezorerie egal cu diferenţa şi durata de rotaţie a stocurilor evaluate la costul mediu ponderat.

Interpretarea fondului de rulment propriu Fondul de rulment propriu prezintă o semnificaţie mult mai limitată decât FRN. Reflectă totuşi un aspect important al situaţiei financiare pentru

că exprimă autonomia pe care întreprinderea o dovedeşte în finanţarea investiţiilor în imobilizări. Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările sunt integral finanţate din resurse proprii, deci există autonomie. FRP > O <=> Capitaluri proprii > Active imobilizate Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările nu sunt finanţate decât parţial din resurse proprii, întreprinderea trebuie să facă apel la îndatorare pentru a finanţa o parte din imobilizările sale. FRP < O <=> Active imobilizate > Capitaluri proprii

RELAŢIA FUNDAMENTALA A TREZORERIEI Relaţia trezoreriei permite aprofundarea constatărilor furnizate de FRN prin două noţiuni definite de elemente pe termen scurt ale bilanţului. Aceste noţiuni sunt: nevoia de fond de rulment (NFR) şi trezoreria (T).

Nevoia de fond de rulment şi trezoreria întreprinderii Ciclul de exploatare În cadrul activităţilor sale curente, o întreprindere efectuează operaţiuni repetitive a căror reluare e definită prin noţiunea de ciclu de exploatare. Pentru o întreprindere cu activitate de producţie, ciclul de exploatare conţine trei etape fundamentale care se derulează de fiecare dată când întreprinderea lansează în producţie o nouă comandă.

Aprovizionare

Producţie sau transformare

Vânzare de produse finite

Figura 17 Ciclul de exploatare pentru o firmă

Nevoia de fond de rulment (NFR) Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoii de finanţare care conduce la constituirea mijloacelor de finanţare. Confruntarea globală a acestor nevoi şi a acestor mijloace de finanţare face să se degajă o nevoie de finanţare indusă de ciclul de exploatare sau nevoie de fond de rulment.

Nevoile de finanţare determinate de ciclul de exploatare, sau utilizările ciclice, corespund avansărilor de fonduri pe care întreprinderea e constrânsă să le afecteze pentru constituirea stocurilor sale (materii prime şi materiale, producţie în curs de fabricaţie, produse finite în depozit şi altele) şi pentru a acorda termene de plată partenerilor săi comerciali (clienţilor), cărora le-a livrat produse finite, le-a executat lucrări, sau le-a prestat servicii. Activitatea întreprinderii produce mijloace de finanţare legate de ciclul de exploatare, numite resurse ciclice, de fiecare dată când întreprinderea obţine de la furnizorii săi termene de plată. Aceste termene constituie angajamente pentru întreprindere. Dar ele permit întreprinderii să beneficieze de aportul partenerilor săi fără a face plăţi imediate şi apar ca fonduri sau ca mijloace de finanţare. Sunt de asemenea resurse ciclice datoriile faţă de stat, faţă de salariaţi şi faţă de acţionari. Creditul acordat de furnizori apare ca formă reprezentativă a resurselor ciclice. Se poate formula nevoia de finanţare, indusă de ciclul de exploatare, sau nevoia de fond de rulment NFR: NFR = Utilizări ciclice - Resurse ciclice Această NFR este determinată prin luarea în calcul a elementelor pe termen scurt ale activului şi pasivului. Deşi fiecare dintre aceste elemente rămâne în întreprindere o perioadă scurtă de timp, ele se reînnoiesc permanent. Astfel, un lot de mărfuri care intră în stocul de mărfuri al unei întreprinderi de distribuţie, poate fi considerat ca o utilizare pe termen scurt. Dar stocul, în ansamblul său, face obiectul unei reînnoiri permanente, în consecinţă, reînnoirea utilizărilor şi a resurselor ciclice conferă NFR caracterul unei nevoi de finanţare permanentă, durabilă, chiar dacă fiecare din componentele sale apare la prima vedere ca un element pe termen scurt al bilanţului.

NECESARUL

DE

EXPLOATARE (NFRE)

FOND

DE

RULMENT

DE

Necesarul de fond de rulment de exploatare este diferenţa dintre activele şi pasivele ciclice de exploatare. În mod sintetic, putem considera creanţele şi datoriile ca fiind de exploatare începând din momentul în care acestea sunt ataşate cheltuielilor şi veniturilor care compun Excedentul Brut de Exploatare. Este vorba de nevoia de finanţare a activităţii întreprinderii. Prin ciclu de exploatare înţelegem timpul necesar pentru ca întreprinderea să parcurgă ansamblul fazelor activităţii sale economice. Există o nevoie de finanţare în măsura în care:

a)

Există termene de plată (clienţi şi furnizori);

b)

Există un termen de fabricaţie (ciclu de producţie);

c)

Se realizează o stocare a materiilor prime, a produselor finite şi a mărfurilor.

O întreprindere care ar vinde mărfurile imediat după aprovizionare, fără a obţine credite de la furnizorii săi şi fără să acorde credite clienţilor şi care totodată nu înregistrează stocuri, nu are nevoie de un fond de rulment de exploatare. Aşadar, necesarul de fond de rulment de exploatare este funcţie de duratele de rotaţie ale elementelor ce o compun. NFRE = Utilizări pentru exploatare - Resurse din exploatare

NECESARUL DE FOND DE RULMENT DIN AFARA EXPLOATĂRII Necesarul de fond de rulment din afara exploatării este diferenţa dintre activele şi pasivele legate de ciclurile de investiţii, de finanţare şi repartiţie a rezultatului întreprinderii Spre deosebire de necesarul de fond de rulment de exploatare care este în cea mai mare parte recurent, elementele care compun necesarul de fond de rulment din afara exploatării sunt în general punctuale şi nu neapărat recurente. Exemplu: - Creanţele din cesiunea de imobilizări

În mod tradiţional, valorile mobiliare de plasament sunt integrate în necesarul de fond de rulment din afara exploatării. Evoluţia veniturilor financiare conduce la o analiză diferită. Elementele mai puţin legate de exploatare corespund componentelor activului şi pasivului care sunt influenţate de activitatea curentă a întreprinderii, fără a fi strict înscrise în ciclul de exploatare. Este cazul, în activ de exemplu, al posturilor de debitori diverşi, asupra cărora întreprinderea a dobândit creanţe cu ocazia operaţiunilor curente, altele decât obiectul principal al activităţii sale. în pasiv, astfel de posturi corespund datoriilor contractate cu ocazia operaţiunilor din afara exploatării. Aceste resurse din afara exploatării înglobează de exemplu datorii fiscale legate de impozitul pe beneficii, întrucât plata acestui impozit nu poate fi considerată ca fiind legată strict de exploatare. De asemenea, resursele din afara exploatării pot include datoriile faţă de furnizorii de echipamente, care au acordat un credit comercial întreprinderii cu ocazia unei investiţii nelegată de exploatare. Se poate scrie: NFRAE = Utilizări în afara exploatării - Resurse din afara exploatării NFRAE = UAE – RAE Prin urmare, nevoia de fond de rulment global va putea fi definită ca sumă a NFRE şi NFRAE. NFR = NFRE + NFRAE Distincţia între NFRE şi NFRAE este făcută astăzi de literatura financiară. NFRE evidenţiază nevoia de finanţare determinată de ciclul de exploatare şi reprezintă suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o nevoie continuă, permanentă, de finanţare. Noţiunea de NFRAE e legată de operaţiuni diverse ale întreprinderii, altele decât cele care constituie activitatea de bază.

LIMITELE

NECESARULUI

DE

FOND

DE

RULMENT DE EXPLOATARE Componentele necesarului de fond de rulment de

exploatare N.F.R.E.

exprimă

nevoile de finanţare

datorate

exploatării

întreprinderii. El este generat de decalajul de plată a creanţelor şi debitorilor, precum şi de durata de rotaţie a postului stocuri (a se consulta principiile de bază). N.F.R.E. se descompune în elemente fixe şi variabile. Fixe, pentru cheltuielile care nu variază în funcţie de nivelul de activităţi (de exemplu, datoriile sau cheltuielile plătite în avans în contul chiriei, o parte a cheltuielilor cu personalul şi deci o parte a cheltuielilor sociale). Variabile, pentru cheltuielile proporţionale cu activitatea, de exemplu cheltuielile cu furnizorii de materii prime sau de mărfuri, comisioanele pentru vânzările agenţilor comerciali şi cheltuielile lor sociale, consumul de energie.

14 Valoarea N.F.R.E.

12 10

suma NFR

8

NFR variabil

6

NFR fix

4 2 0 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

CA

Figura 18 Componentele necesarului de fond de rulment şi variaţia acestora la modificarea cifrei de afaceri

Această analiză va permite în cadrul analizei fondului de rulment normativ asocierea necesarului de fond de rulment cu cifra de afaceri.

Necesarul de fond de rulment de exploatare şi duratele de rotaţie Necesarul de fond de rulment de exploatare calculat plecând de la documentele financiare ale unei întreprinderi presupune un calcul static. Pe

de o parte, el nu măsoară evoluţia în funcţie de cifra de afaceri şi, pe de altă parte nu ţine cont de scadenţele datoriilor şi ale creanţelor. Pentru exemplificare se va lua un exemplu generalizator. Se va descompune fondul de rulment de exploatare în trei posturi principale: Nevoi

- Stocuri - Clienţi

Resurse

- Furnizori

Se va considera că pe termen scurt stocurile sunt constante. Necesarul de fond de rulment de exploatare va fi egal cu postul

F

stocuri plus clienţi minus posturile de furnizori.

1.00 0.90 0.80 0.70 0.60 0.50 0.40 0.30 0.20 0.10 0.00

Stocuri + Clienti Stocuri Furnizori

1

2

3

4

5

6

7

8

9

N.F.R.E.

Figura 19 Comportamentul componentelor necesarului de fond de rulment pentru exploatare

Plata furnizorilor şi a clienţilor se face în funcţie de datele de scadenţă. Să presupunem că furnizorii sunt plătiţi la un interval de 60 de zile pe data de 30, iar clienţii plătesc la un interval de 30 de zile pe data de 10 ale lunii, vânzările şi aprovizionările efectuându-se liniar pe parcursul lunii. •

între 10 şi 30 ale lunii, se înregistrează o absenţă a necesarului de fond de rulment.

•

între 30 şi 10 se înregistrează un necesar de fond de rulment important.

Necesarul de fond de rulment de exploatare din bilanţul funcţional

nu este neapărat revelator pentru necesarul mediu de finanţare a exploatării. În plus, fenomenele de scadenţă ne fac să asistăm la decalaje voluntare sau involuntare.

Necesarul de fond de rulment de exploatare şi activitatea sezonieră Exemplul nr. 1: Producţie sezonieră şi vânzări liniare: este cazul multor producţii agroalimentare, de exemplu, producţia zahărului. •

producţie timp de 2 luni;

•

vânzări liniare

Stocurile de materii prime şi de produse finite au înregistrat o creştere importantă de-a lungul celor două luni de producţie; Creanţele – clienţi sunt relativ liniare; Se înregistrează prin urmare, un puternic necesar de fond de rulment imediat după perioada de fabricaţie, necesar care scade pe măsură de se realizează vânzările. 1.40 1.20 1.00

Clienti+Stocuri Stocuri

0.60

Furnizori

0.40

Clienti

F

0.80

0.20 0.00 1

3

5

7

9

11

13

15

Productie

Figura 20 Evoluţia componentelor necesarului de fond de rulment în producţia sezonieră

În acest caz, analiza statică a necesarului de fond de rulment de exploatare nu mai are o mare importanţă, analiza propriu-zisă trebuie realizată în timpul campaniei de producţie. Finanţarea necesarului de fond de rulment de exploatare va fi un

credit de campanie acordat în perioada de producţie şi rambursabil în timp liniar. Exemplul nr. 2: Producţie liniară şi vânzări sezoniere. Este cazul vânzărilor legate de climă, exemplul clasic fiind cel al vânzării de schiuri, costume de baie sau jucării. Producţia fiind presupusă liniară, aceeaşi trăsătură o înregistrează şi resursele de la furnizori, stocurile crescând până în perioada vânzărilor. Începând din acest moment, stocul scade rapid, creanţele – clienţii cresc, iar necesar de fond de rulment scade şi trezoreria se ameliorează doar după ce clienţii plătesc.

1.6 1.4 1.2

F

1

clienti

0.8

furnizori

0.6

stocuri

0.4 0.2 22

19

16

13

10

7

4

1

0 Vanzari

Figura 21 Evoluţia necesarului şi a surselor de finanţare în producţia sezonieră

Nevoia de finanţare de exploatare egală cu nevoia de fonduri creşte o dată cu creşterea producţiei şi se traduce printr-un credit bancar deblocat pe toată durata producţiei şi rambursabil global din încasarea vânzărilor.

NOŢIUNEA

DE

TREZORERIE

ŞI

SITUAŢIA

TREZORERIEI În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea curentă şi în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operaţiuni financiare pe termen scurt realizate de întreprindere.

Pe de o parte, întreprinderea se vede constrânsă să caute mijloace de finanţare pe termen scurt pe care le solicită băncilor şi altor parteneri financiari. Este vorba de resurse pe termen scurt prezentând caracter financiar, sau mai simplu spus, resurse de trezorerie. Spre deosebire de resursele ciclice obţinute spontan în cadrul activităţii economice curente, resursele de trezorerie se obţin de la parteneri financiari specifici. Pe de altă parte, când întreprinderea are excedente monetare, pentru o perioadă mai mică sau mai mare de timp, ea are posibilitatea să efectueze plasamente financiare diverse, realizând astfel utilizări ale trezoreriei, mai mult sau mai puţin diversificate, în timp ce resursele utilizate pentru imobilizări sau pentru active circulante sunt larg influenţate de activitatea curentă şi de exigenţe tehnice sau economice, aceste plasamente corespund utilizărilor de natură strict financiară. Trezoreria este diferenţa dintre fondul de rulment net global şi necesarul de fond de rulment (de exploatare şi din afara exploatării). Ea reprezintă de asemenea ansamblul disponibilităţilor rămase după ce se scad creditele de trezorerie. Trezoreria se explică prin decalajul dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment. Un fond de rulment superior necesarului de fond de rulment va conduce la o trezorerie pozitivă. Un fond de rulment inferior nevoilor de fond de rulment va genera o trezorerie negativă. Aşadar trezoreria rezumă în sine ansamblul echilibrelor bilanţiere, iar analiza variaţiei sale va fi luată în calcul în cadrul tablourilor de fluxuri. Confruntarea între utilizările trezoreriei şi resursele de trezorerie permite să se caracterizeze situaţia trezoreriei sau trezoreria netă. T = UT - RT Ţinând cont de elementele sale de definire, trezoreria exprimă poziţia globală pe care întreprinderea o are asupra operaţiunilor sale financiare pe termen scurt. 1)

T>0  UT>RT

O trezorerie pozitivă semnifică faptul că întreprinderea constituie plasamente financiare faţă de partenerii financiari pentru o sumă care o

depăşeşte pe cea a resurselor pe termen scurt obţinute de la partenerii financiari. 2)

T < O <=> UT < RT

O trezorerie negativă semnifică, din contră, faptul că întreprinderea e dependentă de resursele sale financiare pe termen scurt. Această situaţie de dependenţă, sau de tensiune asupra trezoreriei, evidenţiază faptul că lichidităţile sau quasilichidităţile sunt insuficiente pentru a permite rambursarea datoriilor pe termen scurt. Menţinerea resurselor de trezorerie apare ca o constrângere impusă întreprinderii şi limitează autonomia sa financiară pe termen scurt. Dar, dacă o situaţie de trezorerie negativă (T < 0) exprimă o certă dependenţă financiară, ea nu trebuie să fie interpretată imediat ca un simptom de insolvabilitate. Numeroase întreprinderi supravieţuiesc şi chiar prosperă cu o asemenea situaţie.

RELAŢIA TREZORERIEI Formularea relaţiei de trezorerie Analizele care urmează permit a se identifica în bilanţ şase mari părţi fundamentale ale acestuia.

Active imobilizate Al Active

Capitaluri permanente CP

Utilizări ciclice Resurse ciclice RC Utilizări de trezorerie UT

Resurse de trezorerie RT

Datorii pe termen scurt

Figura 22 Bilanţ

Trei noţiuni au fost definite datorită acestei prezentări: FRN = CP - Al NFR = UC - RC T = UT - RT

Deoarece bilanţul este echilibrat, se pot scrie egalităţile următoare: Activ = Pasiv <=> AI + UC + UT = CP + RC + RT Ultima relaţie se mai poate scrie: UC + UT-RC-RT = CP-AI Regrupând termenii avem: (UC-RC) + (UT-RT) = CP-AI Se pot formula următoarele trei relaţii echivalente: NFR+T = FRN  FRN-NFR-T = O T = FRN-NFR Ultima formulă este cea mai des utilizată ca expresie a relaţiei de trezorerie.

Interpretarea relaţiei de trezorerie Interpretarea relaţiei de trezorerie poate fi făcută, atât din perspectivă statică, cât şi din perspectiva analizei cronologice. a) Interpretarea statică. Din perspectiva statică relaţia trezoreriei pune pe primul plan problema finanţării NFR. Cu toate că rezultă din comparaţia între elemente pe termen scurt ale bilanţului, NFR constituie o nevoie de finanţare reînnoită constant şi deci permanentă. Această nevoie trebuie să fie acoperită prin mijloace de finanţare permanente. FRN reprezintă capitaluri permanente susceptibile să finanţeze utilizări pe termen scurt şi deci componente ale NFR. Dacă FRN permite să se finanţeze integralitatea NFR (FRN > NFR) spunem că NFR se finanţează integral din resurse stabile şi întreprinderea poate să evite orice dependenţă faţă de resursele de trezorerie. Dacă FRN > NFR întreprinderea se găseşte într-o situaţie favorabilă în ceea ce priveşte solvabilitatea la scadenţe apropiate, resursele permanente fiind suficiente pentru a finanţa în acelaşi timp: b) Interpretarea relaţiei de trezorerie din perspectiva cronologică. Recurgerea la relaţia trezoreriei se dovedeşte extrem de preţioasă de fiecare dată când se analizează evoluţia unei întreprinderi pentru a se găsi transformările care au afectat echilibrele sale financiare. Această evoluţie exercită adesea o influenţă contrastantă asupra termenilor relaţiei de trezorerie.

Echilibrele funcţionale Fondul de rulment net global Necesarul de fond de rulment N.F.R. de exploatare N.F.R. din afara exploatării Trezorerie Trezorerie

=

Resurse stabile – Utilizări stabile

=

N.F.R. de exploatare + N.F.R. din afara exploatării Active de exploatare – Pasive de exploatare Active din afara exploatării – Pasive din afara exploatării Disponibilităţi – Credite de trezorerie Fondul de rulment net global – Necesarul de fond de rulment

= = = =

Aplicaţie practică Analiza pe baza bilanţului patrimonial Nr. crt.

Denumirea Indicatorilor

1.

Active Imobilizate Active Circulante Disponibilităţi băneşti Capitaluri Proprii Imprumuturi pe termen lung Capitaluri permanente Datorii din exploatare Credite pe termen scurt

2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Simbol AI

Bilanţ la începutul anului 89.757.922

Bilanţ la sfârşitul anului 95.884.834

ACR

39.724.080

67.257.740

DPB CP

2.383.316 96.390.976

3.780.564 117.099.804

6.204.936

11.991.748

102.595.912 22.869.094 6.400.312

129.091.552 27.848.844 9.982.742

CPM DEX CRT

Tabelul 7 Bilanţul patrimonial

Fondul de rulment FR = CPM – AI= 102.595.912 – 89.757.922 = 12.837.990 FR1 = 129.091.552 – 95.884.834 = 33.206.718 FR = 33.206.718 – 12.837.990 = 20.368.728 Deoarece fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului fiinanciar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. Fondul de rulment propriu FRP = CP – AI FRP0 = 96.390.976 – 89.757.922 = 6.633.054 FRP1 = 117.099.804 – 95.884.834 = 21.214.970 FRP = 21.214.970 – 6.633.054 = 14.581.916

Acest caz, în care fondul de rulment propriu este pozitiv, semnifică faptul că întreprinderea este capabilă să-şi finanţeze activele imobilizate din resurse proprii, existând astfel o autonomie financiară. Fondul de rulment străin FRS = FRF – FRP FRS0 = 12.837.990 – 6.633.054 = 6.204.936 FRS1 = 33.206.718 – 21.214.970 = 11.991.748 FRS= 11.991.748 – 6.204.936 = 5.786.812 Acest fond de rulment străin, reprezintă creditele contractate de bancă pe termen mediu şi lung. Necesar de fond de rulment NFR = ACR – DEX NFR0 = 39.724.080 – 22.869.094 = 16.854.986 NFR1 = 67.257.740 – 27.848.844 = 39.408.896 NFR = 39.408.896 – 16.854.986 = 22.553.910 Valoarea pozitivă a NFR semnifică surplusul de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare, situaţia fiind considerată normală în cazul nostru, deoarece acesta este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. Trezoreria netă TN = FR – NFR TN0 = 12.837.990 – 16.854.986 = - 4.016.996 TN1 = 33.206.718 – 39.408.896 = -6.202.178 TN = -6.202.178 + 4.016.996 = -2.185.182 TN = DPB – CRT TN0 = 2.383.316 – 6.400.312 = - 4.016.996 TN1 = 3.780.564 – 9.982.742 = -6.202.178 TN = -6.202.178 + 4.016.996 = -2.185.182 Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea

exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen

scurt. Această

situaţie

evidenţiază

dependenţa

întreprinderii de resursele financiare externe. În acest caz, se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital. Situaţia de dependenţă, sau de tensiune asupra trezoreriei, în care lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt, limitează autonomia financiară pe termen scurt.

 Lecţia 4 METODA RATELOR FOLOSITĂ IN STUDIUL BILANŢULUI Principiul

metodei ratelor constă în calcularea

raporturilor

caracteristice între mărimile financiare. Această metodă permite să se pună în evidenţă anumite aspecte semnificative relative la bilanţ, la contul de rezultate sau la tabloul fluxurilor. Structura diferiţilor indicatori din bilanţ poate fi determinată ţinând cont de modul de întocmire şi prezentare. Deoarece aceste ratelor au o mai mică incidenţă din punct de vedere financiar, nu este prezentată în materialul de faţă, făcând obiectul de studiu la disciplina „analiză economico-financiară”.

RATELE DE STRUCTURĂ Ratele de structură reprezintă o categorie importantă de indicatori, care oferă o cantitate considerabilă de informaţii, totodată fiind uşor de construit şi utilizat. Pentru a putea urmări un raţionament bazat pe criterii economice se poate apela la calculul ratelor având ca reper ordinea indicatorilor din structura patrimoniului grupat după cele două criterii de clasificare – activ şi pasiv. Ratele de structură pot avea ca bază de referinţă întreaga valoare a patrimoniului sau valoarea indicatorului sintetic din a cărui clasă face parte. Analiza structurii patrimoniului unei firme poate fi simplă atunci când informaţiile se obţin numai pe baza ratelor de structură analizate la un moment dat pentru un anumit agent economic, sau complexă, atunci când este combinată cu o analiză comparativă în timp (pentru mai multe exerciţii financiare), sau în spaţiu (se folosesc date de la mai mulţi agenţi economici comparabili ca profil de activitate şi ca mărime). În cazul analizei comparative în timp se obţin informaţii privitoare la

evoluţia sau involuţia parametrilor economico-financiari ai firmei. Atunci când se dispune de datele de la firmele concurente, de obicei, se poate analiza poziţia agentului economic într-un eventual clasament şi se pot stabili valorile de performanţă a ratelor de structură. Există un număr mare de rate de structură care se pot calcula. Rămâne la latitudinea economistului şi mai ales a managerului economic să decidă care sunt ratele reprezentative pentru un anumit moment din evoluţia firmei. De obicei se urmăresc indicatorii care prezintă valori semnificative în cadrul patrimoniului sau a căror modificare oferă informaţii despre performanţele firmei. Este recomandat să se păstreze pe cât posibil ratele precum şi modul de calcul al acestora de la un exerciţiu financiar la altul pentru a asigura comparabilitatea şi pertinenţa analizei. Ţinând cont de aceste aprecieri, ratele de structură cele mai utilizate sunt: Rata activelor imobilizate: AI

R AI = TA unde: AI – valoarea activelor imobilizate la un moment dat; TA – total active (valoarea integrală a patrimoniului). În cadrul activelor imobilizate, în funcţie de specificul activităţii firmei, semnificative pot fi valorile imobilizărilor corporale pentru societăţile care au activităţi de producţie, imobilizările necorporale pentru firmele din domeniul serviciilor şi a producţiei, sau imobilizările financiare în cazul firmelor care au un portofoliu de titluri cu valoare ridicată. Cele trei categorii de active imobilizate pot genera rate de structură având ca valoare de referinţă totalul activelor sau totalul activelor imobilizate. Rata imobilizărilor necorporale: IN

IN

R IN = TA ; R IN = AI unde: IN – imobilizări necorporale AI – active imobilizate. Rata imobilizărilor corporale:

IC

IC

R IC = TA ; R IC = AI unde: IC – imobilizări corporale; Rata imobilizărilor financiare: IF

IF

R IF = TA ; R IF = AI unde: IF – imobilizări financiare; O categorie aparte o reprezintă activele circulante care cuprind stocurile, creanţele şi disponibilităţile drept indicatori importanţi pentru analiză. Asemănător ratelor imobilizărilor corporale, pentru fiecare indicator conţinut în cadrul activelior circulante se pot construi două categoerii de indicatori de structură, în funcţie de totalul activelor sau de totalul activelor circulante. Astfel vor putea fi calculate şi analizate: S

S

R S = TA ; R S = AC unde S – stocuri. Se poate menţiona că în cazul unei analize structurale detaliate se pot urmări separat structurile stocurilor de materii prime, producţie în curs de execuţie, produse finite sau de mărfuri. Suplimentar, în acest caz, pot fi determinate ratele ce reflectă structura stocurilor:

R SMp =

SMp ; TS

R SPCEx =

SPCEx ; TS

R SPF =

SPF ; TS

R SM =

SM . TS

Unde: SMp – stocuri materii prime; SPCEx – stocuri produse în curs de execuţie; SPF – stocuri produse finite; SM – stocul de mărfuri. Rata creanţelor oferă informaţii despre ponderea creditelor oferite de către firmă terţilor. Creanţele comerciale deţin în mod obişnuit ponderea cea mai ridicată în cadrul creanţelor unei firme, motiv pentru care este prezentat modelul matematic al ratei de structură al acestei creanţe. Cc

R Cc = TA unde: Cc – creditul comercial

Dintre activele circulante, o importanţă deosebită o prezintă disponibilităţile monetare, sub forma sumelor aflate în conturi la bănci precum şi sub forma numerarului din casieria firmei. Sunt elementele cu maximă lichiditate ceea ce le face indispensabile în orice activitate economică. Ponderea acestor elemente de active circulante în total active depinde de mai mulţi factori precum: natura activităţii firmei (valoarea produselor realizate, a materiilor prime aprovizionate, valoarea serviciilor sau a mărfurilor), momentul evidenţierii lor în contextul ciclului de producţie (ciclul format din fluxul real: materii prime, materiale, combustibil – producţie – desfacere şi din fluxul monetar: desfacere – aprovizionare), necesarul de fond de rulment. D

R D = TA unde: D – disponibilităţi băneşti. Ratele de structură ce pot fi construite cu ajutorul posturilor bilanţiere de pasiv pun în evidenţă măsura în care firma apelează la sursele de finanţare proprii sau împrumutate sau, într-o altă interpretare, ponderea elementelor aflate în proprietatea firmei comparativ cu cele împrumutate. Rata stabilităţii financiare indică ponderea surselor de finanţare pe termen lung în constituirea elementelor de patrimoniu ale firmei.

R SF =

CPermanent TP

unde: CPermanent – capital permanent; TP – total pasiv. Rata autonomiei financiare globale urmăreşte punerea în evidenţă a ponderii finanţării activităţii firmei din resurse proprii:

R AFG =

CPropriu TP

unde: CPropriu – capital propriu Rata îndatorării globale măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul întreprinderii:

TD

R IG = TP

; Rîg <1

unde: TD – total datorii. Rata îndatorării la termen (Rît) Pentru fundamentarea politicii financiare a întreprinderii prezintă interes gradul de îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung, fie la capitalul permanent, fie la capitalul propriu.

R IT =

DTML TP

unde: DTML – datorii pe termen mediu şi lung; Calculul ratelor de structură poate oferi date pentru analiza evoluţiei acestora în timp. În acest sens vor fi calculate ratele de structură pentru mai multe exerciţii financiare şi modificările absolute ale ratelor între aceste exerciţii. În urma acestei analize se pot emite aprecieri despre evoluţia în timp a activităţii firmei şi mai ales a patrimoniului acesteia. Totodată pot fi generate şi prognoze pentru perioada următoare dacă datele analizate cuprind

perioade

atât

de

lungi

încât

probabilitatea

desfăşurării

evenimentelor să fie apreciabilă. Aceste prognoze se pot face pe baza unor scenarii mai complexe sau pe baza trendurilor obţinute prin diverse mijloace de extrapolare. Dintre aceste mijloace cea mai utilizată este metoda grafică, ea neimpunând o muncă laborioasă.

RATELE DE ROTAŢIE Ratele de rotaţie furnizează informaţiile calitative cele mai bogate în semnificaţii pentru analiza bilanţului. Aceste rate exprimă de fapt ritmul în care diferite elemente ale bilanţului sunt reînnoite, în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Ratele de rotaţie a stocurilor Stocurile sunt supuse unei constante reînnoiri, datorită efectului conjugat al operaţiunilor de aprovizionare, producţie şi vânzare. Pentru o întreprindere din comerţ, de exemplu, aprovizionarea permite obţinerea de mărfuri care alimentează stocurile, în timp ce vânzările

exprimă o consumare a stocurilor constituite. Este deci, o legătură între cele două fluxuri, de aprovizionare şi de vânzare care asigură rotaţia stocurilor. Pentru o întreprindere de producţie, ciclul de activitate este mai complex. O unitate de acest fel achiziţionează materii prime, materiale, combustibili, semifabricate şi altele şi le transformă în produse finite.

Aprovizionare

Stocuri de Producţie Stocuri de Vânzări materii prime produse finite

Figura 23 Ciclul de producţie

Ritmul de reînnoire sau de rotaţie a stocurilor poate fi determinat prin relaţia între valoarea stocului mediu existent în întreprindere şi valoarea aprovizionărilor care au alimentat stocul în cursul perioadei date. Activele circulante asigură funcţionarea firmei pe fiecare ciclu de producţie. Rotaţia activelor circulante se referă la viteza cu care acestea se transformă în venituri prin vânzarea producţiei sau a mărfurilor. Această viteză poate fi măsurată în număr de rotaţii sau în durata unei rotaţii. Ţinând cont că fiecare rotaţie este aducătoare de venit care conţine o parte din profit, rezultă că situaţia este cu atât mai favorabilă cu cât viteza de rotaţie este mai mare. Rotatia activelor circulante =

CA Active circulante

Dacă se ia în considerare capitalul circulant se poate deduce:

Rotatia capitalului circulant =

CA Active circulante - Datorii curente

În continuare vor fi prezentaţi indicatorii punând în evidenţă diferite categorii de active circulante. O parte importantă a activelor circulante, urmărită cu interes de managementul financiar o reprezintă creanţele. Din acest motiv se urmăreşte viteza de rotaţie a creanţelor. Această viteză indică capacitatea firmei de a recupera creanţele. O valoare cât mai ridicată a acestui indicator va reliefa o situaţie favorabilă.

Rotatia creantelor =

CA Creante clienti

O bună gestiune a stocurilor trebuie să determine o viteză cât mai mare de rotaţie a acestora. Această rată oferă informaţii atât despre viteza de consum a stocurilor, dar şi despre evoluţia valorii adăugate. Rotatia stocurilor =

Costul bunurilor vandute Valoarea stocurilor

Rotaţia datoriilor faţă de furnizori arată cât din consumul de la terţi revine la un leu datorii, sau în ce măsura producţia este realizată pe seama datoriilor. Cu cât acest indicator este mai mare, rezultă o mai bună capacitate a firmei de a-şi onora datoriile comerciale. Rotatia datoriilor fata de furnizori =

Valoarea achizitiilor Costul bunurilor vandute = Datorii fata de furnizori Datorii fata de furnizori

Pentru a putea estima care este capacitatea firmei de a-şi acoperi necesarul de fond de rulment pe seama încasării creanţelor se poate calcula indicatorul „Perioada medie de colectare a creanţelor”. Rezultatul obţinut se compară cu valoarea indicatorului „Rotaţia datoriilor faţă de furnizori”. În condiţiile în care perioada medie de colectare a creanţelor este inferioară rotaţiei datoriilor faţă de furnizori, situaţia este favorabilă pentru firma analizată.

Perioada medie de colectare a creantelor =

Valoarea creantelor Media vanzarilor zilnice

valoarea indicatorului „Perioada medie de stocare” indică durata medie a imobilizării resurselor materiale şi implicit financiare în producţia stocată. Este de dorit ca valoarea acestui indicator să fie cât mai mică. Acest rezultat ar indica o bună valorificare a producţiei stocate şi o probabilitate mai mare de creştere a ciclului de producţie şi a rezultatelor economicofinanciare ale firmei. Perioada medie de stocare =

Valoarea stocurilor Costul mediu al bunurilor vandute zilnic

Indicatorul: „Perioada medie de întârziere a plăţilor”, pune în evidenţă decalajul între valoarea datoriilor faţă de clienţi şi onorarea acestora. O situaţie favorabilă este indicată de o valoare mică a acestui indicator.

P mip =

Valoarea datoriilor fata de furnizori Valoarea medie zilnica a achizitiilor (sau a costului bunurilor vandute)

unde: Pmip – perioada medie de întârziere a plăţilor. Rotaţia activelor circulante şi a capitalului circulant indică numărul de unităţi monetare pe care le obţine firma din vânzări pentru fiecare unitate monetară investită în active circulante sau în capital circulant. Rotaţia creanţelor, a stocurilor şi a datoriilor faţă de furnizori permit analistului să examineze cât de productiv sânt utilizate cele trei componente ale capitalului circulant. Perioada medie de colectare a creanţelor reprezintă alţi indicatori ai eficienţei managementului capitalului circulant al firmei. Clădirile, terenurile, şi echipamentele reprezintă cele mai importante imobilizări corporale din bilanţul companiei. Volumul vânzărilor generat de o unitate monetară investită în imobilizări corporale este măsurat de indicatorul imobilizărilor corporale:

Rotatia imobilizarilor corporale =

CA Valoarea imobilizarilor corporale

Utilitatea ratelor de rotaţie Ratele de rotaţie permit să se măsoare ritmul de derulare a operaţiilor ciclice de exploatare aducând indicaţii în sprijinul interpretării noţiunilor de FRN şi NFR. Ratele de rotaţie permit să se măsoare lichiditatea stocurilor şi a creanţelor comerciale, pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor faţă de furnizori, pe de altă parte. Duratele de rotaţie a stocurilor şi a creanţelor corespund duratelor necesare pentru a transforma în bani aceste elemente ale activelor circulante. Calcularea acestor rate furnizează o estimare o lichidităţii unei părţi importante a activelor pe termen scurt. Durata de rotaţie a datoriilor faţă de furnizori măsoară exigibilitatea acestor datorii, adică termenul acordat întreprinderii pentru a efectua plata lor. Evaluarea lichidităţii activelor şi a exigibilităţii datoriilor, aduc elemente esenţiale

pentru aprecierea FRN. De altfel, aceste rate arată formarea NFR, permit să se înţeleagă constrângerile la care este supusă întreprinderea şi justifică nevoia de finanţare a ciclului de exploatare.

INDICATORI DE EFICIENŢĂ PE BAZA DATELOR FINANCIARE DIN BILANŢ Rentabilitatea

financiară

se

mai

numeşte

rentabilitatea

capitalului propriu (RCP). Utilitatea RCP RCP măsoară gradul de rentabilitate al investiţiei făcută de acţionari. RCP este determinat cu ajutorul formulei: RCP =

Pn Capital propriu

unde: Pn – profit net. Acest indicator reprezintă principala informaţie de care are nevoie un investitor în momentul când analizează oportunitatea unui nou plasament, sau când evaluează eficienţa unei investiţii de capital financiar făcută anterior. Mai mult, acest indicator permite identificarea investiţiei optime sau mai precis calculul costului de oportunitate a unei investiţii. Un deţinător de capital poate fi pus în situaţia de a alege între diferite investiţii de portofoliu la mai multe firme sau alte plasamente posibile precum: depozite bancare, fonduri mutuale, investiţii imobiliare etc. Pentru fiecare din aceste investiţii sau plasamente potenţiale, posesorul de capital va calcula profitul ce-i revine pentru unitatea monetară de capital investită, valoare care corelată cu alţi indicatori precum cei de risc, cei care cuantifică situaţiile probabile viitoare favorabile etc. vor orienta decizia de investiţie. Pe termen lung, valoarea capitalului propriu este influenţat de relaţia între rentabilitatea capitalului propriu şi costul capitalului propriu.

Rate de rentabilitate Rata de rentabilitate a capitalului propriu este influenţată de:

•

rentabilitatea activelor totale (RAT);

•

ponderea activelor în capitalul investit de acţionari.

Această rată indică eficienţa cu care a fost folosit capitalul. Ştiut fiind că activele sunt rezultatul investirii capitalului, iar modificarea capitalului (prin intermediul profitului) are loc pe seama utilizării activelor, rezultă o strânsă corelaţie între performanţele acestora. Eficienţa folosirii capitalului este influenţată de rentabilitatea activelor din firmă. RCP = RAT x K unde: K - factorul de multiplicare al capitalului Rentabilitatea activelor totale Din relaţia precedentă rezultă:

RAT =

RCP K

dar după cum s-a arătat anterior, rentabilitatea capitalurilor proprii depinde de:

RCP =

Pn Active × Active Cp

unde: Cp – capital propriu; Rentabilitatea activelor măsoară profitul obţinut de către companie pentru fiecare unitate monetară investită în active. Factorul de multiplicare al capitalului propriu arată câte unităţi monetare active revin fiecărei unităţi monetare investite de acţionari. RAT se mai poate calcula luând în considerare profitul înainte de plata dobânzilor. Numărătorul va fi profitul înainte de plata dobânzilor, din care se deduc impozitele ajustate. Impozitele ajustate reprezintă faptul că la profitul net se adaugă economia de impozit, ca urmare a scăderii cheltuielilor cu dobânzile. Rentabilitatea activelor totale înainte de dobândă

RATinainte de dobanda =

PID Active

unde: PID - profitul înainte de plata dobânzilor, din care se deduc impozitele ajustate.

RATinainte de dobanda =

Pn + Chd x (1 - ri) Active

unde: Chd – cheltuieli cu dobânzile; ri – rata impozitului; Rentabilitatea activelor nete Rentabilitatea activelor nete (RAN) se mai numeşte şi rentabilitatea capitalului (RC) reprezintă raportul dintre PID şi capitalurile proprii şi împrumutate:

RAN (sau RC) =

Pn + Chd x (1 − ri) Cp + Ci

unde: Ci – capital împrumutat. Cel mai potrivit indicator folosit pentru evaluarea rentabilităţii activelor nete este costul mediu ponderat al capitalului propriu şi împrumutat (CMPCPI). CMPCPI se calculează ca suma costurilor surselor de finanţare ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în finanţarea totală. n

CMPCPI = ∑ (Csf i ⋅ i =1

sf j m

)

∑ sf j

j=1 unde:

Csf – reprezintă costul surselor de finanţare precum: dobânzi, dividende, discount-uri neacordate etc.; Sf – sunt sursele de finanţare precum: capitalul social, furnizorii, profitul, datorii pe termen lung etc.; i - categoria de cheltuială cu sursele de finanţare;

n – numărul de cheltuieli cu sursele de finanţare; j – tipul de sursă de finanţare; m – numărul de surse de finanţare. n poate fi egal cu m dacă fiecărei surse de finanţare îi corespunde un sigur cost. De obicei, în practică se întâlneşte această situaţie. Rentabilitatea activelor totale operaţională Caracteristic acestei rate este faptul că ia în considerare numai veniturile din exploatare.

RAT operational =

Pn + (Chd - Vd) × (1 - ri) Cp + Ci - D - Its

unde: D – disponibilităţi; Its – investiţii pe termen scurt; Vd – venituri din dobânzi Rentabilitatea activelor totale se poate descompune în doi factori:

RAT =

Pn CA × CA Active

RAT = Rata profitului × Rotatia activelor unde:

Profit net Cifra de afaceri - reprezintă marja profitului net sau mai simplu, rata profitului în funcţie de cifra de afaceri. Nu trebuie uitat că cifra de afaceri reprezintă principala formă de venit din activitatea de exploatare.

Evaluarea activităţii de investiţii Managementul activelor cuprinde două domenii: •

managementul capitalului circulant;

•

managementul activelor pe termen lung.

Capitalul circulant reprezintă diferenţa dintre activele circulante ale

firmei şi datoriile curente.

INDICATORI

CE

PERMIT

EVALUAREA

GRADULUI DE ÎNDATORARE A FIRMEI Evaluarea activităţii de finanţare se face cu ajutorul indicatorilor ce permit evaluarea gradului de îndatorare a firmei. Lichidităţile pe termen scurt se exprimă în funcţie de datoriile pe termen scurt. Evaluarea riscurilor datoriilor pe termen scurt se face cu ajutorul următorilor indicatori:

Rata lichiditatii generale =

Active circulant Datorii pe termen scurt

şi:

Rlp =

Numerar + Its + Creante Datorii pe termen scurt

unde: Rlp – rata lichidităţii parţiale; Rata lichidităţii generale exprimă capacitatea firmei de a acoperi datoriile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante. La baza acestui raţionament se află conceptul în conformitate cu care activele circulante se vor transforma în produse sau servicii care vor genera lichidităţi (între activele circulante se află de obicei şi stocuri de produse finite precum şi creanţe – active circulante care au suferit procesul de transformare). Lichidităţile astfel obţinute se vor folosi la stingerea datoriilor pe termen scurt. Rata lichidităţii parţiale ia în calcul acea parte a activelor circulante cu maximum de lichiditate, care pot fi utilizate cu o probabilitate mare în achitarea datoriilor pe termen scurt. În acelaşi context se înscrie şi rata lichidităţii imediate.

Rata lichiditatii imediate =

Numerar + Its Datorii pe termen scurt

Continuând raţionamentul, se construieşte indicatorul „Rata de acoperire prin flux de numerar” care reprezintă un indicator de eficienţă al

activităţii de exploatare şi totodată a celei financiare (privind recuperarea creanţelor). Ratadeacoperire prinfluxdenumerar =

Fluxdenumerar dinexploatare Datoriipetermen scurt

Situaţiile sunt favorabile pentru firmă atunci când aceşti indicatori sunt supraunitari. Aceste rate măsoară capacitatea firmei de a-şi achita datoriile pe termen scurt. Împrumuturile şi solvabilitatea firmei pe termen lung se analizează cu ajutorul următorilor indicatori: Studierea mixului capitalului (ponderea capitalului propriu în structura capitalului firmei) se face cu ajutorul următoarelor rate:

Raportul datorii- capitalpropriu=

F.M.C.= unde:

Totaldatorii = (1 − F.M.C.) Capitalpropriu

Active Capitalpropriu-

factorul

de

multiplicare a capitalului

Raportul capital imprumutat - capital propriu =

imprumuturi pe termen scurt & lung Capital propriu

Indicatorul reprezintă numărul de unităţi monetare finanţate prin împrumuturi pentru fiecare unitate monetară investită de acţionari.

Rap. cap. imprumutat - cap. total =

imprumuturi pe termen scurt & lung Cap. propriu + imprumuturi pe termen scurt & lung

Acest raport evidenţiază proporţia capitalului împrumutat în capitalul total al firmei. Rata de acoperire a dobânzilor se calculează pe baza următoarelor metode: a) în contabilitatea de angajamente:

Rata de acoperire a dobanzii =

Pn + Ch. cu dobanzile + Ch. cu impozitele Ch. cu dobanzile

reprezintă numărul de unităţi monetare profit disponibil pentru fiecare unitate monetară dobândă de plătit. b) în contabilitatea trezoreriei:

Rata de acoperire a dobanzii =

FNAE + Dobanzi platite + Impozite platite Dobanzi platite

unde: FNAE – flux de numerar din activitatea de exploatare. reprezintă numărul de unităţi monetare numerar generat din activitatea de exploatare pentru fiecare unitate monetară dobândă de plătit.

Aplicaţie practică La o societate comercială se obţin valorile indicatorilor de bilanţ prezentaţi în următorul tabel. Să se analizeze relaţia fundamentală a trezoreriei şi ratele de structură a bilanţului. Posturi bilanţiere

A

B

C

A

I. Active Active imobilizate totale

perioadei

sfârşitul

mii lei Creşterea Scăderea

1 89757922

perioadei 2 95884834

(col.2-col1) 3 6126912

15936

35696

19760

Imobilizări necorporale

2.

Imobilizări corporale

89709986

95817138

6107152

3. Imobilizări financiare Active circulante

32000 39724080

32000 67257740

27533660

1.

Stocuri

24398324

48416560

24018236

2.

Creanţe

1764672

3077636

1312964

3.

Clienţi

9690236

146890981

4998862

3870848 2383316 131865318

1074446 3780564 166923138

-2796402 1397248 35057820

102595912 96390976

129091552 117099804

26495640 20708828

1282176

2953448

1671272

324

-

-324

Rezultatul exerciţiului

10257640

25003062

14745422

Repartizarea profitului

10257640

25003062

14745422

Alte fonduri

16806692

35853620

19036928

107586 6204936 19053476 10068148 8701902 283426 3815618 6400312 131865318

108538 11991748 26812488 12874536 13669908 268044 1036356 9982742 166923138

952 5786812 7759012 2806388 4968006 -15382 -2779262 3582430 35057820

4. Conturi de regularizare Disponibilităţi băneşti TOTAL ACTIVE II. Pasive Capitaluri permanente 1. Capitaluri proprii Rezultatul reportat

C D

La

1.

Rezerve

B

La începutul

Subvenţii pentru investiţii 2. Imprumuturi pe termen lung Datorii din exploatare 1. Furnizori 2. Obligaţii fiscale 3. Clienţi creditori Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli Credite pe termen scurt TOTAL PASIVE

Tabloul de finanţare Partea I Fluxuri stabile Utilizări stabile (+A sau –P) - Achiziţii de imobilizări

Suma

Resurse stabile (-A sau +P) - Capitaluri proprii

Suma 35454574

necorporale

19760

- Achiziţii de imobilizări corporale

6107152

- Rezultatul reportat

324

Rezerve

1671272

Alte fonduri

19036928

Rezultatul exerciţiului

14745422

Subvenţii pentru investiţii

952

- Repartizarea profitului 14745422 - Imprumuturi pe termen lung 5786812 Total 20872058 Total 41241386 ΔFR =Resurse stabile – Utilizări stabile = 41241386 - 20872658 = 20368728 Partea a II-a Variaţia NFR şi a TN Necesar sau

Degajări

utilizări

sau resurse

(+A/-P)

(-A/+P)

Fluxul net

1. Variaţia activelor şi pasivelor de exploatare şi în afara exploatării - stocuri (+A)

24018236

- creanţe (+A)

1312964

- clienţi (+A)

4998862

- conturi de regularizare (-A)

2796402

- furnizori şi alte datorii (+P)

2806388

- obligaţii fiscale (+P)

4968006

- clienţi creditori - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli Total (NFR) 2. Variaţia activelor şi pasivelor de trezorerie Total (TN)

15382 2779262 33124706 1397248

10570796 3582430

22553910

1397248

3583430

- 2185182

Analiza ratelor de structură ale activului şi ale pasivului Rata activelor imobilizate (Rai), calculată ca raport între activele imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprinderea în mod permanent

Rai =

Active imobilizate *100 Activ total

Rai =

95884834 *100 = 57,44% 166923138 1) Rata imobilizărilor corporale (Ric), care se calculează astfel:

Ric =

Imobilizari corporale *100 Total active

Ric =

95817138 * 100 = 57,40% 166923138 Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând de natura

activităţii. Datorită condiţiilor variate în care are incidenţa asupra creşterii indicatorilor, e foarte greu de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. 2) Rata imobilizărilor financiare (Rif)

Imobilizari financiare *100 Active totale

Rif =

Rif =

32000 * 100 = 0,01% 166923138 Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea

întreprinderii. Acestea explică valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cazul întreprinderilor mici.. Rata activelor circulante (Rac)

Rac =

Rac =

Active circulante *100 Active totale

67257740 * 100 = 40,29% 166923138 a) Rata stocurilor (Rs):

Rs =

Rs =

Stocuri *100 Active totale

48416560 * 100 = 29,005% 166923138

Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura

activităţii: •

mai ridicate la întreprinderile din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale, şi foarte scăzute în sfera

•

durata ciclului de exploatare se reflectă divers în această rată: la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung, rata stocurilor este ridicată şi invers c) Rata creanţelor comerciale (Rc)

Rc =

Creante comerciale *100 Active totale

Rc =

3077636 *100 = 1,84% 166923138

Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. În cazul nostru

această

rată

înregistrează

valori

foarte

scăzute

deoarece

întreprinderea se află în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită cumpărăturile în numerar.

d) Rata disponibilităţilor băneşti şi plasamentelor

Rdpb =

Rdpb =

Disponibilitati + Valori mobiliare de plasament Active totale

3780564 * 100 = 2,26% 166923138

Disponibilităţile pot înregistra variaţii de mare amplitudine în

intervale foarte scăzute: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă pot să scadă ca urmare a unor plăţi contractuale în timp.

Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură a pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia financiară a întreprinderii. Rata stabilităţii financiare (Rsf)

Rsf =

Capital permanent *100 Total pasiv

Rsf =

129091552 * 100 = 77,33% 166923138

Din punct de vedere tehnic se ridică problema delimitării exacte a resurselor proprii sau împrumutate cu caracter durabil, permanent, de cele instabile, destinate a fi consumate pe termen scurt.

Rata autonomiei financiare globale (Rafg)

Rafg =

Capital propriu *100 Pasiv total

Rafg =

117099804 * 100 = 70,15% 166923138

Diversitatea

de

condiţii,

în

care se

desfăşoară

activitatea

întreprinderilor face diferită stabilirea unor rate de referinţă. Totuşi anumite autorităţi recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar:

Rafg ≥ 33% Prin urmare, existenţa unui raport propriu egal sau maximal cu 33% din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia, care în cazul nostru se respectă.

Rata îndatorării globale (Rig) Rata îndatorării globale măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul întreprinderii:

Rig =

Datorii totale ; Rîg <1 Pasiv total

Rig =

42386666 * 100 = 25,39% 166923138 Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere

deoarece îi dă posibilitatea de a decide în totală libertate şi totodată de a o găsi şi contracta noi împrumuturi Rata îndatorării la termen (Rît) Pentru fundamentarea politicii financiare a întreprinderii prezintă interes gradul de îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung, fie la capitalul permanent,

fie la capitalul propriu.

Rit =

Rit =

Datorii pe term mediu si lung Capital permanent

11991748 *100 = 9,28% 129091552 Capacitatea de îndatorare este saturată când Rît se apropie de 1.

Probabilitatea de îndatorare va fi cu atât mai mare cu cât rata este mai scăzută.

 Lecţia 5 CIRCUITUL FINANCIAR Deciziilor financiare în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi din economie au în vedere rentabilitatea şi riscul. Aceste două noţiuni constituie aspectele de bază ale logicii deciziilor financiare.

DESCRIEREA CIRCUITULUI FINANCIAR Schema reprezentativă a circuitului financiar Deciziile

financiare

care

caracterizează

domeniul

finanţelor

întreprinderii pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar.

Circuitul financiar Fluxurile de lichidităţi Circuitul permite să se pună în evidenţă fluxurile de lichidităţi care rezultă din diferitele decizii financiare. Într-o primă fază (1), agenţii economici care dispun de lichidităţi acordă întreprinderii fondurile necesare realizării operaţiunilor de investiţii. Piaţa de capital constituie locul de întâlnire între cererea de lichidităţi a întreprinderii şi oferta de lichidităţi a deţinătorilor de capitaluri. În acest

sens întreprinderea emite titluri (active financiare), care sunt fie titluri de proprietate (acţiuni), fie titluri de creanţă. Piaţa de capital este în consecinţă o piaţă care rezultă din confruntarea ofertei şi cererii de titluri financiare. Operaţiunile de colectare a capitalurilor constituie operaţiuni de finanţare, finanţarea fiind în acest caz de origine externă. În a doua fază (2a), conducătorii întreprinderii decid alocarea fondurilor colectate, achiziţionând active, în acest caz vorbim de un flux determinat de operaţiile de investiţii. Activele achiziţionate pot fi, fie active industriale sau comerciale, fie active financiare emise de alte întreprinderi sau de instituţii financiare, întreprinderea poate ulterior să cedeze aceste diferite active şi primeşte în contrapartidă un flux de lichidităţi. Acesta este un flux de dezinvestire (2b). Investiţia în active industriale şi comerciale este efectuată în vederea realizării ulterioare de fluxuri de lichidităţi (3) provenind din operaţiile de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere), care implică achiziţia sau crearea de active de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi ..). Aceste active sunt finanţate parţial prin creditul obţinut de la furnizori. Fluxurile de lichidităţi rezultate din operaţiile de exploatare sunt completate de fluxurile determinate de activele financiare (titluri de participare, titluri de plasament). Fluxurile de lichidităţi din exploatare, majorate eventual de fluxurile determinate de activele financiare şi de operaţiile de dezinvestire şi diminuate de prelevările fiscale, sunt utilizate, fie pentru renumerarea (sub formă de dobândă) şi rambursarea creditelor financiare (4a), fie pentru plata dividendelor către acţionari (4a), fie reinvestite în întreprindere (4b). Operaţiile de remunerare şi de rambursare ţin de categoria operaţiilor de finanţare, întrucât ele rezultă din deciziile de colectare de capitaluri. Operaţia de reinvestire a fluxurilor constituie, în acelaşi timp, o operaţie de finanţare (finanţare internă sau autofinanţare).

Deciziile financiare şi participanţii la derularea operaţiilor financiare Deciziile financiare luate de conducătorii întreprinderii sunt clasate în două categorii:

•

decizii de investire (şi de dezinvestire), care privesc constituirea şi gestionarea portofoliului de active;

•

decizii de finanţare care determină structura de finanţare.

Patru categorii de agenţi intervin în aceste decizii: acţionarii, conducătorii, creditorii şi statul.

DECIZIILE DE INVESTIRE ŞI DE FINANŢARE Distincţia între deciziile de investire şi cele de finanţare constituie baza raţionamentului financiar.

Deciziile de investire şi de dezinvestire A. Deciziile de investire Orice decizie de plată, care conduce la achiziţia unui activ, în vederea obţinerii de fluxuri de lichidităţi ulterioare şi care are ca scop creşterea bogăţiei proprietarilor întreprinderii, constituie o investiţie. Creşterea bogăţiei proprietarilor întreprinderii este echivalentă cu creşterea valorii întreprinderii. Se poarte spune că: •

creşterea de valoare semnifică faptul că investiţia este rentabilă;

•

pentru a avea creare de valoare este necesar ca rentabilitatea investiţiei să fie superioară costului resurselor din care se finanţează.

Această definire largă a investiţiilor permite să se considere investiţii toate activele materiale şi imateriale, industriale, comerciale sau financiare. Din punct de vedere financiar, locaţia de gestiune constituie un mod particular de finanţare a investiţiilor. Structura portofoliului de active care rezultă din deciziile de investiţii cuprinde două componente: •

componentă principală reprezentată de activele imobilizate sau activele fixe

•

componentă accesorie din care face parte activele circulante (stocuri, creanţe de exploatare, disponibilităţi).

Dacă scădem din valoarea activelor circulante deţinute de

întreprindere, datoriile antrenate de operaţiile de exploatare (în principal datorii faţă de furnizori), obţinem activul net de exploatare. Activele imobilizate împreună cu activul net de exploatare formează activul economic. Activ economic = Active imobilizate + Activ net de exploatare B. Dezivenstirea Obiectivul dezinvestirii îl reprezintă creşterea bogăţiei proprietarilor întreprinderii. Dezinvestirea presupune ca lichidităţile degajate de vânzarea unor active să primească o utilizare mai rentabilă, fie prin reinvestirea lor în întreprindere, fie prin restituirea lor aportorilor de capital.

Deciziile de finanţare Deciziile de finanţare privesc trei tipuri principale de decizii:

1. alegerea structurii de finanţare, adică repartiţia între capitalurile aparţinând acţionarilor şi cele provenind de la creditorii financiari. Aceste decizii au o influenţă determinantă asupra mărimii riscului suportat de acţionari. O creştere a îndatorării măreşte riscul pentru acţionari;

2. politica de dividende, astfel spus, alegerea între reinvestirea beneficiului şi distribuirea acestuia sub formă de dividende;

3. alegerea între finanţarea internă (autofinanţare) şi finanţarea externă (fonduri aduse de acţionari şi contractarea de datorii financiare). Structura de finanţare care rezultă din deciziile financiare cuprinde capitalurile proprii şi datoriile financiare. Datoriile financiare nu cuprind datoriile determinate de operaţiile de exploatare (de exemplu datoriile faţă de furnizori). Datoriile financiare corespund datoriilor care fac obiectul unei remunerări explicite sub formă de cheltuieli financiare, fixate contractual.

Reprezentarea schematică a bilanţului financiar Structura bilanţului financiar, care rezultă din deciziile de investiţii şi de finanţare, este fondată pe trei categorii de operaţii: de investiţii, de exploatare şi de finanţare. Ţinând cont de egalitatea activului cu pasivul, activul economic este

egal cu suma capitalurilor proprii şi a datoriilor financiare: Activ economic = capitaluri proprii + datorii financiare

ACTIV ECONOMIC

ACTIV IMOBILIZAT (imobilizări nete corporale, necorporale ACTIV NET DE EXPLOATARE (active circulante mai puţin datorii de exploatare)

CAPITALURI PROPRII

DATORII FINANCIARE (împrumuturi pe termen lung şi mediu şi credite bancare curente)

PASIV FINANCIAR

Figura 24 Bilanţul financiar

PARTICIPANŢII LA DERULAREA OPERAŢIILOR FINANCIARE Patru categorii de persoane intervin în derularea operaţiilor financiare: acţionarii, conducătorii unităţii, creditorii şi statul. Acţionarii sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii, aceste titluri prezentându-se îndeosebi sub forma acţiunilor. Dacă acţiunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în funcţie de evoluţia cursurilor. Remunerarea acţionarilor este dată de doi factori aleatori: dividendele şi evoluţia valorii titlurilor financiare. Riscul legat de evoluţia valorii titlurilor financiare depinde de: •

evoluţia mediului economic, care determină riscul de piaţă sau

riscul

sistematic

şi

care

afectează

ansamblul

întreprinderii; •

politica urmată de întreprindere în materie de investiţii şi de finanţare care determină riscul specific de întreprindere.

Poate fi precizată natura riscului, făcând distincţie între riscul de explotare determinat de politica de investiţii, riscul financiar şi riscul de faliment, determinate de politica de finanţare. Având în vedere riscurile, rata de rentabilitate aşteptată de un

acţionar care investeşte într-o întreprindere, se compune astfel: Rata cuvenită pentru capitalurile proprii = rata fără risc + prima de risc de exploatare + prima de risc financiar + prima de risc de faliment Rata fără risc corespunde ratei de rentabilitate adusă de un plasament fără risc, cum ar fi de exemplu, o obligaţiune emisă de stat sau un certificat de trezorerie. Creditorii pot fi creditori pentru exploatare sau creditori pentru investiţii, după cum creanţele lor sunt legate de operaţii de exploatare sau de operaţii de investiţii realizate de întreprindere. Se pot distinge trei categorii principale de creditori financiari: •

creditorii obligatari, ale căror creanţe apar adesea sub forma unui titlu cotat pe piaţă şi uşor negociabil, obligaţiunea. Numai marile întreprinderi au acces la piaţa obligaţiunilor;

•

băncile şi diferite instituţii financiare care finanţează majoritatea întreprinderilor;

•

cei care dau cu chirie, operaţiile de finanţare fiind făcute sub forma locaţiei sau locaţiei cu opţiune de cumpărare (leasing). Aceste operaţii se analizează ca un tip particular de împrumut.

Creditorii primesc o dobândă stabilită contractual şi îşi recuperează la scadenţă capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea lor nu este variabilă, în funcţie de rezultatele întreprinderii. Creditorii financiari suportă trei tipuri de riscuri. Primele două îşi au originea în variaţia valorii creanţelor, care rezultă din fluctuaţia ratei dobânzii şi din variaţia nivelului de preţ. Al treilea tip de risc, este riscul de faliment, determinat de imposibilitatea întreprinderii de a face fată plăţilor legate de îndatorare. Statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar şi influenţează ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabililor care stau la baza calculelor agenţilor economici. Posibilităţile de acţiune ale statului sunt multiple, între care se menţionează modificarea fiscalităţii (pentru întreprinderi şi particulari) şi modificarea ofertei şi a cererii de capital.

CICLURILE

DE

OPERAŢII

AFERENTE

CIRCUITULUI FINANCIAR Circuitul financiar cuprinde trei tipuri de operaţii diferite: operaţii de investire (şi de dezinteresare), operaţii de exploatare şi operaţii de finanţare, cărora le sunt asociate trei cicluri.

Ciclul de investire Considerăm o operaţie particulară de investiţie. Activul achiziţionat contribuie în timpul duratei sale de viaţă la producerea de fluxuri de lichidităţi în vederea satisfacerii aşteptărilor aportorilor de capitaluri. Ciclul unei investiţii, care se identifică cu durata sa de viaţă, se sfârşeşte dacă activul nu mai contribuie la obţinerea de fluxuri de lichidităţi, fie pentru că el a fost vândut, fie pentru că a fost casat. Extinderea acestui raţionament la ansamblul investiţiilor realizate de o întreprindere permite să se definească noţiunea de ciclu de investiţii pentru o întreprindere. Se poate astfel evalua durata medie de desfăşurare, din punct de vedere tehnic, a activităţii din întreprindere şi totodată politica întreprinderii în domeniul investiţiilor. Cel mai adesea ciclul are o durată mare pentru industriile puternic capitalizate (industria grea de exemplu).

Ciclul de exploatare Într-o întreprindere de producţie, investiţiile au ca scop producerea de bunuri, adică realizarea de operaţii de exploatare (aprovizionare, producţie, vânzare), cărora le sunt asociate diferite fluxuri de lichidităţi. Ciclul de exploatare din întreprindere care începe cu aprovizionările de la furnizori şi se termină prin încasarea clienţilor, are o durată medie, de care depind caracteristicile diferitelor activităţi efectuate în întreprindere. Durata ciclului de exploatare este, cel mai adesea, lungă în activităţile de producţie şi redusă în cele de comerţ şi servicii.

Ciclul de finanţare Ciclul de finanţare reuneşte ansamblul operaţiilor care se desfăşoară între întreprindere şi aportorii de capitaluri, fie ei acţionari sau creditori. Acest ciclu este o reflectare a ciclurilor de investiţii şi de exploatare. Rolul său este de a permite întreprinderii să facă faţă decalajului care apare între

fluxurile de încasări şi de plăţi, provocate de operaţiile de investiţii şi de exploatare. Rezumând cele prezentate în acest capitol, putem spune: Circuitul financiar pune în evidenţă fluxurile de lichidităţi asociate diferitelor decizii financiare, în interacţiune cu relaţiile dintre diferiţii agenţi (acţionari, conducători, creditori financiari şi stat). Distingem trei categorii de operaţii financiare: operaţii de finanţare (fluxuri legate de colectarea capitalurilor şi de remunerarea aportorilor de fonduri), operaţii de investire şi de dezinvestire şi operaţii de exploatare. Piaţa de capital este locul de întâlnire a ofertei şi a cererii de lichidităţi şi, în acelaşi timp, al ofertei şi al cererii de titluri financiare. Conducătorii iau două mari tipuri de decizii financiare: decizii de investiţii şi decizii de finanţare. Operaţiile de investire constau în achiziţia de active, a căror finalitate este crearea de valoare. Portofoliul de active cuprinde o componentă principală, activele imobilizate şi o componentă accesorie, activul net de exploatare. Decizia de finanţare priveşte raportul între fondurile proprii şi datoriile financiare, distribuirea sau trecerea în rezerve a rezultatului financiar şi alternativa finanţare internă - finanţare externă. Structura de finanţare din bilanţul financiar cuprinde două componente: capitalurile proprii şi datoriile financiare. Acţionarii sunt proprietarii întreprinderii şi îşi asumă riscul obţinerii de profit. Rentabilitatea aşteptată de aceştia este în funcţie de trei tipuri de riscuri pe care şi le asumă: riscul de exploatare, riscul financiar şi riscul de faliment. Existenţa sistemelor de control face ca cei care conduc să se conformeze intereselor acţionarilor. Creditorii financiari sunt remuneraţi într-un mod independent de evoluţia rezultatelor. Ei cunosc trei tipuri de riscuri, legate de fluctuaţia ratei dobânzii, de variaţia nivelului preţului titlurilor şi de insolvabilitatea debitorului. Distingem trei cicluri de operaţii: ciclul de investiţii, ciclul de exploatare şi ciclul de finanţare.

SITUAŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ANALIZATĂ PE BAZA INDICATORILOR CUPRINŞI ÎN CONTUL DE REZULTATE Contul de profit şi pierdere este imaginea activităţii întreprinderii într-o perioadă dată. Această perioadă este în general „exerciţiul contabil” care se întinde pe 12 luni, dar poate fi vorba în acelaşi timp de o analiză a activităţii pentru perioade mai scurte din cadrul exerciţiului. În conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate structura contului de rezultate se prezintă astfel: 1. Cifra de afaceri netă 2. Variaţia stocurilor de produse finite, produse reziduale, semifabricate şi producţie în curs de execuţie 3. Producţia imobilizată 4. Alte venituri din exploatare 5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile b) Alte cheltuieli din afară 6. Cheltuieli cu personalul a) Salarii b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială, cu menţionarea distinctă a celor referitoare la pensii 7. a) Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale b) Ajustarea valorii activelor circulante 8. Alte cheltuieli de exploatare • Profitul sau pierderea din exploatare 9. Venituri din interese de participare 10. Venituri din alte investiţii financiare şi creanţe ce fac parte din activele imobilizate, cu menţionarea separată a celor generate de societăţile din cadrul grupului 11. Venituri din dobânzi şi alte venituri similare, cu menţionarea

separată a celor generate de societăţile din cadrul grupului 12. Ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante 13. Cheltuieli cu dobânzile şi alte cheltuieli similare, cu menţionarea separată a celor care privesc societăţile din cadrul grupului 14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă 15. Venituri extraordinare 16. Cheltuieli extraordinare 17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară 18. Impozitul pe profit 19. Alte impozite ce nu apar în elementele de mai sus 20. Rezultatul exerciţiului financiar 21. Rezultatul pe acţiune: - de bază - diluat. Contabilitatea după natură şi tipul de activitate Aplicarea principiilor contabile şi a regulilor juridice (decret contabil, drept comercial) sfârşeşte printr-o contabilitate după natură: - a cheltuielilor şi a veniturilor pentru contul de profit şi pierdere, - a categoriilor de creanţieri sau debitori (alocări şi resurse) pentru bilanţ. Această analiză este coerentă pentru conturile din bilanţ, aşa cum s-a văzut deja (separarea părţii stabile de elementele circulante, a elementelor de exploatare de cele din afara exploatării). Pentru contul de profit şi pierdere, analiza activităţii ridică numeroase probleme. Logica este cea a unor fluxuri fizice sau cvasifizice în ciclul de producţie (materii prime consumuri intermediare servicii externe). Soldurile intermediare de gestiune permit mai degrabă analiza activităţii de producţie, foarte puţin a activităţii comerciale şi deloc a activităţii de prestări servicii. Contabilitatea după natură şi segmentare Analiza contului de profit şi pierdere se face după natură. De

exemplu, ansamblul cheltuielilor cu personalul se regrupează pe o linie, la fel ca şi ansamblul vânzărilor de mărfuri. Ea nu permite analiza: - costurilor generate de un serviciu funcţional al întreprinderii: producţie, distribuţie, administraţie generală; - activităţi specifice: rezultatul generat de activitatea de îmbuteliere sau de activitatea electromecanică; - zone geografice: vânzările în Europa, vânzările în Asia. Contabilitatea după natură şi structura costurilor Contul de profit şi pierdere nu permite o analiză în termeni marginali deoarece nu separă costurile fixe de costurile variabile: de exemplu, cheltuielile fixe de producţie (amortizare, personal permanent) şi cheltuielile variabile de producţie (energie, personal sezonier, materii prime). Prin acest fapt analiza punctului mort devine dificilă. Cum am văzut deja, analiza contului de rezultate şi analiza globală a activităţii după natură vor fi insuficiente. Pentru o măsurare fină a activităţii întreprinderii, se va face apel la contabilitatea analitică şi la tehnicile controlului de gestiune.

SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE ŞI RETRATĂRILE POSIBILE ALE ACESTORA a) Principalele componente ale contului de profit şi pierdere pentru a putea construi soldurile intermediare de gestiune, structura contului de rezultate va fi prezentată sub formă de tablou, aşa cum se întâlneşte în analiza contabilă, având debitul afectat cu cheltuielile iar creditul cu veniturile.

Cheltuieli de exploatare Cheltuieli financiare

Venituri de exploatare Rezultat de exploatare Venituri financiare Rezultat financiar

Cheltuieli excepţionale

Venituri excepţionale Rezultat excepţional

Contul de rezultate se descompune în trei blocuri de importanţă inegală: - De exploatare. Este activitatea recurentă a întreprinderii, rezultatul meseriei sale. Rezultatul exploatării permite compararea a două întreprinderi cu aceeaşi activitate indiferent de modul de finanţare a acestei activităţi (după retratarea leasing-ului). - Financiar. Este costul de finanţare a activităţii. Costul de finanţare poate fi în funcţie de decizia de producţie (de exemplu, o puternică substituire a capitalului cu munca şi investiţii importante). Rezultatul financiar este de asemenea în funcţie de istoricul întreprinderii. O întreprindere cu tradiţie, care a acumulat rezultate pozitive importante şi deci rezerve financiare va avea un rezultat financiar pozitiv. O întreprindere recentă va fi puternic îndatorată (slăbiciunea capitalurilor proprii, creştere puternică a necesarului de fond de rulment de exploatare datorită creşterii rapide a activităţii). Rezultatul

financiar

puternic

negativ

înseamnă

întotdeauna

dezechilibre bilanţiere, dar nu neapărat o întreprindere a cărei sănătate este periclitată, dinamismul economic, creând adesea dezechilibre financiare (importanţa datoriilor financiare în capitalurile permanente sau dezechilibrul FRNG – NFR). - Excepţional. Rezultatul excepţional este nerecurent, el fiind în general puţin semnificativ în activitatea exerciţiului. Există, cu toate acestea, cazuri ce pot fi analizate; de exemplu, cesiunea importantă de imobilizări (ramura de activitate) va conduce la apariţia unor probleme de recurenţă a rezultatului de exploatare etc. Penalităţile importante înscrise în rândul cheltuielilor excepţionale pot fi efectul unor disfuncţionalităţi.

Analiza formării rezultatului folosind tabloul soldurilor intermediare de gestiune

A. Etape de analiză a. Etapa 1: se face o analiză generală asupra portofoliului de activităţi ale întreprinderii prin care se urmăreşte modului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea şi strategia acesteia. În absenţa sa diagnosticul financiar nu poate ajunge decât la constatarea superficială a unui dezechilibru, fără a putea stabili care sunt cauzele reale. b. Etapa 2: diagnosticul trece la construirea unui tablou al soldurilor intermediare de gestiune (TSIG). Acest tablou serveşte ca suport pentru studierea nivelului şi evoluţiei principalelor solduri şi la compararea lor cu cele ale altor întreprinderi. B. Construcţia şi utilizarea TSIG. Vânzările de mărfuri + Producţia vândută ±Producţia stocată =Veniturile totale -

Costul de cumpărare al mărfurilor vândute

-

Consumurile materiale

=Marja brută -

Alte cheltuieli externe

=Valoarea adăugată + Subvenţiile de exploatare -

Impozitele şi taxele

-

Cheltuielile de personal

=Excedentul brut din exploatare -

Amortizările şi provizioanele

+ Alte venituri -

Alte cheltuieli

=Rezultatul din exploatare + Veniturile financiare =Rezultatul economic -

Cheltuielile financiare

=Rezultatul curent înaintea impozitării + Rezultatul excepţional -

Participarea salariaţilor la profit

-

Impozitul asupra beneficiului

=Rezultatul exerciţiului

ANALIZA SOLDURILOR

INTERMEDIARE

DE

GESTIUNE ŞI RETRATĂRILE POSIBILE Venituri totale Indicatorul de activitate venituri totale cuprinde în afara vânzărilor, producţia stocată şi imobilizată. Analiza financiară a activităţii trebuie să separe evoluţia reală de evoluţia nominală, să stabilească influenţa modificării preţurilor şi influenţa modificării volumului de activitate.

Marja comercială Marja comercială permite întreprinderilor de comerţ să determine rezultatul degajat din vânzările de mărfuri. Primul sold intermediar de gestiune este de fapt insuficient pentru a analiza activitatea unei întreprinderi cu activitate pur comercială. Aceste întreprinderi îşi vor analiza marja într-o manieră sectorială, pe produs sau pe sector geografic. Soldurile intermediare de gestiune sunt puţin adaptate analizei activităţii comerciale, îndeosebi conceptul de valoare adăugată. Întreprinderile industriale dezvoltă adesea şi o mică activitate de comerţ (complementul unei game de produse, vânzări de mărfuri legate de producţie). În general, cu cât sectorul de vânzări al întreprinderii este mai aproape de consumatorul final, cu atât procentul marjei comerciale este mai ridicat.

Producţia exerciţiului Producţia exerciţiului este un amestec de venituri din exploatare cu origine şi principii de evaluare diferite. Vânzările de produse finite şi prestările de servicii sunt evaluate la preţul de vânzare, în vreme ce producţia stocată şi producţia imobilizată sunt evaluate în costuri de producţie. Veniturile nete parţiale din operaţiile

pe termen lung reprezintă o cotă parte din beneficiul contractelor cu o durată mai mare de un an. Retratarea producţiei exerciţiului - Producţia stocată (creşterea stocurilor): Evaluarea stocurilor cuprinde în acelaşi timp preţul de cumpărare al materiilor prime, cât şi cheltuielile accesorii, mâna de lucru directă şi amortizările. Aceste mărimi vin să falsifice valoarea adăugată, majorând-o cu cheltuieli necuprinse în consum. Producţia stocată poate fi diminuată cu mâna de lucru directă şi cu amortizările incluse, aceste mărimi fiind retratate la nivelul excedentului brut de exploatare şi la nivelul rezultatului de exploatare

Valoarea adăugată (V.A.) Conceptul de valoare adăugată este extrem de important din punct de vedere economic. Este vorba de diferenţa dintre intrări şi ieşiri. Ea măsoară crearea de valoare de către întreprindere. Vorbim de o creare de valori începând din momentul din care vânzările exerciţiului sunt superioare consumurilor generate de aceste vânzări. Valoarea adăugată este un bun indicator al ponderii activităţii economice a întreprinderii în ansamblul economiei naţionale. Această noţiune este apropiată de agregatele din contabilitatea naţională. Valoarea adăugată nu este adaptată analizei unei activităţi de prestări servicii în care consumul nu reprezintă altceva decât cheltuielile generale ale întreprinderii. Pe lângă activităţile de comerţ şi prestări de servicii, o puternică valoare adăugată poate însemna: - o tehnologie avansată sau produse protejate prin brevete, - o puternică integrare pe verticală care diminuează consumul. Invers, se poate estima că valoarea adăugată este ceea ce rămâne pentru remunerarea factorilor de producţie (munca, statul, investitorii). Retratarea valorii adăugate Se pot aduce anumite critici definiţiei consumurilor intermediare.

Natura juridică a operaţiei este cea care va determina contul de înregistrare contabilă. - Personalul interimar facturat de către un furnizor se va înscrie în „alte servicii externe”: cu cât decizia de producţie a întreprinderii se va îndrepta către substituirea personalului permanent de către personalul interimar, cu atât valoarea adăugată va scădea. În majoritatea cazurilor este aşadar de preferat o reclasare a cheltuielilor cu personalul interimar în cheltuielile cu personalul. - Chiriile pentru leasing sunt clasate în rândul serviciilor externe, fapt care nu permite analiza costului investiţiei incorporate în producţie. Chiriile vor fi retratate în două părţi: amortizarea care ar fi fost practicată în condiţii de proprietate a imobilizării, pe de o parte; cheltuielile financiare plătite societăţii de leasing pentru diferenţă. Aceasta situaţie face să crească valoarea adăugată şi să se diminueze rezultatul exploatării cu suma amortizării şi rezultatul financiar cu cheltuielile financiare. De asemenea, retratarea poate fi actuarială (retratările din bilanţul funcţional).

Excedentul Brut de Exploatare (EBE) Excedentul brut de exploatare este rezultatul după remunerarea factorilor de producţie, mână de lucru şi stat. Impozitele şi taxele plătite sunt considerate ca o remunerare a serviciilor prestate de către stat. Dacă diferenţa dintre valoarea adăugată şi excedentul brut de exploatare este importantă, aceasta arată o întreprindere cu o puternică utilizare a mâinii de lucru. Întreprinderea este slab mecanizată: fie că substituirea capital - muncă este imposibilă, fie că întreprinderea are o tehnologie îmbătrânită. Excedentul brut de exploatare va fi soldul intermediar semnificativ pentru întreprinderile prestatoare de servicii în care cheltuielile cu personalul reprezintă o parte importanta din costuri. Excedentul brut de exploatare este un bun indicator al performanţelor industriale şi comerciale. Până la excedentul brut de exploatare, ansamblul veniturilor şi al cheltuielilor are un caracter incasabil şi decasabil. Retratarea excedentului brut de exploatare

- Personalul interimar integral în valoarea adăugată este dedus din excedentul brut de exploatare. - Participarea salariaţilor poate fi astfel retratată la nivelul excedentului brut de exploatare dacă se estimează că aceasta este recurentă şi face parte din costul global al personalului. - Subvenţia de exploatare: aceasta poate face referire la posturile specifice ale contului de rezultate: de exemplu, subvenţia pentru angajarea unui salariat. Aceste subvenţii pot fi deduse din suma conturilor de cheltuieli corespunzătoare.

Rezultatul exploatării Rezultatul exploatării permite măsurarea rezultatului activităţii. El va permite măsurarea eficientei aparatului productiv ca o combinaţie între capital şi forţa de muncă. Diferenţa dintre excedentul brut de exploatare şi rezultatul exploatării este constituită în esenţă din amortizarea imobilizărilor: incorporarea uzurii investiţiilor la producţie. De asemenea, se pot constata provizioane pentru deprecierea activelor circulante. O întreprindere a cărei funcţie de producţie arată o puternică substituire a capitalului cu munca va constata o puternică degradare a rezultatului de exploatare în raport cu excedentul brut de exploatare. Rezultatul exploatării va permite compararea deciziilor productive făcute de mai multe întreprinderi din acelaşi sector de activitate, independent de modalitatea de finanţare practicată. Retratarea rezultatului de exploatare - Cota parte din chiria pentru mijloacele deţinute în leasing corespunzătoare amortizării care s-ar fi practicat în condiţii de proprietate a imobilizării este dedusă din rezultatul de exploatare. - Transferul cheltuielilor de exploatare: acesta poate privi conturi de consumuri (cota parte a cheltuielilor rambursate de către o întreprindere care ocupă spaţii comune). De asemenea, el poate face referire la salariu (rambursarea indemnizaţiilor zilnice de securitate socială) şi la alte posturi. Se preferă afectarea transferurilor de cheltuieli la fiecare sold

intermediar implicat pentru a face posturile omogene.

Rezultatul curent Rezultatul curent integrează costul finanţării întreprinderii (rezultat financiar). Retratarea rezultatului curent - Cheltuielile financiare incluse in redevenţele leasing-ului se deduc la nivelul rezultatului financiar.

Rezultatul excepţional Rezultatul excepţional se înregistrează ca urmare a efectuării de către firmă a unor activităţi excepţionale care determină înregistrarea unor venituri sau/şi a unor cheltuieli. Retratarea rezultatului excepţional Anumite activităţi includ în modalitatea de gestiune cesiunea de imobilizări. De exemplu, o societate care împrumuta automobile va împrumuta pentru o anumită perioada de timp un vehicul după care îl va vinde la momentul oportun pentru a-şi maximiza profitul. De asemenea, întreprinderile de transport rutier cedează în mod sistematic camioanele după X ani de utilizare. În acest caz, putem considera că plusurile sau minusurile de valoare fac parte integrantă din rezultatul activităţii şi astfel trebuie să fie reclasate la nivelul rezultatului de exploatare.

Rezultatul exerciţiului Rezultatul exerciţiului cuprinde rezultatul curent şi rezultatul excepţional minus impozitul pe societate. El este astfel egal cu suma veniturilor minus suma cheltuielilor exerciţiului. Impozitul pe societate se scade din acest sold şi nu din excedentul brut de exploatare, deoarece se consideră că rezultatul este repartizat între: - acţionari

(

rezultatul exerciţiului

- stat

(

impozitul pe societate

De notat că, în urma legii fiscale cu privire la reportarea deficitelor, se pot constata creditări ale impozitelor pe societate

Plusurile sau minusurile de valoare Acestea sunt rezultatul cesiunii de imobilizări; soldul este în general nesemnificativ (cesiune de imobilizări pentru o înlocuire cu o valoare netă contabilă scăzuta şi un preţ de cesiune redus). De notat că plusurile sau minusurile de valoare sunt deja incluse în rezultatul excepţional.

CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE (C.A.F.) a) Principii de bază Rezultatul exerciţiului contabil nu înseamnă o creştere (sau o scădere) a trezoreriei cu aceeaşi suma. Aceasta din doua motive principale: - Nu toate veniturile şi cheltuielile sunt încasabile şi respectiv de plătit: atunci când se înregistrează o amortizare, este vorba de o cheltuiala calculată care nu corespunde unei plăţi (preţul investiţiei fiind achitat în momentul achiziţiei). De asemenea, o reintegrare de provizioane nu conduce la nici o încasare, este doar un venit calculat. - Nu toate încasările şi plăţile corespunzătoare veniturilor şi cheltuielilor se realizează la închiderea exerciţiului. Acestor două motive se adaugă ponderea finanţării ciclului de investiţii şi a evoluţiei cheltuielilor financiare. Capacitatea de autofinanţare este degajarea potenţială a trezoreriei atunci când toate veniturile incasabile sunt încasate şi toate cheltuielile de plătit sunt achitate. Pe de altă parte, ea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi autofinanţa investiţiile şi creşterea necesarului de rulment, precum şi capacitatea de a-şi rambursa datoriile financiare. b) Metode de calcul Capacitatea de autofinanţare este diferenţa dintre toate veniturile monetare şi toate cheltuielile monetare ale exerciţiului. 1) Metoda deductivă Este suficient sa analizăm caracterul monetar sau nemonetar al veniturilor şi al cheltuielilor. Până la nivelul excedentului brut de exploatare, toate veniturile şi cheltuielile sunt încasabile şi respectiv de plată. Putem pleca prin urmare de la excedentul brut de exploatare. Transferurile de cheltuieli au un caracter încasabil; este vorba, de exemplu, de o

rambursare a indemnizaţiei de securitate socială sau de o rambursare a unei prime de asigurări. In cazul transferului de cheltuieli pentru cheltuielile de repartizat, este vorba de o asimilare a cheltuielilor de exploatare în investiţii. 2) Metoda aditivă Rezultatul exerciţiului fiind egal cu ansamblul veniturilor şi cheltuielilor exerciţiului (monetare sau calculate), capacitatea de autofinanţare se poate calcula adăugând la rezultatul exerciţiului ansamblul cheltuielilor calculate şi scăzând ansamblul veniturilor. O eroare frecventă comisă în calculul capacităţii de autofinanţare prin metoda aditivă este neluarea în calcul a provizioanelor şi a veniturilor din provizioane cu caracter financiar sau excepţional, care sunt clasate în contul de profit şi pierdere în blocurile financiare sau excepţionale. c) Analiza capacităţii de autofinanţare Capacitatea de autofinanţare permite evidenţierea capacităţii întreprinderii: - de a-şi autofinanţa investiţiile; - de a-şi rambursa datoriile financiare. Indicatorul: Datorii financiare / C.A.F. arată într-o manieră teoretică în câte exerciţii întreprinderea va fi capabilă să-şi ramburseze datoriile financiare, dacă s-ar perpetua în fiecare exerciţiu aceeaşi capacitate de autofinanţare. Fără retratare Calculul prin metoda deductivă

Excedentul brut al exploatării Alte venituri Alte cheltuieli Transferuri de cheltuieli de exploatare Venituri financiare Cheltuieli financiare Venituri excepţionale Cheltuieli excepţionale Participarea salariaţilor Impozitul pe societate Capacitatea de autofinanţare

10.128.386 905.237 (60.286) 54.106 87.758 (929.196) 2.986 (186) (452.651) (1.482.285) 8.253.869

15.333.806 10.380 (18.679) 0 (1.433.519) (2.003.982) 0

3.454.226 (10.090) 4.829.954 0

3.097.104 0 8.219.480 (30.000)

(561.904) (1.906.465) 11.286.675

Calculul prin metoda aditivă Rezultatul exerciţiului Venituri din provizioane de exploatare Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele Venituri din provizioane financiare (1)

Venituri excepţionale din operaţii de capital (2) Cheltuieli excepţionale din operaţii de capital Cheltuieli excepţionale cu provizioanele Capacitatea de autofinanţare

(28.000) 3.215 4.564 4.966.141

0 91 0 11.286.675

(1) Totalul veniturilor financiare minus reintegrările de provizioane (47.058 – 17.058) (2) Poate fi vorba despre preţul de cesiune sau despre o reintegrare a subvenţiilor pentru investiţii; aici, preţ de cesiune.

d) Marja brută de autofinanţare Noţiune mai puţin normalizată, marja brută de autofinanţare este apropiată de capacitatea de autofinanţare, dar consideră că cheltuielile cu provizioanele pentru deprecierea activelor au un caracter monetar. De asemenea, cheltuielile cu provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt cheltuieli ce urmează a fi achitate (monetare) pentru acea parte care se cunoaşte cu certitudine. Marja brută de autofinanţare (metoda deductivă) + Venituri încasabile + Reintegrări de provizioane pentru deprecierea activelor + Reintegrări de provizioane pentru riscuri şi cheltuieli pentru activele şi pasivele circulante - Cheltuieli de plătit - Dotări la provizioane pentru deprecierea activelor - Dotări la provizioane pentru riscuri şi cheltuieli pentru active şi pasive circulante = Marja brută de autofinanţare Marja bruta de autofinanţare (plecând de la capacitatea de autofinanţare) + Capacitatea de autofinanţare + Venituri din provizioanele pentru deprecierea activelor + Venituri din provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli pentru

activele şi pasivele circulante - Cheltuieli cu provizioanele pentru deprecierea activelor - Cheltuieli cu provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli pentru active şi pasive circulante = Marja brută de autofinanţare

Aplicaţie practică Valorile posturilor aferente contului de profit şi pierdere a unei firme sunt prezentate în următorul tabel. Să se întocmească şi analizeze tabloul soldurilor intermediare de gestiune.

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE - mii lei -

Denumirea indicatorilor

A Venituri din vânzarea mărfurilor Productia vândută Cifra de afaceri (rd. 01+02) Venituri din productia stocată

Solduri creditoarre Solduri debitoare

Venituri din productia de imobilizări Productia exercitiului) Venituri din subventii de exploatare Alte venituri din exploatare Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare I. VENITURI DIN EXPLOATARE - TOTAL (rd. 03+04-05+06+08 la 10) Cheltuieli privind mărfurile Cheltuieli cu materiile prime Cheltuieli cu materiale consumabile Cheltuieli cu energia si apa Alte cheltuieli mteriale Cheltuieli materiale - total (rd. 13 la 16) Cheltuieli cu lucrări si servicii executate de terti Cheltuieli cu impozite, taxe si vărsăminte asimilate Cheltuieli cu remuneratiile personalului Cheltuieli privind asigurările si protectia socială Cheltuieli cu personalul - total (rd. 20+21) Alte cheltuieli de exploatare Cheltuieli cu amortizările si provizioanele II. CHELTUIELI PENTRU EXPLOATARE - TOTAL (rd. 12+17 la 19+22 la 24) REZULTATUL DIN EXPLOATARE A. Profit (rd. 11-25) Pierdere (rd. 25-11) Venituri din participatii, alte imobilizări financiare si creante imobilizate Venituri din titluri de plasament Venituri din diferente de curs valutar Venituri din dobânzi Alte venituri financiare Venituri din provizioane

Nr. rd. B 01 02 03 04 05 06 07 08 09 10 11

Exerciţiul financiar precedent încheiat 1 2 39986988 200042522 240029510 13657794 213700316 29716 744388 13162 254474570

49356826 276920554 326277380 32808990 309729544 98152 1007730 360192252

12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25

223976770

43719274 112147396 73369228 10291358 1664900 197472882 16629470 8450734 29160332 13186718 42347050 33182 10338816 318991408

26

30497800

41200844

27 28

-

-

29 30 31 32 33

10940 260140 118 -

662662 362104 256946 4381376

35419828 74323940 51274684 7923422 806818 134328864 11312986 5592840 20889288 9219986 30109272 48380 7164600

271198

5663088

3933596 6552904 3815618

5547776 5196020 1582 1036356

14302118

11781734

42

-

-

43 44

14030920

6118646

16466880

35082198

III. VENITURI FINANCIARE - TOTAL (rd. 28 la 33)

34

Pierderi din creante legate de participatii Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate Cheltuieli din diferente de curs valutar Cheltuieli privind dobânzile Alte cheltuieli financiare Cheltuieli cu amortizările si provizioanele IV. CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL (rd. 35 la 40) B. REZULTATUL FINANCIAR Profit (rd. 34-41) Pierdere (rd. 41-34) C. REZULTATUL CURENT AL EXERCITIULUI Profit (rd. 11+34-25-41) Pierdere (rd.25+41-11-34) V. VENITURI EXCEPTIONALE - TOTAL VI. CHELTUIELI EXCEPTIONALE - TOTAL D. REZULTATUL EXCEPTIONAL Profit (rd. 46-47) Pierdere (rd. 47-46) VII. VENITURI TOTALE (rd. 11+34+46) VIII. CHELTUIELI TOTALE (rd. 25+41+47) E. REZULTATUL BRUT AL EXERCITIULUI Profit (rd. 50-51) Pierdere (rd. 51-50) Impozitul pe profit F. REZULTATUL NET AL EXERCITIULUI Profit (rd. 52-54) Pierdere (rd. 53+54) (rd. 54-52)

35 36 37 38 39 40 41

45 46 47 48 49 50 51 52

-

-

99824

805754

404210

2462500

-

-

304386

1656746

254845592

366661094

238683098

333235642

16162494

33425452

53 54 55

5904854

8422390

10257640

25003062

56

-

-

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune 1. Marja comercială MC = Venituri din vânzarea mărfurilor (707) -

Costul mărfurilor

vândute (607) = 49.356.826 –43.719.274 = 5.637.552 Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcţie de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De pildă, marjele comerciale ridicate corespund în general, întreprinderilor specializate în comerţ de lux, sau comerţ care asigură şi service după vânzare.

2. Producţia exerciţiului PE = Producţia vândută (70-707) +/- Producţia stocată (711) + Producţia de imobilizări (721,722) = 276.920.554 +32.808.990 = 309.729.544 Producţia exerciţiului este un indicator inevitabil, dar ambigu, întrucât este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preţ de vânzare (producţia vândută), iar altele, la cost de producţie (producţia stocată şi producţia imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcţie de metoda reţinută pentru evaluarea stocurilor. Datorită acestui fapt, valoarea producţiei nu poate să reflecte o realitate financiară. 3.

Valoarea adăugată

VA = MC + PE – Consumuri de la terţi (60-607,61,62) = = 5.637.552 + 309.729.544 – 112.147.396 – 73.369.228 – 10.291.358 – 1.664.900 – 16.628.470 = 101.264.744 Acest indicator ne prezintă criteriul privind aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producţiei sale. Rata creşterii cifrei de afaceri este adesea nerealistă. Numai rata privind creşeterea valorii adăugate permite evaluarea creşterii reale a întreprinderii. 4. Excedentul brut din exploatare EBE = VA + Subvenţii pentru exploatare (74) – Cheltuieli cu impozite, taxe şi alte vărsăminte asimilate (635) – Cheltuieli cu personalul (64) = = 101.264.744 + 98.152 – 8.450.734 – 42.347.050 = 50.565.112 EBE exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare (operaţii care sunt strict legate de producţia industrială, de activitatea comercială sau prestări servicii), resursă principală a întreprinderii. Acest sold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica întreprinderii în materie de finanţare, investiţii, provizioane, fiscalitate, furnizează informaţii semnificative cu privire la performanţele

industriale şi comerciale, fiind de aceea recomandat în studii previzionale şi analize comparative ale întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector de activitate. 5. Rezultatul exploatării Rez.exp. = EBE + Alte venituri din exploatare (75) + Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare (781) – Alte cheltuieli de exploatare (65) – Cheltuieli cu amortizări şi provizioane (681) = 50.565.112 + 1.007.730 – 33.182 – 10.338.816 = 41.200.844 Acest profit de 41.200.844 exprimă rentabilitatea activităţii de exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi calculate). 6.

Rezultatul curent al exerciţiului

Rez.curent = Rez.expl. + Venituri financiare (76) – Cheltuieli financiare (66) = 41.200.844 + 5.663.088 – 11.781.734 = 35.082.198 Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive În cazul nostru întreprinderea degajă rentabilitatea sa, întrucât rezultatul exploatării şi rezultatul financiar nu este negativ. 7.

Rezultatul brut al exerciţiului

Rez. brut = Rez.curent + Venituri excepţionale (77) – Cheltuieli excepţionale (67) = = 35.082.198 + 805.754 – 2.462.500 = 33.425.452 8.

Rezultatul net al exerciţiului

Rez.net = Rez. brut – Impozitul pe profit (691) = = 33.425.452 – 8.422.390 = 25.003.062 Acest rezultat exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.

Acest profit net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare reale, altfel el va rămâne doar un potenţial de finanţare. Capacitatea de autofinanţare a. Metoda deductivă CAF = EBE + Alte venituri de exploatare încasabile – Alte cheltuieli de exploatare plătibile + Venituri financiare încasabile – Cheltuieli financiare plătibile + Venituri excepţionale încasabile – Cheltuieli excepţionale plătibile – Participarea salariaţilor la profit – Impozitul pe profit = 50.565.112 + 1.007.730 – 33.182 + 1.281.712 – 10.745.378 – 8.422.390 = 33.653.604 b. Metoda aditivă CAF = Rez. net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate = = 25.003.062 + 2.462.500 – 805.754 + 1.036.356 – 4.381.376 + 10.338.816 = 33.653.604 Importanţa autofinanţării se poate argumenta prin multiplele avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii, principalele fiind:

Diagnosticul prin sistemul ratelor

1. Ratele de rentabilitate comercială a. Rata marjei comerciale Rmc = ( Marja comercială / Vânzări de mărfuri ) x100 = = ( 5.637.552 / 49.356.826 ) x 100 = 11,42 % Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate. Astfel, o marjă comercială

de 11,42%

reprezintă o marjă

comercială importantă, rezultând astfel că întreprinderea reclamă cheltuieli generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi b. Rata marjei brute de exploatare Rmb = ( EBE / CA ) x100 = ( 50.565.112 / 326.277.380 ) x 100

= 154,9 % Valoarea ridicată a acestei rate, reflectă posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii c. Rata marjei nete Rmn =

( Rez.net al exer. / CA ) x 100 = ( 25.003.062 /

326.277.380 ) x 100 = = 7,66 % d. Rata marjei nete de exploatare Rmne = ( Rez. expl. / CA ) x 100 = ( 41.200.844 / 326.277.380 ) x 100 = = 12,62 % e.

Rata marjei brute de autofinanţare

Rmba = ( CAF / CA ) x 100 = ( 33.653.604 / 326.277.380 ) x 100 = = 10,31 % 2.

Ratele de rentabilitate economică

Activ economic = Active fixe ( val. brută ) + NFR + DPB = = 140.424.986 + 39.408.896 + 3.780.564 = 183.614.446 a. Rata excedentului brut din exploatare Rebe = ( EBE / Activ economic ) x 100 = = ( 50.457.112 / 183.614.446 ) x 100 = 27,53 % b.

Rata rentabilităţii economice

Re = ( Rezult. economic / Activ economic ) x 100 = = ( 33.425.452 / 183.614.446 ) x 100 = 18,20 %

c. Rata profitului net Rpn = ( Profit net / Activ economic ) x 100 = = ( 25.003.062 / 183.614.446 ) x 100 = 13,61 % 3.

Ratele de rentabilitate financiară a.

Ratarentabilităţii financiare nete

Rfn = ( Profit net / Capitaluri proprii ) x 100 = = ( 25.003.062 / 117.099.804 ) x 100 = 21,35 % b. Rata de rentabilitate financiară înainte de impozit Rfin = ( Profit brut / Capitaluri proprii ) x 100 = = ( 33.425.452 / 117.099.804 ) x 100 = 28,54 %

 Lecţia 6 SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A ÎNTREPRINDERILOR După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia întreprinderilor o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin substanţială. Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor. Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială de finanţare a întreprinderilor. Dar amploarea şi modalităţile acestor aporturi variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la pieţele de capital.

IMPORTANŢA

DECIZIILOR

DE

FINANŢARE

PENTRU ÎNTREPRINDERE Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare În funcţie de relaţia care se stabileşte între întreprindere şi mediul său cu ocazia unei operaţiuni de finanţare se cunosc trei moduri fundamentale de finanţare: -

Autofinanţarea;

-

finanţarea directă care pune întreprinderea în relaţie cu cei

care economisesc sau cu împrumutătorii primari; -

intermedierea financiară care pune întreprinderea, având

nevoi de finanţare, în raporturi cu instituţiile specializate. Spre deosebire de modurile de finanţare, mijloacele de finanţare cunosc următoarele criterii de clasificare: a)după natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc ca suport pentru operaţiunile financiare. b)Clasificarea după termenul operaţiunilor.

•

Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite domenii, operaţiile al căror termen se întinde până la o scadenţă de doi ani pot fi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finanţării exporturilor). Creditele cu scadenţă apropiată corespund, în general, creditelor de trezorerie, sau de finanţare a operaţiunilor de exploatare legate de cumpărări de bunuri şi servicii.

•

Termenul mediu e definit convenţional ca având un orizont de timp corespunzând unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5 - 7 ani. în mod obişnuit acest termen e specific pentru finanţarea investiţiilor în maşini, utilaje, instalaţii, etc.

•

Termenul lung corespunde scadenţelor care depăşesc 5 sau 7 ani.

c)Clasificarea după originea fondurilor. Clasificarea după originea resurselor permite să se distingă patru tipuri de mijloace de finanţare: •

autofinanţarea;

•

creşterea de capital propriu;

•

împrumuturile;

•

creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.

d)Clasificarea după destinaţia fondurilor cuprinde: •

utilizări

fundamentale

şi

permanente,

indiferent

de

întreprindere şi de etapa sa de evoluţie •

utilizări ocazionale, corespunzând operaţiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.

Utilizările fundamentale se referă le finanţarea dotării cu echipamente, la finanţarea exploatării şi la finanţarea trezoreriei. Utilizările ocazionale corespund operaţiilor particulare efectuate cum ar fi finanţarea exporturilor, finanţarea inovaţiilor, finanţarea investiţiilor care vor aduce economie de energie, finanţarea operaţiunilor de descentralizare, finanţarea creării de întreprinderi. Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanţare

Multitudinea

criteriilor

de

clasificare

a

resurselor

exprimă

fragilitatea oricărei clasificări. Toate sursele de fonduri obţinute converg spre finanţarea tuturor necesităţilor. Astfel, o întreprindere care a obţinut un credit destinat finanţării investiţiilor, poate să utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situaţiei trezoreriei, dacă eşalonarea plăţilor pentru investiţii îi permite. Se poate observa "glisarea" utilizărilor în raport cu destinaţiile iniţiale prevăzute. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când sistemul financiar asigură credite privilegiate cu privire la cost sau la facilităţi de obţinere. Astfel este cunoscut faptul că, creditele pentru export, mult timp plasate în afara câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor întreprinderi să ocolească rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-şi resurse care au servit în fond ca resurse de trezorerie.

AUTOFINANŢAREA Autofinanţarea

constituie

în

general

pivotul

finanţării

întreprinderilor şi pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanţării în fazele decisive ale dezvoltării. Caracterul fundamental al acestei resurse ţine de faptul că aceasta constituie elementul în baza căruia finanţarea externă va putea fi solicitată şi atrasă de către întreprindere. Acest statut al autofinanţării ţine de două raţiuni fundamentale. Pe de o parte, mărimea sa (în valoare absolută şi în valoare relativă) furnizează

indicaţii

cu

privire

la

performanţele

întreprinderii.

O

autofinanţare ridicată asigură pe investitorii financiari asupra posibilităţilor de remunerare şi de punere în valoare, de către întreprindere, a fondurilor pe care ei le vor investi. Pe de altă parte autofinanţarea creează capacitatea de rambursare a datoriilor întreprinderii şi dă o măsură riscului pe care furnizorii de fonduri şi-1 asumă.

Măsurarea autofinanţării

Autofinanţarea corespunde resurselor noi obţinute din activitatea întreprinderii şi destinate să finanţeze activitatea viitoare. E vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere. Această formulare pune mai întâi probleme terminologice şi poate să suscite confuzii pentru că există mai multe noţiuni ale rezultatului şi pentru că epitetul "brut" are semnificaţii precise.

Determinantele autofinanţării Mărimea autofinanţării este determinată de factori a căror influenţă poate fi pusă în evidenţă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel: 1-

1 Vânzări

- Cheltuieli curente legate de prestaţii externe | Valoarea adăugată | -

Cheltuieli de personal

-

Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

| Excedent brut din exploatare + Venituri financiare + Venituri excepţionale -

Cheltuieli financiare

-

Cheltuieli excepţionale

Cash Flow Brut (Excedent monetar înaintea impozitării) - Impozit asupra beneficiilor Cash Flow net sau marja brută de autofinanţare - Dividende Autofinanţare La nivelul (1) se compară mărimea activităţii comerciale cu mărimea aprovizionărilor, determinându-se mărimea valorii adăugate. Aceasta din urmă suportă astfel, influenţa politicii şi a condiţiilor de vânzare, a politicii de aprovizionare şi de consumuri intermediare, în legătură cu bunurile şi serviciile furnizate de parteneri din afara întreprinderii şi consumate în cadrul activităţii curente. La nivelul (2) formarea autofinanţării e determinată de condiţiile de activitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influenţa exercitată de

relaţia salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamismul comercial, politica preţurilor, evoluţia productivităţii, evoluţia diferitelor costuri, influenţează favorabil sau defavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare şi, în consecinţă, asupra autofinanţării. La nivelul (3) intervin factorii financiari şi alte elemente excepţionale care afectează excedentul degajat de operaţiunile curente. Pe de o parte, suma prelevărilor asupra acestui excedent va fi condiţionată de nivelul îndatorării şi rata dobânzii, precum şi de alte aspecte (incendii, penalităţi etc.). Pe de altă parte, câştigurile speculative (plusvaloare asupra cesiunilor de exemplu) determină o creştere a excedentului. Luarea în calcul a cheltuielilor şi veniturilor financiare şi a pierderilor şi profiturilor excepţionale permite să se determine excedentul asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în cursul perioadei. La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem măsura surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia întreprinderii şi a proprietarilor, adică cash-flow-ul net, sau marja brută de autofmanţare, sau capacitatea de autofinanţare. Suma prelevărilor fiscale e determinată de politica de amortizare şi de provizioane, în măsura în care reglementările fiscale permit să fie deduse din beneficiul impozabil şi condiţionează împărţirea între impozit şi beneficiu net. La rândul său cash-flow-ul va fi repartizat pe două destinaţii. La nivelul (5), o parte va fi prelevată pentru plata dividendelor şi eventual pentru participarea salariaţilor la profit, iar altă parte rămâne la dispoziţia întreprinderii şi va permite să se finanţeze activităţi viitoare, această parte reprezentând mărimea autofinanţării. Autofinanţarea apare deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obţine din propria activitate şi este o consecinţă sintetică a diferitelor aspecte ale politicii sale. Importanţa autofinanţării pentru finanţarea întreprinderii Autofinanţarea constituie o resursă financiară complet diferită de celelalte, ea având un statut deosebit în politica de finanţare a întreprinderii. În măsura în care autofinanţarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie

singura finanţare independentă şi stabilă, putând să asigure rambursarea împrumuturilor întreprinderii. Autofinanţarea constituie fundamentul pe care se va putea edifica o politică de finanţare viabilă. Autofinanţarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducţia simplă, şi în măsura în care este posibil, reproducţia lărgită, creşterea capitalului. Autofinanţarea corespunde resurselor care permit mai întâi compensarea uzurii fizice şi morale a activelor pe termen lung (amortizări). Autofinanţarea asigură compensarea riscurilor, referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creanţelor, a stocurilor etc.), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi şi cheltuieli). Autofinanţarea corespunde părţii din rezultate care este menţinută şi reinvestită în activitatea întreprinderii. Primele două componente ale autofinanţării enunţate mai înainte, corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent în activitatea întreprinderii (se spune autofinanţare de menţinere). A treia componentă permite să se lărgească producţia şi deci să se dezvolte activitatea întreprinderii (denumim această componentă autofinanţare de creştere). Amortizare - provizioane = autofinanţare de menţinere + beneficiu nedistribuit = autofinanţare de creştere Autofinanţare = Amortizări - Provizioane + Beneficiu nedistribuit În cazul în care se înregistrează pierdere, autofinanţarea nu permite să se menţină constant nivelul fondurilor angajate de întreprindere, deci capitalul întreprinderii va scădea. Autofinanţarea poate să vizeze două direcţii fundamentale:

-

activele imobilizate (investiţiile în sensul tradiţional al

termenului) -

rambursarea împrumuturilor.

Comparaţia între suma datoriilor pe termen lung şi mediu şi cea a mărimii autofinanţării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor.

Autofinanţarea

şi

capacitatea

de

rambursare

a

datoriilor Indicatorul care exprimă capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu şi lung şi mărimea autofinanţării. Recurgerea la acest indicator se justifică prin faptul că autofinanţarea măsoară capacitatea întreprinderii de a crea un surplus monetar, singura sursă de fonduri pentru rambursarea împrumuturilor. Dacă raportul de mai înainte prezintă valori mici, întreprinderea nu este prea îndatorată, în raport cu capacitatea sa de autofinanţare, în schimb dacă raportul atinge valori mai mari, întreprinderea are un grad ridicat de îndatorare şi va avea dificultăţi pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse la scadenţă. Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 şi 3 ani, ceea ce înseamnă că întreprinderea ar trebui să afecteze de la 2 până la 3 ani marja brută de autofinanţare sau autofinanţarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu şi lung. Întreprinderile pentru care acest indicator e mai mic de 2 ani dispun de o ridicată capacitate de rambursare şi sunt în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-şi pericliteze solvabilitatea la termen, întreprinderile pentru care acest indicator depăşeşte 3 ani au o scăzută capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agravează situaţia. Autofinanţarea constituie fundamentul capacităţii de rambursare.

Autofinanţarea şi autonomia financiară Autofinanţarea fiind obţinută prin activitatea întreprinderii, ea apare ca singura garanţie pentru autonomie şi stabilitate financiară. Există şi alte surse stabile, în afara autofinanţării, ca de exemplu creşterea de capital sau

împrumuturile pe termen mediu şi lung. Insuficienţa autofinanţării face să se reducă posibilităţile de finanţare externă. Autofinanţarea va constitui garanţia şi punctul de pornire al oricărui plan de finanţare la termen.

APORTUL LA CAPITALUL PROPRIU Creşterea capitalului prin aport în numerar şi în natură Aportul extern la capitalul propriu corespunde, fie fondurilor iniţiale avansate de proprietari pentru constituirea întreprinderii, fie fondurilor adăugate cu ocazia creşterii capitalului. Aceste aporturi se efectuează, fie în natură (cedarea către între-prindere de imobile, materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar. Asocierea la capital apare sub diverse forme, după natura întreprinderii: participarea cu părţi sociale într-o societate în nume colectiv sau într-o societate cu răspundere limitată, cu acţiuni într-o societate pe acţiuni sau societate în comandită pe acţiuni etc. În cazul creşterii capitalului social prin aporturi în numerar, cu drept preferenţial de subscriere, preţul de emisiune al acţiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage investitorii, şi superior valorii nominale a acţiunilor. Prima de emisiune = Preţul de emisiune - Valoarea nominală Vechii acţionari au un drept preferenţial de subscriere, numărul acţiunilor care pot fi subscrise fiind limitat. Acest drept este teoretic materializat, este detaşabil de acţiuni şi este negociabil la bursă, în acest fel toţi vechii acţionari, care nu vor să subscrie preferenţial la creşterea de capital, pot ceda dreptul ataşat fiecărei acţiuni vechi şi-şi compensează astfel prejudiciul determinat de creşterea de capital. Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel:

DS =

n (B − E) N +n

Unde: n - numărul de acţiuni noi N - numărul de acţiuni vechi

B - valoarea bursieră E - valoarea de emisiune Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve Este o formă de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se limitează să fixeze, să stabilizeze resursele deja existente în întreprindere, în cazul creşterilor de capital prin încorporarea de rezerve, întreprinderea integrează în capitalul social o fracţiune din rezervele reprezentând beneficiile anterioare obţinute şi nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de creşteri a capitalului, se procedează la distribuirea de acţiuni gratuite

asociaţilor,

proporţional

cu

participarea

lor

la

capitalul

întreprinderii. Pe de o parte, noile acţiuni sunt mai uşor de cedat decât dreptul anterior deţinut asupra rezervelor. Acţionarii ameliorează astfel mobilitatea plasamentului lor, adică posibilitatea de a recupera în bani lichizi, total sau parţial, participarea lor la fondurile întreprinderii. Pe de altă parte, dacă întreprinderea menţine sau maj orează în viitor dividendele pe care le distribuie pentru fiecare acţiune (este cazul cel mai frecvent), acţionarii vor primi dividende sporite datorită creşterii numărului lor de acţiuni. Astfel, încorporarea de rezerve reprezintă un avantaj acordat acţionarilor şi îmbunătăţeşte imaginea asupra întreprinderii, ceea ce, indirect, va spori posibilităţile de finanţare accesibile întreprinderii. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor Creşterea capitalului prin conversia datoriilor se face prin virarea la capitaluri proprii a unei sume care figura anterior în conturile de datorii, fără a se modifica mărimea globală a resurselor, adică suma pasivului. Operaţia are totuşi trei incidente directe sau indirecte asupra finanţării. În măsura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, întreprinderea este eliberată de o scadenţă viitoare şi creşte astfel stabilitatea finanţării sale. Li se recunoaşte vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecinţele ce decurg, mai ales influenţa asupra deciziilor întreprinderii. Pentru că suma datoriilor se diminuează şi cea a capitalurilor proprii

creşte, întreprinderea este de acum înainte mai puţin îndatorată, îşi ameliorează structura financiară, în caz de nevoie ea va putea să solicite uşor noi împrumuturi. Conversia datoriilor îi va permite să-şi reconstituie capacitatea de îndatorare (şi capacitatea de finanţare).

Evaluarea capitalurilor proprii Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorită pluralităţii formelor de măsurare. Trei noţiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legătură cu capitalurile proprii. Valoarea nominală a capitalului corespunde unei simple valori de referinţă. Valoarea nominală este cea imprimată pe acţiunile societăţii. Termenul "capital social" desemnează valoarea nominală a capitalului în cazul unei societăţi, oricare ar fi forma sa (societate pe acţiuni, cu răspundere limitată, în nume colectiv...). Valoarea intrinsecă a capitalului este o valoare patrimonială. Ea corespunde situaţiei nete (S), adică sumei care ar fi retrocedată proprietarilor dacă întreprinderea şi-ar înceta activitatea, în acest caz activele ar fi cedate şi s-ar obţine o sumă de bani (B). Apoi, creditorii fiind prioritari în raport cu asociaţii, va trebui prelevată suma necesară pentru rambursarea tuturor datoriilor (D). Suma rămasă să se împartă între asociaţi, proporţional cu partea de capital deţinută va fi: B-D = S Această sumă (S) permite să se calculeze valoarea intrinsecă a fiecărei părţi a capitalului sau a fiecărei acţiuni. Se poate scrie: VI =

S n

Unde: n - reprezintă numărul de acţiuni sau părţi de capital şi VI - reprezintă valoarea intrinsecă a fiecărei acţiuni sau părţi sociale. Valoarea intrinsecă coincide cu valoarea nominală a capitalului decât dacă întreprinderea s-ar limita să menţină capitalul iniţial, fără să pună în rezervă nici cea mai mică parte din beneficiile realizate după înfiinţarea sa şi fără să înregistreze pierderi. Valoarea situaţiei nete va fi deci, foarte probabil, diferită de cea a capitalului nominal, superioară dacă

întreprinderea a lucrat bine şi a obţinut beneficii şi acestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite şi inferioară dacă întreprinderea a obţinut pierderi, diminuându-şi astfel capitalul. Valoarea de piaţă a capitalului (se mai spune valoare venala) corespunde valorii cu care capitalul sau părţi ale acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzacţiilor, în cazul particular al întreprinderilor cotate la bursă se poate vorbi de un preţ determinat numit curs bursier. În general, în cazul societăţilor ale căror acţiuni sunt cotate la bursă, valoare de piaţa sau capitalizarea bursieră se calculează astfel: Capitalizare bursieră = Număr de titluri x Curs bursier Există un decalaj între valoarea de piaţă a capitalului şi valoarea intrinsecă.

RECURGEREA LA ÎNDATORARE Clasificarea a diferitelor forme de îndatorare: Forme de îndatorare Împrumut prin apel direct

Obligaţiuni

Titluri de participare Certificate de investitor Bonuri Bilete de trezorerie Certificate de depozit Împrumuturi prin intermediari financiari şi mediu

Pe termen lung

Credite pe termen lung şi mediu prin mobilizare de creanţe Credite pe termen lung şi mediu fără

mobilizare de creanţe Pe termen scurt

Credite

de

mobilizare

(scontare, factoring) Credite de trezorerie (facilităţi de casă, credite de campanie)

Alături de elementele prezentate în structura anterioară, se mai utilizează trei tipuri de credite sau de împrumuturi: - creditele specifice se referă la anumite operaţiuni cum ar fi exportul, crearea întreprinderii, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari financiari şi trebuie deci cuprinse în această categorie. - creditele inter-întreprinderi apar când o întreprindere acordă clienţilor săi termene de plată, nefăcându-se deci apel la economiile publice sau la intermediari. - credite obţinute pe pieţele internaţionale de capitaluri sau de la bănci internaţionale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare complexe. Dar acestea nu vizează decât un număr limitat de mari întreprinderi, publice sau private. Îndatorarea prin apel direct la economii Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de finanţare, care vizează marile întreprinderi sau importante instituţii publice sau private. Dacă situaţia economică şi rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fi atras prin apelul lor la economiile acestuia, în practică acest mod de finanţare se regăseşte prin două tipuri de operaţiuni: emisiunea de titluri pe termen scurt şi emisiunea de obligaţiuni şi alte titluri pe termen lung. Pot exista şi angajamente intermediare între datorii şi capitaluri proprii, numite quasi-fonduri proprii. Emisiunea de obligaţiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituie forma principală de împrumut prin apel direct la economii, chiar dacă aceasta e rezervată numai societăţilor pe acţiuni care îndeplinesc anumite condiţii. Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica după obiectul lor economic: -

credite pentru investiţii;

-

credite pe termen scurt de mobilizare şi de trezorerie;

-

credite imobiliare.

-

credite de export;

Creditele pentru investiţii reprezintă o parte importantă a creditelor distribuite de intermediarii financiari. O formă specială a creditelor pentru investiţii o reprezintă operaţiunile de leasing, în acest caz, o instituţie financiară sau o bancă de credit pe termen lung şi mediu achiziţionează un bun ales de întreprinderea care doreşte să investească. Apoi bunul este dat în locaţie întreprinderii care are posibilitatea să-1 răscumpere. Creditele pe termen scurt au în general scadenţe de până la un an, dar pot merge şi până la doi ani. Sunt acordate de bănci şi pot fi disociate în credite de mobilizare şi credite de trezorerie. Creditele de mobilizare se constituie de fiecare dată când o bancă acceptă să mobilizeze creanţe deţinute de o întreprindere. Ea pune la dispoziţia întreprinderii imediat o sumă de bani care corespunde valorii creanţei, diminuată cu o sumă care reprezintă remunerarea băncii (dobândă şi comision). În afară de aceste credite de mobilizare, întreprinderile pot avea acces la credite de trezorerie care să asigure echilibrul financiar pe termen scurt.

COSTUL FINANŢĂRII ŞI CORELAŢIA ACESTUIA CU STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII Sistemul financiar naţional sau internaţional oferă întreprinderilor o gamă complexă de mijloace de finanţare. De aceea, alegerile efectuate dintre resursele accesibile şi combinarea acestor resurse constituie două aspecte importante ale politicii financiare. În luarea deciziilor de finanţare, întreprinderea trebuie să dispună de criterii riguroase care să-i permită să selecţioneze şi să combine aceste resurse. Printre variabilele care pot să intervină pentru a orienta aceste decizii, trebuie subliniată importanţa consideraţiilor referitoare la durata finanţării, la autonomia şi flexibilitatea asigurate întreprinderii ca urmare a folosirii diferitelor resurse de finanţare. Dar costul finanţării constituie fără îndoială principalul determinant în alegerea resurselor de finanţare.

COSTUL SPECIFIC PENTRU FIECARE RESURSĂ DE FINANŢARE Costul datoriilor După indicaţiile furnizate de contabilitate, costul datoriilor corespunde cheltuielilor suportate de întreprindere ca urmare a recurgerii la împrumuturi. Aceste cheltuieli înglobează dobânzi vărsate, prime acordate împrumutătorilor, comisioane şi alte cheltuieli financiare efectuate pentru aceste operaţii de finanţare. Din această perspectivă, costul datoriilor se analizează ca un flux de cheltuieli financiare, efectuate de întreprindere şi care grevează, în consecinţă, rezultatul său. Într-o optică financiară, noţiunea de cost presupune o definiţie extrem de divergentă. Ea corespunde unei rate de actualizare care poate fi exprimată, atât din punctul de vedere al împrumutătorului, cât şi din punctul de vedere al împrumutatului. Din punctul de vedere al împrumutătorului, operaţia constă în a pune

fonduri la dispoziţia celui ce doreşte să se împrumute, în compensaţia acestui aport, împrumutătorul beneficiază de o promisiune fermă de rambursare a împrumutului şi de o remunerare, sub formă de dobânzi, sau sub altă formă, împrumutătorul caută să obţină o rată de randament pentru operaţia respectivă. Această rată de randament corespunde tocmai ratei de actualizare care îi permite să stabilească echivalenţă între: •

plata iniţială ocazionată de acordarea împrumutului;

•

încasările viitoare reprezentând rambursări ale împrumutului

•

dobânzi promise de împrumutat.

Rata actuală de randament a împrumutătorului este deci rata (r) care permite să se stabilească această echivalenţă: n

Sn i i =1 (1 + r)

C=∑

Unde: C – capitalul împrumutat; Sn – suma rambursată la scadenţă; r – rata dobânzii. În

aprecierea

aceleiaşi

operaţiuni,

punctul

de

vedere

al

împrumutatului e simetric faţă de cel al împrumutătorului. Pentru împrumutat, operaţia înseamnă o încasare imediată generatoare de angajamente de plăţi viitoare. Împrumutatul determină rata de actualizare care echivalează fluxul încasărilor imediate cu fluxurile plăţilor viitoare, el stabileşte rata de revenire pentru împrumutul său sau costul actual al datoriei sale. Se observă că în afara costurilor tranzacţiei, toate încasările împrumutătorilor constituie plăţi pentru împrumutat şi invers. Costul actual sau rata de revenire (r) pentru împrumutat se obţine de asemenea, din formula de calcul deja utilizată în măsurarea ratei de randament pentru împrumutător. Mărimea (r) este rata de actualizare care permite să se asigure echivalenţa.

Dimensionarea costului capitalurilor proprii

Costul capitalurilor proprii e mult mai dificil de măsurat decât cel al datoriilor. Întreprinderea îşi ia, în cazul împrumuturilor, angajamente clare de remunerare a împrumutătorilor săi, ceea ce permite să se măsoare cu o anumită precizie costul datoriilor sale. în schimb, angajamentele luate faţă de proprietari sunt formale, ceea ce face măsurarea costurilor destul de dificilă. a) Formularea costului capitalurilor proprii într-un caz general. Un investitor care intenţionează să cumpere acţiuni ale unei societăţi la cursul (P0) este confruntat cu o problemă de investiţii. în fapt, operaţia considerată antrenează: •

plată imediată (P0);

•

încasări viitoare sub forma de dividende D1, D2, ..., Dn şi eventual sub forma unui preţ (Pn) de revânzare a acţiunilor în viitor.

Dacă anticipăm aceste fluxuri de încasări viitoare, sau cel puţin formulăm ipoteze asupra evoluţiei lor, investitorul va putea să determine rata randamentului actual aferentă operaţiei respective. Aceasta este rata de actualizare (r) care anulează valoarea actuală netă a acestui proiect şi verifică astfel expresia următoare: P0 =

D1 D2 Dn Pn + + ... + + 1 2 n (1 + r) (1 + r) (1 + r) (1 + r)n

Cum preţul (Pn) va fi determinat prin anticiparea dividendelor pentru cumpărătorul viitor al titlului, se poate scrie: P0 =

D1 D2 Di Dn + + ... + + + ... (1 + r)1 (1 + r)2 (1 + r)i (1 + r)n n

Di i i =1 (1 + r)

P0 = ∑

Randamentul actual avut în vedere sau cuvenit pentru investitorii dispuşi să plătească cu (P0) acţiunile societăţii. Ea corespunde deci unei cerinţe de randament formulată de acţionarii actuali sau potenţiali ai societăţii, ale căror titluri sunt supuse comparaţiei şi concurenţei cu titlurile

emise de alte societăţi. Această cerinţă de randament exercită o constrângere asupra societăţii emitentă a acţiunilor, care se vede nevoită să asigure un anumit nivel de remunerare acţionarilor săi, pentru a nu fi pusă în situaţia de a vedea că titlurile sale se depreciază şi că posibilităţile sale viitoare de finanţare prin capitaluri proprii vor dispărea. b) Costul capitalurilor proprii pentru o societate care asigură dividende stabile, în cazul unei societăţi pe acţiuni care ar asigura acţionarilor săi dividende stabile pe o perioadă lungă sau medie de timp, un nou acţionar va putea să considere cumpărarea unei acţiuni ca o investiţie care antrenează: •

un cost iniţial corespunzând unui preţ de cumpărare a acţiunii (sau cursul acţiunii) (P0);

•

un venit real stabil primit la sfârşitul anilor l,2,3,...,n,...

Se poate măsura rata internă de randament (r) care permite să se verifice egalitatea: - P0 =

D (1 + r)1

+

D (1 + r)2

+ ... +

D (1 + r)i

+ ... = 0

Această progresie geometrică are următoarele elemente definitorii: •

primul termen (l+r)-n cu n tinzând spre infinit;

•

raţia (1+r).

Suma primilor (n) termeni ai progresiei este:

−n P 0 = D[(1 + r)

n 1 − (1 + r) − n (1 + r) − 1 ]=D r r

Dacă (n) tinde la infinit, rezultă că (1+r)-n tinde la 0, (P0) va fi: P0 =

D r

Această expresie apare ca o formulă de evaluare. Ea semnifică faptul că, cumpărătorii eventuali de acţiuni consideră determinat preţul (P0) pe care sunt dispuşi să-1 ofere, pentru un şir infinit de dividende constante (D), la o rată de actualizare (r). De altfel, această formulă corespunde aceleia care permite evaluarea unei rente perpetue pentru că furnizează valoarea actuală

a unui vărsământ constant, perpetuu. Invers, dacă se cunoaşte preţul (P0) achitat pentru cumpărarea unei acţiuni (de exemplu cursul în bursă pentru o societate cotată), şi dacă se poate formula o ipoteză credibilă asupra nivelului dividendelor stabile aşteptate de cumpărătorii titlurilor, se poate deduce (r), rata de randament intern cerută de investiţia în acţiuni. Această rată apare ca rată de randament necesară pentru furnizorii de capitaluri proprii, sau, din punctul de vedere al întreprinderii, ca fiind costul specific al acestor capitaluri proprii. c) Costul capitalurilor proprii pentru o societate care asigură dividende crescătoare cu rată constantă. Dacă acţionarii potenţiali ai unei societăţi anticipează obţinerea unor dividende crescătoare cu rata stabilă (g), rata internă de randament pentru investiţia lor în acţiuni este rata r, astfel că: - P0 =

P0 =

D1 D2 Di + + ... + + ... = 0 1 2 (1 + r) (1 + r) (1 + r)i D1 D2 Di + + ... + + ... 1 2 (1 + r) (1 + r) (1 + r)i

D1 este primul dividend aşteptat după contribuţia investitorului la capitalul firmei, rezultă: D2 = D1 (1+g); D3 = D2 (1+g) = D1 (1+g)2; ……………………………. Di = Di-1 (1+g) = D1 (1+g)i-1

P0 =

i −1 D1 D ⋅ (1 + g ) D ⋅ (1 + g) + 1 +... + 1 +... = 1 2 i (1 + r) (1 + r) (1 + r)

=D1[

1 (1 +r)1

+

(1 +g ) (1 +g)i −1 +... + +...] (1 +r) 2 (1 +r)i

În paranteză este o progresie geometrică care are primul termen

(1+r)-1, iar raţia este:

R=

1+ g 1+ r

Suma progresiei geometrice este: n

(1 + g) −1 n n 1 −1 (1 + r) R × ] = D1 P 0 = D1[ 1 + r R −1 g−r

Dacă g
D1 r −g

Această formulă permite unui subscriitor interesat în cumpărarea de acţiuni să evalueze cursul pe care ar accepta să-1 plătească pentru achiziţia unei acţiuni care aduce dividende crescătoare an de an cu o rată constantă (g). Invers, rata (r) care verifică această egalitate reprezintă rata de randament intern, cerută de investitorul care plăteşte (P0) astăzi pentru achiziţia unei acţiuni de la care aşteaptă în viitor dividendele Dj, D2,...,Dn,.. crescătoare cu rata constantă (g). r = D1 + g P0 Această rată de randament cerută de acţionarii potenţiali, defineşte constrângerea de remunerare care apasă asupra întreprinderii şi-i permite să determine costul capitalurilor proprii.

COSTUL GLOBAL AL FINANŢĂRII Combinând mijloace de finanţare diverse întreprinderea ar putea determina un cost mediu egal cu media costurilor suportate pentru diferitele resurse utilizate. Asimilarea costului global al finanţării cu costul mediu ponderat al resurselor ridică dificultăţi complexe pentru că structura financiară aleasă de întreprindere poate exercita o influenţă asupra fiecărei

resurse utilizate.

Determinarea costului mediu ponderat al finanţării Pentru determinarea costului mediu ponderat al capitalului, se presupune, pentru început, că nu exercită nici o influenţă asupra costului fiecărei resurse modul de combinare a acestora. În cazul unei întreprinderi care foloseşte active în suma (A), finanţate prin capitaluri proprii în suma (S) şi prin îndatorare în suma (D), se va putea scrie: K0 = Kp

S D + Kd S+D S+D

Unde: K0 - reprezintă costul mediu ponderat; Kp - reprezintă costul capitalurilor proprii S; Kd - reprezintă costul datoriilor D; Prima problemă priveşte sistemul de ponderare utilizat. Pentru măsurarea coeficienţilor S/(S+D) şi D/(S+D) trebuie să se folosească valoarea contabilă a capitalurilor proprii şi a datoriilor astfel cum apar ele în bilanţ. Se pot utiliza şi alte metode de evaluare şi, mai ales, să se ia în calcul valoarea de piaţă a titlurilor emise de întreprindere. În cadrul general adoptat de teoria deciziei financiare, este evidentă referirea la valoarea capitalurilor proprii şi a datoriilor pe piaţă, care este soluţia cea mai bună. De aceea, (S) ar trebui să reprezinte capitalizarea acţiunilor întreprinderii pe pieţele financiare, iar (D) capitalizarea tuturor titlurilor reprezentând datorii, de asemenea pe aceste pieţe. Contabilitatea impune evaluarea după costul istoric pentru active. Se iau în calcul numai datoriile cu caracter financiar, excluzându-se din analiză datoriile de exploatare.

CORELAŢIA DINTRE STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI COSTUL FINANŢĂRII

Structura financiară a întreprinderii şi criterii de optimizare a acesteia. Dezvoltarea în mediul său financiar pune întreprinderea în faţa unui ansamblu diversificat de mijloace financiare, a căror folosire implică intervenţia pe pieţe (cazul emisiunii de acţiuni, de obligaţiuni sau alte categorii de titluri), şi/sau contactul cu instituţii specializate (bănci sau alte organisme financiare). Pentru teoria deciziei financiare, dezvoltarea pune întreprinderii problema unei combinări a mijloacelor de finanţare, adică alegerea unei structuri financiare, în acest context, structura financiară a întreprinderii se analizează ca fiind configuraţia pasivului din bilanţ, sau ca o combinare a resurselor acumulate la o anumită dată. Structura financiară poate fi caracterizată cu ajutorul ratelor relative la compoziţia pasivelor. De exemplu, se pot distinge în cadrul pasivului P, următoarele: S, capitalurile proprii; -

D1, datoriile pe termen lung;

-

Dse, datoriile pe termen scurt pentru activitatea de exploatare; Dsa, datoriile pe termen scurt din afara exploatării.

-

Se poate caracteriza structura financiară cu ajutorul ratelor P1, P2, P3, P4 astfel încât: P1+P2+P3+P4 = 1 unde: S D1 Dse Dsa P1 = P1 = P1 = P P P P Problema structurii financiare este abordată pe baza unei delimitări P2 =

globale între ansamblul datoriilor (D) şi capitalurile proprii (S). Rata D/S este un indicator sintetic care exprimă raportul între fondurile împrumutate şi fondurile proprii, în aceste condiţii, problema structurii financiare se reduce la alegerea combinaţiei datorii/capitaluri proprii cea mai avantajoasă pentru întreprindere. În general, structura financiară optimă este aceea care corespunde

unei combinări a resurselor astfel încât să se minimizeze costul capitalului. Alte criterii care sunt deopotrivă luate în seamă, se pot menţiona şi autonomia întreprinderii, menţinerea îndatorării la un nivel corelat cu riscurile financiare pe care conducătorii înţeleg să şi le asume, asigurarea unei flexibilităţi care să permită o îndatorare adiţională dacă va fi nevoie, timpul necesar obţinerii resurselor de finanţare.

Teoriile referitoare la influenţa structurii financiare a întreprinderii asupra costului finanţării Enunţarea teoriilor Discuţiile teoretice relative la structura financiară vizează îndeosebi determinarea unei combinări a resurselor (şi mai ales o combinare între capitaluri proprii şi datorii) care să minimizeze costul finanţării şi care să permită ajungerea la o structură financiară optimă. Această problemă găseşte în teoria financiară trei tipuri de răspunsuri. După teoria beneficiului net (net income), fiecare sursă de finanţare antrenează un cost specific, independent de structura financiară globală a întreprinderii. Aceasta nu suportă deci decât costurile de finanţare explicite. În aceste condiţii, dacă diferitele resurse accesibile implică costuri inegale, întreprinderea va trebui să caute să maximizeze partea resurselor cu cost mai redus, pentru a reduce costul global al finanţării sale. în aceste condiţii nu există structură financiară optimă decât dacă finanţarea este integral asigurată prin resursele cele mai puţin oneroase. Chiar dacă întreprinderea nu reuşeşte o asemenea situaţie limită, ea ar putea să adopte un comportament tinzând spre optim, mărind prin toate măsurile posibile partea resurselor cu cost redus. Contrar acestui prim curent prezentat, teoria beneficiului din exploatare (net operating income) contestă existenţa unei structuri financiare optime. Această teorie, ilustrată mai ales de F. Modigliani şi M. Miller1, căuta de fapt să arate neutralitatea structurii financiare, considerând că aceasta nu exercită nici o influenţă asupra costului finanţării, că toate 1

Franco Modigliani and Merton Miller: The cost of capital, Corporation Finance and the Theory of Investment, American Economic Review, no.48, 1958.

combinaţiile posibile ale resurselor financiare determină un cost global identic şi că cercetarea pentru găsirea unei structuri financiare optime ar fi zadarnică. Există însă şi o altă teorie care caută să stabilească un compromis între cele două teorii prezentate. Această poziţie este exprimată de teoria clasică a structurii financiare care identifică relaţii diferenţiate între costul global al finanţării şi structura financiară, în funcţie de rata îndatorării atinsă de întreprindere. Din acesta perspectivă, s-ar putea verifica teoria beneficiului net pentru niveluri ridicate sau scăzute ale îndatorării. Pentru o îndatorare scăzută, costul datoriilor e favorabil şi întreprinderea poate să reducă astfel costul finanţării sale, recurgând mai mult la împrumuturi. Pentru o îndatorare ridicată, costul datoriei devine defavorabil şi întreprinderea poate spera să reducă din costul finanţării sale, apelând la capitaluri proprii. Dar, pentru niveluri de îndatorare intermediare, structura financiară ar fi relativ neutră, conform concluziilor teoriei beneficiului din exploatare. Teoria beneficiului net (net income) Pentru teoria beneficiului net, costul datoriilor (Kd) şi costul capitalurilor proprii (Ks) nu se schimbă atunci când, rata îndatorării (L = D/S) variază. Dacă avem Ks ≠ Kd comportamentul raţional va consta în creşterea părţii resurselor mai puţin costisitoare în finanţare. Se observă frecvent că mărimea (Kd) e inferioară mărimii (Ks) din cauza posibilităţii deducerii din rezultate a cheltuielilor financiare determinate de îndatorare, înaintea impozitării profitului, în aceste condiţii, (K0) apare ca o funcţie descrescătoare a mărimii (L). O asemenea analiză poate fi prezentată ca o simplă prelungire a metodelor de calculare a costului mediu ponderat, în care se foloseşte relaţia: K0 = Ks

S D + Kd S+D S+D

Dacă L = D/S rezultă: K0 = Ks

L 1 + Kd 1+ L 1+ L

Cu (Kd) şi (Ks) constante, (Kg) va constitui deci o funcţie descrescătoare de (L), atunci când Kd < Ks. Particularitatea acestei analize rezidă în ipoteza invariabilităţii pentru (Ks) şi (Kd). O asemenea invariabilitate semnifică de fapt că, cei care oferă fonduri nu au nici o reacţie atunci când structura financiară variază şi nu-şi modifică deloc cerinţele lor în funcţie de aceste schimbări. Astfel, o majorare a îndatorării, care sporeşte în mod normal riscul financiar perceput de partenerii întreprinderii, nu se regăseşte într-o cerere a acestora de remunerare suplimentară şi, pentru întreprindere, în reducerea posibilităţilor de finanţare. Invers, o micşorare a îndatorării ar trebui să permită întreprinderii ameliorarea imaginii sale în ochii furnizorilor de capitaluri şi să obţină astfel, finanţări mai puţin oneroase. Dar o asemenea relaţie nu este luată în calcul dacă se presupun (Ks) şi (Kd) ca fiind mărimi independente faţă de structura financiară. Recurgerea la această ipoteză apare deci ca un punct slab al teoriei beneficiului net. Acesta nu recunoaşte deci modificarea riscului financiar suportat de întreprindere atunci când ea caută să obţină mai mult, plecând de la efectul modificării structurii financiare. Teoria beneficiului net afirmă că, costul pentru capitalurile proprii (sau rata de capitalizare a beneficiului net) rămâne constant atunci când (L) (raportul datorii-capitaluri proprii) variază. Se admite prin aceasta că piaţa reacţionează numai la variaţia beneficiului net (de unde numele teoriei), fără a se preocupa de combinarea finanţărilor utilizate. Teoria beneficiului din exploatare (net operating income) Pentru teoria beneficiului din exploatare, costul capitalurilor proprii (Ks) (sau rata de capitalizare a beneficiului net), trebuie din contră, să fie considerat ca o mărime care variază în funcţie de riscul financiar, pe care piaţa îl asociază gradului de îndatorare a întreprinderii. Se consideră că în evaluarea unei întreprinderi trebuie avut în vedere numai beneficiul din exploatare şi nu beneficiul care rezultă după luarea în

calcul şi a veniturilor şi cheltuielilor financiare, întrucât cheltuielile financiare sunt determinate şi de costul datoriilor. Se semnifică astfel că: •

valoarea globală a întreprinderii e independentă de structura sa financiară, chiar atunci când valoarea acţiunilor şi obligaţiunilor este în funcţie de structura financiară;

•

costul global al capitalului e independent de structura financiară.

Această teorie consideră că nu se poate ajunge la o structură optimă a finanţării, care să minimizeze costul global şi să maximizeze valoarea întreprinderii. Dacă mărimea Kd = Kd(L) şi dacă mărimea Ks = KS(L) atunci în ceea ce priveşte valoarea întreprinderii: V0 = Vs + Vd unde, V0 = constant VS = VS(L) Vd = Vd(L) Egalitatea nu poate fi acceptată decât dacă, pentru orice variaţie L, variaţia mărimii Vs este exact compensată de variaţia mărimii Vd în sens invers. Pentru orice variaţie a structurii financiare, va avea: ΔVS = -ΔVd => ΔVs+ΔVd = ΔV0 = 0 În aceste condiţii, (V0) fiind total independent de (L), nu există după teoria beneficiului din exploatare, o combinare optimă a finanţării care să maximizeze valoarea întreprinderii şi care să minimizeze costul finanţării sale. Pentru a înlătura aparentul paradox conţinut în afirmaţia invariaţiei costului global al finanţării, teoria beneficiului din exploatare nu poate să găsească decât următoarea soluţie: trebuie să admită că piaţa capitalizează valoarea întreprinderii ca un tot şi în consecinţă repartiţia între datorii şi capitaluri proprii este fără importanţă. O creştere a îndatorării, presupusă mai puţin scumpă, este exact compensată de creşterea ratei de capitalizare a

capitalurilor proprii (Ks). Astfel, media ponderată între (Kd) şi (Ks) rămâne neschimbată, indiferent de nivelul îndatorării. În aceste condiţii, nivelul îndatorării şi structura financiară nu au efectiv nici o incidenţă asupra costului finanţării. Nu există combinaţie între capitalurile proprii şi datorii care maximizează valoarea întreprinderii şi nu există structură financiară optimă. Orice modificare intervenită în structura financiară a întreprinderii va antrena, pentru costul capitalurilor proprii şi datoriilor, evoluţii contradictorii care tind să se neutralizeze reciproc. Astfel, dacă întreprinderea vrea să beneficieze din jocul modificării structurii mărind partea datoriilor (considerate mai puţin costisitoare) în finanţarea sa, scăderea aşteptată a costului va fi complet neutralizată de evoluţia costului pentru capitalurile proprii. De fapt, analizând majorarea îndatorării ca o agravare a riscului pentru întreprindere, acţionarii vor tinde să ceară o rată a randamentului mai ridicată pentru participarea lor cu fonduri în întreprindere. Teoria "clasică" a structurii financiare a întreprinderii Teoria "tradiţională" datorează această denumire mai multor raţiuni, în primul rând, ea beneficiază de o anterioritate istorică asupra analizelor inspirate de punctele de vedere ale teoriei "beneficiului net" sau ale teoriei "beneficiului din exploatare", în al doilea rând, ea poate pretinde că reprezintă punctul de vedere cel mai apropiat de observaţiile empirice. Această teorie se opune mai întâi teoriei beneficiului net prin aceea că asociază creşterii părţii datoriilor, perceperea unui risc financiar sporit de către furnizorii de fonduri, deci ţine cont de influenţa structurii financiare asupra costului specific al fiecărei resurse. Această teorie se diferenţiază pe de altă parte, de teoria Modigliani Miller, prin faptul că exclude ideea compensării totale între variaţia costului capitalurilor proprii şi variaţia costului datoriilor şi contestă deci teoria neutralităţii structurii financiare avansată de Modigliani-Miller. a) Comportamentul împrumutatorilor. Pentru teoria clasică, povara îndatorării întreprinderii, măsurată prin creşterea ratei L = D/S determină pe împrumutători să sporească exigenţele lor, ceea ce ar majora

costul datoriilor întreprinderii. În general, costul datoriilor (Kd) e presupus a se schimba după valoarea (L) în două etape (a se vedea graficul care urmează): Pentru 0 < L < L1, adică pentru mărimi moderate ale îndatorării, (Kd) ar rămâne stabil. Pentru L > L1, împrumutătorii percep o agravare a riscului financiar şi cer o remunerare crescută. În aceste condiţii (L1) apare ca o mărime definind nu atât un nivel-limită al îndatorării, cât un "prag" definind ascensiunea întreprinderii la un nou "palier de risc". în aceste condiţii funcţia Kd = Kd(L) ar putea fi reprezentată astfel:

b) Comportamentul acţionarilor. Teoria tradiţională propune pentru comportamentul acţionarilor o analiză apropiată de aceea făcută atitudinii împrumutatorilor. Acţionarii întreprinderii ar reacţiona la creşterea lui (L) printr-o ridicare a ratei de remunerare, adică a costului capitalurilor proprii. După o primă formulare, costul capitalurilor proprii are variaţii identice celor pe care le cunoaşte costul datoriilor. Funcţia KS = KS(L) ar fi deci constantă pentru toate valorile (L) inferioare unui prag determinat (L 2). Depăşirea lui (L2) ar antrena o creştere pentru (K S). În aceste condiţii funcţia KS = KS(L) ar putea fi reprezentată astfel:

După o a doua formulare, (Ks) ar fi o funcţie care devine crescătoare după o mică creştere a lui (L) (şi nu după o creştere mai mare, după cum reiese din figura precedentă). Orientarea convexităţii curbei reprezentative pentru (Ks) va indica creşterea accelerată a costului capitalurilor proprii în măsura în care partea îndatorării sporeşte în finanţarea întreprinderii, după cum se vede în figura următoare:

A treia formulare: funcţia costului capitalurilor proprii cunoaşte trei zone de variaţie: Pentru 0 < L < L2, corespunzând nivelurilor moderate de îndatorare, (Ks) ar rămâne constant. Astfel K'S(L) = 0. Pentru L2 < L < L, acţionarii ar începe să reacţioneze la o creştere a îndatorării şi ar cere o remunerare crescătoare cu o rată constantă. Am avea K'S(L) = a, cu a>0.

Pentru L > L'2, acţionarii, considerând că un prag critic a fost deja trecut, vor creşte fără încetare exigenţele în măsura în care (L) se ridică. Atunci K'S=K'S(L) cu K"S(L) mai mare decât zero.

c) Evoluţia costului global al finanţării. După analiza variaţiilor costului capitalurilor proprii şi a datoriilor atunci când (L) creşte, teoria clasică analizează relaţia dintre diferitele combinaţii de finanţare posibile şi costul global al finanţării pentru întreprindere. Am putea reprezenta după cum urmează funcţia costului global al finanţării pentru întreprindere:

Forma atribuită curbei reprezentative pentru K0 = K0(L) permite sa se formuleze concluziile următoare: 1) Pentru 0 < L < L1, (Ks) şi (Kd) rămân constante, (KS) fiind superior lui (Kd), întreprinderea poate să beneficieze de un efect al modificării structurii, crescând îndatorarea sa. în aceste condiţii, (K0) este o

funcţie descrescătoare de (L). 2) Pentru L > L1, (K0) va cunoaşte mai multe domenii de variaţie. Pornind de la (L1) costul capitalurilor proprii cunoaşte o creştere accelerată. O creştere a lui (L) va produce deci două efecte contradictorii asupra costului global al capitalurilor (K0). Pe de o parte, (Ks) e crescător şi tinde să determine creşterea lui (K0). Dar pe de altă parte, (K1) rămâne constant atâta timp cât L < L2- De asemenea avem Kd < KS. în aceste condiţii, efectul structurii va exercita o presiune de scădere a costului global (K0), dar cu o influenţă contradictorie după cum sunt valorile lui (L) şi (L*). a) într-o prima fază, pentru valori L1L*,costul global al finanţării se va ridica cu raţia (L). Începând cu (L2), această creştere pentru (K0) va exprima o creştere pentru (Kd) şi (KS). Toţi furnizorii de fonduri estimează că ridicarea nivelului îndatorării întreprinderii ridică riscul financiar. Vor spori propriile exigenţe de randament şi aceasta se va regăsi în creşterea costului global al finanţării întreprinderii. Această prezentare a funcţiei costului global al capitalului permite să se definească o structură financiară optimă atunci când L = L*, exprimând combinaţia între capitaluri proprii şi datorii pentru care costul finanţării este minim. Dacă se va adopta reprezentarea costului capitalurilor proprii printrun grafic care devine crescător după o uşoară creştere a lui (L), se va obţine rezultate sensibil diferite faţă de construcţia funcţiei costului global din situaţia precedentă. Curba reprezentativă a costului total nu mai permite să se evidenţieze un optim într-un punct corespunzând unei valori definite a lui (L).

În schimb ea permite să se obţină o "zonă optimă" corespunzând unui palier al costului global minim. De fapt, având în vedere această analiză, curba costului capitalurilor proprii suferă variaţii diferenţiate pe trei intervale. Când L L'2, are loc creşterea accelerată a lui (KS), apoi a lui (Kd) care antrenează o ridicare pentru (K0). Reprezentarea K0 = K0(l) printr-o curbă în formă de "U" defineşte nu numai o combinaţie optimă, dar şi o zonă de finanţare optimă (zona L2 - L'2 din figura următoare). Costuri

KS

d) Concluziile teoriei clasice. Această teorie afirmă (şi ţine să ilustreze) existenţa unei structuri optime a finanţării, chiar dacă susţinătorii acestei teorii diferă între ei atunci când se cere să se precizeze forma curbei costului global al capitalului. Pentru această structură financiară optimă, costul global al capitalului sau costul mediu ponderat al capitalului este minim. Pe de altă parte, pentru această structură optimă, costul marginal al

datoriilor tinde să egalizeze costul marginal real al capitalurilor proprii, în general, pentru niveluri de îndatorare inferioare acestui optim, costul marginal real al datoriilor tinde să depăşească pe cel al capitalurilor proprii, în măsura în care urcarea riscurilor financiare va antrena o creştere rapidă a costurilor explicite şi implicite ale îndatorării.

CONCLUZII PRIVIND TEORIILE REFERITOARE LA

INFLUENŢA

STRUCTURII

FINANCIARE

A

ÎNTREPRINDERII ASUPRA COSTULUI FINANŢĂRII Din toată analiza structurii financiare se sugerează că întreprinderea poate, în practică, să exercite o influenţă asupra costului finanţării sale, datorită unei acţiuni asupra structurii sale financiare. în pofida caracterului uneori abstract şi uneori "irealist" al diferitelor sale dezvoltări, această teorie furnizează scheme analitice de referinţă, esenţiale pentru elaborarea, aplicarea şi înţelegerea politicii financiare a întreprinderii şi mai ales pentru politica sa de investiţii. Pentru întreprinderile româneşti nu a existat preocupare în ceea ce priveşte costul finanţării. Atâta timp cât proprietarul era unul singur, respectiv statul, nu putea să existe preocuparea de a plasa capitalul într-o întreprindere sau alta astfel încât fructificarea să fie cât mai bună. Capitalul propriu al întreprinderilor era capital de stat, iar băncile care puteau să împrumute întreprinderile erau de asemenea proprietate de stat. Alocarea capitalului se făcea după criterii care nu exprimau, în primul rând, confruntarea între producători, pe de o parte şi investitorii financiari, pe de altă parte. Aspectele nefavorabile se păstrează în continuare în condiţiile când multe societăţi comerciale, îndeosebi marile întreprinderi, sunt cu capital de stat în cea mai mare parte. Au apărut însă unele aspecte caracteristice pentru perioada actuală pe care o parcurge economia noastră. Ştim că în general costul pentru capitalurile proprii trebuie să fie mai mare decât costul datoriilor, dar deocamdată lucrurile stau invers. Pentru multe din marile întreprinderi

capitalul propriu este al statului, care nu poate să emită pretenţii de rentabilitate pentru capitalurile sale, întrucât el nu are posibilitatea de a alege între mai multe întreprinderi, el este în fostele întreprinderi ale statului. Statul va primi dividende conform rezultatelor întreprinderilor. Dar capitalul întreprinderilor este şi capital împrumutat de la bănci. Dobânda pentru împrumuturile bancare este mult mai ridicată decât rentabilitatea capitalurilor proprii, costul pentru capitalurile împrumutate de la bănci este mult mai ridicat decât costul capitalurilor proprii care aparţin statului. Dar şi băncile sunt cu capital de stat şi, pe această cale, profiturile rămân în sfera proprietăţii de stat. în acest fel nu se stimulează preocuparea pentru eficienţa economică. Trebuie făcută privatizare efectivă, trebuie creat capitalul privat formându-se astfel o piaţă a capitalurilor, statul nefiind un bun acţionar în întreprinderi. Situaţia actuală când costul datoriilor este mai ridicat decât costul capitalurilor proprii va conduce la dezvoltarea pieţei financiare a capitalurilor, pe care să circule titluri reprezentând capitaluri proprii. Se va obţine astfel pentru început reducerea costului datoriilor, iar în timp se va ajunge la situaţia de a fi mai ridicat costul capitalurilor proprii decât costul datoriilor. Acesta este sensul evoluţiei, iar noi trebuie să-1 grăbim. Într-o economie liberă, evoluată, dezvoltată, cu o piaţă a capitalurilor bine conturată, costul ridicat al capitalurilor are un aspect pozitiv, astfel că economia este eficientă şi poate să asigure o remunerare superioară pentru deţinătorii de capitaluri, după ce s-a făcut remunerarea celor care folosesc capitalurile, în primul rând sub formă de salarii. Costul ridicat al capitalurilor este expresia eficienţei economice. Dar indiferent de costul global al finanţării, un cost mai ridicat al datoriilor faţă de costul capitalurilor proprii exprimă ineficienta. Costul ridicat al capitalurilor împrumutate este dat de faptul că băncile au devenit societăţi comerciale, fiecare urmărindu-şi interesul de a obţine profit, în timp ce statul, deţinătorul capitalurilor proprii al multor întreprinderi, în general mari, nu are decât să se mulţumească cu profitul rămas după remunerarea datoriilor faţă de bănci.

ANALIZA GESTIUNII FINANCIARE A UNEI FIRME – APLICAŢIE PRACTICĂ După cum rezultă din situaţia patrimonială a firmei „ALTGEN S.A.” obiectul activităţii îl constituie producţia de bunuri de larg consum. Firma dispune de active imobilizate reprezentate prin maşini, utilaje, mijloace de transport, aparatură de birotică, etc. şi active circulante: stocuri de materii prime

şi

materiale,

obiecte

de

inventar,producţie

în

curs

de

execuţie,semifabricate,produse finite, etc. toate necesare bunei desfăşurări a procesului de producţie. Analiza financiară ce urmează a fi efectuată se va structura în câteva etape succesive: 1. analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului contabil: -

un fond de rulment;

-

nevoia de fond de rulment;

-

trezoreria netă

2. analiza marjelor de rentabilitate (solduri intermediare de gestiune procesul economic: -

valoarea adăugată;

-

rezultatul exploatării;

-

rezultatul curent;

-

rezultatul net al exerciţiului.

3. diagnosticul firmei: -

rentabilitatea economică şi financiară;

-

diagnosticul rentabilităţii economice, financiare, de faliment.

Drept surse de date pentru analiza financiară se vor folosi următoarele documente: 1. bilanţul contabil al firmei; 2. contul de profit şi pierdere; 3. anexele la bilanţ (situaţia activelor imobilizate în valoare brută şi

amortizările înregistrate pentru acestea ). Deci, analiza financiară ce urmează a fi realizată îşi propune să evidenţieze următoarele aspecte: 1. modalitatea de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi pe termen scurt-analiză pe bază de bilanţ contabil 2. stabilirea treptelor de acumulare bănească numerică şi marjele de rentabilitate sau soldurile intermediare de gestiune - analiză pe baza contului de profit şi pierdere.

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR PE BAZA BILANŢULUI CONTABIL Bilanţul contabil constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimoniale a întreprinderii, existând trei abordări diferite ale acestuia, şi anume: 1. abordare patrimonială; 2. abordare financiară; 3. abordare funcţională. Bilanţul patrimonial este anexat la acest proiect,arătând situaţia patrimonială a firmei la sfârşitul unui exerciţiu financiar. Pentru acest tip de bilanţ se calculează un singur indicator : Activul Net Contabil (ANC) = total activ - total datorii. sau: Situaţia netă=total activ-total datorii=capital propriu – subvenţii - provizioane. Luând în calcul datele disponibile obţinem următoarele rezultate: 2001: ANC=559.002-628.517=-69.515 SAU : SN=-69.515-0-0=-69.515. 2002: ANC=1.822.750-1.792.750=30.000 SAU: SN=30.000-0-0=30.000

Rezultatele obţinute indică o ANC negativă în anul 2001 şi una pozitivă în anul 2002. Acest fapt pune în evidenţă o situaţie prefalimentară în anii precedenţi, situaţie ce a fost depăşită de firmă în exerciţiul încheiat,lucru care atestă o gestiune economică sănătoasă care a reuşit să acopere pierderea din anii precedenţi şi de a obţine un profit de 145.295.000lei care poate fi investit în vederea maximizării profiturilor viitoare. BILANŢUL FINANCIAR: NEVOI: 2001:2002: 1.Nevoi permanente: Active imobilizate (>1an): Imobilizări corporale1738 956 Imobilizări necorporale16653221222 Imobilizări financiare00 2.Nevoi temporare: Active circulante (<1an): Stocuri820061286578 Creanţe 454825276621 Titluri de plasament10028951 Disponibilităţi36788422 TOTAL ACTIV:5590021822750 RESURSE PROPRII: 1. Resurse permanente:2001:2002: capital social100025000 rezerve

0 5000

profitul nerepartizat -705150 provizioane pentru riscuri şi chelt (.1an)00 datorii financiare (.1an) 2. Resurse temporare: furnizori157479517483

datorii către salariaţi3000001100267 datorii către bugetul de stat 171038 175000 datorii bancare (<1an)0 0 TOTAL PASIV: 5590021822750. Pe baza bilanţului financiar se analizează Lichiditatea - exigibilitatea > 1 an a firmei. În continuare se calculează următorii indicatori:

1 FOND DE RULMENT (FR) = capital permanent-nevoi permanente sau: FR=nevoi temporare (activ circulant net < 1 an) - datorii pe termen scurt; 2001: Capital permanent = 1000-25146-45369=-69.515; nevoi permanente = 18.391; FR=-69515-18391=-87.906; FR=540611-628517=-87.906. 2002: FR=30000-222178=-192.178; FR=1600572-1792750=-192.178. FR la sfârşitul a două exerciţii consecutive are valori negative, respectiv –87.906 şi –192.178. Aceste valori arată o situaţie de dezechilibru financiar datorată absorbţiei unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea activelor imobilizate contrar principiului

financiar conform

căruia

permanente trebuie să li se aloce resurse permanente. FR PROPRIU = capital propriu - imobilizări nete;

nevoilor

Anul 2001: FRP =-69515-18391=-87.906; Anul 2002; FRP=30000-222178=-192.178; FRP are,de asemenea, valori negative pentru ambele exerciţii financiare, fapt care relevă o insuficienţă de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete. FR străin=FR NET - FRP. 2001:FRS=-69515+69515=0 2002:FRS=-192178+192178=0. FRS = 0, fapt care arată că firma „ALTGEN”S.A. nu are datorii pe termen lung, fapt, care-i poate asigura un echilibru pe termen lung. Nevoia de FR = nevoi temporare – resurse temporare. 2001: NFR = (540611-2416-1264-100)-628517 = -91.686; 2002: NFR = (1600572-1782-223-6417-28951)-1792750 =-229.551; NFR(2001) = -91.686 şi NFR(2002) = -229.551,ambele având valori negative, semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu necesităţile existente,rezultat ce poate fi apreciat ca unul pozitiv dacă este datorat accelerării vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante sau a angajării unităţii a unor datorii pe termen scurt cu scadenţe mai mari. Trezoreria Netă = FR net - NFR. 2001: TN=-87906+91686=+3.780 2002: TN=-192178+229551=+37.373

TN ia valori pozitive în ambele exerciţii,fiind rezultatul desfăşurării de către firma analizată a unei activităţi eficiente prezentând un excedent de trezorerie care se află în casieria unităţii şi conturile bancare sub forma de disponibilităţi. În acest caz firma dispune de o autonomie pe termen scurt. FR Net = NFR + TN. 2001:FRN=-91686+3780=-87.906; 2002:FRN=-229551+37373=-192.178; Din aceasta ultima relaţie rezultă că principala componentă a echilibrului financiar a unităţii o reprezintă Nevoia de Fond de Rulment a cărui valoare depinde de Cifra de Afaceri a firmei, astfel putând fi previzionată politica financiară de către conducerii firmei. BILANŢUL FUNCŢIONAL: Nevoia de Fond de Rulment Total = Nevoia de FR de Exploatare + Nevoia de FR în Afara Exploatării. NFR de Expl. = nevoi ciclice de expl.- alocări ciclice de expl.; NFR în Afara Expl. = nevoi ciclice în afara expl. - resurse ciclice în afara expl.; Trezoreria Netă= FR net Global - NFRT; FRNG = AIE + AIAE – PPR - Datorii >1 an; 2001: NFRE=(71647+411175)-(157479)=482822-157479=325.343 NFRAE= 37738-471038=-433.300 NFRT=325343+(-433300)=-107.957;

FRNG=(2345+19700)- 3656=18.389; TN=18389-(-107957)=126.346; NFRE = 325.343 > 0, există un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare. Un asemenea rezultat se poate aprecia ca fiind normal atâta vreme cât acesta este rezultatul unei politici de investiţie privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. NFRAE = -433.300 < 0, există un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante; NFRT = -107.957 < 0, se apreciază prin prisma componentelor sale ca fiind o situaţie negativă generată de absorbţia unei părţi din resurse pentru finanţarea activelor imobilizate; TN = 126.346 > 0, rezultă că FRNG acoperă nevoile existente, există un echilibru financiar. 2002: NFRE=(144412+210913)-(517483)=-162.158; NFRAE=65708-1275267=-1.209.559; NFRT=-162158+(-1209559)=-1.371.717; FRNG=(2345+227352)-7519=222.178; TN=222178-(-1371717)=1.593.895; NFRE = -162.158 < 0, acest fapt semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare. Un asemenea rezultat se apreciază ca unul pozitiv atâta timp cât este rezultatul accelerării vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante sau este rezultatul angajării de către firmă a unor datorii pe termen scurt; NFRAE = -1.209.559 < 0, un surplus de resurse temporare în raport cu necesităţile existente; NFRT = -1.371.717 < 0 - existenţa surplusului de resurse; TN = 1.593.895 > 0, FRNG acoperă NFRT, există un echilibru financiar, adică firma analizată desfăşoară o activitate eficientă.

ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE.

În cadrul acestei analize se studiază veniturile şi cheltuielile pe cele trei domenii de activitate: de exploatare; financiară; excepţională, şi soldurile intermediare de gestiune. Determinarea indicatorilor se face după următoarele relaţii,începând cu cel mai cuprinzător până la cel mai sintetic,astfel: Marja Comercială(adaosul comercial) = venituri din vânzări de mărfuri-costul mărfurilor vândute. 2001: MJ=278143-278559=-416mii lei <0,aceasta valoare arată că există o insuficienţă în activitatea comercială a unităţii, adică veniturile nu acoperă cheltuielile în ceea ce priveşte vânzarea de mărfuri. 2002: MJ = 814603 – 779674 = +34.929 mii lei > 0, există un excedent privind vânzarea de mărfuri în raport cu costul acestora, adică firma obţine profit din activitatea comercială desfăşurată. Producţia Exerciţiului = + producţia vândută + producţia stocată + producţia imobilizată - variaţia stocurilor. 2001: PE=537907+67239+106-0=605.252 mii lei >0

2002: PE=6208051+2931089+500465=9.639.605mii lei>0 Producţia exerciţiului caracterizează activitatea de producţie a unităţii: ceea ce întreprinderea a fabricat şi a vândut, ceea ce ea a fabricat şi a rămas în stoc (producţia stocată),precum şi ceea ce ea a fabricat pentru ea însăşi (producţia imobilizată). Calculele efectuate arată că PE a crescut de 14,93 ori, dar interpretarea acestui indicator se poate face numai în comparaţie cu rata inflaţiei din aceeaşi perioadă. Valoarea Adăugată = + marja comercială + producţia exerciţiului - consumul extern 2001: VA= -416+605252-240830-136384=227.622mii lei >0 2002: VA=34929+9639605-2924050-5180762=1.569.722mii lei>0 Conform calculelor făcute VA a înregistrat valori pozitive la sfârşitul ambelor exerciţii, lucru care poate însemna creşterea vânzărilor sau aprovizionări mai puţin importante (sau mai puţin scumpe). Se poate calcula rata de variaţie a VA în raport cu exerciţiul precedent: Rva= ,aceasta reprezintă rata de creştere a întreprinderii. EBE sau IBE = + valoarea adăugată + subvenţii de exploatare - impozite, taxe - cheltuieli cu personalul 2001: EBE= 227622+ 0- 1817- 199498=26.307mii lei>0 2002: EBE= 1569722+ 0 – 95559- 1013544=460.619 mii lei >0

Valorile pozitive ale EBE arată că firma analizată dispune de resurse financiare necesare menţinerii sale sau creşterii acesteia. Existenţa EBE demonstrează performanţa economică a unităţii, independenţa politicii financiare, a politicii de investiţie şi a celei de dividend. Rezultatul din exploatare = +EBE + reluări asupra provizioanelor + alte venituri din exploatare - IBE - provizioane calculate - alte cheltuieli din exploatare. 2001: RE=26307+0+106-0-3056-7503=15.854 mii lei >0 2002: RE=460619+0+714-0-5703-197594=258.036mii lei>0 Datele de mai sus arată că „ALTGEN S.A.” obţine profit din activitatea de exploatare exprimând rentabilitatea activităţii curente rezultată din deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile de exploatare. Rezultatul Curent = +RE + venituri financiare - pierdere din exploatare - cheltuieli financiare. 2001: RC = 15854+647-0-60763=-44.262 mii lei <0 2002: RC = 258036+10818-0-123559=+145.295mii lei>0 RC din anul 2001 ia valori negative cu toate că firma a obţinut profit din activitatea de exploatare, fapt care arată,prin analiza contului de profit,

că unitatea a înregistrat pierderi în activitatea financiară. RC în anul 2002 înregistrează o valoare pozitivă,dar totuşi are o valoare mai mică decât RE lucru datorat faptului că firma şi în acest exerciţiu înregistrează pierdere din activitatea sa financiară,pierdere datorată în special cheltuielilor privind sconturile acordate. Rezultatul Net = +RC + venituri excepţionale - cheltuieli excepţionale. 2001: RN = -44262+0-1107=-45.369mii lei <0 2002: RN = 145295+0-0= 145.295 mii lei>0 RN în 2001 înregistrează o valoare negativă, chiar mai mare decât RE şi RC datorită unor cheltuieli excepţionale legate de operaţiile de gestiune, de capital, precum şi cheltuielile excepţionale privind amortizările şi provizioanele. RN în exerciţiul financiar 2002 ia valori pozitive,RN=RC, adică unitatea n-a avut venituri sau cheltuieli excepţionale. Creşterea valorii RN de la un exerciţiu la altul demonstrează faptul că unitatea s-a redresat din punct de vedere economic.

CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE: Reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă a unei întreprinderi la sfârşitul unui exerciţiu financiar destinată să remunereze capitalurile proprii prin dividende şi investiţii de menţinere şi înlocuire, precum şi cele noi (de dezvoltare). CAF se poate calcula prin două metode: •

metode deductivă;

•

metoda adiţională;

Aceste metode sunt puse în evidenţă prin structura contului de profit şi pierdere.

Metoda deductivă: CAF se calculează ca o diferenţă între venituri incasabile şi cheltuieli plătibile, ca punct de plecare se ia EBE . CAF = (ven. Incasabile - ven. din cesiuni)- chelt. Plătibile; CAF = EBE + (alte ven. Incasabile(exclusiv cele din cesiuni) alte chelt. Plătibile); 2001:2002: CAF = +EBE 26307460619 + alte ven din exploatare 106714 - alte chelt. din exploatare 7503197594 + ven. Financiare (a) 647 10818 - chelt. financiare (b) 60763123599 + ven. Excepţionale (c) 00 - chelt. excepţionale (d). 1107 0 a = fără reluări asupra provizioanelor; b = fără amortizări şi provizioane calculate; c = fără ven. din cesiunea elementelor de activ; fără cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului; fără reluări asupra provizioanelor excepţionale; d = fără valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate; fără amortizări şi provizioane calculate; Făcând calculele corespunzătoare luând în calcul datele prezentate mai sus rezultă următoarele : CAF în 2001 este –42.313 mii lei <0,reiese că întreprinderea analizată înregistrează plăţi mai mari decât încasări şi a obţinut pierdere în acest an . Firma nu dispune de mijloace financiare necesare activităţii de menţinere a potenţialului productiv şi nici pentru activitatea de expansiune -

efectuarea de investiţii. Rezultă că în exerciţiul următor întreprinderea va fi nevoită să contacteze credite, acţiune care va duce inevitabil la creşterea cheltuielilor financiare a unităţii. CAF în 2002 este egal cu 150.998 mii lei >0, unitatea dată dispune de un flux net de lichidităţi la sfârşitul exerciţiului financiar, adică fluxul dintre încasări şi plăţi care rezultă din prezentarea contului de profit şi pierdere în termeni de trezorerie. Firma dispune de mijloacele necesare activităţii de menţinere a procesului de producţie şi a celei de expansiune după repartizarea profitului conform destinaţiilor stabilite de acţionari sau de către conducerea întreprinderii.

Metoda adiţională: CAF se determină pornind de la rezultatul net al exerciţiului la care se adaugă cheltuielile calculate şi se scad veniturile calculate. CAF = + rezultatul net al exerciţiului + valoarea netă a activelor cedate - ven. din cedarea de active + chelt. calculate (provizioane, cote părţi din subvenţiile virate) 2001 CAF = +(-45.369) +0 -0 +3056 -42.313

2002 CAF = +145.295 +0 -0 + 5703 150.998

Se observă că valorile obţinute prin metoda adiţională coincid cu cele obţinute prin metoda deductivă, deci interpretările acestor valori sunt similare. Pentru o analiză mai detaliată se consultă contul de profit, analizându-se sumele din fiecare cont în parte pentru a elucida cauzele care au dus la astfel de rezultate.

ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA TABLOULUI DE

FINANŢARE: Tabloul de finanţare permite descrierea egalităţii dintre fluxurile de utilizări şi fluxurile de resurse pe o perioadă de gestiune, din care cauză se mai numeşte şi tabloul utilizărilor şi resurselor. Pe baza bilanţului patrimonial disponibil se obţine următorul tablou de finanţare: UTILIZĂRI (U) 1.UTL: creşteri de active imobilizate diminuări de capital permanent 2.UTS: creşteri de capital circulant dimin. ale datoriilor pe termen scurt TOTAL UTILIZĂRI

SUMA 209490 0 105996 1 0

RESURSE (R) 1.RTL: creşteri de capital permanent diminuări ale imobilizărilor 2.RTS: creşterea datoriilor pe termen scurt. diminuări ale activelor circul.

126945 1

TOTAL RESURSE

SUMA 99515 5703 1164233 0 1269451

Tabelul 8 Tabloul de Finanţare pentru „ALTGEN S.A.”

Pe baza tabloului de finanţare prezentat anterior se pot scrie următoarele relaţii de echilibru: Total Utilizări = Total Resurse; Utilizări = utilizări pe termen scurt (UTS) + utilizări pe termen lung (UTL); Resurse = resurse pe termen scurt (RTS) + resurse pe termen lung (RTL); UTS + UTL = RTS + RTL; UTS –RTS = RTL –UTL; Pe baza datelor obţinute în tabloul de finanţare se calculează următorii indicatori: 1. Variaţia FR = resurse stabile - utilizări stabile. VFR = (5703+99515) – 209490= -104.272mii lei <0 2. Variaţia NFRT =VFRE + VFRAE

VNFRE = utilizări de exploatare – resurse de exploatare; VFRAE = utilizări în afara exploatării – resurse în afara exploatării; VFRE = (144412+210913-71647-411175)-(517483-157479) = = -127497-360004 VFRT = -487.501 VFRAE = (65708-37738)- (1275267-471038) = 27970- 804229 = = -776.259 VNFRT = -487501 + (-776259) = -1.263.760 mii lei <0

3. Variaţia Trezoreriei Nete = VFR - VNFRT = VFR – (VFRE + VFRAE) VTN = -104272 - (-1263760) = - 104272 - (-487501 - 776259) = = 1.159.488 mii lei > 0; Din relaţiile prezentate mai sus se deduce următoarea ecuaţie fundamentală pentru determinarea fondului de rulment : VFR = VNFRT + VTN = VFRE + VFRAE + VTN. VFR = -1263760+1159488 = -104.272 mii lei <0 Din calculele prezentate anterior rezultă că întreprinderea a înregistrat o scădere a FR,lucru care se datorează faptului că:RTLRTS- adică întreprinderea este nevoită să-şi finanţeze o parte din imobilizările stabile pe baza resurselor pe termen scurt.

ANALIZA

RATELOR

DE

STRUCTURĂ

PATRIMONIALĂ

Analiza ratelor de structură privind activul bilanţului: Pe baza acestor rate se reflectă,în principal, aspectele privind patrimoniul economic al unităţii, natura activităţii acesteia şi mai puţin aspecte de structură financiară. 1. Rata activelor imobilizate (%) = activ imobilizat/ total activ 2001:2002: Rai = 18391/559002= 3,3%Rai = 222178/1822750 = 12,2% Rezultă că imobilizările au crescut cu 8,9%, adică unitatea a efectuat operaţii de investiţii în mijloace fixe. 2.

Rata

imobilizărilor

corporale

(%)

=

imobilizări

corporale/total activ. 2001:2002: Ric = 16653/559002 = 3%Ric = 221222/1822750 = 12,1% Deci, din rezultatelor obţinute reiese că întreprinderea dată este una de producţie,ea înregistrând creşterea, în special, a imobilizărilor corporale.

3.

Rata

imobilizărilor

financiare

(%)

=

imobilizări

financiare/total activ. 2001:2002: Rif =0/559002 = 0%Rif = 0/1822750 =0% Unitatea analizată nu are imobilizări financiare, adică nu a stabilit legături şi relaţii financiare cu alte unităţi, mai ales în cadrul operaţiunilor de

creştere externă. 4. Rata activelor circulante (%) = active circulante/total activ. 2001:2002: Rac = 540611/559002 =96,7% Rac =1600572/1822750 =87,8% Unitatea a înregistrat o uşoară scădere a activelor circulante în exerciţiul 2002. 5. Relaţia de legătură între Rai şi Rac: Rai + Rac = 1 2001:2002: 3,3/100+96,7/100 = 1;

12,2/100+87,8/100 = 1

6. Rata stocurilor (%) = stocuri/total activ. 2001:2002: Rs = 82006/559002 = 14,6%; Rs = 1286578/1822750 = 70,6%; Acest rezultat indică o creştere a stocurilor în 2002 cu 56%, creştere care se poate datora dezvoltării funcţiei de producţie, adică creşterii productivităţii muncii. După cum stocurile unei firme au mai multe componente,în continuare, se calculează Rm, Rpf, Rmf şi Rpc fiind componentele Rs. 7. Rata materialelor, mat. Prime (%) = materii prime/active circulante. 2001:2002: Rm = 71647/540611 = 13,3%;

Rm = 144412/1600572 =9,0%

8. Rata producţiei finite (%) = producţia finită activ circulante. 2001:2002:

Rpf =2956/540611 =0,5%;

Rpf =590/1600572 =0,04%;

9. Rata mărfurilor (%) = mărfuri/activ circulant. 2001:2002: Rmf = 0/540611 = 0%; Rmf = 0/1600572 = 0%; 10. Rata producţiei în curs (%) = producţia în curs de execuţie/active circulante. 2001:2002: Rpc = 6748/540611 = 1,3%; Rpc =1136047/1600572 = 80%; Calculele efectuate arată că ponderea cea mai mare în stocurile unităţii date, la sfârşitul anului 2002 o deţine producţia în curs de execuţie datorită ciclului lung de fabricaţie urmată de volumul de stocuri de materii prime în valoare de doar 9%. La sfârşitul anului 2001 unitatea dispune de o cantitate mică de active circulante, ponderea cea mai mare fiind deţinută de stocul de materii prime, materiale, materiale consumabile, etc. 11. Rata creanţelor comerciale (%) = creanţe/total activ. 2001:2002: Rcc = (411175+37738)/559002 = 80,3%; Rcc = 276621/1822750 = 15,2%; Întreprinderea în anul 2001 are o Rcc =80,3%- adică unitatea a înregistrat un număr mare de creanţe asupra clienţilor săi datorită faptului nu îşi vinde mărfurile cu amănuntul ci prin intermediarii altor unităţi. Însă în anul 2002 se înregistrează o ameliorare a acestei situaţii prin îmbunătăţirea relaţiilor directe cu publicul şi potenţialii clienţi, Rcc micşorându-se cu 65,1%.

12. Rata disponibilităţilor şi plasamentelor (%) = (disponibilităţi + plasamente )/total activ. 2001:2002: Rdp = (2416+1264+100)/559002=0,7%; Rdp = (6417+223+1782+28951)/1822750=2,1%;

ANALIZA RATELOR DE SRUCTURĂ PENTRU PASIVUL BILANŢULUI Ratele de structură ale pasivului bilanţului permit aprecierea politicii financiare a firmei şi pun în evidenţă aspecte privind stabilitatea şi autonomia acesteia. Rata stabilităţii financiare (%) = capital permanent/total pasiv. sau: Rata stabilităţii financiare (%) = 1 - datorii pe termen scurt/total pasiv. 2001:2002: Rsf = -69515/559002 =-12,4% Rsf =30000/1822750 = 1,6%; Rsf = 1-628517/559002 =-12,4%; Rsf= 1-1792750/1822750=1,6%; Valorile calculate arată o pondere foarte mică a capitalurilor permanente în totalul pasivului,dar totuşi firma are o autonomie pe termen lung în ceea ce priveşte creditele bancare pe o perioadă mai mare de un an. Rata autonomiei financiare globale (%) = cap. propriu/total pasiv. 2001 : 2002: Rafg = -69515/559002 =-12,4%Rafg =30000/1822750 = 1,6%

Întreprinderea analizată are o situaţie proastă în ceea ce priveşte autonomia sa financiară, deoarece se recomandă ca Rafg>=3%. Rata autonomiei financiare la termen (%) = cap. Propriu/cap. Permanent. 2001:2002: Raft =-69515/(-69515) =1; Raft =30000/30000 =1; În cazul firmei analizate capitalul propriu = capital permanent,adică unitatea nu are datorii pe termen lung sau n-a putut să obţină credite de la băncile comerciale datorită situaţiei în care se află. Rata îndatorării (%) = datorii pe termen lung/capital permanent. 2001:2002: Rî =0/(-69515) = 0% ;Rî =0/30000 = 0%; Rezultatele obţinute demonstrează, încă o dată, că firma analizată nu are obligaţii financiare pe termen lung faţă de alte persoane juridice.

DIAGNOSTICUL

RENTABILITĂŢII

ÎNTREPRINDERII

Rentabilitatea reprezintă o dimensiune importantă a unui bilanţ diagnostic financiar. Sub aspect economic profitul firmei este generat de rentabilitatea tuturor investiţiilor efectuate. Diagnosticul se realizează prin intermediul a două categorii de rate: 1. rata rentabilităţii economice - care măsoară eficienţa mijloacelor economice şi financiare alocate de întreprindere. 2. rata rentabilităţii financiare - care măsoară randamentul capitalurilor proprii, respectiv a plasamentelor financiare pe care acţionarii le-au efectuat atunci când au cumpărat acţiunile întreprinderii în cauză.

Ratele de rentabilitate economică Rata economică netă (%) = profit de exploatare/capitaluri investite. Cap. Investite = active fixe +disponibilităţi + NFR. 2001: cap. Investit =22047 + 2416+ 1264 + 100+(-91686) = = -65.859 mii lei <0 Ren = 15854/(-65859) = -24,1%; 2002: cap. Investit =229697+6417+223+1782+28951+(-229551) = = 37.519 mii lei >0 Ren = 258036/37519 = 687,8%; Rata economică brută (%) = EBE/cap. Investite. 2001: Reb = 26307/(-65859) = -40,1%; 2002: Reb = 406619/37519 =1083,8 %; Calculele făcute arată că în 2001 firma nu era una rentabilă din punct de vedere economic, pe când în 2002 aceasta a înregistrat niveluri de rentabilitate foarte mari prin efectuarea de investiţii profitabile. Rata rentabilităţii financiare (%) =profit net/capital propriu. 2001: Rf =-45369/(-69515) =65,3%; 2002: Rf = 145295/30000 = 484,3%; Conform rezultatelor de mai sus rezultă că întreprinderea a înregistrat un nivel de rentabilitate destul de mare în ceea ce priveşte

plasamentele financiare pe care acţionarii le-au efectuat în momentul cumpărării de acţiuni . Ratele de rentabilitate se pot descompune în 2-3rate,de exemplu : # R ec. = Rde structură* Rde rotaţie a cap. permanent. Rec = EBE/cap. Investit =(EBE/CA)*(CA/cap. Investit). EBE/CA – este un factor cantitativ care exprimă o marjă de acumulare; CA/cap. Investit – este un factor calitativ care exprimă eficienţa folosirii capitalurilor în activitatea de investiţie; 2001: Rec = (26307/816050)*(816050/(-65589)) = = 0,032*(-12,44)*100 = -40,1% 2002: Rec = (406619/7022654)*(7022654/37519) = = 0,0579*187,176*100 = 1083,8%; Calculele rezultate arată că: În anul 2001 - firma a gestionat neeficient capitalurile sale în activitatea de investiţie şi a avut a marjă foarte mică de acumulare, respectiv capitalurile consumate; În anul 2002 unitatea a folosit la o eficienţă maximă capitalurile sale în ceea ce priveşte activitatea de investiţie, având totuşi o marjă mică de acumulare. #Rec = (EBE/Valoarea adăugată) * (Val. adaug./Active fixe) * (Active fixe/Cap. Investite). unde: EBE/Valoarea adăugată – rata marjei asupra valorii adăugate; Valoarea adăugată/Active fixe – productivitatea activelor fixe; Active fixe/Capitaluri investite – coeficientul de investiţii strategice;

2001: Rec=(26307/227622)*(227622/22047)*(22047/(65589))==0,116*10,324*(-0,336)*100 Rec = -40,1%; 2002: Rec=(406619/1569722)*(1569722/229697)*(229697/37519)= =0,259*6,834*6,122*100 Rec = 1083,8%; Conform calculelor făcute se pot trage următoarele concluzii : 2001: problema unităţii o constituie ineficienţa acţiunilor sale în activitatea de investiţie,după cum confirmă şi rezultatul obţinut anterior. În acelaşi timp firma a înregistrat o productivitate a activelor sale fixe; 2002: creşterea accentuată a rentabilităţii se datorează, în special, unor investiţii profitabile pe când productivitatea activelor fixe ale firmei a scăzut cu 3,5% faţă de valoarea din anul precedent. #Rfin(%) = Profit net/Cap. propriu = (Profit net/CA) * (CA/Capital propriu). unde: Profit net/CA = rata marjei nete; CA/Capital propriu = rotaţia capitalului propriu prin cifra de afaceri; 2001: Rfin = ((-45369)/816050)*(816050/(-69515)) = = -0,0556*(-11,74)*100 = 65,3%; 2002: Rfin = (145295/7022654)*(7022654/30000) = = 0,0207*234,0885*100 = 484,3% ; Rezultatele obţinute pot fi interpretate astfel: 2001: - se înregistrează valori negative ale marjei nete şi rotaţiei capitalului propriu,acesta din urmă având o valoare foarte mică datorită randamentului scăzut al capitalului.

2002: - există o rată foarte mică a marjei nete,chiar mai mică decât cea din 2001, pe când rotaţia capitalurilor propriu prin CA înregistrează o valoare foarte mare.

# Rfin (%) = Profit net/Cap Propriu = (Profit net/CA) * (CA/Cap Investite) * (cap inv./cap pr). unde: Profit net/CA - rata marjei nete; CA/Capitaluri investite – rotaţia capitalurilor investite; Cap. Investite/Cap. Proprii – exprimă sructura capitalului; 2001: Rfin=((-45369)/816050)*(816050/(-65589))*((-65589)/(-69515))=0,055*(-12,44)*0,943* Rfin = 65,3%; 2002: Rfin =(145295/7022654)*(7022654/37519)*(37519/30000)= = 0,0207*187,18*1,251*100 Rfin = 484,3%; Analizând rezultatele de mai sus se afirmă concluziile trase mai sus, şi anume: 2001: - problema firmei constă în efectuarea unor investiţii ineficiente cu atât mai mult cu cât valoarea capitalurilor investite este aproape egală cu cea a capitalurilor proprii. 2002: - creşterea rentabilităţii se datorează unor investiţii profitabile; valoarea capitalurilor investite a crescut şi chiar a depăşit-o pe cea a capitalurilor proprii. În concluzie, se poate spune că firma „ALTGEN S.A.” în 2001 a avut o situaţie prefalimentară înregistrând aproape toţi indicatorii în valoare negativă. Totuşi, în exerciţiul financiar 2002 unitatea s-a redresat din punct de vedere economic şi financiar înregistrând rezultate, se poate spune, excepţionale în diagnosticarea rentabilităţii sale, luând în calcul situaţia din

exerciţiul anterior.