Gestiunea Investitiilor

Cuprins 1. Tradiţie şi modernitate în gestiunea serviciilor publice ..............................

3

2. Investiţiile în teoria şi practica economică ....................................................

15

3. Proiectul un mod antreprenorial de gândire şi acţiune ................................

40

4. Gestiunea elementelor necorporale ale ciclului de viaţă al proiectelor ...

77

5. Criterii şi indicatori de evaluare a eficienţei proiectelor de investiţii ...

111

6. Factorul timp în calculele de eficienţă economică a proiectelor de investiţii .......................................................................................................................

172

7. Riscul proiectelor ..................................................................................................

207

Bibliografie .................................................................................................................

239

Tradiţie şi modernitate în gestiunea serviciilor publice

1.1 Administraţia publică în serviciul cetăţeanului În prag de mileniu, colectivităţile urbane europene se găsesc într-un amplu proces de competiţie, declanşat în ultimele decenii ale secolului trecut, în cadrul căruia trebuie să facă faţă unui dublu set de exigenţe. Pe de-o parte, în cadrul procesului de edificare a comunităţi europene unite, s-a declanşat o competiţie a ierarhiilor comunităţilor teritoriale. Oraşe, regiuni întregi caută să ocupe o poziţie privilegiată în spaţiul european, cu îndeplinirea unor criterii unanim recunoscute. Fiecare entitate caută şă-şi impună propria-i personalitate prin definirea identităţii şi spiritul locului. Aceasta înseamnă valorificarea atuurilor geografice, peisagistice, cultural istorice dar şi economice şi sociale. Afirmarea ambiţiilor proprii, vis a vis de localităţile rivale, presupune răspunsuri la întrebările “Cine suntem?” şi “Ce dorim să fim în viitor?” Spiritul şi individualitatea unei localităţi trebuie să se bazeze, în primul rând, pe cunoaşterea şi valorificarea trăsăturilor specifice, în cadrul evoluţiei sale istorice. “Asa cum o persoană există pentru că are o identitate care o diferenţiază de altele, la fel se poate spune şi despre un teritoriu, oraş sau regiune1), iată deviza care caracterizează cel mai bine actuala competiţie dintre localităţile şi regiunile Comunităţii Europene. Pe de-altă parte, au crescut pretenţiile cetăţenilor faţă de calitatea serviciilor,a prestaţiei aleşilor locali în general. Ei refuză să mai fie trataţi ca simpli consumatori şi preferă să fie priviţi în postura de “clienţi” în cadrul binomului cerere–ofertă aplicat şi în sectorul serviciilor publice. Această poziţie modifică însăşi semnificaţia conceptului de serviciu public pentru care, fiecare cetăţean are obligaţia de a cotiza sub formă de impozite şi taxe locale, ce se transformă în “servicii pentru public” ele achiziţionându-se ca orice marfă pe care aleşii au obligaţia să le ofere cetătenilor electori, se modifică însăşi menirea aleşilor comunităţii locale, primarul şi echipa sa – consiliul local – sunt puşi tot mai des în situaţii specifice întreprinzătorului privat, în contextul în care, datorită geografiei politice, ei trebuie să se supună şi unor constrângeri de natură politică sau socio-culturale. Colectivitatea locală devine o 1)

Brandel Fernard – L`identitè de la France. Edition Arthaud,1986

3

intreprindere originală cu logică proprie de funcţionare, bazată pe relaţii de parteneriat; pe de-o parte cu mandatarii săi care sunt cetăţenii electori – consumatori de servicii publice, iar pe altă parte cu prestatorii de servicii (funcţionari sau operatorii privaţi/publici) care constituie instrumentele de acţiune în îndeplinirea mandatului încrediţat. Activitatea consiliului local capătă dimensiunea antreprenorială de tip “proiect” prin care se administrează un sistem de interese, de delegări de responsabilităţi (externalizarea serviciilor publice) precum şi implementarea unor programe de formare – dezvoltare. Ca orice întreprindere privată, pentru a asigura succesul misiunilor sale, trebuie să se schimbe concepţia tradiţională despre serviciul public, punându-se accent pe calitate şi diversificare. Trebuie să se admită că cetăţeanul are maturitate civică şi nu mai acceptă noncalitatea şi mediocritatea. Ca atare, funcţionarii publicii şi agenţii prestatori de servicii publice, trebuie să adopte noi reguli de conduită în relaţiile cu cetăţèanul, inspirate din principiile moderne de gestiune ale setorului privat. Şi nu în ultimul rând, trebuie să se manifeste exigenţă faţă de cetăţenii care, în mod voluntar, nu respectă condiţiile de regularitate bugetară în achitarea taxelor şi impozitelor fixate de edili. Reuşita misiunilor depinde şâ de modul cum se pun în valoare atuurile teritoriului respectiv; patrimoniul peisagistic şi cultural, tradiţiile istorice, resursele locale etc. Gestionarea serviciilor publice, spre deosebire de producţia de bunuri este mai complexă datorită specificului modului lor de manifestare: ™ serviciile publice sunt intangibile au expresie imaterială, ™ serviciile publice nu sunt stocabile – existând deci simultaneitate între momentul producerii şi cel al consumului, ™ serviciile publice au caracter interactiv, fiind necesară prezenţa activă a consumatorului în momentul producerii lor, ™ serviciile publice au coeficient de capitalizare scăzut. Deşi imaginea clasică a serviciilor publice prestate de oameni cu o dotare tehnică restrânsă începe să fie tot mai rară totuşi, în raport cu producţia de bunuri materiale, în acest sector dotarea tehnică este mai scăzută deci, avem o slabă intensitate a capitalizării. Ca urmare, pentru acelaşi nivel de rentabilitate în domeniul serviciilor publice ne vom confrunta cu o productivitate şi o profitabilitate mai scăzută. De aceia, în anlizele economice indicatori de eficienţă uneori au relevanţă mai scăzută. Consecinţele practice ale acestor trăsături specifice costau în dificultăţile întâmpinate la definirea şi/sau standardizarea serviciilor publice, la delimitarea costurilor pe baza criteriului de identificare pe unitate de activitate (cheltuieli fixe şi varialbile). În fazele incipiente de implementare a serviciilor publice, cheltuielile aferente conţin multe elemente necorporale, mai ales sub formă de investiţii intelectuale (necorporale).

4

Nu tebuie să se neglijeze şi impactul riscurilor specifice domeniului asupra proiectelor de servicii publice, multe dintre acestea constituind o adevărată plagă socială pentru comunităţile urbane.

1.2 Serviciile publice; concept şi câmp de aplicaţie La nivelul unei entităţi teritoriale, activităţile umane formează două portofolii: portofoliul activităţilor comerciale (PLAC) şi portofoliul activităţilor de servicii (PLAS). Forţa economică a unei localităţi este dată de portofoliul de activităţi comerciale (industriale, agricole, transporturi, turism etc) care formează baza fiscală a veniturilor locale şi în consecinţă, suportul forţei şi dinamismului celui de-al doilea portofoliu, cel al serviciilor publice puse în slujba cetăţenilor. În viziunea tradiţională serviciile publice sunt “ansamblul de activităţi puse în slujba membrilor unei comunităţi teritoriale” .Faţă de activităţile cu caracter comercial ele prezintă trei trăsături definitorii : ™ Actorul principal este o entitate publică (administraţie, colectivitate locală/teritorială) sau un organism reprezentativ mandatat. ™ Scopul final al serviciilor este de a satisface nevoi de interes general ale membrilor colectivităţii umane arondate. ™ Reglementarea acţiunilor se face prin norme specifice de drept administrativ. În acest context, câmpul de aplicaţie este foarte divers cuprinzând: ™ Activităţi cu caracter economic, de tip industrial sau comercial: alimentare cu apă,distribuţie gaze, energie electrică, salubritate (colectarea, transportul, depozitarea şi tratarea deşeurilor menajere,etc). Sunt activităţi care pot funcţiona în regim de autonomie gestionară, pe baza veniturilor care le realizează din tarifele percepute de la utilizatori (populaţie). ™ Activităţi cu caracter noncomercial/noneconomice, care depind de alocaţiile de la bugetul colectivităţii teritoriale, ca de exemplu: spaţii verzi, curăţenie străzi, servicii culturale (teatre, muzee,etc) activităţi cu caracter de protecţie socială, ş.a. Această delimitare este necesară în cadrul procesului de gestionare a serviciilor, alegerea modului de execuţie a serviciilor influientează procesul de fundamentare a proiectelor de investiţii de dezvoltare sectorială. Din punct de vedere al domeniilor de activitate, datorită preocupărilor edililor de a satisface cât mai complet nevoile cetăţènilor electori în spiritul solidarităţii şi echităţii sociale, câmpul de aplicaţie cuprinde un evantai larg de activităţi. În procesul de elaborare a strategiilor de activitate şi demararea unor proiecte fiecare domeniu trebuie să fie supus unei analize detaliate pentru a se releva subactivităţi bine delimitate spaţial şi tehnologic. De exemplu; în orice localitate urbană modernă serviciul “salubritate” trebuie să conţină subactivităţile: colectarea deşeurilor de la populaţie, transportul lor, depozitarea în zone special

5

amenajate şi tratarea lor pentru a le face inofensve din punct de vedere ecologic. Este posibil însă (cum este cazul şi al oraşelor româneşti – inclusiv capitala), să lipsească activitatea de tratare prin procese de incinerare - recuperare. În prezent se manifestă o tendinţă tot mai evidentă de a se “rentabiliza” tot mai multe servicii publice, în ideia că cetăţeanul este un client care cumpără servicii. Problema se pune în contextul a două categorii de constrângeri; pe de-o parte mijloacele şi resursele consiliilor populare sunt insuficiente în raport cu nevoile cetăţenilor, iar pe de-altă parte trebuie să se facă faţă unor exigenţe sporite privind calitatea serviciilor oferite. Singura soluţie viabilă şi durabilă este parteneriatul cu sectorul privat. În această direcţie a evoluat însăşi cadrul conceptual reglementar. Astfel în viziune modernă serviciile publice sunt definite astfel “cadrul general de justiţie distributivă, tolerabil şi rezonabil (satisfăcător) pentru cetăţeni” 2) Se anulează astfel, prin ignorare, prima trăsătură clasică a unui serviciu public “rolul principal al entităţii publice”. Practic acest lucru deschide din puct de vedere juridic calea imixtiunii sectorului privat în domeniul serviciilor publice, proces ce poartă numele de “externalizarea serviciilor publice”. Implicaţiile acestui proces sunt mult mai complexe în plan gestionar şi reglementar, prin estomparea demarcaţiei între public şi privat. În general, întreprinzătorii privaţi sunt interesaţi de serviciile economice; industriale, comerciale, transporturi dar, cel puţin în comunităţile teritoriale dezvoltate, se constată pătrunderea lor şi în servicii administrative, de sport, agrement, etc. Pătrunderea puternică a sectorului privat în domeniul serviciilor publice conduce în mod inevitabil şi la negarea celei de a treia caracteristici “ reglementare specifică prin norme de drept administrativ”. Astfel, un brutar, întreprinzător privat, care produce şi vinde produse de panificaţie cetăţenilor unei localităţi, îşi desfăşoară activitatea economică conform exigenţelor sistemului concurenţial al economiei de piaţă şi în baza normelor reglementare de drept privat. Lui nu i se poate nega însă, calitatea de actor al scenei serviciilor publice deoarece finalitatea activităţii sale constă în satisfacerea unei nevoi de bază a comunităţii locale. Deci, în comunităţile locale moderne serviciile publice păstrează o singură trăsătură specifică, dintre cele trei enunţate mai înainte, şi anume, cea de finalitate “ satisfacerea unor nevoi de interes general ale cetăţenilor”. Motivaţia acceptării voluntare de către “aleşi” a imixtiunii întreprinzătorilor privaţi constă în nevoia de a răspunde cât mai bine cerinţelor oamenilor în ceea ce priveşte calitatea, diversitatea şi promptitudinea serviciilor oferite. Aceasta presupune introducerea şi în acest sector a regulilor şi principiilor de funcţionare specifice economiei de piaţă, în care cetăţeanul – client cumpără/consumă servicii contracost. Impactul acestui nou curent este resimţit şi în

2) Carles Joseph - Externalisation de la gestion de services. JurisClasseur; Collectivité teritoriale, fasc. 2130

6

planul investiţiilor, mai ales ce priveşte fundamentarea deciziilor baza principiilor de eficienţă şi profitabilitate. Dar, nu trebuie neglijat faptul că, se produce o suprapunere între interesul general şi puterea publică cu interesul privat şi legea profitului. Este o problemă delicată şi şi de aceea uneori, în anumite domenii cum ar fi cele ale serviciilor de primă necesitate, din raţiuni de protecţie socială sau politice este posibil să prevaleze raţiuni protecţioniste ca de exemplu: tarife preferenţiale sau subvenţionări, la căldură, energie etc. Tot în acest context, nu trebuie pierdută din vedere miza strategică ce o reprezintă serviciiloe publice în cadrul jocurilor politice şi caracterul lor supletiv în perioade de tensiune. Ar fi însă absurd ca întreprinzătorii privaţi să fie trataţi doar ca simpli executanţi. Ei pot şi trebuie să aibă şi competenţe strategice care trebuie folosite în cadrul strategiei generale la nivelul teritoriului localităţii. Punct de vedere aceptabil şi aparent facil de aplicat în practică. Dar nu trebuie ignorat faptul că, se face un transfer de competenţe decizionale către actori fără legitimitate, care nu au girul alegerii din parte cetăţenilor. În sistemul de interese; sociale, economice, politice care privesc comunitatea locală în ansamblul său vor interveni aceşti actori privaţi, mai mult sau mai puţin, bine intenţionaţi. Evitarea unor situaţii critice în relaţia public – privat se poate armoniza doar dacă, în documentele de asociere (contractele de concesiune) sunt prevăzute clar condiţiile de parteneriat, rolul entităţii publice ca supervizor al calităţii execuţiei şi echităţii serviciului. Această scurtă prezentare a caracteristicilor câmpului de aplicaţie al serviciilor publice ne permite să apreciem că, în evaluarea şi gestiunea proiectelor de investiţii din sector trebuie să se ţină cont de specificitatea sa. Va prevala evaluarea economică respectiv, studiul de impact socio-economic sau ecologic în faţa criteriilor de rentabilitate, fără a neglija şi criteriile de ordin economic. Extinderea procesului de externalizare conduce la nevoia ca, şi aici să se aplice principiile metodologice de evaluare de tip cost – avantaj a proiectelor.

1.3 Strategia investiţională la nivelul colectivităţilor teritoriale Pentru a-şi îndeplini angajamentele luate în faţa electorilor şi totodată consumatori de servicii, organele puterii publice trebuie să dispună de două instrumente de acţiune: o strategie pertinentă, şi resurse necesare transpunerii ei în practică. Intre cele două există o relaţie biunivocă; o strategie este pertinentă dacă există resurse disponibile pentru implementarea ei, iar o activitate de investiţii benefică, nu se poate realiza decât pe baza unei strategii coerente. Deci, decizia strategică şi decizia de investiţii au o puternică complementaritate iar convergenţa lor constă în faptul că ambele angajează viitorul. Strategia, ca fundament al succesului în competiţia urbană contemporană are două axe strategice; capital imagine (identitate pe plan intern şi atractivitate pe plan extern) şi dezvoltare economică care interacţionează şi străbat ca un fir roşu 7

dimensiunile managementului public local. Atingerea ţintelor poziţionate pe aceste axe presupune o analiză strategică a trei aspecte ale dezvoltării localităţii: competiţie, competitivitate şi poziţionare3 (atractivitate diferenţială). Numai cunoscând domeniile de concurenţă şi rivalii, evaluând realist propriile slăbiciuni şi puncte forte şi delimitând atributele distincte ce vor fi promovate cu prioritate se poate stabili o politică de investiţii coerentă bazată pe un portofoliu de proiecte cu ţinte precise subordonate atingerii obiectivelor programului de dezvoltarea a localităţii. Analiza strategică, în termeni de competiţie: domenii de competiţie şi rivali potenţiali este o problemă arzătoare care în cazul colectivităţilor locale trebuie abordată luând în considerare un nou actor; clientul – elector cu problemele şi dorinţele sale. În condiţiile comunităţi europene unite, odată cu dispariţia unor bariere geografice există două posibilităţi de eroare în analiza competiţiei. Pericolul de a recurge la generalizări şi a căuta rivalii numai în imediata apropiere (localităţi vecine) respectiv de a întocmi clasamente pe baza cărora să se întemeieze liniile strategice pe termen lung. De pildă, pentru Braşov - ca principal producător de autovehicule, eroarea strategică constă în a considera drept rivale în branşă doar localităţi învecinate sau alte centre idustriale din ţară, când în realitate trebuie să se identifice rivali printre oraşele europene cu profil asemănător. Trebuie să identifice şi să se analizeze avantajele căutate de întreprinzătorii privaţi care diferă în funcţie de domeniu profesional, de mărime, sau de logistica sa.

1.3.1 Competiţia Competiţia trebuie analizată pe categorii de pieţe astfel; a) Piaţa creşterii interne a intreprinderilor care înseamnă investiţii ce conduc la creearea de noi locuri de muncă, reducerea costurilor. b) Piaţa ocaziilor se referă la analiza proceselor de delocalizare a activităţilor sau intreprinderilor. Este vorba de transferul spaţial de unităţi de producţie, fie din cauza unui mediu local impropriu afacerilor (delocalizare) sau, din contră atractiv (implant), fie în căutarea efectului de scară care necesită schimbarea amplasametului. Preocuparea strategică a colectivităţilor locale este săşi conserve portofoliul de intreprinderii existente în site–ul propriu şi să atragă noi întreprinzători. Piaţa ocaziilor prezintă un grad ridicat de risc speculativ dar miza este atractivă prin sporirea potenţialului fiscal. c) Piaţa funcţiilor comerciale urbane se referă la faptul că, există anumite localităţii sau zone care au un renume consacrat cum ar fi; oraşele turistice şi balneoclimaterice, sau există localităţi care, în mod tradiţioal, sunt recunoscute ca gazde de reuniuni, expoziţii, congrese,etc (vezi Herculane, Sinaia, Mamaia). 3

Bouinot J, Bermils B - Projet de ville et projet d`entreprise. Fondation Roi Boudouin, (coordonatori) L.G.D.I, Paris, 1993, pag. 6.

8

Aceasta situaţie este o oportunitate şi o potenţială sursă de câştig nu numai în plan financiar dar şi de imagine şi de atractivitate. De aceea există riscul ca, sub presiunea concurenţei dintre furnizori (tur-operatorii) să apară “rivali substitut”. În general însă pe această piaţă domeniile sunt clare, rivalii pot fi lesne depistaţi şi se poate face o analiză de poziţie pertinentă. d) Piaţa funcţiilor urbane publice a căror repartizare în teritoriu este apanajul autorităţilor centrale sub formă de echipamente puntuale de interes naţional, finanţate integral sau parţial de autoritatea naţională. Este vorba de pildă de; unităţi de învăţământ superior, aşezăminte de artă şi cultură de interes naţional, etc. Riscul apare în general datorită proximităţii, iar competiţia se desfăşoară pe planul localizării şi facilităţii reţelelor de legătură; trasee, puncte de conexiune cu reţeaua naţională. e) Piaţa rezidenţilor se caraterizeză prin următoarele: ¾ are un randament fiscal mediocru – de pildă, în Franţa un rezident/ locuitor nou reprezintă, în termeni de bază fiscală, de zece ori mai puţin decât un loc de muncă nou, ¾ este o piaţă lentă – alimentată prin sporul natural al populaţiei locale sau prin mişcare migratorie (echivalentul pieţei ocaziilor la intreprinderi), ¾ este reglementată prin proceduri de planificare urbană, ¾ rivalii trebuie căutăţi, în principal printre localităţâle învecinate f) Piaţa derivată a împrumuturilor - aşa cum am mai subliniat, a fi competitiv înseamnă şi a dispune de resurse fiscale sau tarifare. De cele mai multe ori aceste sunt insuficiente şi trebuie să se apeleze la credite, dar aici ne confruntăm cu lupta de a obţine codiţii cât mai favorabile de împrumut care, depinde de credibilitatea şi cotaţia localităţii. În comunităţile teritoriale moderne a început să opereze noţiunea de “rating” care, în context exprimă forţa concurenţială şi greutatea semnăturilor aleşilor localităţii. De pildă oraşe cu rating ridicat în anii `90 erau: Tokyo (Aaa), Copenhaga, Oslo (Aa1), Goteborg, Stocholm (Aa3)4). Aplicat la departamentele franceze sunt note foarte mari pentru emisiuni internationale în (Region Ille de France, Departament de l`Essone - Aaa), dar şi la emisiuni domestice (Deparatment des Hauts-de-Seine). Pentru o colectivitate teritorială evaluarea ratingului se face pe baza a patru direcţii de analiză; - Baza economică care constituie sursa de potenţial fiscal, - Situaţia financiară generală şi metodele de gestiune financiară folosite, - Gradul de îndatorare şi modul cum este gestionat, - Capacitatea managerială şi profesională a factorilor responsabili În analiza pieţei creditului se foloseşte şi metoda scorurilor (credit scoring) pentru a evalua forţa competitivă a unei localităţi. 4)

Ratingul Moody`s cuprinde nouă paliere, de la Aaa la C, fiecare cu trei subdiviziuni pe clase; 1,2,3.

9

g) Piaţa resurselor umane – spre deosebire de celelalte pieţe este mai puţin vizibilă, informaţiile despre climatul social intern care condiţionează forţa de atracţie a unei localităţi se difuzează pe cale orală, din gură în gură.

1.3.2 Competitivitatea

ANALIZA EXTERNA DE ATRACTIVITATE SLABA RIDICATA

Competitivitatea este analizată cu instrumente specifice analizei activităţii intreprinderilor. Principalul domeniu al competiţie este domeniul competitivităţii economice. Aceasta presupune analiza portofoliului local de activităţi (PLA) cu scopul de a stabili dinamica punctelor forte şi a slăbiciunilor localităţii. Se poate apela astfel la “matricea de poziţionare” (matricea BCG) elaborată de Boston Consulting Group în care, intreprinderile din portofoliu sunt poziţionate într-un tablou cu dublă intrare; pe orizontală în termeni de competitivtate (puternică sau slabă), măsurată prin dimensiunea segmentului de piaţă deţinut, şi pe verticală în gradul de maturitate (slabă/crescută), măsurată prin ponderea cifrei sale de afaceri în totalul cifrei de afaceri în branşa respectivă. Obiectivul global al acestei poziţioări a tuturor firmelor din site-ul localităţii în acest tablou este de a determina tăria sau slăbiciune portofoliului implanturilor pe domenii şi sectoare.

1. Vedeta (diva)

2. Dilema (copilul cu probleme)

3. Vacă cu lapte

4. Punct mort

PUTERNICA SLABA PONDEREA PE PIATA A PRODUSULUI Fig 1.1 Matricea BCG – de poziţionare a segmentelor strategice

Poziţia de “vedetă” este caracteristică unui produs/serviciu tânăr, cu o rată de creştere înaltă şi o pondere ridicată pe piată. Impactul acestei stări în politica de investiţii este major deoarece sunt necesare investiţii semnificative pentru a menţine o astfel de poziţie pe o piaţă dinamică. Aceasta deoarece un astfel de produs, deşi aduce venituri importante pentru intreprindere, nu sunt rare cazurile când acestea sunt inferioare investiţiilor solicitate.

10

Poziţia “Vaca de lapte” include produse “mature” care aduc venituri substanţi- ale de pe o piaţă pe care o domină. In general nu solicită investiţii mari de susţinere şi de aceea pentru intreprindere este important să ştie să folosească excedentul de fonduri, cu accent spre declanşarea şi dezvoltarea altor activităţi/afaceri. Poziţia “Punct mort” este situaţia unui produs cu o slabă rentabilitate pe o piaţă în declin sau în recesiune. Pentru politica de investiţii o astfel de situaţie pune problema dezangajării (dezinvestiţie) şi orientarea sumelor obţinute spre alte sectoare. Poziţia “Dilemă” este de regulă ocupată de produse tinere, în creştere,pentru care trebuie să fie susţinute în continuare, inclusiv cu invesatiţii, pentru a avansa spre cadranele “1 şi 3”, astfel este posibil să cadă în poziţia “4”. Procedura de lucru înseamnă a poziţiona fiecare segment strategic/ intreprindere din sité-ul industrial al localitătii în una din cele patru sectoare. De exemplu; o întreprindere are ponderea “x” pe piaţa produsului (după criteriul activităţii profesionale) şi ponderea “y” în portofoliul local al activităţilor, poziţia ocupată, conform coordonatelor se consideră forţă sau slăbiciune. O analiză mai profundă se realizează pe baza a trei referenţiale: dimensiunea pieţei, poziţia în ciclul de viaţă şi macrotendinţele. Competitivitatea globală este fundamentată pe analiza a cinci portofolii de activităţi: a) Portofoliul local de activităţi industriale (PLAI) care presupune o analiză retrospectivă (coeficient de localizare, analiză shift and share – metoda structural reziduala) analiza dinamicii (matricea de poziţionare, metoda filierelor, identificarea sensibilităţii sectorului pe piaţa mare) analize calitative complementare (ataşament teritorial al intreprinderii, vulnerabilităţi specifice intreprinderilor din sité); b) Portofoliul local de activităţi de servicii (PLAS) care presupune evaluarea coeficientului de localizare al activităţilor de servicii, anchete locale privind cererea şi oferta; c) Portofoliul local de cercetare – dezvoltare (analiza potenţialului public sau privat de cercetare – dezvoltare) care presupune analize statistice şi analize calitative; d) Portofoliul local de resurse umane (analiza potenţialului de cunoştinţe ale populaţiei rezidente) care presupune analiza repartiţiei populaţiei pe sectoare de activitate, recensământul calificărilor, inventarul sistemului de formare profesională şi/sau universitară, inventarul metodelor intreprinderilor din sité în materie de recrutare şi formare continuă, bilanţul decalajelor între nevoi şi oferta locală; e) Portofoliul local de servicii publice presupune analiza capitalului peisagistic local; lizibilitate, curăţenie, animare,etc, inventarul serviciilor “rare” ce dau specificitate, evoluţia mijloacelor de comunicaţie şi comunicare.

11

1.3.3 Analiza de poziţie Analiza de poziţie care semnifică atractivitatea diferenţială a localităţii în raport cu zona limitrofă, prin punerea în valoare a trăsăturilor sale specifice care o diferenţiază de rivali, din punct de vedere al activităţii comerciale şi noncomerciale pe care doreşte să le dezvolte. Odată definită atractivitatea se pot formula “ambiţiile strategice” într-un proiect diferenţiat ce asigură poziţia dorită a oraşului. Evaluarea diferenţială se dezvoltă pe trei direcţii: a) Evaluarea capitalului de imagine – notorietate, reputaţie (adevărate sau false). b) Evaluarea capitalului peisagistic - calităţile arhitecturale şi istorice ale edificiilor publice sau private, lizibilitate, animaţia locurilor centrale ca poli de atracţie, comodităţi de deplasare etc. c) Evaluarea capitalului economic care exprimă “profitabilitatea” oraşului ca loc pentru investiţii comerciale, industriale. Pentru aceasta se pot folosi indicatori de eficienţă economică cunoscuţi cum ar fi: venitul net actualizat (VNA), rata internă de rentabilitate (RIR), şi alţii. De pildă, forma adaptată a indicatorului “venit net actualizat” pentru evaluarea comparativă a eficienţei economce a implanturilor între două oraşe A şi B, este următoarea:

(

)

n

VNA A = ÷ I0 A − I0 B + ∑ B

în care:

h =1

(R

h

A

− R hB

(1 + a )

)

h

IoA / I0B

- investiţii iniţiale în oraşul “A” sau “B” (se au în vedere cu precădere cheltuielile privind construcţiile, instalaţiile, terenul), RhA / RhB - rezultatul anual, în anul “h”, al exploatării (venituri minus cheltuieli mai puţin cheltuielile financiare), a - costul mediu ponderat al capitalurilor reunite pentru a realiza implanturile (rata de actualizare) Dacă venitul net actualizat astfel calculat este mai mare ca zero (VNA > 0) înseamnă că localitatea “A” este preferată localităţii “B” În urma stabilirii opţiunilor strategice se trece la faza de implementare care însemnă portofoliu de proiecte bazat pe o politică de investiţii coerentă raportată la resursele financiare, proprii şi atrase (subvenţii, sponsorizări, credite) ale perioadei, ceea ce înseamnă un plan de finanţare multianual. Investiţiile administraţiei publice au în vedere amenajarea teritoriului sub toate aspectele şi dezvoltarea serviciilor de interes general. Strategia investiţională trebuie să ţină cont de specificitatea sectorului care se poate exprima prin teza “ spaţiul este obiect al acţiunii şi echipamentele criterii de acţiune”.

12

Aceasta înseamnă: 1. Referire suis generis la spaţiu a cărui organizare este apanajul numai al gestiunii publice, nu şi al cele private. Pentru întreprinzătorii privaţi teritoriul localităţii nu este obiect, ci suport al acţiunilor lor. Edili locali sunt aceia care au sarcina promovării, formării şi păstrării capitalului peisagistic. Acesta este obiectul esteticii urbane şi impune un cod de conduită arhitecturale pentru toţi rezidenţii. 2. Promovarea unei echităţi socio-spaţiale care uneori poate să contrazică criteriile de eficienţă economică. De exemlu; în numele eficienţei economice se poate merge pe reducerea costurilor, căutându-se economii de scară prin concentrarea ofertelor spaţiale de servicii publice. Astfel, o mare bibliotecă într-un loc central este mai puţin costisitoare decât “n” biblioteci mai mici de cartier, însă procedând astfel se crează discriminare între consumatori. Iată de ce geografia ofertelor trebuie calată pe geografia nevoilor şi nu pe cea a cereri solvabile. Poate să pară un paradox; furnizare inegală de servicii publice, da dar ea trebuie să fie echitabilă. Atunci nu trebuie şi fiscalitatea locală adaptată acestui paradox? Fiscalitatea este obligatorie şi aceiaşi pentru toţi, fie bogaţi, fie săraci. 3. O viziune originală asupra procesului de implementare a strategiei. Traseul de la ideie la practică trebuie să aiba următoarele coordonate: ƒ valorificarea unui teritoriu; ƒ promovarea unei echităţi socio – spaţiale; ƒ satisfacerea unor criterii de eficienţă colectivă. Aceste obiective dau imaginea originalităţii demersurilor strategice şi investiţionale ale administraţiei publice. Ultimul pune în evidenţă importanţa criteriilor sociale, vis a vis de criteriile de eficacitate individuală, bazată pe criteriul cost/benficii ce operează în sectorul privat. Municipalitatea/consiliul local este instituţia care amortizează costurile sociale care, deşi nu se regăsesc în contabilitatea intreprinderilor din sité, ele contribuie la creşterea productivităţii acestora. De pildă o reţea de transport modernă reduce pierderile de timp, consumul de nervi – factori ce influienţează negativ productivitatea salariaţilor. Aceste costuri difuze, necomerciale ca şi veniturile necomerciale sunt atuuri pentru alegerea amplasamentului în zonă de către întreprinzători privaţi. Ideia de amenajare a teritoriului se dezvoltă gradual în gestiunea urbană astfel; proiectul oraşului (plan strategic), proiectul urban – transformarea ambiţiilor strategice în proiecte de amenajare a spaţiului şi/sau promovare a echităţii sociale, proiecte de servicii publice (proiect de primărie) care mobilizează agenţii, funcţionarii publici în materializarea primelor două proiecte.

13

Ν Întrebări test 1. Explicaţi de ce o colectivitate teritorială poate fi tratată ca “o intreprindere cu o logică proprie”. 2. Care sunt trăsăturile specifice ale serviilor publice? 3. De ce, penetrarea domeniului serviciilor publice de către sectorul privat este cauză şi efect al negării a două din principiile definitorii ale serviciului public? 4. Cum percepeţi poziţia agentului economice privat prestator de servicii publice în relaţia sa cu publicul consumator? 5. Care sunt direcţiile de analiză strategică a competiţiei? 6. Care sunt direcţiile de evaluare diferenţială a atractivitătii diferenţiale? 7. Cum explicaţi că, în strategia investiţională a administraţiei publice spaţiul trebuie privit ca “obiect al acţiunii” iar echipamentele “criterii de actiune”?

14

Investiţiile în teoria şi practica economică

2.1 Rolul investiţiilor în viaţa social-economică În viaţa comunităţilor umane, investiţiile ocupă un loc central, între sfera productiei de bunuri şi servicii, şi sfera consumului, fiind un factor care influienţează simultan atât cererea cât şi oferta. Argumentul în favoarea acestei afirmaţii este dat de procesele de antrenare şi multiplicare a efectelor pe care le generează orice proiect de investiţii, indiferent de sectorul de activitate în care se aplică. Implementarea unui proiect în sfera producţiei de bunuri şi/sau servicii are ca efect sporirea şi diversificarea ofertei şi implicit, dacă aceasta este validată de piaţă, creşterea veniturilor agenţilor economici. Concomitent, va fi influienţat direct sau prin efectul de antrenare, gradul de ocupare a forţei de munca, iar creşterea numarului de angajaţi şi/sau a câştigurilor lor salariale conduce, în ultimă instanţă, la sporirea cererii de bunuri si servicii. Pe de alta parte, va avea loc o creştere a economiilor populaţiei, dar şi a disponibilităţilor financiare ale agentilor economici care vor putea fi orientate spre realizarea de noi proiecte de investiţii. Deci, într-un sistemului economic, activitatea de investiţii joacă un dublu rol; în primul rând agenţii economici declanşatori de acţiuni investitionale, care impelmenteaza diverse proiecte de investitii, işi sporesc oferta de bunuri şi/sau servicii prin creşterea capacitaţii lor productive, realizând venituri suplimentare, iar în al doilea rând orice proiect de investiţii va genera nevoi sau cereri suplimentare în sectoare conexe, amonte (furnizoare de materii prime, materiale, utilităţi etc) sau aval (distribuitoare sau consumatoare a bunurilor şi serviciilor oferite). Implicit va avea loc o crestere în lanţ a veniturilor la toţi agenţii economici antrenaţi. Realizarea de proiecte sau programe de investitii conduce, în principal la creşterea stocului de capital fix. Ca atare, investiţiile constituie principala pârghie de realizare a unei restructurarii economice reale, prin creearea de noi structuri mai performante în acord cu opţiunile strategice ale societăţi. În plan social, investiţiile joaca rolul de regulator/compensator în ocuparea fortei de munca, în îmbunataţirea calitaţii vieţii. Implementarea unor proiecte sau programe de investiţii antreneaza modificari pe piaţa forţei de muncă, creind o nevoie suplimentara de forţă de muncă în sectoarele care pregatesc şi 15

implementeaza aceste acţiuni investiţionale (cercetare - proiectare, constructii, productia de echipamente şi instalaţii de lucru etc), dar mai ales la beneficiarii de proiect care exploateaza noile capacităţi de producţie. Aceasta are ca efect, imediat sau într-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepartata, atenuarea presiuni factorilor generatori de şomaj. Investiţiile destinate lucrărilor publice, serviciilor destinate populaţiei, se caracterizează printr-o paletă de efecte induse de ordin social, cultural. Orice proiect de investiţii din domeniul lucrărilor publice este (trebuie să fie) subordonat unei concepţii genrale, integratoare la nivel de colectivitate teritorială şi ca atare efectele sale vor avea un caracter difuz la nivelul comunităţii. Investiţiile pot fi privite şi ca liant între generaţii, prin crearea de noi locuri de munca pentru generaţia tânără, dar şi prin mostenirea de capital fix pe care aceasta o primeşte de la generaţiile anterioare. Nu în ultimul rând, investiţiile constituie suportul material al promovării progresului tehnico-ştiinţific în diverse sectoare de activitate. Proiectele de investiţii aplicate sunt mijlocul principal de valorificare a soluţiilor tehnice şi tehnologice noi oferite de cercetarea ştiinţifică . De mare actualitate este şi rolul pe care trebuie să-l joace activitatea de investiţii în rezolvarea marilor probleme ale lumii contemporane referitoare la protectia mediului ambiant, refacerea echilibrului ecologic acolo unde ,de cele mai multe ori din ignoranta, acesta a fost rupt. Orice proiect de investiţii supus analizei de oportunitate şi eficienţă trebuie sa aibă şi componenta ecologica, iar criteriile ecologice trebuie sa fie incluse în sistemul de criterii pe baza caruia se va fundamente decizia de investiţii. Spunem asta pornind de la teza unanim recunocuta că ”mai ieftin este sa previi decât să combaţi”. În acest context trebuie subliniat faptul că multe instituţii financiare internaţionale pun condiţii de natură ecologică pe care trebuie să le respecte proiectele sau programele propuse spre a fi susţinute financiar. Având în vedere atât tendinţele înregistrate pe plan mondial, cât şi experienţa practică acumulată de România din 1990 şi până în prezent, specialiştii în economie au formulat o serie de căi pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ şi instituţional în domeniul investiţiilor şi creşterea gradului de atractivitate pentru investitorii străini. Astfel de măsuri conduc la simplificării procedurilor de înregistrare a societăţilor comerciale cu participare străină, la armonizrtea legislaţiei şi practici investiţionale din România cu cele din Uniunea Europeană. Direcţiile de perfecţionare a cadrului juridic si instituţional ar trebui să se refere la: ¾ separarea activităţilor ce se circumscriu libertăţii de circulaţie a capitalului, a investiţiei străine strategice, cu impact asupra economiei naţionale; ¾ crearea unui plus de flexibilitate de acţiune a organismelor guvernamentale în negocierile cu investitorii strategici;

16

¾ creşterea coerenţei în relaţiile cu marii investitori prin corelarea demersurilor diferitelor instituţii centrale şi locale în vederea asigurării unei “singure voci” în relaţiile investiţionale cu investitorii străini; ¾ facilitarea realizării investiţiilor strategice prin asistarea nemijlocită a marilor investitori în toate fazele (prospectarea pieţei, negociere, semnare, desfăşurarea activităţii economice). Atragerea investiţiilor străine ca o activitate coerentă şi deliberată, având o finalitate bine definită, presupune utilizarea unor tehnici specifice între care un loc distinct îl ocupă acordarea de stimulente financiare, fiscale şi de alta natură investitorilor. Cele mai răspândite sunt stimulentele fiscale care includ reduceri de impozite, scutiri de impozite, taxe de import sau export reduse. Stimulentele financiare oferite în general în Europa de vest şi SUA, includ acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investiţii de capital, training, dezvoltarea amplasamentului investiţiei şi a infrastructurii, credite cu dobândă redusă şi altele. Există şi o a treia categorie de stimulente dificil de clasificat, care include o varietate de forme, de la vânzarea la preţuri preferenţiare a terenului, construirea unei clădiri, cererea unor căi de acces, asigurarea şcolarizării şi acordarea de asistenta în recrutarea personalului, până la identificarea unor şcoli internaţionale pentru copiii directorilor sau asigurarea accesului la cuburile sportive, locale, pentru investitori. În cazul Europei de Est însă, nu stimulentele sunt factorul hotărâtor în luarea de decizii de a investi, ci alte aspecte cum ar fi: gradul de dezvoltare al bazei industriale, evoluţia privatizării, stabilitatea politică, climatul macroeconomic, mărimea pieţei locale şi costul forţei de muncă. Din punctul de vedere al luării deciziei de a investi, acordarea de stimulente este importantă în doua momente: la formularea ideii de proiect când se întocmeşte o listă scurtă de posibile variante pentru investiţie şi la faza deciziei când se face practic o opţiune între mai multe variante. Stimulentele care se pot acorda investitorilor străini pot fi deosebit de diverse, dintre care remarcăm: participarea cu titlu gratuit la capital, până la 50% din valoarea proiectului, vânzarea terenului la preţ subvenţionat, închirierea de terenuri sau clădiri cu o perioadă de graţie în care nu se plăteşte chirie, acordarea de garanţii guvernamentale, subvenţionarea salariilor personalului angajat de investitorul străin, suportarea de către agenţia de dezvoltare a unor cheltuieli legate de transportul şi instalarea echipamentelor şi utilajelor, repararea şi modernizarea clădirilor existente pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare, finanţarea trainingului pentru angajaţii investitorului străin, realizarea pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare a studiilor de marketing sau a celor legate de protecţia mediului. În economia unei ţări activitatea de investiţii ocupă un loc central atât în sfera producţiei de bunuri şi servicii cât şi în sfera consumului, influenţând atât cererea cât şi oferta. Investiţiile reprezintă un adevărat stimul, generând noi 17

activităţi şi având ca finalitate obţinerea de bunuri şi servicii indispensabile unei economii sănătoase.

2.2 Conceptul de investiţie, de la teorie la consecinţe practice Noţiunea de investiţie (investissement – franceză, investment – engleză; inversion – spaniolă;investion – germană) este sinonimă, din punct de vedere lingvistic cu; alocare, plasare,dotare5) şi prin extensie ajungem la eforturi făcute acum în speranţa unor recompense viitoare. Trebuie să fie clar că prin eforturi nu se înţeleg numai eforturi financiare. Ne este familiară expresia părintească “ şi am investit/cheltuit atâta cu tine” spusă la bucurie sau la necaz, vis a vis de copilul său ajuns la maturitate. Să fim siguri că aceste cuvinte au fost rostite nu numai cu gândul la banii cheltuiţi, ci şi la toate renuţările, grijile, sentimentele părinteşti din perioada copilăriei. Deasemenea devine tot mai evidentă ponderea tot mai importantă a investiţiilor “intelectuale”,destul de dificil de evaluat băneşte, în proiectele actuale. Nu trebuie să confundăm investiţia cu plasamentul. În teoria şi practica finaciară plasamentul este o operaţie de finanţare (direct sau indirect) a proiectelor. De el depinde repartizarea veniturilor create de investiţie, dar condiţiile de plasament nu influienţează necesarul de investiţii. Concept de primă importanţă al teoriei economice cu profunde rezonanţe în practică, investiţia trebuie privită ca un consum de resurse de natură diversă sau ca o cheltuială dacă avem în vedere exprimarea acestora în unităţi valorice. Din noianul de definiţii întâlnite în literatura de specialitate cea mai oertientă, în opinia multor specialişti este cea dată de Pierre Masse6) conform căreia investiţie înseamnă “schimbarea unei satisfacţii immediate şi sigure, la care se renunţă, în schimbul unei speranţe viitoare ce s-ar obţine şi al cărei suport sunt tocmai bunurile investite”, pe scurt „o cheltuială incertă pentru un viitor incert”. Punctul lor de convergenţă cu cheltuielile curente de producţie îl constiruie natura resurselor angajate; materiale, umane,tehnice, valutare, etc. Deosebirea esenţială între cele două categorii de cheltuieli este dată de trăsăturile specifice ale investiţiilor şi anume: durata; orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă propriu, caracterizat prin etape şi momente/jaloane bine definite şi pe parcursul căreia parametrii economici ai proiectului au o evoluţie proprie descrisă în tabloul de flux de numerar,

5) 6)

* * * - Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, ed.Academiei RSR, 1984 Pierre Masse – Les choix des investissement. Dunod, Paris,

18

eficienţă – conform căreia, promotorul de proiect (agentul economic declansator) acceptă schimbarea unor disponibilităti prezente de resurse, în schimbul unei serii de efecte/încasări viitoare care,în sumă totală absolută să fie superioare cheltuielilor iniţiale, riscul care decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi dacă cheltuielile au un grad de certitudine rezonabil efectele sunt numai speranţe. Spre deosebire de alte concepte, noţiunea de investiţie pune accentul pe domeniul de aplicaţie, pe conţinutul său. În acest context ea poate fi abordată din mai multe puncte de vedere: Dimensiunea contabilă este cea mai restrictivă, care reduce investiţia la noţiunea de imobilizare în sens contabil al cuvântului. Din acest punct de vedere investiţia reprezintă ”toate bunurile mobile si imobile,corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în intreprindere destinate a rămâne constant sub aceiaşi formă”. Rigoarea contabilă a impus două condiţii restrictive de încadrare a cheltuielilor în categoria investiţii: proprietatea şi decalajul între achiziţie şi consumul bunurilor achiziţionate. Astfel, pentru ca o cheltuială cu achiziţionarea sau producerea unui bun sau serviciu să fie considerată investiţie, trebuie ca acestea să intre, din punct de vedere juridic, în proprietatea agentului economic, iar consumul lor să se facă pe o perioadă mai lungă de timp, care depăşeşte un exerciţiu financiar. Ca atare, cheltuielile privind elementele de activ circulant ce se consumă în acelaşi exerciţiu cu achiziţia (concomitent) precum şi bunurile de folosinţă îndelungată luate prin leasing (credit bail), asupra cărora intreprinderea nu deţine drepturi de proprietate nu sunt considerate investiţii Bunurile în cauza se înregistreaza în contabilitate în clasa 2 de conturi de imobilizari şi le putem grupa astfel: ¾ Imobilizări legate de exploatare ce pot fi definite ca “bunuri de orice natura, mobile sau imobile,corporale sau necorporale,dobândite sau create în intre prindere, nu pentru a fi vândute sau transformate, ci pentru a fi utilizate o mai lungă perioadă de timp ca instrumente de lucru. ¾ Imobilizări în afara exploatării (neproductive) achizitionate sau create în intreprindere pentru alte scopuri cum ar fi: ™ ameliorarea conditiilor de igiena şi securitate a muncii; ™ obiective cu caracter social; creşe, cantine ,centre de vacanţă pentru salariaţi, sedii adminstrative etc; ™ achiziţii de bunuri în scop speculativ (terenuri, imobile, obiecte de artă). Se observă că această accepţiune asupra investiţiei pune accentul pe durata de viaţă a bunului care depăseşte durata unui exerciţiu.

19

Dimensiunea economică lărgeşte sfera de cuprindere a investiţiei deoarece conform acestei accepţiuni investiţia reprezintă” toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor, a unor efecte economice (venituri,incasari) eşalonate în timp şi care, în sumă totală sunt superioare cheltuielilor iniţiale de resurse”. Şi în această viziune asupra noţiunii de investiţie găsim referire la durată dar observam ca accentul cade mai mult pe materialitatea efortului investiţional precum şi pe eficienţa acţiunii. In aceasta accepţiune se consideră investiţie: a) cumpărarea de echipamente de lucru şi alte bunuri care, iniţial constituie ieşiri de trezorerie dar care au ca urmare încasări suplimentare, economii de costuri etc., eşalonate pe o durata mai lunga de timp care, în sumă totală trebuie să asigure; ¾ refacerea capacităţii de autofinanţare a firmei, ¾ rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia implementării proiectului, ¾ crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătăţirea situaţiei economico - financiare viitoare a firmei. b) alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri şi echipamente cum ar fi: ¾ cheltuieli pentru publicitatea de marcă; ¾ costul programelor de punere la punct a unor noutăţi în domeniul tehnologic organizatoric,al resurselor de munca etc; ¾ costul acţiunilor de punere la punct a unor produse materiale noi; ¾ cheltuielile cu programele de cercetare – dezvoltare. Aceste cheltuieli sunt trecute de regulă pe costurile de productie (vezi clasa 6 de conturi),nu apar explicit în bilanţ deşi efectul lor scontat asupra trezoreriei firmei sub forma de intrari se prelungeste pe o perioada mai lunga de timp. Dimensiunea financiară este cea mai cuprinzatoare deorece consideră investiţii ”toate cheltuielile de resurse care generează venituri şi\sau economii pe o lungă perioada de timp în viitor şi in consecinta şi amortizarea (rambursarea) lor se face pe mai mulţi ani.” Accepţiunea financiară înglobează în noţiunea de investiţii toate elementele de imobilizari sau cheltuieli definite anterior, în plus are în vedere şi nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), generată de creşterea volumului de activitate. Din punct de vedere financiar, valoarea reală a efortului investiţional pentru realizarea unui proiect este dată de costul obiectivului ce se construieşte plus nevoia de fond de rulment necesar exploatarii. Nevoia de fond de rulment pentru exploatare rezultă prin diferenţa între ”necesitaţile” cerute de buna funcţionare a ciclului de exploatare, date de creşterea activelor circulante (stocurile de materiale, semifabricate produse finite, creanţe clienţi, TVA de recuperat) şi resursele provenind din exploatare (creanţe-furnizori, avansuri şi aconturi clienţi,etc). În majoritatea cazurilor resursele disponibile sunt 20

inferioare nevoilor şi ca atare apare o diferenţă, un gol de resurse, care poate compromite buna desfăşurare a procesului de producţie.El trebuie preliminat şi acoperit prin capital permanent sub forma de fond de rulment. Din punct de vedere financiar problema cea mai importantă pentru investitor este de a se asigura echilibrul între resurse şi nevoi. De reţinut este şi accepţiunea juridică, cuprinsă în acordurile bilaterale internaţionale privind promovarea şi garantarea investiţiilor (încheiate de România cu terţe state) potrivit căreia investiţie înseamnă “activele investite de către investitorii unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi contractante în conformitate cu legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul ultimei”. În acest cadru investiţia cuprinde: ƒ bunuri mobile şi imobile şi alte drepturi reale: servituţi, sechestre, ipoteci, gajuri etc; ƒ acţiuni,părţi sociale,orice alt fel de participare la societăţi; ƒ drepturi de creanţă sau orice alte drepturi de aceiaşi valoare economică; ƒ drepturi de proprietate intelectuală: drepturi de autor, brevete, know-how, goodwill, desene şi modele industriale, mărci de comerţ sau de serviciu, alte drepturi similare recunoscute reciproc de către părţi; ƒ concesiuni de prospectare, extracţie şi exploatare a resurselor naturale. În concluzie, conceptul de investiţii poate fi abordat din mai multe puncte de vedere; psihologic, juridic, economic, monetarist Psihologic, o investiţie reprezintă, renunţarea la bunuri imediate în schimbul unor avantaje viitoare. Din acest punct de vedere, întreprinzătorul se află în dilemă, fiind constrâns să renunţe la satisfacţii imediate în speranţa unor câştiguri viitoare mai mari. Din perspectiva juridică o cheltuială care nu are incidenţă patrimonială directă nu este considerată investiţie, chiar dacă aceasta sporeşte în timp potenţialul şi performanţele întreprinderii. Sensul monetarist consideră investiţii totalitatea cheltuielilor efectuate în vederea obţinerii de venituri monetare în viitor. Se ajunge la concluzia că toate cheltuielile ar trebui considerate investiţii, indiferent de destinaţia lor, şi deci se reduce înţelesul noţiunii de investiţie la cea de cheltuieli. Concluzionînd, putem spune ca investitie reprezinta“orice cheltuiala de resurse făcută în vederea creării premiselor necesare obţinerii, pe o perioadă lungă de timp, în viitor, a unor efecte utile scontate”. În literatura de specialitate se întâlneşte o diversitate de opinii privind conceptul de investiţii. Nu vom trece în revistă toate punctele de vedere întâlnite ci vom prezenta câteva care este posibil să conducă la confuzii conceptuale şi la implicaţi practice perverse.

21

Astfel, găsim că “ … este un flux de capital destinat a modifica stocul existent care constituie, împreună cu factorul muncă mai ales, unul din factorii principali ai producţiei”7) Autorii nu fac nici o referire asupra naturii sau structurii “stocului” deci interpretarea în extenso, se referă la toate elementele de stoc ale activului bilanţier: produse finite, semifabricate, materii prime, materiale, consumabile, etc. Ori, luând act de cele două condiţii impuse de rigoarea contabilă credem că este o eroare să nu facem distincţie între stocurile materiale pentru activitatea profesională curentă şi cele pentru investiţii. Consecinţa practică a acestei confuzii poate să apară în situaţii când guvernul unei ţări, din dorinţa de a atrage investiţiile străine, acordă facilităti fiscale şi vamale la importuri pentru investiţii. In atari situaţii se vor găsi “inventivi” care vor căuta să eludezea rigorile vamale sau fiscale sub acoperirea măsurilor de relaxare nominalizate pentru importurile de investiţii. Într-o altă lucrare de referinţă găsim că investitia este “operaţia care, pentru intreprindere constă în transformarea resurselor financiare în unul sau mai multe elemente pe care le utilizează permanent o perioadă relativ lungă, într-o manieră durabilă, pentru realizarea obiectivului său social8). Iată deci o viziune pragmatică, tehnicistă asupra conceptului analizat. Ce obiectii se pot însă aduce acestui punc de vedere. În primul rând nu numai resursele financiare constituie izvorul investiţiilor, dacă nu ne reducem strict la viziunea monetaristă. Să ne reamintim că resursele intelectuale – investiţie nemateriale - deţin o pondere tot mai însemnată în structura resurselor ce stau la baza realizării proiectelor şi de regulă acestea sunt adeseori destul de dificil de cuantificat în expresie valorică. În al doilea rând considerăm investiţia ca activitate/acţiune dacă avem în vedere că, la niveluri superioare de decizie; mari intreprinderi, holdinguri, etc alta este viziunea asupra investiţiilor vis a vis de viziunea gestionară la nivel de proiect sau de unitate de producţie. Dar nu înţelegem dece atunci când se vorbeşte de structura,investiţia este redusă la nivel de cheltuială. Deci, definim o operaţie care este formată din cheltuieli. La nivele superioare de decizie investiţia este un criteriu de fundamentare decizională, de selecţie a proiectelor în cadrul unui portofoliu. Volumul investiţii al unei intreprinderi poate să ofere informaţii şi despre forţa sa economică şi intenţiile sale strategice. Ca structură de cheltuieli şi ca volum de resurse investiţia este relavantă însă numai la nivel de proiect.

7)

8)

“Pour les economistes, l`investissement est essentiellement un flux de capital destine a modifier le stock existant qui constituie, avec le facteur travail notamment, l`un des facteurs principaux de la fonction de production”. Bancel F, Alban R, Les choix d`investissement:methodes traditionnelles,flexibilite et analyse strategique. Economica 1995 * * * Dictionaire de management de projet. AFNOR,1996, pag 236, cităm “ Investissement – opération qui consiste pour l`entreprise à transformer les resources financières en un ou plusieurs éléments que l`entreprise utilisera en permanence pour concourir de manière durable à la réalisation de son objet social.

22

Supraevaluarea locului şi a rolului pe care-l joacă mijloacele fixe în economia etatistă, centralizată, a condus, prin definitie, la restrângerea conţinutului şi sferei de aplicaţie a noţiunii de investiţie. Astfel, investiţia era definită ca ”totalitatea cheltuielilor prin care se creiaza, se achiziţioneaza noi fonduri fixe productive sau neproductice, se perfecţioneaza sau se reconstruiesc fondurile fixe existente”9). A trata însa investiţia numai ca pe o simplă cheltuială , în sens financiar al cuvântului, înseamnă a neglija conţinutul concret material al efortului investiţional pe care-l face orice agent economic atunci când implementează un proiect de investiţii. Materializarea în practică are la baza o structura de resurse de o mare diversitate din punct de vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane, valutare etc). Evaluarea acestora în expresie bănească este o necesitate în special pentru fundamentarea deciziilor economice ce privesc proiectul de investiţii. În sfârsit trebuie subliniat că, scopul pentru care se face o investiţie nu este de a obţine mijloace fixe; utilaje, echipamente, hale, magazii, etc ci de a se obţine efecte utile de natura economică, socială, ecologică etc. Spre deosebire de activitatea de investiţii, care este creatoare de elemente de activ, intreprinderea poate să desfăşoare şi activităţi de dezinvestiţie - operaţii de renunţare la anumite active pentru a recupera resursele angajate şi a le orienta spre alte destinaţii. Este o activitate “distructivă” dar dacă resursele recuperate sunt reinvestite atunci suntem în situaţia unei distrugeri creative. Nevoia de dezinvestiţie este efectul unei activităţi/produs nerentabil. Cauzele pot fi diferite: comerciale (risc de client ridicat), financiare (îndatorare excesivă, trezorerie puternic negativă), criză de maturitate în sector (produsul este uzat moral), concurenţă puternică, restrângere voluntară sau accidentală de activitate etc. Dacă este efectul unui eşec ea va deteriora imagine de piaţă a firmei. Dezinvestiţia apare ca o recunoaştere a unor erori de evaluare de concepţie, şi va fi necesar de măsuri drastice de redresare. Dacă este planificată, dezinvestiţia devine pur şă simplu transpunerea în practică a unei opţiuni de modificare a portofoliului de activităţi ale intreprinderii. Sumele recuperate prin dezafectare pot fi folosite în alte scopuri: investiţii în alte proiecte mai rentabile, plata datoriilor, cumpărări de acţiuni, dividende ş.a.

9)

* * * Dicţionar de economie politică. Editura Politică

23

2.3 Structuri investiţionale În fundamentarea oportunităţii şi eficienţei proiectelor cât şi în gestiunea lor se folosesc diferite criterii de structurare a cheltuielilor de investiţii, fiecare dintre ele răspunzând unei anumite necesităţi de analiză sau de decizie. La nivelul decizional al unei societăţi comerciale se operează cu următoarele criterii: 1. În raport cu obiectivul strategic deservit: 1. a) Investiţii de dezvoltare sunt acele cheltuieli destinate finanţării; creşterii volumului producţiei, lansării de noi produse pe piaţă, sau diversificării strategice prin abordarea de noi sectoare de activitate Proiectele de investiţii pentru lansarea de noi produse pe piaţă sau diversificarea activitătii sunt de regulă mai riscante şi mai scumpe deoarece pe lângă elementele materiale presupun şi acumularea de cunoştiinţe noi, cucerirea de noi segmente de piaţă. Dezvoltarea se poate realiza “intramuros” prin proiecte interne sau extramuros prin externalizare de activitate. Deasemenea nu puţine sunt cazurile când se apelează la dezinvestiţie, mai ales când s-a hotărât reconversia spre alte sectoare de activitate mai profitabile sau spre alte zone geografice cu condiţii / oportunităţi mai atractive. INVESTIŢII DE FUNCŢIONARE 9 Obiective

Mijloace de acţiune Tipul de investiţie

9 Creşterea capacităţilor de producţie 9 Dezvoltarea de noi produse 9 Diversificare în alte sectoare de activitate 9 investiţii în capacităţi de producţie 9 inovare de produs 9 dezinvestiţie şi delocalizare 9 investiţii materiale (construcţii, maşini, stocuri etc.) 9 investiţii imateriale 9 investiţii financiare (titluri de participare)

9

9 9 9

Tabelul 2.1 INVESTIŢII DE REUTILARE Reducerea costurilor ca urmare a creşterii productivităţii muncii şi/sau randamentului capitalului Reducerea riscurilor prin diversificarea surselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor substituţia capital/muncă înlocuirea echipamentelor învechite inovare procedee de muncă şi flexibilitate

9 investiţii fizice/materiale 9 investiţii imateriale (sisteme informatice specifice

Previziunea cash flow–ului la investiţiile de creştere este puternic influienţată de situaţia economică şi concurenţială, independent de durata de viaţă a proiectului, datele necesare fiind oţinute prin analiză de mediu. Efortul investiţional este mare în raport cu talia intreprinderii, putând angaja viitorul acesteia pe perioade îndelungate. De aceia ele sunt rodul unor demersuri strategice ale managementului superior al intreprinderii. 24

1.b) Investiţii de raţionalizare sunt destinate în special;reducerii costurilor şi/sau diminuării riscurilor. Reducerea costurilor este posibilă prin implementarea unor măsuri de modernizare a echipamentelor de producţie în scopul creşterii randamentelor (economii de materii prime) sau a productivităţii muncii (economii de personal). Reducerea riscurilor presupune măsuri de diversificare şi consolidare a surselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor, etc. Consecinţele aşteptate sunt, fie economii de costuri, fie un cash-flow diferenţial pozitiv, în raport cu starea iniţială, estimat cu o anumită probabilitate (aceea a unei rupturi de stoc). In majoritatea cazurilor,cash flow-ul asociat unei investiţii de raţionalizare poate fi anticipat cu suficientă precizie şi de aceea astfel de investiţii prezintă riscuri mai reduse. Problema care se poate ivi este faptul că progresul tehnic poate să conducă la obsolescenţa rapidă a echipamentelor care în cazul cel mai drastic poate să conducă la dezinvestiţie prematură. În practică diferenţa dintre dezvoltare şi raţionalizare este adesea dificil de realizat – crşterea taliei intreprinderii (volumul producţiei) deseori este acompaniată de politici de reducere a costurilor şi/sau riscurilor. 2. După destinaţia lor economică investiţiile se împart în: 2.1 Investiţii materiale sau investiţii corporale, industriale sau comerciale care constitiue activul fizic al firmei sub urmatoarele forme: a) Realizarea de active corporale/mijloace fixe (equity investments) şi elemente de activ circulant (normative de stoc sub forma fondului de rulment/capital de lucru) şi care se concretizează în bunuri şi echipamente. b) Investiţii în valori imobiliare (investments in real estate) prin cumpărări de proprietăţi;clădiri, terenuri, etc. Ele dau drept de proprietate investitorului respectiv, dreptul de a deţine acţiuni comune şi acţiuni privilegiate. Deţinătorul acestor acţiuni are drept de control asupra firmei şi drepturi prerogatorii – prioritate de a-şi păstra cota procentuală în valoarea patrimonială (acţionarul are dreptul de a cumpăra primul noi acţiuni la oferta publică). 2.2 Investitii financiare care pot fi structurate astfel: a) Investiţii cu venit fix în; certificate de depozit, conturi de economii, tiluri de valoare ale tezaurului sau emise de agenţii guvernamentale, obligaţiuni, warant-uri (opţiuni de cumpărare – CALL pe termen lung). b) Investiţii în titluri de valoare derivate (derivative securities) tranzacţionate pe piaţa secundară (contracte de tip “options”, contracte de tip “futures” încheiate pentru trei tipuri de active: mărfuri, valută, titluri financiare de valoare). c) Investiţi în tiluri străine de valoare. d) Investiţii pe piaţa valutară. e) Investiţii pe piaţa monetară prin fonduri mutuale. 25

2.3 Investiţii imateriale concretizate în active necorporale sub formă de fond de comerţ, brevete, sau cheltuieli (în sens contabil al cuvântului) cu formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii. Conform ultimelor studii iniţiate de OCDE, investiţiile imateriale se află într-un progres evident, acoperind întreg spectru al investiţiilor pe termen lung. In acelaşi timp, ele se află într-o strânsă relaţie de complementaritate cu investiţiile materiale, ponderea lor variind însă de la sector la sector şi chiar de la proiect la proiect. Unele investiţii necorporale sunt destinate achiziţiei de bunuri si/sau servicii altele, precum cele de cercetare-dezvoltare provin din exploatare şi sunt evidenţiate în contabilitatea analitică. Trăsăturile lor caracteristice pot fi sintetizate astfel: • se adresează unor achiziţii de cunoştiinţe şi/sau active intelectuale;brevete, activităţi de cercetare-dezvoltare, formarea personalului etc, • sunt greu de evaluat antefactum şi de aceea amortizarea lor se face forfetar, • cel mai adesea nu au “cost” în cadrul proiectului, sunt nonvalori, şi ca atare nu au incidenţa asupra deciziei de investiţii, • în procesul de implementare a proiectului anumite elementeimateriale nu se manifestă (fond de comerţ, clienţi) dar se manifestă pe parcursul exploatării, • datorită trăsăturilor de mai sus ele pun probleme la cererea de finanţare externă. Investiţiile imateriale sunt însă o condiţie a demarajului şi perenităţii proiectului. Se deosebesc patru mari categorii de investiţii imateriale: a. Investiţii în cercetare – dezvoltare – domeniu esenţial în lupta concurenţială. Inovarea,ca rezultat al proiectelor şi programelor de C+D asigură competenţa şi prioritate tehnologică permanentă şi durabilă. Cheltuielile pentru C+D pot fi contabilizate ca cheltuieli sau ca imobilizări. Pentru a fi considerate imobilizări trebuie să îndeplinească două condiţii: să poată fi individualizate pe proiect, şi să aibă mari şanse de reuşită tehnologică şi comercială. Este bine ca aceste imobilizări să se amortizeze cât mai rapid, în maxim cinci ani. b. Investiţii de formare a personalului sunt cheltuieli destinate formării aptitudinilor şi atitudinilor personalului de execuţie şi gestiune vis a vis de noile tehnologii, noile echipamente, rezultat al procesului de inovare tehnologică, managerială,etc. In general aceste cheltuieli sunt “apendice la investiţiile materiale bazate pe transfer tehnologic, şi sunt un antidot la eventualele concedieri masive a personalului ce nu mai corespunde noilor condiţii de exploatare şi/sau gestiune care, în general sunt costisitoare în planul imaginii. c. Investiţii în proiecte de marketing care cuprind cheltuielile de publicitate, de promotion (promovare) de construcţie a reţeleleor de 26

distribuţie, pentru studii de piaţă. In anumite sectoare de activitate cum ar fi: industria cosmeticelor, produselor agroalimentare aceste cheltuieli sunt determinante pentru menţinerea pe piaţă. Existenţa unei “mărci comerciale” este indispensabilă pentru a pătrunde într-o reţea de distribuţie de mare anvergură (gen supermache Carrefour, Leader Price,etc) d. Investiţii de ameliorare a proceselor de producţie înglobând de obicei cheltuieli pentru reţele informatice, studii de implementare a proceselor de automatizare-robotizare, a procedeelor de control al calităţii. 3. O viziune structurală logică, de mare actualitate şi care ţine cont de destinaţia concretă a investiţiilor împarte investiţiile în: investiţii de portofoliu şi investiţii directe10). ™ Investiţii de portofoliu sunt cheltuieli privind “achiziţia de catre o persoana fizică sau juridica (investitor) rezidentă sau nerezidentă de valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) pe pieţele de capital organizate şi reglementate cu scopul de a obţine câştiguri din dividende sau dobânzi aferente acestora”. Câştigurile respective sunt rezultatul activităţii unor terţi implicaţi în administrarea emitentului sau din diferenţe favorabile de preţ de vânzare. Din cele de mai sus deducem caracterul speculativ al acestui tip de investiţie. Conform opiniei specialiştilor deplasarea capitalurilor dintr-o ţară în alta depinde în principal din diferenţa de dobând㠙 Investiţii directe sunt cheltuieli pe care un întreprinzător le face în vederea: • participării la constituirea sau extinderea unei societăţi comercilae, indiferent de forma sa juridică de constituire, • dobândirii de acţiuni sau părti sociale, alt fel decât la investiţiile de portofoliu, • înfiinţării sau extinderii unor sucursale prin aport în natură sau aport financiar în moneda naţionala sau devize sau participarea la creşterea activelor unei firme prin orice mod legal de finanţare. Juridic ele reprezintă ”proprietatea asupra unor active de către întreprinzător-finaţator (un rezident străin) cu scopul de a controla folosirea acestor active” (Graham, Krugman,1989). La nivelul decizional al proiectului sau al unităţii operative de producţie: 1. După obiectivul urmărit prin relizarea proiectului; a. investiţii productive care, la rândul lor pot fi grupate astfel: 9 investiţii de expansiune, referitoare la crearea de noi capacităţi de producţie, 9 investiţii de menţinere ,care se referă la înlocuirea, reutilarea capacităţi- lor de producţie existente,

10)

* * * - Ordonanţa Guvernamentală nr. 92 / 30. 12. 1997 privind stimularea investiţiilor directe.

27

9 investiţii de modernizare care se fac cu scopul creşteri performanţelor, tehnice, îmbunătăţirii randamentelor la echipamentele de producţie existente, 9 investiţii de inovare care au ca scop diversificarea activităţii firmei. b. investiţii obligatorii care se fac cu scopul de a se respecta anumite angajamente luate anterior faţă de alţi agenţi economici sau faţă de proprii angajaţi, sau cu scopul de a se respecta anumite reglementări. c. investiţii strategice care se fac în sfera cercetarii-dezvoltarii, sau pentru ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracter ofensiv sau defensiv şi trebuie să cunoaştem că această structurare a investiţiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare a deciziilor de investiţii. Investiţiile obligatorii şi cele strategice au, în sens economic vorbind, o eficienţă economică indirectă, care se manifestă numai pe măsura creşterii şanselor de reuşită a investiţiilor direct productive. De aceea ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de costuri şi mai puţin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică. Această structură ridică şi problema dualităţii obiectivelor - sunt puţine proiectele de investiţii care sa aibă conturat unui singur obiectiv. De cele mai multe ori în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective. Astfel un proiect de reinnoire poate conţine şi elemente de natura ameliorării performanţelor tehnice, sau a eficienţei a activităţii de productie,iar un proiect de reutilare conţine,în majoritatea cazurilor şi elemente de creştere a capacităţii de producţie existente. 2. După gradul de risc pe care-l prezintă putem grupa investiţiile astfel: a. investiţii cu risc scăzut - în special investiţiile de menţinere si de ameliorare; b. investiţii cu risc sporit - în general cele mai riscante sunt investiţiile de expansiune sau de diversificare. 3. După sursele de finanţare: a. investiţii finanţate din sursele proprii ale întreprinzătorului, b. investiţii finanţate din surse externe (autohtone sau străine), c. investiţii finanţate prin alocaţii bugetare. Din punct de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între proprietarul proiectului şi sursa străină de resurse pentru investiţii, putem să grupăm investiţia străină în doua categorii astfel: • investiţii străine directe când agentul finanţator străin capătă şi posibilitatea de a lua decizii şi controla asupra proiectul pe linie managerială, tehnologică, de marketing etc 28

• investiţie străină de portofoliu care este în esenţă, un plasament pur financiar, fără alte implicaţii în viaţa proiectului. În general, la realizarea unui proiect de investiţii finanţarea se asigură printr-o combinatie de surse, iar alocaţiile bugetare au ca destinaţie proiecte pentru obiective de importanţă strategică de interes naţional. 4. După rolul funcţional pe care-l joacă în cadrul proiectului deosebim: investiţii directe - sunt acele cheltuieli legate funcţional şi teritorial de obiectivul care se edifică. Sunt consumurile de resurse investitionale care se materializează în obiectele de bază ale proiectului; secţii de producţie, spaţii de depozitare, ateliere,etc care concură nemijlocit la realizarea scopurilor proiectului ce se implementează, investiţii colaterale - care sunt cheltuielile de resurse legate teritorial şi funcţional de investiţia directă. Destinaţia lor este de a creea condiţiile normale de bună funcţionare a obiectivului respectiv, de a asigura infrastructura si utilităţile necesare (energie, apa, abur,etc), investiţii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domeni conexe celui în care se implementează proiectul. Sunt consecinţa fenomenului de antrenare propriu investiţiilor, fiind generate de nevoia de a asigura cu materii prime şi energie exploatarea proiectului initial precum şi condiţiile de desfacere. Investiţiile conexe sunt fundmentate de regulă pe bază de proiect propriu, produc efecte utile în ramura sau sectorul în care se fac şi de aceea nu afectează în nici un fel eficienţa proiectului iniţial. Sunt însă cazuri când, fiind “comanda” unui proiect din alt sector de activitate, nu produc nici un efect în domeniul unde se fac. In acest caz cheltuielile respective trebuie să fie raportate la proiectul de bază şi bineânţeles vor afecta eficienţa economică a acestuia. 5. Conform structurii tehnologice a cheltuielilor distingem; A. Investiţii în fonduri fixe care se pot grupa astfel; ƒ cheltuieli cu echipamentele care cuprind valoarea lor de achiziţie, costul de transport la şantier, taxele aferente. ƒ cheltuieli de montaj-instalare, ƒ achiziţii şi amenajări teren, ƒ construcţii cladiri, amenajări, ƒ alte fonduri fixe. B. Cheltuieli preliminare (alte cheltuieli) care cuprind costul proiectelor, de formare de personal de exploatare,licenţe,know-how,cheltuieli de constituire etc. C. Fond de rulment (capital de lucru). La fiecare din aceste capitole se poate prevedea o marjă de siguranţă sub forma unei cote de cheltuieli neprevăzute. La valoarea nomoinală obţinută prin însumarea celor trei capitole de cheltuieli, se adaugă eventualele cheltuieli cu dobânzi, taxe aferente împrumutului de capital pentru completarea surselor de finanţare a proiectului dacă ,prin contractul de împrumut s-a prevăzut că acestea se 29

vor suporta din fondurile de investiţii, obţinând astfel valoarea totală a efortului investional. În practică, după acelaşi criteriu întâlnim o alta structură mai concentrată; ¾ cheltuieli pentru construcţii-montaj, ¾ cheltuieli pentru utilaje şi echipamente de lucru, ¾ alte cheltuieli. 6. În funcţie de cronologia intrărilor şi ieşirilor de trezorerie distingem urmatoarele categorii de investiţii: 9 O singură intrare o singură ieşire (point-imput, point-output) respectiv, investiţia este angajată în totalitate la un moment”mo” iar efectele sale scontate se vor obţine o singură dată, la un moment viitor. 9 Intrări multiple în etapizat şi o singură ieşire (continous-imput, pointoutput ). 9 O singură intrare şi ieşiri multiple continui pe o perioadă mai lungă de timp (point imput, continous-output). 9 Intrari multiple ,ieşiri multiple (continous-imput, continous-output). Primele două tipuri sunt specifice investiţiilor nonproductive Investiţiile în sectorul public din punct de vedere structural se caracterizează prin câteva trăsături specifice. Din punct de vedere al domeniului de activitate vom avea: ƒ Investiţii în proiecte/lucrări publice cu caracter economic; industrie, transporturi, comerţ, agricultură, turism etc; ƒ Investiţii în proiecte noneconomice: servicii administrative, amenajări urbanistice, proiecte în domeniul cultural, învăţământ, sănătate, apărare şi ordine publică, sport etc. Legat de această clasificare se pot face precizări privind modul de finanţare a exploatării proiectului în cauză. Astfel, proiectele cu caracter economic/comercial de regulă se “autofinanţează” respectiv prin exploatare se crează resursele necesare acoperirii cheltuielilor curente şi recuperare a efortului investiţional. Este cazul uzinelor de apă, echipamentelor energetice, termoficare, transport,comerţ, unele servicii etc. Există proiecte din categoria celor necomerciale care nu generază venituri cum ar fi cele din domeniul apărării, învăţământului, sănătate. Trebuie însă subliniat faptul că frecvent întâlnim situaţia unor amenajări publice care deşi generază venituri, acestea nu acoperă nici cheltuielile curente de exploatare, fiind nevoie de subvenţii de la bugetul local sau central. Este cazul unor instituţii de cultură;muzee,teatre etc, lista lor fiind de regulă stabilită la nivel central. După modul de finanţare a investiţiilor publice avem: • Cu finanţare de la bugeteul local sau bugetele locale. • Cu finanţare din fondurile proprii ale intreprindrilor locale (regii, societăti). 30

• Finaţate din fondurile colectivităţilor locale sau prin sponsorizări de la organizaţii umanitare, societăţi comerciale, alte persoane fizice sau juridice rezidente în teritoriu. • Finanţate pe bază de împrumuturi de la bănci autohtone sau pe piaţa financiară externă (cu sau fără garanţie guvernamentală). Importanţă cunoaşterii surselor de finaţare are mare importanţă ân faza de fundamentare a proiectului deoarece fiecare tip de finanţare şi chiar fiecare finanţator poate să aibă exigenţe specifcie în acordarea fondurilor

2.4 Strategie şi investiţiii: convergenţe şi divergenţe În contextul actual internaţional se pune un accent deosebit pe orientarea strategică a investiţiilor, care presupune că, managerii trebuie să cunoască, nu numai mediul socio-economic actual, ci şi pe cel viitor, să identifice cauzele care se afla la baza schimbărilor Se vor realiza numai acele proiecte cu şanse de succes adică, vor genera efecte utile pe întreaga durata lor de viaţă economică, într-un mediu socio-economic în continuă schimbare şi de multe ori ostil. Această abordare este de mai mare importantă în domeniul lucrărilor publice, unde fiecare proiect trebuie să se încadreze pe axele strategice ale dezvoltării economico-sociale la nivel local şi/sau naţional. Trebuie subliniat faptul că, fiecare proiect, pe lângă încadrarea în strategia de ansamblu, trebuie să se realizeze după o strategie de proiect personală care fundamenteză liniile generale de realizare, exploatare şi mentenanţă a obiectivului de investiţii. Strategia de proiect trebuie să se contureze încă din faza de prefezabilitate şi să se personalizeze în studiul de fezabilitate. Deci, încă din faza preinvestiţională care devansează decizia de investire, trebuie evaluaţi factorii cheie care pot influenţa viabilitatea proiectului pe durată de viaţă a acestuia. O eroare strategică, deseori prezentă în concepţia unor factori responsabili, este de a confunda politica de investiţii cu strategia de intreprindere. In fapt, cele două sunt componente, indisolubil complementare, ale modului de gândire modern şi vizionar. Analiza strategică – fundament al deciziei strategice, premerge decizia de investiţii şi între cele două trebuie să existe coerenţă, pentru că şi strategie fără investiţii este un nonsens. Pentru a înţelege motivaţia politicii de investiţii, criteriile ce stau la baza alegerii proiectelor ce vor fi implementate pe un orizont de timp determinat, trebuie să se cunoască mizele şi ţintele strategice, principiile metodologice ce constituie baza evaluării căilor şi mijloacelor de de atingere a lor. Deci, înainte de a-şi defini politica de investiţii intreprinderea trebuie să-şi stabilescă coordonatele starategice de acţiune, pertinenţa opţiunilor strategice. Pentru aceasta trebuie să găsesacă

31

răspuns la patru pachete de întrebări-cheie: a) Ce criterii trebuie să stea la baza alegerii strategiei? În acest cadru trebuie să se rezolve probleme de genul: cum se poate asambla cât mai coerent ansamblul de criterii vizat, unele criterii sunt observabile/măsurabile, altele nu, poate fi judecată opţiunea strategică numai prin prisma criteriilor de performanţă financiară. b) Suntem siguri că opţiunea aleasă este într-adevăr “strategia cea mai bună”respectiv, pertinenţa strategiei este stabilită prin evaluare ante sau postfactum. c) Resursele şi mijloacele disponibile asigură punerea în practică a startegiei ? deci, sunt necesare proceduri de alianţă,fuziune şi care ar fi impactul lor asupra marjei de control şi decizie, băncile finanţatoare agreează astfel de acţiuni etc.

ANALIZA MEDIULUI INTREPRINDERII (Identificarea oportunităţilor şi pericolelor)

DIAGNOSTIC DE INTREPRINDERE - Puncte forte/concurenti, slăbiciuni - Competenţe distinctive

RECENSAMANTUL SI EVALUAREA POSIBILITATILOR DE ACTIUNE - Avantaje şi dezavantaje; rentabilitate şi riscuri; compatibilităţi şi incompatibilităti

INTEGRAREA VALORILOR DE MEDIU - responsabilitatea socială a intreprinderii

INTEGRAREA VALORILOR CONDUCA -TORIOLOR INTREPRINDERII -Obiective generoase

FORMULAREA STRATEGIEI Definirea: Activităţilor, Obiectivelor,Căilor şi mijloacelor

Figura 2.1 Modelul LCAG de stabilire a strategiei de intreprindere11)

d) Care sunt modalităţile de implementare a strategiei alese? - trebuie preferată dezvoltarea extra sau intramuros, spre ce zone/ţări trebuie să ne orientăm, cum reacţionează partenerii,concurenţa. Se va aplica principiul “cel mai bun jucător între ceilalţi concurenţi” deci prin copiere, sau principiul “un nou jucător” deci o strategie proprie, de ruptură. Pentru a-şi stabili linia strategică este necesar ca intreprinderea să-şi cunoască mai întâi forţa dar şi propriile-i slăbiciuni. Este necesară deci, o analiză complexă a mediului său tehnic şi de afaceri.

11)

Bancel F, Richard A – Les choix d`investssement: methodes traditionnelles,flexibilite et analise strategique. Editura Economica, Paris,1995, pag. 17

32

În analiza mediului tehnico-economic trebuie să se identifice factorii de presiune raporturile cu aceştia. In general o firmă se confruntă cu presiuni generate de: climatul politic, cadrul normativ şi reglementar, poziţia în peisajul tehnologic, piaţa şi amploarea sa, clienţii şi furnizorii, alţi parteneri şi/sau concurenţi. Trebuie să se formuleze concluzii pertinente asupra unor pericole de genul: ™ apariţia unor noi concurenţi pe piaţa produselor fabricate; ™ apariţia de produse substitut sau de contrafaceri; ™ apariţia unor noutăţi tehnologice în domeniu; ™ modificări reglementare/legislative Analiza punctelor forte şi a slăbiciunilor este deasemenea indispensabilă, conform dictonului “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru a se putea stabili poziţia în faţa concurenţei pe diferite planuri. În plan financiar se vor analiza; structura capitalului, profitul raportat la cifra de afaceri, rata de creşteri, fără pierderea autonomiei etc, În plan comercial - imaginea de marcă, reţeaua de distribuţie, ponderea pe piata produselor etc, În plan tehnic – portofoliul de brevete, know how, potenţialul de cercetare, vIrsta şi eficienţa echipamentelor etc. Analiza strategică şi diagnosticul intreprinderii constituie baza de formulare a scenariilor cu privire la evoluţia viitoare a firmei . Portofoliul de scenarii trebuie să fie echilibrat, coerent conceput pe sectoare/segmente strategice. În sprijinul realizării acestui deziderat este necesar să se selecţioneze activităţile profesionale şi să se studieze secvenţial pe baza matricei “BCG – Boston Consulting Group” cu evidenţierea activităţilor “vedetă”. Matricea “BCG” este un tablou cu dublă intrare; pe abscisă se înscrie ponderea relativă pe piată, iar pe ordonată rata de creştere în cadrul sectorului (vezi paragraful …).Trebuie să subliniem că, analiza pe baza matricei “BCG” este irelevantă pentru acele produse/sectoare de activitate care au un avantaj confortabil ce derivă din dominaţia costurilor. Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere faptul că, o pondere scăzută pe piaţa a unui produs poate să fie compensată prin atu-uri de competitivitate, de imagine de marcă (cazul automobilelor “Ferari” sau “BMW”) sau care derivă din sistemul de alianţe, sau din accentul investiţional pe activitatea de cercetare dezvoltare. Fiecare scenariu trebuie să fie urmat de programe explicite de aplicare a liniilor şi tendinţe strategice. Trecerea de la o stare la alta a matricei de analiză nu este întotdeauna benefică. Plecând de la ideia că un sistem concurenţial este caracterizat de doi factori, la începutul anilor `80, “Grupul” a propus o matrice nouă12) în care; pe abscisă se înscrie importanţa avantajului de competitivitate, iar pe ordonată posibilitatea de distincţie, pe baza numărului de posibilităţi specializate de distincţie. 12)

Desreumaux Alain – Strategie. Collection “Precis de Gestion,Dalloz, Paris, 1993

33

Vedeta

Vaca de lapte

Dilema

Punct mort

Scenarii dorite Scenarii catastrofice

Figura 2.2

În general forţa avantajului concurenţial depinde, în primul rând de măsurile de protecţie impuse (bariere de intrare) pe care firma este în masură să le menţină pe o piaţă pentru a nu pătrunde intruşi pe piaţă şi numărul de moduri specifice de atingerea unui avantaj concurenţial este puternic legat de gradul de diferenţiere. Din evoluţia concertată a celor doi parametrii rezultă o tipologie originală a sistemului concurenţial formată din patru cazuri în care evoluează activitatea/produsul: mediu fragmentat,mediu specializat, mediu tip “fundătură” şi mediul de tip “volum”, fiecare dintre ele corespunzând unei anumite relaţii între rentabilitate (RIR) şi ponderea pe piaţă. Într-un mediu de tip “fragmentat” nici volumul, nici diferenţierea nu asigură un avantaj concurenţial. Numeroase firme coexistă, într-un mod onorabil, majoritatea competitorilor au o rentabilitate scăzută, barierele de intrare fiind extrem de slabe, tehnologia este disponibilă lejer. În măsura în care nu contează talia în jocul concurenţei,de regulă marile intreprinderi pierd în faţă I.M.M-urilor mai flexibile,şi ca atare ele vor încerca să schimbe regulile jocului astfel încît să-şi creeze nişe protejate sau efecte de volum localizate. În mediul fragmentat, un rol important în jocul concurenţial îl are, imaginea de marcă şi/sau calităţile managerului. Performanţele concurenţiale sunt contardictorii şi variate, dar nu se poate degaja un avantaj concurenţial net. În mediul specializat există oportunităţi de diferenţiere care permit crearea de nişe strategice, apărabile pe lungi perioade de timp. Reuşita este sigură dacă se exploatează aceste oportunităţi într-un mod care să facă o demarcaţie durabilă faţă de concurenţă. Nişele se pot realiza în cazul triadei; produs/client/serviciu, prin propunerea unor oferte speciale şi crearea de bariere de protecţie a acestora.Riscul este semnificativ decurgând din evoluţia tehnologică,modificarea gusturilor clienţilor,etc. În mediul de tip volum dimensiunea întreprinderii dă un avantaj important de cost şi se beneficiază de efectul de scară. Experienţa şi manevrele strategice se analizează în termeni de menţinere sau de cucerire a pieţelor. Este singura situaţie în care ponderea pe piaţa şi rentabilitatea sunt strâns legate. 34

rir mediul : Fragmentat

rir mediul: Specializat

Mare

pondere pe piaţă

pondere pe piaţă

- numeroase avantaje comerciale - o diferenţiere reuşită dar instabile creşte marja de câştig - absenţa economiilor, - economii de scară dar numai chiar de economii de scară pe sectorul vizat - puţine bariere de intrare de - cercetarea de marketing este noi concurenţi cheia succesului Sectoare de activitate predilecte: - artisanat, modă, reparaţii restaurări sisteme informatice, automobile de lux farmaceutică etc rir

Mic

Număr de moduri unice de atingere a avantajului concurenţial

Activitătile înscrise în sectorul “impas” nu beneficiază de un avantaj concurenţial din volum sau din diferenţiere. Barierele de intratre aici sunt ca şi inexistente, tehnologiile uşor accesibile. Intr-un astfel de context,strategia de retragere apare ca inevitabilă. Sau se presupune un mare efort de cercetare pentru a găsi pe o tehnologie mai eficace, susceptibilă de a da un avantaj major ce pot să schimbe regulile jocului concurenţial.

mediul : Fundatură (impas)

Pondere pe piaţă - economii de scară epuizate - tehnologii uşor accesibile

rir

mediul: Volum

pondere pe piată - importante economii de scară şi/sau

efecte de experienţa ridicate

- slabe şanse de diferenţiere -

- nevoia unei dominări prin costuri Sectoare de activitate predilecte: şantiere navale, siderurgie, electro-menajere, turisme mediii, pastă de hârtie mari distribuitori Slabă Mare Importanţa avantajului concurenţial Figura 2.3

Opţiunile strategice, cu impact în plan investiţional, sunt numeroase şi unele chiar costisitoare, deoarece în mediul concurenţial, există forţe opozabile ce constituie pericole potenţiale. În primul rând, clienţii şi furnizorii cu putere şi influienţă pot să- şi impună condiţiile în cadrul negocierilor, astfel că intreprinderea este în situaţia de a le suporta condiţiile de vânzare sau cumpărare. Este cazul de pildă al marilor reţele de magazine gen: Metro, Carrefour etc, care au capacitatea şi puterea financiară de a cumpăra volume mari de mărfuri şi ca atare solicită şi obţin rabaturi substanţiale. 35

În al doilea rând, pericolul produseler “substitut” poate să afecteze curba vânzărilor. Este de pildă cazul produselor siderurgice care sunt puternic concurate de industria aluminiului sau cea a maselor plastice. Preţurile la oţel sunt în parte dictate de preţul aluminiului sau al maselor plastice. În al treilea rând, apariţia de noi concurenţi pe piaţa produselor – situaţie facilitată de slăbiciunea barierelor de intrare. Aceste bariere depind de factori structurali iar protecţia se poate realiza prin sistemul de brevete şi mărci comerciale. În al patrulea rând rivalitatea/neânţelegerile dintre firmele existente în sector. Este starea când pe fondul unui excedent de capacităţi de producţie în raport cu cererea, există o slabă diferenţiere la nivel de produs Stabilirea scenariului, a liniei strategice capabile să creeze un avantaj concurenţial pentru intreprindere, este formalizată, pornind de la conjugarea ţintei strategice cu atuurile concurenţiale ale intreprinderii astfel: Cu alte cuvinte problema este de a stabili dacă lupta contra rivlilor se va duce prin preţul produsului sau prin parametri de calitate, de inovare tehnologica, s.a, deci, alternativa; cost – alţi factori (calitate, service, inovare). Corelând armele concurenţiale cu dimensiunea pietei se pot defini trei concepţii strategice privind viitoarea evolutie (vezi tabelul 2.4).

Tintă strategică (dimensiunea pieţei)

1. Strategia de dominare prin costuri oferă posibilităţi de impunere în faţa concurenţei datorită unor costuri de producţie scăzute. Cauza o constituie procesele tehnologice mai performante,un management mai eficient. Ca urmare sunt create premizele obţinerii unui profit peste media sectorului, care în cazuri de tensiune poate fi folosit drept instrument de presiune asupra mediului concurenţial, contracarând pretenţiile furnizorilor sau ale clienţilor.

Un segment particular Este vizat tot sectorul

3. Strategie de concentrare (focalizare) 2. Strategie de diferenţiere Caracterul de unicat este net şi înţeles de clienţi

1. Strategie de dominare globală prin costuri Se oferă produse la cele mai scăzute costuri

Figura 2.4

36

O astfel de strategie este indicată atunci când intreprinderea are o poziţie bună în sectorul său de activitate şi pe piaţa produsului, respectiv; o capacitate de producţie importantă, un nomenclator de prodese în fabricaţie bine articulat, oportunităţi certe de acces pe piaţa materiilor prime şi materialelor, deţine o practică şi o experienţa tehnologică recunoscute în domeniu. 2. Strategia de diferenţiere se bazează pe dorinţa de a crea un produs/serviciu cu caracter de “unicat” în sectorul respectiv, din punct de vedere al calităţilor sale funcţionale, ale serviciilor ataşate,etc. Aceasta înseamnă o atentă evaluare a surselor potenţiale de diferenţiere a caracteristicilor specifice, accentândule pe cele care dau originalitate. O astfel de startegie va pune firma la adăpost în faţă concurenţei prin formarea unei clientele fidele care recunoaşte şi preferă produsul/serviciul, devenind imună la preţ (exemplul clasic este cel al automobilelor Rolls Royce). In general adoptarea unei astfel de strategii exculde intenţiile de expansiune pe piaţa produsului, dorinţa fiind de a conserva poziţia deţinută. Dificultatea constă în faptul că, o astfel de strategie conservă cu greutate avantajele pe termen lung. 3. Strategia de focalizare (concentrare) este direcţionată pe un grup anumit de clienţi, sau pe un segment de produse pe o piaţă localizată geografic. Se stabileşte deci o ţintă îngustă spre care vor fi orientate toate energiile şi mijloacele. Prin concentrate se urmăresc, fie atngerea celor maiscăzute costuri, fie o foarte bună diferenţiere, protecţia în faţa concurenţei decurgând din performanţele atinse pe segmentul ţintă. De obicei se vizează segmente ce sunt mai puţin sensibile la modificări. Dar riscul constă tocamai în faptul că o astfel de schimbare transformă focalizarea în handicap. O strategie pertinentă este aceea pe care intreprinderea o poate aplica cu riscuri minore. Există însă pericolul “linieie mediane” respectiv, angajarea simultană pe mai multe direcţii strategice în funcţie de concurenţă de particularităţile segmentului vizat. Astfel, din dorinţa de a fi cât mai bine protejată din toate punctele de vedere, intreprinderea îşi poate transforma atuurile în handicapuri prin dispersia mijloacelor şi competenţelelor. În practică se întâlneşte adesea şi sistemul alianţelor, în multe ţări incriminat prin lege, pentru menţinerea unui status quo pe piaţă, prin acorduri cu clienţii si nereflectarea în costuri a creşterilor de productivitate a muncii. Decizia strategică şi decizia de investiţii se diferenţiază datorită faptului că orizontul de timp vizat îşi pune amprenta asupra modului de evaluare şi fundamentare.

37

În fundamentarea deciziilor de investiţii accentul se pune pe tehnicile cantitative de modelare şi cuantificare. Clasic de acum în domeniu este analiza pe baza fluxului de numerar generat de proiect. Insă, cu cât orizontul de timp al proiectului este mai lung, cazul proiectelor de cercetare dezvoltare a celor de amenajare teritorială, tehnicile tardiţionale de fundamentare a deciziilor sunt dificil de aplicat şi nu dau cele mai bune rezultate. Decizia strategică vizează un orizont de timp mai lung, ceea ce impune o evaluare globală bazată, în special pe tehnici calitative. De multe ori, mai ales la nivelul IMM, intuiţia şi experienţă managerului sunt cheia succesului strategiei. Însă, dacă orizontul strategic este scurt atunci se poate apela în fundamentarea deciziei şi la tehnicile de alegere a investiţiilor. Nu sunt rare cazurile ca, odată cu identificarea liniilor strategice să se studieze şi eficienţă unor proiecte reţinute în contextul acestora, în special când se pune problema delocalizării activităţilor, pentru a se evalua costurile induse. Nici o intreprindere nu poate transpune în practică o opţiune strategică fără a evalua oportunităţile de investiţii în sectorul său de activitate.

38

Ν Întrebări test 1. Definiţi factorii opozabil de presiune în mediul concurenţial. 2. Care este pericolul “liniei mediane” în strategie firmei? 3. Definiţi investiţia şi arătaţi trăsăturile specifice cheltuielilor de investiţii. 4. Comentaţi abordarea economică a conceptului de investiţie. 5. Ce înţelegeţi prin dezinvestiţie? 6. Care este structura investiţiilor după criteriul destinaţiei economice? 7. Caracerizaţi structura categorială a investiţiilor intelectuale/imateriale. 8. Care este structura cheltuielilor de investiţii după rolul lor funcţional? 9. Caracterizaţi structura investiţiilor publice după domeniu de aplicaţie şi mod de finanţare.

39

Proiectul un mod antreprenorial de gândire şi acţiune 3.1 Consideraţii asupra activităţilor antreprenoriale Activităţile desfăşurate într-o firmă se pot împărţi în două mari categorii: operaţionale şi antreprenoriale. Activităţile tip “operaţii” sunt activităţi profesionale curente, repetitive, rutiniere, supuse influienţei unor factori interni, controlabili prin responsabili, la care factorii de decizie sunt interesati mai mult de optimizarea interdependenţei dintere structura organizaţională internă şi mediul extern astfel încât să obţină creşterea randamentului de ansamblu al firmei. Activităţile antreprenoriale tip “proiect” sunt nerepetitive, supuse influienţei unor variabile exogene, iar factorii responsabili sunt greu de controlat în totalitate. Problema principală pentru managerul de proiect este de a găsi cele mai favorabile stări ale triadei: tehnologie/produs/piaţa în cadrul unui cuplaj eficace al structurilor interne cu mediul extern. Cele două moduri de acţiune, deşi sunt în contradicţie evidentă din toate punctele de vedere, în practica intreprinderilor ele pot uneori coabita. Sunt frecvente şi cazurile de transformare a proiectelor în activităţi operaţionale, rutiniere de pildă; după lansarea unui produs, sau montajul şi punerea în funcţiune a unei instalaţii se trece la exploatarea în flux continuu. Coabitarea celor două tipuri de activităţi în activitatea unei firme, crează dificultatăţi pentru manager, care pleacă de regulă de la spinoasa problemă a armonizării repartizării resurselor şi găsiri căilor de conciliere între universul rutinier al managementului operaţional, bazat pe tehnici clasice de analiză şi decizie, cu universul ambiguu, vag al gestiunii antreprenoriale, bazat pe capacitatea de sinteză, intuiţie şi flexibilitate în gândire şi acţiune. Tabelul 3.1

Activităţi de tip “ proiect” - Activităţi temporare, nerepetitive de tip “ on shot” - Decizii ireversibile privind resursele şi mijloacele - Incertitudine şi risc sporite - Influienţă puternică a variabilelor exogenă - Cash flow negativ - Formaţii de lucru temporare

Activităţi de tip “operaţie” - Activităţi curente, repetitive, rutiniere - Decizii reversibile, - Incertitudine şi risc slabe, - Procese stabilizate, controlabile statistic, - Cash flow pozitiv, - Foramţii de lucru permanente

40

O activitate de tip ”proiect” trebuie să fie bine definită şi delimitată astfel încât să se poată spune “iată acesta este proiectul”. Este o posibilitate realizabilă, dacă se ţine cont de ceea ce este specific oricărui proiect: ƒ un obiectiv specific, precis şi coerent, ƒ un scop definit – o nevoie / cerere manifestă sau potenţială, ƒ o durată limitată cu un moment specific de începere şi un momentspecific de încheiere, pe parcursul căreia sunt mobilizate resurse, mijloace şi competenţe heterogene, ƒ se poate evalua pe baza unei metodologii specifice folosind criteriide costuri şi/sau de rentabilitate ƒ are o localizare geografică şi temporală netă, ƒ are o structură administartivă şi gestionară proprie (şeful de proiect şiechipa sa) parţial sau total autonomă de activitatea generală a agentului declanşator. În acest context putem spune că, oricărui proiect îi sunt caracteristice trei categorii de obiective: Obiective de performanţă în sensul că orice proiect trebuie realizat cu respectarea unor specificaţii tehnice cu privire la execuţia şi funcţionarea sa, produsele realizate ulterior trebuie să aibă un nivel tehnic predeterminat exprimat prin fiabilitate, mentenabilitate, proprietăţi organoleptice,etc, sau o anumită capacitate de a răspunde la cerinţele pieţei. Obiective de timp – termenele de implementare a proiectului constituind pentru actorii proiectului restricţii “tari” ce trebuie riguros respectate. Obiective de cost – este traducerea în termeni financiari a necesităţii şi eficienţei proiectului pentru agentul declanşator.şi este o reflectare a modului cum sunt respectate celelalte două categorii de obiective. Raportul de forţe dintre cele trei categorii de obiective se poate modifica de la o fază la alta a ciclului de viaţa a proiectului. Astfel, in etapa incipientă de identificare a ideii de proiect obiectivele tehnice de performanţă sunt mai importante decât celelalte două obiective, iar costul mai important decât durata. În fazele de preinvestiţionale; formularea, evaluarea şi decizia, se poate aprecia că, cele trei categorii de obiective au aceiaşi importanţă, proiectul trebuie astfel conceput încât să satisfacă cerinţele beneficiarului din toate punctele de vedere. In faza de implementare, durata este cea care primează, urmată de calitătile tehnice de execuţie, în limita bugetelor de costuri. Evaluările punctuale ale avansului execuţiei, arată de regulă abateri care solicită costuri suplimentare, şi calea cea mai simplă de corecţie înseamnă reevaluarea bugetelor iniţiale de costuri. Literatura de specialitate abundă în încercări de a se da cea mai pertinentă definiţie conceptului de proiect. În litertura engleză este sesizabilă intenţia de a pune accentul pe acţiune, mijloace şi metode de atingere a scopurilor, pe când specialiştii francezi insită pe aspectul intenţional de alegere şi definire a obiectivului urmărit. Apreciem că, cea mai pertinentă definiţie generică a proiectului este dată de “Association Francaise du Management de Projet” conform căreia; proiectul 41

este un demers specific care permite o structurare metodică şi progresivă a unei realităţi viitoare”13). Se pretează la o organizare de tip “proiect două categorii de activităţi: Activităţi cu un pronunţat caracter nerepetitiv demarate pentru obiective strict determinate, care mobilizează pe o perioadă mai mare de timp resurse şi energii specifice, ceea ce presupune o pregătire, o coordonare şi o urmărire specifică. În acest cadru se inscriu proiectele din activitatea de cercetare ştiinţifică – dezvoltare tehnologică, gama foarte diversă de proiecte de investiţii, proiectele specifice de marketing etc. Tot în această categorie putem include şi acele activităţi tip “proiect” desfăşurate în cadrul unor programe de ajutorare şi asistenţă declanşate de unele organisme internaţionale (FAO, UNICEF, Banca Mondială, etc), sau naţionale cum ar fi organizaţiile nonguvernamentale. Proiecte declanşate în cadrul activităţii profesionale a intreprinderilor - cele mai reprezentative exemple sunt activităţile unităţilor cu producţie de serie unitară: construcţia de nave, de căi rutiere, poduri, viaducte,etc. Caracteristica activităti de producţie acestor firme constă în mobilizarea tuturor resurselor, pe o perioada mai lungă de timp, pentru realizarea unui proiect de producţie specific. Este o problemă de management şi mai complexă, dacă pe acelaşi interval de timp, coexistă mai multe proiecte aflate în stadii diferite de execuţie. O categorie aparte o formeaza firmele create pe proiecte specifice (de ex. firma “Eurotunel” care a realizat tunelul pe sub Marea Mânecii, intreprinderea “Canal” pentru canalul Dunăre - Marea Neagră etc) şi care, se ocupă numai cu administrarea proiectului respectiv. O viziune intersantă asupra câmpului de aplicaţie al proiectelor este dată de sociologul francez J.P. Boutinet14)care abordează problema în contextul unei duble opoziţii: ¾ opoziţia între polul individual de intenţii (identitate) şi polul colectiv (participare), ¾ opoziţia între polul tehnic al inovării şi polul existenţial al căutării de sens.

13)

AFITEP – AFNOR – Vocabulaire de gestion de projets. Ediţia a 2 a, ed. AFNOR, Paris, 1992, pag 218 (cf. norme AFNOR, NF X 50 – 105) 14) Boutinet J.P. – Psychologie des conduites a projet. Collection “Que sais-je ?,nr.2770, 1993, pag 126.

42

Din această perspectivă rezultă “ Roza vânturilor proiectelor” imaginată de specialistul francez (fig.3.1) Adâncind analiza el propune o scară a proiectelor, pe axa opoziţiei; individual – colectiv, ierarhizate pe cinci nivele, de la cele mai individualiste la cele de mare sapiraţie colectivă, astfel: Proiecte tehnice

Proiecte centrate pe Creativitate Individuala

Proiecte individuale

Proiecte centrate pe Inovare Tehnică

Proiecte de Proiecte orienMotivaţie şi tate spre intenţionalitate Participare şi (căutare de sens) schimbare sens) socială

Proiecte colective

Proiecte existenţiale Figura 3.1 Roza vânturilor proiectelor

1. Proiecte individuale care au obiective personalizate, existenţiale sau circumstanţiale, cu privire la individ. Ele sunt centrate de obicei în jurul căutărilor de sens şi legate de aspiraţiile vârstei: pentru tineri – proiecte de orientare profesională, de integrare socială, pentru adulţi – proiecte legate de profesie, pentru vârsta a treia – proiecte legate de pensionare. Ele se numesc “individuale” deoarece se referă la individ dar, în realizarea lor sunt angrenaţi mai mulţi actori. 2. Proiecte de intenţii sunt orientate spre scopuri de natură tehnică pentru a le materializa sub un sistem de constrângeri de cost, de termen, de specificaţii tehnice. Astfel de proiecte sunt cele de cercetare, de construcţii, de arhitectură, de realizare de maşini echipamente. 3. Proiecte de acţiune au în vedere realizarea mijloacelor necesare pentru conducerea proceselor de acţiune sau interacţiune cum ar fi: proiecte de amenajare, de sănătate, educaţionale etc. Se mai numesc şi “interminabile” deoarece au cicluri lungi de viată, dar în mod obligatoriu ele respectă aceleaşi caracteristici de durată enunţate mai sus. 4. Proiecte organizaţionale de intreprindere / instituţie prin care se caută a se combina strategia cu cultura şi spiritul intreprinderii. 43

5. Proiecte de societate sunt reglementate prin valori de referinţă: proiecte urbane, proiecte educaţionale, politice etc. Proiectele organizaţionale şi cele de societate sunt de mare amploare colectivă, şi de obicei nu presupun inovare tehnică. De altfel un proiect nu presupune neapărat o inovaţie tehnică, el putând fi construit pe principiul “reaşezării obiectului pe etajeră” adică, folosirea unei tehnici vechi într-o altă manieră. Sau nu presupune inovaţie tehnică ci are în vedere inovare managerială, comercială, organizaţională, financiară care presupun tehnici specifice de evaluare şi analiză. În general proiectul are un anumit grad de inovare care nu este absolută deoarece până la finalizarea sa se pot schimba şi oamenii şi tehnicile şi reglementările.

3.2 Proiecte de investiţii; concepte şi structuri Activitatea de investiţii trebuie să se înscrie pe coordonatele unei strategii de dezvoltare economico-socială, care sunt concretizate prin programe sau proiecte. Programele au o identificare mai imprecisă, cu o arie de cuprindere mai largă şi, de cele mai multe ori, pentru implementare lor este nevoie să fie detaliate în unul sau mai multe proiecte. În acest context proiectul de investiţii poate fi definit ca ”un ansamblu optimal de actiuni de investitii bazate pe o planificare sectoriala, globala şi coerenta, pe baza careia,o combinatie definita de resurse umane, materiale etc provoaca o dezvoltare economica,sociala determinata” Din definiţie reţinem că, un proiect pentru a fi aplicat, necesită un ansamblu de mijloace, diferite ca natura care, pentru a fi puse în operă trebuie să se intreprindă acţiuni bine coordonate. Altfel spus, orice activitate trebuie să se desfăşoare într-o ordine prestabilită, nici prea devreme deoarece aceasta poate însemna risipă de resurse, nici prea târziu deoarece poate compromite însăşi scopul pentru care se realizează proiectul. În sfârşit, proiectul trebuie să aibă un scop bine definit şi cuantificat care, chiar dacă nu se identifică cu scopul programului din care deriva proiectul, trebuie să contribuie la realizarea acestuia. Proiectul de investitii este motivaţia concretă a unor cheltuieli prezente în speranţa unor avantaje viitoare. Trăsăturile sale specifice care-l deosebesc, nu numai de activităţile curente, dar şi de alte tipuri de proiecte sunt: amploare, finalitate şi structură. Finalitatea este strâns legată de obictivul investiţiei: crearea şi punerea în exploatare a unui echipament/serviciu, cucerirea unei pieţe, schimbarea unei tehnologii. După finalitate proiectele de investiţii pot fi clasificate astfel: 1. Proiecte pentru crearea de produse /servicii noi a căror originalitate constă în faptul că se caută eficienţă, rentabilitate într-un produs sau serviciu care nu există. Este o aventură când se face trecerea de la ideie la produs în care rata mortalităţii (pierderilor) este ridicată. Bineînţeles că există avantaje care stimulează întreprinzătorii să rişte, piaţa constituind de regulă un punct nevralgic care impune adaptare capacităţilor, a tehnologiilor de fabricaţie. Găsirea celor mai bune 44

răspunsuri la cerinţele piaţei presupune o multitudine de ipoteze de armonizare a trinomului; tehnologie/produs/piaţă. 2. Proiecte de creştere a productivităţii a căror finalitate dă răspuns căutărilor de oportunitate la schimbarea echipamentelor şi tehnologiilor. Sunt proiecte relativ uşoare; produsele sunt cunoscute, piaţa de asemenea. Dificultăţile pot să apară din greşeli de evaluare, în special al costurilor induse de noile echipamante; costurile formării personalului, ale organizării proceselor, suprasolicitării administrative etc. Toate investiţiile de înlocuire se bazează pe acest tip de proiect. 3. Proiecte de creştere a capacităţii de producţie/desfacere presupun acţiuni de redimensionare a pieţei şi a echipa mentelor de producţie care, în final conduc la modificarea taliei intreprinderii. Principalul fundament îl constiruie studiile de marketing care arată o cerere insolvabilă cronică. La stabilirea dimensiunii proiectului se corelează studiul cererii cu studii de capacitate optimă de producţie. În cazul acestor proiecte incertitudinea derivă din particularităţile segmentului de piaţă vizat şi din costurilor induse de schimbările tehnologice. 4. Proiecte de investiţii sociale (colective) aici însă termenul de “social” capătă două accepţiuni: 4. a) Se referă la problemele salariaţilor firmei şi în acest caz proiectul are ca finalitate modificarea condiţiilor de muncă şi de securitate în intreprindere. Aceste probleme sunt cuprinse ca o componentă a unui proiecte mai amplu din tipurile prezentate mai sus. Uneori însă este nevoie de proiecte specifice pentru rezolvarea unor probleme sociale – ecologice presante cum ar fi de pildă, condiţionarea aerului în secţiile de producţie, automatizarea iluminatului artificial în funcţie de anumite caracteristici ale ale proceselor de muncă. 4. b) Se referă la rezolvarea unor probleme de interes general al unor colectivităţi teritoriale cum ar fi proiecte de amenajare teritorială, de infrastructură, şi toate proiectele administraţiei publice care se substituie iniţiativei private. Studiul de fezabilitate care stă la baza deciziei de acceptare sau respingere al proiecteului se vor face în principal prin prisma intereselor comunităţii locale. Deci evaluarea economică, studiul de impact, dictează decizia. Durata de viaţă a acestor proiecte este mare (30 – 50ani) şi punctul nevralgic al acestor proiecte îl constituie costurile şi rentabilitatea care se judecă pe astfel de perioade mari (pentru Eurotunel calculul RIR-ului s-a făcut pentru o perioadă de 60 de ani). 4. c) Alături de aceste două aceepţiuni putem întâlni şi o categorie intermediară şi anume “proiectele servicii publice” - realizate de colectivităţile locale dar care au trăsături de proiect de intreprindere. Astfel de proiecte nu caută neapărat rentabilitate şi profitabilitate, dar reclamă autonomie gestionară. In trecut aceste proeicte erau tratate cu superficialitate,decizia de realizare a lor depinzând aproape în exclusivitate de posibilităţile de finaţare ale primăriilor. Astăzi şi sectorul serviciilor publice este tot mai mult influienţat de condiţiile mediului concurenţial care impun regândirea principiilor de gestiune. Autonomia gestionară a colectivităţilor teritoriale, accesul lor la piaţa financiară elimină în mare măsură 45

constrângerile financiare. Ca atare linia strategică se sprijină pe ideia că cetăţeanul este un client exigent care plăteşte pentru a primi servicii de calitate. 5. Proiecte de dezvoltare au legătură cu toate tipurile prezentate mai înainte, dar se detaşează prin scopul declarat – dezvoltarea intreprinderii. Amploarea, inovarea sunt subordonate acestui scop specific şi de aici derivă câteva particularităţi: 9 costurile adaptării tehnologice în cazul proiectelor de transfer tehnologic între ţări cu niveluri de pregătire tehnologică diferită. 9 riscul de respingere a mediului care este prezent, mai ales ân cazul unor implanturi în zone ostile, de exemplu zonele rurale, 9 lentoarea demarajului – adesea, plecând de la imputurile clasice, atingerea parame - trilor de succes este amânată, şansele de reuşită fiind mai slabe la aceste proiecte. După sectorul de activitate avem trei categorii de proiecte: - proiecte de întreprindere comecială, proiecte de gestiune a serviciilor publice, proiecte de exploatarea resurselor naturale. 1. Proiectele comerciale, la nivelul societăţilor comerciale înţelegând nu numai dezvoltarea modernizarea capacităţilor existente, ci şi construirea de noi unităţi de producţie. Aceste proiecte sunt rezultatul unui proces adesea lung şi dificil care poate fi rezumat la patru etape. Prima etapă constă în definirea unei strategii aceasta fiind apanajul conducerii generale a firmei. A doua etapă constă în elaborarea unui proiect în acord cu strategia definită. De regulă este de competenţa departamentelor comercial sau de dezvoltare dar care trebuie să colaboreze cu serviciul tehnic. A treia etapă se referă la aprecierea fezabilităţii proiectului care presupune: analiza de piaţă, analiza de eficienţă şi analiza de risc. În general studiul de fezabilitate este o realizare internă a firmei, dar se poate apela la consultanţi externi. Este posibil ca rezultatele şi concluziile sale să difere de cele ale analizelor făcute de băncile finantatoare. Chiar şi criteriile de acceptabilitate ale bancherilor (eligibitatea) pot să fie diferite de cele ale agentului declanşator. De aceeia trebuie să se facă o analiza critică a proiectului în ideia că ar putea fi finanţat din surse externe. La studiul de fezabilitate fiecare departament trebuie să-şi aducă aportul pe domeniul să de activitate: direcţia tehnică va analiza tehnologia aplicată, va evalua rezultatele exploatării, costurile de investiţii şi de exploatare, direcţia financiară va evalua eficienţa proiectului, implicaţiile fiscale, direcţia juridică va studia implicaţiile legislative şi fiscale. Ultima etapă este decizia de acceptare sau de respingere a proiectului fiind apanajul celui mai înalt nivel al managementului firmei În diferitele faze ale ciclului de viată ale proiectului industrial intervin o serie de factori (intervenanţii, actorii) care intră relaţii de conlucrare pe linia implementării şi exploatării proiectului. Actorul principal, agentul declanşator al unui proiect este, de cele mai multe ori, o societate comercială existentă. Însă, pentru proiecte de anvergură se 46

impune nevoia de a se creea o entitate specifică al cărui singur activ este acel proiect iar fondurile alocate se adresează numai finanţării acestuia. Acţionari

Acţionari

Contract de acţionariat Acţionariat Societate “Proiect” Shell Company,Societé Projet

Contract de construcţie Convenţie de credit (loan agreement) Antreprenor

Finanţator (sindicat bancar) (lenders)

Contract de subantrepriză Subantreprenori Figura 3.2

O astfel de structură în teoria şi practica internaţională poartă denumirea de: Societe Projet sau Societé ad hoc (fr) sau Special Purpose Vehicle “SPV”, Special Purpose Company “SPC” Shell Company (engl). Centrul decizional este îndeobşte o entitate juridică creată pe baza unui contract de acţionariat încheiat între diverşi acţionari; persoane fizice sau juridice. Este posibil ca nu toţii acţionarii dintr-o societate să participe la proietului respectiv, din motive financiare, comerciale sau reglementare, deşi pot să deţină părţi la societatea “ad hoc” nou înfiinţată. Alături de promotori şi societatea ad hoc, execuţia proiectului implică existenţă unui antreprenor - constructor sau a unui grup de constructori legaţi de administratorul proiectului printr-un contract de construcţii. Acesta poate să subcontracteze părţi din proiect cu subantreprenori de specialitate care preiau anumite obligaţii specificate de execuţie, inclusiv riscurile aferenete. Un alt actor principal este finanţatorul, cel care asigură finanţarea proiectului. Pentru proiecte de anvergură finanţarea se poate face printr-un sindicat bancar (Eurotunelul a necesitat un credit de 85 mild.franci francezi, la o valoare totală a proiectului de 100 mild. franci francezi, asigurat de un sindicat format din cca. 220 bănci din diverse ţări.). Relaţiile sale cu administratorul de proiect sunt legiferate printr-o Convenţie de Credit ce cuprinde toate dreptruile şi obligaţiile părţilor. În etapa de exploatare structura actorilor se schimbă semnificativ. Agentul declanşator, o firmă existentă sau Societatea de proiect poate să exploateze 47

ea însuşi noua instalaţie, caz în care va trebui să angajeze personalul necesar.Dar exploatarea se poate realiza şi printr-un intermediar, o societate de exploatare existentă şi recunoscută, pe baza unui contract de exploatare.sau de o filială a promotorului. Alegerea modului de exploatare depinde de complexitatea tehnică şi de amplasamentul proiectului. De pildă, dacă promotorul are o filială în ţara în care sa implementat proiectul aceasta va fi a priori aleasă pe post de societate de exploatare. Funcţionarea proiectului presupune aprovizionarea cu materii prime materiale, utilităţi, de la furnizori şi livrarea de produse către clienţi.

Shareholders’ agreement

Acţionari (Shareholders) Contract de acţionariat

Pacte d’actionnaires CLIENTI (Purchasers) (Acheteurs)

FURNIZORI Suppliers Furnisseurs Actionariat Contract de furnizare Contrat de fourniture Supply contract

Societate”PROIECT” Societé Projet Shell Company

Contract de exploatare şi de întreţinere Operation & maintenance agreement OPERATOR (Exploitant)

Contract de cumpărare Contrat d’achat Purchase contract Convenţie de credit loan agreement FINANTATOR (lenderes)

Figura 3. 3

Vor fi încheiate deci, în aval contracte de furnizare cu furnizori în amonte de vânzare cu clienţii. În majoritatea cazurilor finanţatorul este implicat în continuare în viaţa proiectului asigurând finanţarea exploatării printr-un contract la termen. 2. Proiecte de gestiune a serviciilor publice – au în vedere asumarea de către societăţii de drept privat a gestiunii unui serviciu public. Este un proces decizional diferit decât precedentul deoarece intervine un nou actor entitatea publică” care este iniţiatoarea ofertei (appel d’offres, tender offer) sau, mai general al unei consultări. Cronologic, procesul de lansare a unui astfel de proiect poate să fie descompus în trei faze. Prima fază constă în lasarea ofertei/consultaţiei de către entitatea publică care poate să fie: Statul,un oraş, un grup de localităţi,etc. Prin caietul de sarcini trebuie să se precizeze: natura serviciului, data limită de răspuns, ce trebuie 48

respectate de fiecare candidat, alte exigenţe specifice de formă sau de fond, cum ar fi; tipul de montaj juridic avut în vedere; delegarea serviciului public sub formă de concesiune sau convenţii de construcţie şi exploatare distincte. Pentru anumite servicii publice nu sunt acceptabile anumite moduri de remunerare, ceea ce presupune un anumit aranjament financiar. De pildă,o uzină de apă potabilă sau o centrală termică pot face obiectul unui contract de concesiune dar nu şi o uzină de tratare a deşeurilor menajere căci redevenţa pentru tratare este “versee par l’usager a la collectivite et non directement a l’explotant”. Delegarea unui astfel de serviciu public în Franţa de tratare a deşeurilor menajere face obiectul unui montaj care se numeşte “bail emphyteotique administratif avec convention d’exploitation non detachable”, iar în vorbirea anglo-saxonă se spune un aranjament BOT (BuilOperate-Transfert/Construieşte, exploatează şi transferă) sau BOOT (Build-Own Operate- Transfert/Construieşte, posedă, operează şi transferă). Obiectivul entităţii publice este de a atrage intreprinderi de renume. Pentru a nu avea prea multe oferte de studiu, poate să facă o preselecţia a candidaţilor cărora li se va îmâna caietele de sarcini şi care pot deci să liciteze(bid) A doua fază în care candidaţii îşi elaborează/pregătesc propriile oferte. Acestea vor fi în funcţie de exigenţele si gradul de precizie cerut prin caietul de sarcini. In genral ele trebuie să cuprinda un borderou de preturi si un model de contratct care stabileste exigenţele şi relaţiile dintre ofertant şi entitatea publică. Nu trebuie să fie neglijate şi eventualele exigenţe ale viitorilor finanţatori atât în ceea ce priveşte conţinutul contractului de concesiune cât şi al rentabilităţii economice. Devine inevitabil ca să prezinte structura de finanţare pe care se bazează candidatul la concesiune. Ultima fază constă în desemnarea câştigătorului ofertei care se face de către entitatea publică care a lansat oferta. Principalele domenii în care se pot realiza astfel de proiecte sunt transportul în comun, uzine de apă potabilă sau de epurare, de tratare a deşeurilor menajere, reţele şi centrale termice etc. Concurs de oferte

Elaborare de oferte

Selecţia /nominalizarea

Proiectul de concesiune de serviciu public (BOT Project) presupune deci prezenţa unui actor nou şi important “concedent”. Prin definitie este o entitate publică care, în funcţie de domeniu, poate fi: guvernul (pentru construcţia unei autostrăzi cu plată), consilul local al unei localităţi.

49

ACTIONARI (Shareholders)

ENTITATE PUBLICA (Public Autority)

Pact d’actionnaires

Contract de concesiune Concession agreement Contrat de concesion

Acţionariat

SOCIETATE CONCESIONARA (Societé concessionaire) (Concessionary)

Contract de construcţie CONSTRUCTOR

Convenţie de credit FINANTATOR (lenderes)

Subcontratct Subantreprenor Figura 3.4

Aceasta caută sa delege executarea unui serviciu public unui concesionar o firmă privată sau mixtă.Relaţia dintre cei doi, în urma concursului de oferte se legiferează printr-un contract de concesiune care cuprinde ansamblul de obligaţiunii ce revin părtilor atăt de natură cantitativa cât şi calitativă. De exemplu: pentru o instalaţie de tratare a deşeurilor menajere contratctul trebuie să prevadă cantitatea minimă de deşeuri pe care colectivitatea locală se angajează să pună la dispoziţie (pentru ca exploatarea sa fie rentabilă), normele ecologice ce trebuie respectate(de emisie de gaze, calitatea şi conţinutul resturilor solide), modul şi preţul de livrare a deşeurilor etc. Normele în domeniu executării serviciilor publice trebuie să fie severe şi responsabilitatea concedantului nu dispare odată cu încheierea acestui contract. De aceea derularea contractului înseamnă executarea serviciului cade în sarcina concesionarului dar concedantul îşi arogă dreptul de control de bună execuţie a serviului pe toată durata de serviciu. Deci concedantul nu este şi nu trebuie să devină un simplu figurant. Din contra semnatura sa poate să aibă mare influienţă asupra repartizării riscurilor şi a structurii aranjamentului financiar propus de finaţator.

50

3. Proiectae legate de exploatarea bogăţiilor naturale reprezintă o îmbinare a particularităţilor celor două tipuri prezentate mai sus, deoarece deşi nu implică nici o responsabilitate de serviciu public totuşi relaţia concedant/concesionar este cel mai adesea prezentă. Ele se referă la dezvoltarea şi exploatarea de către o societate privată a unor bogăţii naturale (petrol, gaze, minerale utile) ale unui stat. În cadrul acestor proiecte avem o combinare a unei faze de tip indutrial în timpul căreia firm aprivată îşi asumă riscul de succes în căutările sale şi în caz de succes urmează faza in care entitatea publică acordă societăţii industriale dreptul de exploatare a rezultatelor cercetărilor făcute în schimbul unei redevenţe. Exemplul cel mai concludent este cel de explorare a unui câmp petrolier sau de gaz. Într-adevăr, mijloacele financiare şi tehnice necesare explorării subsolului unei zone descurajează cel mai adesea statul să faca el însuşi investigaţii. În consecinţă, marile grupuri petroliere, pe baza unor studii profunde de geologie şi istorie a zonei, sunt dispuse să facă aceste explorări pe riscul lor. Statul le acordă sau se angajează să le acorde concesiunea în cazul în care explorările sunt fructuoase. Costul de explorare este suportat în întregime de firma exploratoare, contractul de concesiune prevăzând un partaj la producţie (sistemul royalties de exemplu) între concedant şi concesionar. Exploatarea se poate realiza şi de entitatea publică ân colaborare cu un profesionist în domenuiu la care se poate implica şi sectorul bancar. Unui program de dezvoltare bine articulat, poate fi detaliat într-un portofoliu de proiect, care pot să se afle,sau nu, în relaţii de intercondiţionare.Din acest punct de vedere relaţiile dintre proiecte pot fi; de compatibilitate sau de incompatibilitate tehnic-constructivă şi funcţională. 1. Proiecte incompatibile sunt acele proiecte care, din punct de vedere tehnic-constructiv se exclud reciproc deoarece îndeplinesc aceleaşi funcţiuni. Exemplul cel mai concludent, în acest sens, sunt variantele unui proiect de investiţii care se deosebesc între ele din punct de vedere al soluţiilor tehnologice adoptate, al soluţiilor constructive sau de amplasament,etc dar care, în final, servesc aceluiasi scop pentru care s-a realizat proiectul. Adoptarea uneia dintre variante exclude în mod automat posibilitatea realizarii concomitente a celorlalte variante în cadrul proiectului respectiv. 2. Proiecte compatibile, (independente), sunt acele proiecte care, din punct de vedere tehnic-constructiv, se pot realiza simultan, fără ca să fie afectate performanţele unuia sau altuia. Singura problema care se pune in acest caz este de ordin financiar, dacă agentul economic declanşator are capacitatea financiară necesară pentru realizarea simultană a mai multor proiecte. Dar şi în cazul proiectelor compatibile sunt frecvente cazurile când între ele există o anumită interdependenţă în sensul că, acceptarea sau respingerea unui proiect poate influienţa decizia referitoare la un alt proiect. Proiectele aflate in această situaţie se 51

numesc proiecte contingentate. Dupa natura relaţiilor de contingentare dintre ele deosebim urmatoarele situaţii: 2. a. Proiecte complementare la care, din considerente de natură tehnică, comerciala etc, decizia privind un proiect influienţează automat decizia de adoptare sau de respingere cu privire la un alt proiect.De pildă, realizarea Combinatului siderurgic de la Galaţi a condus în mod obiectiv la decizia realizării unui proiect de amenajare a unui port unde să poată fi operate nave mineraliere maritime, sau mai recent, succesul campaniei de lansare pe piaţa românească a produselor Coca-Cola au condus la ideia implementării unor proiecte de producţie ale acestei firme în România. Exemplele prezentate deşi sunt simple ele conduc la eforturi financiare suplimentare. De aceea este recomandabil ca atunci când apar astfel de situaţii să se procedeze la o grupare a tuturor problemelor (proiecte parţiale), pentru putea fi studiate, ca un proiect complex, de mare anvergură şi care va creea premisele ca să fie implementat în mod etapizat în funcţie de disponibilul de resurse ale investitorului. 2. b. Proiecte contingentate în funcţie de criterii de eficienţă când, eficienţa unui proiect depinde de decizia de adoptare sau de respingere a unui alt proiect. In acest cadru putem vorbi de contingentare pozitivă sau negativă în funcţie de modul cum se manifestă adoptarea sau repingerea unui proiect la nivelul eficienţei altui proiect. Un proiect este întodeauna rodul iniţiativei unui agent economic declansator. Acesta poate aparţine sectorului public sau sectorului privat, organe ale administratiei publice locale sau centrale, sau chiar unele organisme internaţionale. Indiferent de agentul declanşator, trebuie subliniat că, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, organele puterii publice joacă un rol major în implementarea proiectelor de investitii. Deasemenea, proiectele ce care cuprind transfer de tehnologie, în majoritatea cazurilor, au ca suport financiar o combinaţie de surse locale si străine. In astfel de situatii, proiectul trebuie să fie structurat pe două părţi distincte; ƒ partea străină, care de obicei are ca obiect transferul de tehnologie şi este finanţată în devize, de regulă din surse străine; ƒ partea locală, care se va finanţa în monedă locală, din surse proprii ale agentului economic declansator, sau din credite interne rambursabile tot în moneda locală având ca obiect realizarea lucrarilor de construcţii, de geniu civil, echipamente curente etc.

52

3.3 Proiecte specifice colectivităţilor teritoriale După cum am arătat anterior, activitatea aleşilor colectivilitătilor teritoriale are o delimitare spaţială strictă; zona sau localitatea pe care o reprezintă şi sunt mandataţi să o administreze. Eliminând activităţile curente specifice funcţiilor administrative, preocuparea lor strategică se înscrie pe coordonatele amenajării teritoriului în vederea sporirii valenţelor sale economice, sociale, peisagistice,etc. În comunităţile urbane moderne viziunea urbanistică tradiţională, bazată pe principiile zonării a fost treptat, treptat abandonată, deoarece s-a constatat că a condus la pierderea identităţii şi spiritului multor localităţi. Până prin anii `60, problemele privind amenajarea teritoriului se rezuma la stabilirea destinaţiei generale a terenului pe baza unei previziuni mecanice astfel; ¾ pe baza previziunilor demografice, privind tendinţele de creştere a populaţiei; sporul natural, imigraţie, emigraţie, se previzionau necesităţile de locuinţe, locuri de muncă, paturi de spital, număr de clase/şcoli, etc, ¾ se calculau deficitele/execedentele prin compararea necesităţilor previzionate cu situaţia existentă la zi, ¾ se transformau deficitele în necesar de suprafeţe iar alegerea amenajărilor se reducea la clădiri, locuri de muncă. Viziunea modernă se bazează pe spiritul de competiţie dintre între localităţi, în acord cu exigenţele cetăţenilor electori. Proiectele administraţiei publice locale devin spirit şi tradiţie transformate în cifre şi structuri cartografice. Nevoia de promovare a imaginii localităţii are cel puţin patru temeiuri (tabelul 3.2). Economice – atragerea întreprinzătorilor pentru implanturi de societăţi comerciale, prin crearea unui climat propice competiţiei, Tabelul 3.2

OBIECTIV Promovat REZULTAT miza aşteptată TINTE principale

IMPLANTURI de unităţi economice - Portofoliu de activităti comerciale -Competitivi tate economică - Intreprideri aurohtone şi străine

REZIDENT A - Patrimoniul urban

OFERTA de servicii publice - Instituţional promăria

OFERTA de locuri de munca - Climat social intern

- Identiate - Mândrie

- Calitate - Echitate

- Productivitate - Motivare

- Gospodării individuale

- Rezidenţi - Nerezidenţi

- Angajaţi vechi - Noi angajaţi

53

Rezidenţiale - stimularea înfiinţării de gospodării individuale prin crearea unui cadru rezidenţial civilizat, caracterizat prin siguranţă şi confort, cu scopul de a induce locuitorilor sentimente de ataşament teritorial şi imboldul pentru o viaţă colectivă dinamică. Ofertelor de servicii publice care vor avea ca efect polarizarea asupra regiunilor, localităţilor limitrofe. Atragerea de forţă de muncă calificată cu un grad ridicat de instruire prin creearea de noi locuri de muncă în cadrul funţiilor publice teritoriale. Activităţile cuprinse sub titlul generic de “amenajare a teritoriului” sunt activităţi de tip proiect – antreprenoriale, cu ţinte bine conturate în timp şi spaţiu care necesită energii şi mijloace de acţiune specifice. Aceste activităţi le putem structura astfel: a) Macroproiecte – au arie de aplicare naţională şi ca exemplu putem da; schimbarea cursului monedei naţionale, introducerea impozitului pe venitul global, modificarea accizelor şi/sau taxelor vamale, ş,a,\ b) Microproiecte – au arie de aplicare strict localizată la nivel de amplasament al obiectivului vizat; unităţi de producţie, de prestări servicii, elemente de infrastructură (poduri, şosele, străzi), instituirea unor impozite locale, ş.a, c) Mezoproiecte – desfăşurate la nivel de colectivitate teritorială; comună, oraş, aglomerare urbană fiind specifică procesului de dezvoltare economico-socială în profil teritorial local. Sunt proiecte intermediare în raport cu primele două enunţate mai înainte ca mărime, câmp de aplicaţie, obiective, mijloace de implementare. Deasemenea ele prezintă şi unele aspecte particulare ce au impact asupra evaluării şi anume: 9 Obiectivele au grad ridicat de generalitate ceea ce crează dificultăţi în evaluarea lor. 9 De multe ori răspund unor nevoi subânţelese – scopul lor răspunzând indirect unei cerinţe a cetăţenilor. De pildă, siatematizarea unei intersecţii este impusă de gradul ridicat de risc în circulaţia rutieră şi/sau pietonală şi răspunde nevoii cetăţenilor de a fi protejaţi. 9 Un grad ridicat de pionierat – fiind proiecte cu caracter de unicat. Chiar dacă se analizează două proiecte cu acelaşi obiectiv, dar pe amplasamente/localităţi diferite, ele se vor diferenţia prin condiţiile topometrice, hidrometrice, de mediu sau a tradiţiilor şi ambiţiilor locale ce pot să difere semnificativ. 9 Dihotomomia între; obiective – pe termen lung şi sancţiunile imediate deoarece sancţiunile au un caracter politic şi depind de ciclul alegerilor, 9 Obiectivele proiectului au motivaţie colectivă iar decizia este individuală. Efectele deciziei privind soarta unui mezoproiect sunt de două feluri; imediate ca impact social (crearea de locuri de muncă), de perspectivă ca impact socio-economic şi ecologic. 54

9 În cadrul mezoproiectului localitatea / zona trebuie privită ca: instituţie, teritoriu socio- economic, patrimoniu construit şi patrimoniu peisagistic. Trecerea de la ideia de proiect, la proiect ca aplicaţie în administraţia publică, parcurge următorul flux (fig 3.5), în care identificăm câteva componente esenţiale. Proiectul oraşului (projet de ville) sau “planul strategic al oraşului – Schiţa Directoare de Amenajare Urbană (SDAU)” sau în terminologia românească “Planul de urbanism general” (PUG), constituie expresia unei “ambiţii locale” de natură socio-economică care este motivată prin spirit şi tradiţia locului. Este geneza turturor proiectelor din zonă, economice sau noneconomice şi trasează atributele specifice care individualizează localitatea faţa de rivalele sale.

PLANUL STRATEGIC ( ambiţie socio –

PROIETCUL URBAN (principii de amenajare)

economică) PROIECTUL AGLOMERARII

(proiect comunal: o nouă viziune asupra SDAU)

AUDIT CULTURAL

PROIECTUL PRIMARIEI

(proiect de intreprindere)

PROIECTE DE CARTIER

EVALUAREA ASTEPTARILOR CETATENILOR

PROIECTE DE SERVICII

(proiect urban complex)

PLAN DE FORMARE

PROGRAM PLURIANUAL DE INVESTITII SI FINANTARE

Figura 3.5 Structura arborescentă a proiectelor de amenajare urbană

55

Proiectul urban (projet urbain) este transpunerea în practică a planului strategic al oraşului căruia, în conformitate cu ambiţiile enunţate i se conferă o siluietă, o formă urbană care trebuie să fie în acelaşi timp estetică şi funcţională. Între planul strategic şi proiectul urban este o legătură biunivocă; primul dă coordonatele strategice pe baza cărora se elaborează proiectul urban, iar acesta este expresia concretă în profil teritorial al planuluistrategic. In mod tradiţional ele sunt două lucrări distincte dar, prin “Proiectul Lyon” s-a lansat o nouă manieră de elaborare integrată “La nouvelle generation de SDAU”. Se elaborează o singură lucrare cu două componente distincte şi consecutive; argumentarea ambiţiei socioeconomice şi expunerea de principii de amenajare. În acest mod, analiza opţiunilor strategice este puternic argumentată prin expresii cartografice (schiţe, machete). Direcţiile de dezvoltare locală sunt prezentate într-o viziune concentrică; local, metropolitan, regional cu identificare polilor de atracţie. Pentru ca această unică să fie şi un veritabil plan urban trebuie să conţină referiri explicite cu privire la păstrarea identităţii localităţii conjugând patrimoniul material şi imaterial şi expunând măsuri de combinare a spaţiilor construite u spaţiile deschise; pieţe, parcuri, intersecţii. Planul strategic acoperă practic întreg teritoriul localităţii ţinând loc şi de proiect urban dacă referirile la destinaţia terenului exprimă intenţii de formă şi peisaj urban. Dar el poate fi completat cu planuri de detaliu pe ţinte precise; planul circulaţiei urbane, programe zonale de locuinţe, etc. Proiectul aglomerării urbane a apărut ca o nevoie de a da o mai mare concreteţe celor de mai înainte, în marile aglomerări urbane. Dacă localităţile mai mici pot fi tratate ca “monocomune” marile aglomerări sunt “comună formată din comune” cu zonări specifice; cartiere, sectoare, comune suburbane. Proiectul primăriei (projet mairie) este forma detaliată de aplicare a proiectelor anterioare. Actorul principal al proiectului este instituţia primăriei, alături de care participă, cu competenţe şi responsabilităţi diferite, şi alţi actori; servicii specializate ale administraţiei publice prestatoare de servicii şi de informaţii, personalităţi locale reprezentative în teritoriu agenţi economici privaţi, etc. În vederea implementării proiectului se stabileşte un Consiliu director (la maîtrise d`ouvrage) format din exponenţii forţelor reprezentative în teritoriu; consiliul local,patronat, sindicate, personalităţi ale vieţii culturale, universitare, artistice, ş.a. Acesta va conlucra cu Administratorul proiectului (la maître d`œuvre – şeful de proiect) susţinut de echipa sa de proiect. Prin grupe de studiu, administratorul realizează analize diagnostic pe teme nominalizate, identifică şi evaluează punctele forte şi punctele slabe ale proiectului,iar prin instituţia consultanţilor se fac aprofundări de diagnostic. In paralel şi pe baza acestor materiale se întocmeşte o sinteză în cadrul unui consiliu ştiinţific, unde se eidenţiază liniile strategice ale proiectului. Sinteza este supusă aprobării Consiliului director care, dacă va constata că au fost omise sau slab conturate unele opţiuni centrale care derivă din planul stategic al oraşului, va interveni pentru a fi cupinse în spiritul proiectului. 56

Structura de proiecte prezentată succint constituie un sistem coerent ce urmăreşte ţinte / mize precise de interes public. În etapa de elaborare proeictul este supus dezbaterii publice. Este prezentat cetăţenilor pentru a testa audienţa de care se bucură şi de a se beneficia de aportul constructiv al acestora. Locuitorii pot veni cu un spectru foarte larg de iniţiative personale, de la probleme de spaţii verzi până la promovarea de acţiuni economice. Concretizarea demersurilor strategice urbane în obiective concrete; lucrări edilitare, spaţii comerciale sau de agrement, unităţi lucrative este o intreprindere dificilă. Geneza tuturor obstacoleleor este faptul că trebuie să se stabilească şi să se materializeze o ambiţie socio-economică într-un mediu antagonic, plurivalent. Oraşul este nu numai un conglomerat uman, ci şi unul de interese; sociale, economice, politice care nu trebuie să fie ignorate de factorii locali de decizie. Din punct de vedere socio- economic la nivel de colectivitate teritorială există doi mari poli de interes; întreprinzătorii vor agreea acele linii strategice care vor contribui la crearea mediului propice afacerilor într-un context operaţional de competitivitate şi eficienţă şi locuitorii care sunt mai mult interesaţi de acele măsuri care vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii, promovează spiritul de solidaritate socială, securitatea individului şi a proprietăţii. În marea majoritate a cazurilor opiniile celor două tabere sunt divergente şi uneori dificilde conciliat. Din punct de vedere politic, obstacolele apar datorită compoziţiei politice eterogene a consiliilor locale, instabilităţii vieţii politice ce conduce la frecvente schimbări ale polilor de decizie. Riscul major este determinat de conflictul de atemporaliate între obiective şi sancţiuni. Soluţia de aplanare este compromisul care să ducă la asocierea participativă a tuturor forţelor politice, economice în cadrul instanţei decizionale – consiliul director al proiectului, vis a vis de o ideie unanim acceptată. Tot ca un obstacol în realizarea proiectelor este şi faptul că mandatul aleşilor este limitat la ciclul electoral (patru ani), interval în care sunt presaţi de probleme curente în regim de urgenţă. In această situaţiedemersul cu caracter strategic poate să fie blocat din lipsă de timp sau de reţinerea de a angaja un viitor îndelungat, uneori de 20 – 30 ani cât este ciclul de viaţă al unui proiect de amenajare. În concluzie, demersul antreprenorial este modul adecvat de acţiune la nivelul colectivităţilor locale, prin care se rezolvă sarcinile ce intră în competenţa aleşilor locali. Pentru a avea mai multe şanse de succes ei terbuie să ţină cont de următoarele aspecte. Consiliul local/municipalitatea trebuie să aibă o corectă şi completă viziune asupra mijloacelor şi posibilităţilor de acţiune ce le stau la dispoziţie. Pentru aceasta trebuie să posede un inventar al avuţiei patrimoniale, a specifictăţii tradiţiilor şi culturii locale. În al doilea rând trebuie să se schimbe mentalitatea cu privire la raporturile cu cetăţenii. Aceştia trebuie trataţi ca persoane responsabile care caută sau oferă soluţii la una sau alta din problemele personale sau ale comunităţii. Este un client 57

al serviciilor publice care tot mai greu acceptă mediocritatea şi noncalitatea. In acest context etica în serviciile publice devine factor de succes în lupta de concurenţă tot mai prezentă şi în acest domeniu. Şi nu în ultimul rând, este timpul demitizării poziţiei funcţionarului public, a agenţilor publici prestatori de servicii în raport cu cetăţenii. Mai buna servire a acestora trebuie să devină deviza şi în acest sector iar demersul trebuie să fie participativ până la nivel de simplu executant la locul său de muncă.

3.4 Opţiuni strategice de implementare a proiectelor Modul cum se execută un proiect depinde de structura organizaţională internă, de puterea economică şi de relaţiile sale cu mediul. In acest context distingem trei posibilităţi: 1. În regie proprie (faire a seul – a face singur). Este modul agreat în cazul unei opţiuni strategice concurenţiale de integrare, bazată pe efectul de talie,specifică perioadelor de expansiune economică. Pe plan mondial politica “big is better”,politica anilor ’60 – ’70, pornea de la premiza că, mărimea intreprinderii este cheia reuşitei. In acea perioadă procesul de integrare a căpătat amploare deosebită sub cele trei forme ale sale; integrare geografică, integrare pe verticală (pe flux – de la materie primă la produs finit) şi integrare pe orizontală (prin diversificarea portofoliului de activităţi în domenii mai mult sau mai puţin înrudite). De ex: Firma Matra acoperă şi azi domenii dintre cele mai diverse ca: aeronautică, electronică industrială, armament, automobile, comunicaţii etc. Creşterea complexităţii proceselor solicită cunoştinţe (savoir faire/know how) şi experienţă specifice care, împreună cu creşterea vitezei de reacţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice au făcut ca filosofia “big is better” să se perimeze, azi este înlocuită din ce în ce mai mult de filosofia “leger et reactiv”. Azi, dar şi în ulrimele decenii ale secolului trecut se constată că, menţinerea stării de excelenţa devine tot mai scumpă, chiar şi numai pentru activitatea profesională de bază. Menţinerea standardului în mai multe sectoare devine tot mai dificilă, chiar şi pentru marile interprinderi. Economiile de scară, efect al integrării, sunt anulate de capacitatea de reacţie tot mai scăzută a marilor conglomerate. Filosofia actuală “leger et reactiv“ se traduce în practică prin procedee de externalizare (delocalizare) care în esenţa înseamnă “a executa cu sau prin parteneri”. Sunt două moduri de aplicare a externalizării. 2. Sistem mixt de execuţie a proiectelor (faire avec – a face cu) este o formă de parteneriat sau de cooperare specifică strategiilor de aliantă. Teoria curbei de experienţă15) demonstrează că, adevărata performanţă se poate atinge doar în activitatea profesională de bază, unde se poate acumula experienţă astfel încât să 15)

Boston Consulting Group – Perspective sur la strategie de l`entreprise. Homes et Techniques, 1970.

58

conducă la sporirea volumului de producţie. Este cunoscut faptul că după perioade de expansiune se ajunge la stări de criză când intreprinderile îşi restrâng activitatea la profesia de bază şi este în situaţia de a-şi dezvolta legăturile cu parteneri de afaceri. Logica spune că unei strategii de expansiune îi va urma deci o strategie de alianţă caracterizate prin coabitarea între cooperare şi concurenţă între parteneri. 3. În antrepriză (faire faire /impartition - a face cu un partener) se bazează pe relaţia clasică client – furnizor. Corespunde unei concepţii strategice tip “plasă”când firma intră într-un sistem de relaţii de parteneriat reglementate prin contracte de concesiune, madat, francisă.

3.4.1 Forme specifice de externalizare în serviciile publice Aşa cum am mai arătat, delegarea de gestiune în serviciile publice corespunde din punct de vedere organizatoric, traducerii în practică a opţiunilor strategice: a face cu partenerul (faire avec) sau a face în antrepriză – la partener (faire faire). A executa de către partener (faire faire) se concretizează îndomeniul serviciilor publice sub formă de concesiune şi de arendă, dar este posibil să întâlnim şi forme derivate ca: adminstrare (gerancé), mandatare regie autonomă locală (régie intéressée), sau prin practica subcontractanţilor. 1. Concesiunea este modul cel mai folosit pentru gestiunea serviciilor Publice. Se caracterizează prin faptul că, o persoană publică (concedantul) încredinţează unei alte persoane liber alese (concesionar) execuţia unui proiect/serviciu pe o durată limitată. Relaţia dintre cei doi are trei elemente carcateristice: STABILIREA DOMENIILOR DE ACTIVITATE STRATEGICA ANALIZA DIAGNOSTIC PE SEGMENTE

DEFINIREA ŞI IERARHIZAREA OBIECTIVELOR ALESILOR

EVIDENTIEREA ECARTURILOR STRATEGICE

- Unde suntem ? - Unde dorim să ajungem ?

ALEGEREA MODULUI DE GESTIUNE

Figura 3.6 Schema logică de alegere a strategiei de externalizare

59

a) Remunerarea concesionarului se face pe baza taxei/redevenţei pe care o încasează de la utilizatorul/consumatorul serviciului pubilc prestat. Nu se admint abateri de la acest principiu. b) Riscurile exploatării revin concesionarului – ca atare este interzis ca concedantul (entitatea publică) să suporte din bugetul local pierderile din exploatare. În acelaşi ţimp concedantul nu are voie să intervină în fixarea taxelor pe servicii sub limita minimă de echilibru a balanţei exploatării. Uneori concedantul poate apela la garanţii de împrumut sau la subvenţii din partea colectivităţii locale. c) Obiectivul contractului este de interes general pentru comunitatea teritorială. În context concesionarul, în realizarea obiectului contractului, este obligat să respecte trei principii: • Principiul continuităţii în sensul că funcţionarea serviciului trebuie să fie asigurată fără întrerupere conform orarului stabilit. Numai în caz de forţă majoră sau la intervenţia entităţii publice concesionarul poate fi pus în imposibilitatea de a respecta acest principiu. • Principiul adaptabilităţii presupune că serviciul prestat trebuie să fie în permanenţă adaptat la cerinţele consumatorilor • Principiul egalităţii înseamnă acces liber neîngrădit al tuturor locuitorilor la serviciul prestat. 2. Arenda diferă de concesiune prin modul de recuperare şi de tratare a sarcinilor de investiţii. Remunerarea se face sub formă de redevenţă pe care fermierul o varsă colectivităţii în contul cedării dreptului de folosire a unei instalaţii şi se deduce dintariful pe care acesta îl percepe de la utilizatori. In schimb, colectivitatea preia sarcinile de investiţii, mai ales cele iniţiale, pe care fermierul nu are sursele financiare de realizare. 3. Regie autonomă este o formă de gestiune delegată în care colectivitatea însarcinează o entitate privată să facă să funcţioneze un serviciu public, sub responsabilitatea financiară a entităţii publice (de ex: regiile de apă, de gaze, electricitate). Intreprinderea desemnată administrează serviciul,execută lucrăèile curente şi asigură interfaţa cu utilizatorii. 4. Administrare însemnă asigurarea funcţionării unui serviciu contra unei sume forfetare ce nu depinde de rezultat, şi ca atare gerantu nici nu este consultat la fixarea tarifelor. 5. Mandat este o relaţie în care entitatea publică (mandantul) dă prerogative mandatarului să facă ceva pentru şi în numele lui. A executa cu partenerul (strategie mixtă de tip “faire avec”) are forme specifice de concretizare al căror numitor comun este că cei doi parteneri – entitatea publică şi întreprinzătorul privat, acţionează împreună. Astfel de relaţii de parteneriat sunt: societăţile/intreprinderile comerciale locale, societăţi mixte locale, asociaţii.

60

1. Societate comercială locală este o formulă de asociere prin care colectivitatea locală înţelege să participe la un proiect de prestări de servicii publice îpreună cu o entitate privată fără ca să mai intervinăşi alţi actori. Această relaţie presupune un parteneriat strâns în care specialiştii celor două părţi colaborează la îndeplinirea obiectivelor declarate. Este un mod de a accede la informaţia tehnică şi de management a agentului privat de către entitatea publică. Dar, întreprinzătorul privat poate să se teamă că, odată încheiat procesul de transfer de cunoştiinţe, el va fi exculs din asociere. Iar ca o măsură de precauţie va fi interesat pentru un contract pe o perioada foarte lungă. Deasemenea, un partener specializat va practica discontinuitatea tehnologică (informaţie fragmentată) ca măsură de securitate. În acest fel el îşi va menţine în permanenţă un avans tehnologic prin activităţi de cercetare – dezvoltare. Unii specialişti au stabilit chiar un anumit cod de conduită bazat pe opt reguli16) în astfel de strategii de alianţă: Planificare şi iar planificare; Acordă încredere în funcţie de interesul tău; Anticipează stările conflictuale; Defineşte clar liderii; Flexibilitate; Acomodare cu diferenţele culturale; Orchestrarea transferurilor de tehnologie; Lecţii de forţă în faţa partenerilor. 2. Societate economică mixtă locală sunt societăţi anonime la care colectivităţile locale deţin pachetul majoritar de acţiuni şi al căror scop social corespunde competenţelor acestora respectiv, realizarea de activităţi de interes general. Deci, Consiliul local trebuie să deţină mai mult de 50% din capitalul subscris, numărul de administratori care o reprezintă în Consiliul de Administraţie să fie majoritari şi aceştia sa fie în proporţie majoritară aleşi dintre aleşii locali care reprezintă comunitatea teritorială. Obiectul social de activitate trebuie să fie de interes general şi trebuie să se înscrie în cadrul competenţelor colective locale. El poate acoperi mai multe domenii de activitate. Colectivitatea locală nu poate face parte din societate dacă aceasta nu are ca obiect de activitate un domeniu din aria lor de competenţa. In general sunt două mari domenii în care se pot înfiinţa socităţi mixte: construcţii şi amenajări, deşi şi în aceste domenii se pot face concesiuni sau contracte de mandat. 3. Asociaţie - delegare neformalizată – este o asociere fără forme contractuale şi o delegare asociativă. Este modul specific de cooperare între regiuni, judeţe. La nivel de localitate asocierea este adecvată pentru activităţi sportive, culturale şi sociale. Asocierea este purtătoare de mari riscuri de natură politică, finaciare şi chiar penale. 16)

McCollins Timoty, Doorlay L Thomas – Les alliances strategiques. InterEdition

61

3.5 Folosirea graficelor reţea în planificarea şi urmărirea realizării proiectelor Execuţia oricărui proiect de investiţii se afla sub presiunea a doi factori; timpul şi costul. Pentru administratori, dar şi pentru ceilalţi actori participanţi la proiect, respectarea duratelor de execuţie şi a consumurilor de resurse; umane, materiale, financiare, tehnice,etc sunt preocupări permanente pe parcursul execuţiei. Dar pentru aceasta ei au nevoie de instrumente şi tehnici adecvate, atât pentru corecta dimensionare a parametrilor de timp şi de resurse cât şi pentru urmărirea şi controlul lor ulterior pe şantier. Modelarea procesului de execuţie se bazează pe o trăsătură specifică a proiectelor şi anume că; execuţia lor este o structura complexa de activităţi aflate într-o intercondiţionare tehnologic-constructivă specifică. Activităţile/sarcinile ce concură la realizarea proiectului se caracterizează prin: • sunt identificabile cu un anumit rol în derularea proeictului neexecutarea unei activităţi poate avea ca efect perturbarea execuţiei, a termenului de finalizare sau poate compromite obiective de calitate sau de cost; • sunt strict delimitate în timp, având un început şi un sfârşit clare; • sunt consumatoare de resurse; materiale, financiare, umane, de timp caare au un anumit cost şi sunt disponibile în anumite limite; • orice activitate este legată de cel puţin o altă activitate printr-o relaţie de anterioritate care, din punct de vedere tehnologic arată că nu poate începe chiar dacă numai una din activităţile anterioare (precedente) nu este terminată – eventualelesuprapuneri parţiale sunt admise în anumite condiţii. Activităţile care concură la execuţia unui proiect sunt de trei feluri: ƒ propriu zise – care consumă resurse şi timp; ƒ aşteptări – care consumă numai timp (de ex: perioada de maturare a berii, a betoanelor etc); ƒ fictive – care nu consumă nici timp nici resurse ci sunt doar condiţionării tehnologice între anumite activităţi din primele două categorii. Aceste particularităţi favorizează modelarea economico-matematică a procesului de implementare a proiectelor. Cele mai adecvate modele de reprezentare a acestui proces sunt graficele de tip “Gantt” şi graficele de tip reţea bazat pe teoria grafurilor.Se înscriu în clasa de modele de tip “Analiza Drumului Critic” (modele tip ADC),ce se rezolvă prin algoritmi specifici. Principalele probleme ce se pot studia pe baza acestor modele se pot grupa astfel: ™ Analiza timpului prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor cu privire la durata de execuţie a proiectului,rezervele de timp ale fiecărei activităţi înscrise în grafic,identificarea activităţilor care formează drumul critic etc. 62

™ Analiza resurselor unde se are în vedere reglarea intensităţii consumului de resurse pe durata de execuţie,cu sau fără respectarea unor condiţii restrictive specifice – în special analiza priveşte resursele “problemă” pentru investitor, ™ Analiza costurilor are în vedere; optimizarea cheltuielilor totale (studiul funcţiei cost/durată ), controlul costului total în vederea prevenirii depăşirii nivelului proiectat al cheltuielilor, utilizarea optimă a fondurilor. Analiza costului optim se impune în urmăroarele împrejurări: ¾ este necesară scurtarea duratei normale de execuţie şi trebuie să se cunoască costul aferent scurtarii acesteia cu un anumit interval, ¾ considerente de ordin economic impun găsirea acelei durate de execuţie care corespunde unui cost minim.

3.5.1 Precizări metodologice privind operarea cu graficul reţea Pentru a înlesni înţelegerea metodologiei de lucru în graficele reţea, cu reprezentarea activităţilor pe arce, se impun cîteva precizări privind tehnica reprezentării activitătilor şi parametrii ataşaţi necesari realizării proiectului. In funcţie de condiţionările de ordin tenologic – constructiv activităţile au o reprezentare (pe arcele grafului) succesiv, succesiv-paralelă, de precedenţă sau anterioritate, independente, etc. an a1I

i

aij

a2I

j

aj1 aj2

Figura 3.7

aij ≠ an activităţi succesiv paralele – care nu se condiţionează reciproc a1I< aij activitatea a1i precede imediat activitatea aij , cele două activităţi se află în relaţii de precedenţă aj1 > aij activitatea aj1 este ulterioară activităţii aij Orice activitate în graf (aij) este definită prin: durată (dij), eveniment/nod de începere (i), eveniment/nod de terminare (j). Intre cele două evenimente, se înscrie activitatea pe un arc, a cărui lungime nu este condiţionată de durata activităţii pe care o reprezintă.

63

La rândul sau fiecare eveniment este caraterizat prin două termene: 9

al evenimentului de începere a activităţii - ti ,

termenul minim

al evenimentului de terminare a activităţii - t`j , 9

al evenimentului de începere a activităţii - Ti ,

termenul maxim

al evenimentului de terminare a activităţii - T`j a ij

i ti

j

dij

Ti

t’j

T’j

Între termenele evenimentelor există următoarele relaţii: t`j = tI + dij

,

respectiv;

TI = T`j - dij

în care: ti = termenul minim al evenimentului de început(i) care este egal cu drumul de lungime maximă pornind de la nodul iniţial al grafului până la nodul “i”; T`j = termenul maxim al evenimentului de terminare (j) care este egal cu drumul de lungime minimă de la nodul final al grafului până la nodul “j”. a ij dij

i tij

Tij

j t’ij

T’ij

Corespunzător,activitatea cuprinsă între cele două evenimente/noduri va avea următoarele termene: tij = termenul minim de începere a activităţii “aij” şi care este egal cu termenul minim al evenimentului de începere “i”; t`ij = termenul minim de terminare al activităţii “a ij” care este egal cu termenul minim de începere (tij) plus durata activităţii (dij). t’ij = t ij + d ij

64

în care: T’ij = termenul maxim de terminare a activităţii “aij” care este egal cu termenul maxim al evenimentului de terminare (T’j ), Tij = termenul maxim de începere al activităţii “aij” care este egal cu termenul maxim de terminare minus durata activităţii, Tij = T’ij - dij Existenţa celor patru termene conduce la ideia de rezerve de timp ataşate activităţilor. Astfel fiecare activitate poate să aibă patru tipuri de rezerve: 1. Rezerva totală de timp este intervalul de timp cu care se poate mări durata activităţii,fără ca durata totală a proiectului să fie depăşită. Se obţine scăzând din termenul maxim de terminare a activităţii termenul minim de începere plus durata: RTij = T’ij - ( tij + dij ) . Activitaţile care au rezerva totală nulă sunt activităţi critice, formând drumul critic. Orice modificare a duratelor acestor activităţi atrage după sine modificarea duratei totale de execuţie a proiectului. Consumul rezervei totale a unei activităţi necritice, criticizează toate activităţile anterioare şi ulterioare aflate pe acelaşi drum complet cu acea activitate respectiv, conduce la formarea unui nou drum critic. 2. Rezerva liberă este intervalul maxim de timp cu care se poate mări durata unei activităţi fără ca prin aceasta să se mărească durata drumului critic şi fără să se anuleze rezervele activităţilor ulterioare. Se obţine scăzând din termenul minim al evenimentului final (t’j) suma dintre termenul minim de începere a activităţii şi durata acesteia: RLij = t’j - ( tij + dij) Consumarea rezervei libere a unei activităţi criticizează activităţile precedente. 3. Rezerva intermendiară este intervalul maxim de timp cu care se poate mări durata unei activităţi astfel încât să nu se depăşească durata drumului critic şi să nu se anuleze rezervele activităţilor precedente.Se obţine scăzând din termenul maxim de terminare a activităţii, suma dintre termenul maxim al evenimentului de început a activităţii şi durata acesteia. RI ij = T’ ij - ( Ti + d ij )

65

4. Rezerva sigură este intervalul de timp a cărei cosumare nu are nici o modificare în graf. Se obţine ca diferenţă intre termenul maxim de terminare a activităţii şi suma dintre termenul maxim al evenimentului final şi durata activităţii: RSij = t’ij - (TI + dij) Dacă prin calcul rezultă valori negative se considera egală cu zero. Drum complet în graf este succesiunea de activităţi care porneşte din nodul iniţial şi se sfârşeste în nodul final al grafului. Drum critic este drumul complet de lungime maximă – este succesiunea de activităţi fără rezerve de timp ,au rezerva totală egală cu zero. Aflarea soluţiilor la problemele enunţate anterior este posibilă printr-un proces laborios,interdisciplinar care,în opinia mea poate fi etapizat astfel: elaborarea grafului, analiza timpului, analiza resurselor, şi analiza costurilor.

3.5.2 Elaborarea graficului reţea În esenţă această etapă poate fi detaliată astfel: Pasul I Delimitarea procesului care face obiectul studiului. Necesitatea acestui pas rezultă din faptul că,implicit se va defini tipul de graf cu care se va opera. Reamintim că structura unui proiect poate fi reprezentată astfel: Reprezentarea tabelară este o formă primară de prelucrare şi aranjare a informaţiilor care va servi ulterior procesului de analiza respectiv, transmiterii datelor pe calculator. Reprezentarea matricială este o formă mai evoluată dar are dezavantajul ca are un format voluminos, uneori chiar şi pentru memoria unui calculator. Reprezentarea grafică are avantajul simplităţii şi flexibilităţii fiind un instrument util în mâna specialiştilor, dar mai ales a practicienilor. Deşi unii autori stabilesc patru tipuri de reprezentare în reţea noi vom simplifica la două moduri esenţiale: - reţele tip “CPM” în care structura proiectului este reprezentată printr-o reţea cu activităţile pe arce şi reţele “MPM” în care activităţile sunt reprezentate pe noduri. În acelaşi context trebuie să arătăm că grafurile se pot diferenţia şi după gradul de sintetizare şi ca atatare avem: graf integrat (graf sinteză,generalizator) care modelează ansamblul uui sistem tehnic complex,de mare amploare,care serveşte nivelelor de decizie superioare. In acest graf o activitate oarecare poate fi ulterior descompusă în activităţi simple formând un graf detaliat. Graf detaliat în care activităţile definesc lucrări simple,ce nu se mai pot descompune. El constiutuie instrumentul cel mai eficace în mâna executanţilor direcţi pentru coordonarea şi conducerea operativă a lucrărilor pe şantier. Pasul II Identificarea şi definirea activităţilor care intră în structura procesului studiat. Gradul de detaliere a lucrărilor este determinat de scopul urmărit şi de nivelul de decizie pe care-serveşte. 66

Pasul III Stabilirea interdependenţelor tehnologice dintre activităti (relaţiile de precedenţă). Presupune, ca de altfel şi pasul anterior, o bună stăpânire a tehnologiei de construcţie adoptate, a caracteristicilor tehnic-constructive ale proiectului, ceea ce îi conferă un pregnant caracter tehnic. Pasul IV Stabilirea duratelor de execuţie a fiecărei activităţi şi/sau a consumului de resurse supuse studiului. Orice activitate are o durată de execuţie şi consumă anumite resurse. Nu este exclus să includem în graf aşa numitele “activităţi fictive” ale căror durate sunt nule (ele exprimă doar condiţionări tehnologice), sau activităţi care deşi au durată nu sunt consumatoare de alte resurse (de exemplu: perioada de maturare a betonului). O altă problemă ce trebuie rezolvată se referă la certitudinea duratelor. Spunem că lucrăm în regim determinist atunci când precizia de calcul a duratelor este ridicată (metoda CPM), şi în regim probabilistic când duratele sunt variabile aleatoare, imprecise, incerte. În acest caz durata unei activităţi este evaluată prin trei estimări: pesimistă, probabilă şi optimistă, pe baza cărora se calculează o durată medie. Analiza timpului în această situaţie trebuie completata cu o comparare a duratei totale a proiectului astfel obţinută, cu durate prestabilite prin alte metode sau cu durate normative. Pasul V Construcţia graficului reţea când se impune respectarea unor reguli privind arhitectura grafului (trasarea, orientarea şi numerotarea arcelor şi nodurilor arcelor). O arhitectură aparte prezintă graficul calendaristic cu evidenţierea rezervelor libere de timp. Principiul călăuzitor de construcţie a sa constă în areprezenta drumului critic pe orizontală astfel că, pe abscisă se obţine durata totală de execuţie a proiectului. Activităţile necritice vor fi reprezentate sub formă arborescenta în funcţie de nodurile lor de începere şi terminare. Orientarea arcelor se face de la stânga la dreapta. Din cele prezentate rezultă că această etapă are un caracter preponderent tehnic. Paşi respectivi nu pot fi parcurşi decât printr-o cosultare şi conlucrare permanentă într-un colectiv interdisciplinar de de economişti şi tehnicieni (arhitecţi,proiectanţi,constructori,instalatori,etc).

3.5.3 Planificarea activităţilor (analiza timpului) Având în vedere scopul acestei analize prezentat anterior, vom parcurge sistematizat paşi necesari ai metodei CPM - rezolvarea grafică (prin căsuţe). Acest algoritm operează cu termenele evenimentelor, spre deosebire de rezolvarea tabeleră unde se operează cu termenele activităţilor. Pasul I Se ataşează fiecărui nod al grafului câte o căsuţă cu două rubrici: cea din stânga pentru termenul minim, iar cea din dreapta pentru termenul maxim al evenimentului. Pasul II Pe baza relaţiilor dintre evenimente/noduri prezentate anterior se trece la calculul termenelor minime ale fiecărui eveniment. Se porneşte de la nodul 67

iniţial al grafului, startul lucrărilor de implementare a proiectului, spre nodul final, terminarea lucrărilor de execuţie, pe drumul de lungime maximă. Pasul III Se calculează termenele maxime, plecând în sens invers procesului adică de la nodul final spre nodul iniţial pe drumul de lungime minimă. Pasul IV Se identifică activităţile critice prin calculul rezervelor totale de timp. Succesiunea lor formează drumul critic, iar termenul maxim al nodului final din graf reprezintă durata drumului critic respectiv durata de execuţie normală a proiectului. Putem spune că această durată nu este un optim, ci o durata de execuţie în condiţii normale, stabilită ţinând cont de condiţiile concrete ale şantierului. Dacă este nevoie se poate face o reevaluare a parametrilor de timp calculaţi anterior,printr-o analiză de senzitivitate. Se poate pune în evidentă modul cum sunt afectaţi aceştia de eventualele modificări a duratelor unor activităţi,cauzate de factori endo sau exogeni procesului de implementare.Deasemenea ori de câte ori este nevoie actualizarea parametrilor se poate face operativ şi sugestiv în acelaşi timp. Metoda PERT serveşte aceluiaşi scop urmărit prin analiza timpului însă este oprabilă atunci când stabilirea duratelor activităţilor se face cu un grad scăzut de certitudine (sunt imprecise). In aceste condiţii, fiecărei durate aflate în această situaţie i se ataşează trei durate; optimistă (aij), pesimistă (bij) şi probabilă (mij) carte se determină pe baza opiniilor experţilor. Se stabileşte apoi durata probabilă (dij) cu ajutorul formulei;

d ij =

a ij + 4m ij + b ij 6

Cu ajutorul duratelor medii ataşate activitţăilor se determină în modul expus mai sus drumul critic şi durata medie de execuţie a proiectului “ d ”. Aceasta se compară cu o durată etalon, sau se procedează la analiza statistică, admiţând că durat de execuţie are o repartiţie normalăformalizată matematic cu ajutorul funcţiei; F(x) =

x

1 2πσ

∫e

−

( z −µ ) 2σ 2

dz

−∞

Pentru verificarea teoremei limită centrală se calculează indicatorii statistici: • abaterea medie pătratică

σ=

bij - a ij 6

,

68

• dispesia

σ2 =

bij − aij 6

• factorul de probabilitate; z =

d p - dn

∑ σ ij 2

.

Factorul de probabilitate “z” se compară cu factorii de probabilitate din prinşi în tabelul probabilităţilor funcţiei Laplace. Dacă valoarea corespunzătoare este sub 0,25 înseamnă că programul este foarte strâns existând riscul ca activităţile să nu se poată executa în termenele stabilite. Dacă probabilitatea este mai mare decâţ 0,6 este un program lejer, activităţile au rezerve mari de timp. Un program corect evaluat trebuie să aibă o probabilitate în jur de 50%. Ca rezutatele obţinute cu metoda PERT să aibă un grad de semnificaţie ridicat, trebuie ca lungimea drumului critic să aibă un ecart mai mare de 15% faţă de oricare alt drum complet din graf. Sintetizând, putem afirma că, aplicarea metodei PERT presupune parcurgerea următorilor paşi: ¾ estimarea duratelor; optimistă, pesimistă, probabilă pentru fiecare activitate; ¾ calcularea duratelor medii probabile; ¾ se determină indicatorii statistici; abaterea medie pătratică şi dispesia pentru fiecare activitate; ¾ se calculează parametrii de timp; termenele minime şi maxime, rezervele de timp, durata medie probabilă de execuţie; ¾ se calculează factorul de probabilitate “z” şi se extrage din tabela de calcul a repartiţiei normale probabilitatea de realizare a duratei planificate, stabilindu-se intervalul de siguranţă a execuţiei. Aflarea duratei normale de execuţie (lungimea drumului critic) şi iniţierea unor măsuri de reducere are o conotaţie economică clară concretizaţă în economii de investiţii, reducerea pierderilor din imobilizări pe durata de execuţie, creşterea veniturilor din vânzări prin devansarea momentului punerii în funcţiune Economia de investiţii este obţinută pe diferenţa de timp dintre durata normală “d” şi durata recalculată “dr” la acele bugete de cheltuieli care depind de timpul de execuţie (cheltuieli generale, amortismente etc).

69

3.5.4 Analiza resurselor Este o problemă complexă de tip combinatoriu, rezolvabilă prin diverse modele ; analogice, funcţionale, euristice, sau de programare liniară. Sunt preferate modelele euristice deoarece oferă soluţii acceptabile în timp util, fie că se rezolvă manual sau cu tehnica electronică de calcul. Analiza resurselor se realizează având ca obiective: a) Nivelarea resurselor (resource liveling) când, având în vedere condiţia obligatorie de respectarea termenului final – egal cu lungimea drumului critic, se urmăreşte programarea activităţilor în timp astfel încât “diagrama (profilul) necesarului de resurse pe duratatde execuţie să fie cât mai uniformă (aplatizată)” cu sau fără respectarea unor limite sau profile predeterminate. b) Alocarea resurselor care în funcţie de condiţiile ce se cer respectate,poate să fie abordată în două moduri: b. 1. Programarea resurselor (resources scheduling) când, având un disponibil dat de o anumită resursă al cărei profil nu poate fi modificat se cere, să se găsească “cea mai scurtă durata de execuţie în cadrul căreia profilul necesarului să nu depăşească pe cel al disponibilului”. De aici deducem că, lungimea drumului critic nu este o restricţie rigidă şi deci este posibil ca, în urma aplicării algoritmului de programare, durata programului de execuţie să se schimbe, să fie mai mare decât lungimea drumului critic stabilit anterior. b. 2. Alocarea resurselor (resources alocation) când se urmăreşte la fel ”încadrarea consumului de resurse într-un profil obligatoriu de disponibil dar ,se pune condiţia obligatorie de respectare a lungimii drumului critic (durata programului de execuţie rezultată din analiza timpului) .Pentru atingerea scopului propus, în această situaţie se admite creşterea intensităţii consumului de resursă pe unitatea de timp la unele activităţi din graf. În cotinuare vom prezenta sistematizat procedeul “Burgess Killebrew” de nivelare a consumului de resurse care urmăreşte minimizarea sumei pătratelor diferenţelor dintre profilul ideal (de obicei o linie paralelă cu axa timpului) şi profilul necesarului de consum a resursei supuse analizei.

min ∑ D 2i , în care: DI = (pc - pI) diferenţa dintre profilul calculat “pc” şi profilul ideal “pc” d = durata normală de excuţie – egala cu lungimea drumului critic. Se poate trece la analiza timpului numai dacă etapele prezentate anterior au fost trecute. Paşi analizei privind nivelarea resurselor pot fi rezumaţi astfel: Pasul I Se identifică resursa care, din motive obiective ce privesc interesele economice ale investitorului, trebuie supusa analizei. Se calculeează intensitatea medie de consum pe unitatea de timp (consum mediu orar sau zilnic) corespunzătoare fiecărei activităţi. 70

Pasul II Se construieşte graficul Gantt, într-un sistem de axe de coordonate unde; pe abscisă se înscrie durata de execuţie (lungimea drumului critic), iar pe ordonată se trec în ordine descrescătoare activităţile ce compun graful - aproape de origine aflându-se ultima activitate. Se reprezintă fiecare activitate prin segmente de dreapta de lungime corspunzătoare duratei lor de execuţie, cărora li se ataşează (sub formă de linie punctată), rezerva liberă de timp(fig…..). Pasul III Se trasează profilul necesarului din resursa studiată care se compară cu profilul ideal aşteptat,conform criteriului adoptat. Pasul IV Dacă diferenţa este inacceptabilă se trece la procesul de rearanjare a activităţilor în graficul Gantt, în limita rezervelor libere de timp ale fiecărei activităţi. Practic se începe rearanjarea cu ultimele activităţi din graf. Activităţile cu rezerve de timp se pot deplasa în funcţie de necesităţi (se pot întârzia), astfel încât să se obţină un efect benefic asupra profilului resursei. După ce se parcurge integral procesul de rearanjare, stabilindu-se noile poziţii în graf ale activităţilor, se trasează noul profil şi se compară cu profilul ideal. Procesul se reia până când profilul obţinut este acceptat.

3.6 Tipologia relaţiilor dintre principalii actori ai proiectului Adoptând o viziune simplificatoare a procesului de implementare a unui proiect de investitii, putem spune ca relaţia dintre proprietarul proiectului (viiorul beneficiar) şi antreprenorul-furnizor de bunuri şi servicii pentru investiţii se poate asimila cu un simplu act de vânzare cumpărare. Cumpărătorul – viitorul proprietar al obiectivului care se edifică, cumpără de la unul sau mai mulţi furnizoriantreprenori utilaje, instalaţii, cladiri sau chiar o unitate de producţie completă gata să intre în exploatare. Între cele două părţi se stabileşte o relaţie contractuală de vânzare-cumpărare care se caracterizează prin transfer de proprietate în schimbul unei plăţi. Cumpărătorul are obligaţia de a prelua produsul, care constituie obiectul contractului, de a plăti preţul convenit. Furnizorul este obligat să livreze ”produsul” capabil sa funcţioneze şi să dea garanţiile de rigoare pentru vicii ascunse sau de evicţiune. Însă, în practică problemele sunt mult mai complexe, mai ales în cazul proiectelor de amploare şi\sau de mare complexitate tehnică când beneficiarul de proiect este pus în situaţia de a intra în relaţii contractuale cu mai mulţi furnizori specializaţi pentru execuţia anumitor părţi de proiect pentru care au calificarea necesară. În plus, asigurarea documentaţiei tehnice de proiect, coordonarea şi urmărirea desfăşurării lucrărilor pe şantier revin în sarcina proprietarului. Şi pentru aceste activităţi el poate încheia relaţii contractuale cu firme specializate (de proiectare şi consultanţă). 71

Fiecare parte contractantă are obligaţia de a respecta clauzele propriului contract, de a suporta consecinţele nerespectării lor. Dacă întampina greutăţi ce nu i se pot imputa, cu alte cuvinte, nu decurg din activitatea proprie, consecinţele le va suporta coordontorul, în speţă proprietarul. De pilda, dacă apar necorelări în execuţie ce derivă din vicii ale documentaţiei tehnice de proiect (documentaţie avizată şi acceptată de proprietar) consecinţele nu sunt imputabile executantului. De obicei investitorul, din lipsă de timp sau de calificare, caută sa restrângă sfera relaţiilor în procesul de execuţie a proiectului la câţi mai puţini parteneri. În acest sens el va cauta să găsească acei executanţi care să preia execuţia a unor ansambluri mari de proiect, aceştia având libertatea de a încheia subcontracte de execuţie cu agenţi specializaţi pe execuţia unor părţi specifice de proiect. De exemplu, un antreprenor îşi asumă sarcina de executare a unui obiect de investiţii din cadrul proiectului (o hala de productie complet dotata, dar el încheie cu o firmă specializată în lucrări electrotehnice un contract pentru ca aceasta să execute toate lucrările de profil în cadrul acestui obiect de investiţii. Tendinţa dusă la extrem este de a avea un singur partener care să-şi asume toate sarcinile de realizare a proiectului, la termenele şi la parametrii tehnicoconstructivi specificaţi. Acest tip de relatie numita “la cheie” (clé en main) este ideală dar în practică, de multe ori din cosiderente independente de voinţa întreprinzătorului, este greu dacă nu imposibil de realizat. Să ne gândim, la construcţia unei centrale nucleare, la care fabricaţia ,montajul, probele inclusiv asistenţa tehnică şi garanţiile sunt activităţi care nu pot fi încredinţate decât unui furnizor specializat, urmând ca celelate lucrari oarecum clasice să le execute un alt antreprenor sau producator de echipamente comune. În practica investiţionala au aparut forme evoluate de relaţii între partenerii la inplementarea unui proiect, pornind de la interesele şi limitele de competenţa ale investitorului: a) Proiect la cheie în manieră clasică (le projet “cle en main clasique”) presupune stabilirea unei relaţii simple, prin care întreprinzătorul achiziţioneaza un echipament de producţie,o masina,o instalatie completa,limitată doar la forma sa concret materială. Nu se prevede livrarea de elemente necorporale ale investiţiei, iar serviciile intelectuale sunt limitate la o documentaţie strictă privind conţinutul, planul sau macheta produsului (de exemplu: achiziţionarea unui automobil). Furnizorul are obligaţii reduse la a pune la dispoziţia cumpărătorului, prin transfer de proprietate, a echipamentului însotit de documentaţia tehnică necesară, şi să de garanţiile necesare. Exploatarea şi riscurile aferente, asigurarea utilităţilor cad în sarcina cumpărătorului proprietar. Pentru un sistem tehnic productiv sau comercial, furnizorul va asigura, proiectarea, execuţia şi punerea în funcţiune a acestuia. Beneficiarul proiectului, agentul economic declanşator al actului investiţional, are obligaţia de a asigura baza de date pentru fundamentarea proiectului, să preia obiectivul când este terminat printr-un act de receptie, să achite contravaloarea acestuia şi să respecte prescripţiile de exploatare prevazute în contract. 72

Este o relaţie ”rece” între cei doi actori principali ai proiectului. De aceia poate duce la rezultate nefavorabile, mai ales în cadrul proiectelor cu transfer de tehnologie, dacă între cei doi există un decalaj semnificativ de pregătire tehnică. In consecinţă, acest tip de relaţie este recomandabil numai între parteneri care au pregatire şi competenţe tehnologice similare sau în cazul unor proiecte de mică anvergură şi/sau de complexitate tehnică scazută. b) Proiect la cheie în manieră încarcată (projet “cle en main lourd”) are la baza o relaţie între cei doi actori principali mai complexă, în sensul implicării mai profunde a furnizorului în viaţa proiectului. Este o relaţie care se naşte pornind de la conştientizarea proprietarului de proiect de propriile-i limite din punct de vedere al pregătirii sale tehnologice. Furnizorul (antreprenorul) îşi va asuma prin contract sarcina de a pune la dispoziţia beneficiarului, instrumentul tehnic de producţie, gata de funcţionare, precum şi o serie de servicii suplimentare. În general, proprietarul îi va solicita sa-i acorde asistenţă tehnică de specialitate, precum şi să facă pregătirea personalului autohton de exploatare. Obligaţiile beneficiarului de proiect sunt cele enunţate anterior, numai că apare în plus, implicarea personalului propriu de exploatare în operaţiunile de încercare, punere în funcţiune şi atingerea parametrilor de performanţă . Prestaţia furnizorului, aşa cum am mai arătat este mai complexă. Incă din faza de concepţie-proiectare el trebuie să se preocupe de problemele de personal, să elaboreze programul de selecţie, calificare-formare a personalului autohton de exploatare, să elaboreze organigrama detaliată, fisa posturilor de lucru,etc. Aceasta pe lângă celelate sarcini referitoare la execuţia proiectului. Transferul de proprietate între cei doi parteneri are loc odata cu recepţia preliminară, recepţia definitivă a obiectivului realizat fiind un simplu act care marchează sfârşitul perioadei de garanţie mecanică a echipamentelor. La recepţia preliminară proprietarul ia act de limitele sale tehnice de exploatare a noii unităţi de productie. În continuare, va trebui sa acţioneze în aşa fel încât în cel mai scurt timp să le elimine pentruca, în cel mai scurt timp, obiectivul sa funcţioneze la parametrii tehnico-economici proiectaţi, în condiţii de exploatare de catre personalul autohton.. Avantajul acestui tip de relatie este conferit de profesionalismul cu care se prestează serviciile de asistenţă tehnică, formarea personalului autohton de exploatare de catre celalalt actor principal al proiectului - furnizorul. De aici decurge însă şi inconvenientul principal şi anume faptul că, furnizorul se angajează doar în execuţia serviciilor dar nu îşi asumă şi răspunderi cu privire la reuşita lor. c) Proiect venit/profit asigurat (projet “produit en main”) presupune o relaţie contractuală între cei doi actori principali ai proiectului prin care proprietarul se asigură de colaborarea calificată a furnizorului pe o preioadă mai lungă de timp respectiv, până când este convins ca exploatarea noului obiectiv cu 73

personal de exploatare local se înscrie în criteriile de performanţă prevazute în proiect. Este o relaţie strânsă în care furnizorul aderă la obiectivele şi le-a propus proprietarul/promotorul de proiect. El se angajează să execute un sistem tehnic complex apt să producă la parametrii cantitativi şi calitativi specificaţi în documentatia tehnico - economică de proiect în condiţii de exploatare exclusivă cu personal local.Ca atare, încă din faza de concepţie el trebuie să asigure şi să garanteze o concepţie avansată, modernă a proiectului, să dea soluţii de adaptare a acesteia la specificul local.

Tipul recepţiei

PROVIZORIE (RP)

DEFINITIVA (RD) furnizorului

DE SFARSIT DE GESTIUNE INITIALA (RSG)

Contract la cheie (cle en main) - livrarea capacitatii de productie - transfer de proprietate - transfer de risc tehnic - probe de performanta executate de personalul furnizorului RD = RP + PGM (12 luni) RD - receptie definitiva facuta dupa expirarea perioadei de garantii mecanice(PGM)a instalatiilor si utilajelor de lucru PGM =1 an.

Tabelul 3.3 Contract venit in mana (produit en main) - livrarea capacitatii de productie - transfer de proprietate - operatiuni de performanta(cantitative şi calitative) executate de personalul furnizorului RD = RP +PGM - operatiuni si incercari de perforaţă cantitativa si calitativa a instalatiilor de lucru executate de personalul de executie local in prezenta RSG=RD+DGI DGI - durat gestiunii initială(cca 36 de luni) - operatiuni de performanta a instalatiilor de lucru executate de personalul local, - transfer de risc tehnic

Sursa: Salem M, Sanson M.A., Les contrats”cle en main”et les contrats “produit en main”, Technologie et vente de developpement,Paris, Librairies techniques, l979. În faza de execuţie va răspunde de realizarea tuturor lucrărilor la parametrii cantitativi şi calitativi, va asigura utilităţile necesare funcţionarii normale a noii capacităţi de producţie, va da garanţiile de rigoare cu privire la execuţie şi exploatare. În cazul acestui tip de relaţie, receptia provizorie probează doar capacitatea teoretică de funcţionare normală a instalaţiilor de lucru în condiţii de exploatare sub supravegherea personalului furnizorului. Receptia definitivă este momentul forte când trebuie să se demonstreze că obiectivul poate funcţiona la parametrii proiectati, dacă este exploatat de catre personalul de executie al beneficiarului. 74

După acest moment se stabileşte o perioadă de”gestiune iniţiala”de până la 36 de luni. În cadrul acestei perioade, furnizorul trebuie să facă dovada ca, formarea şi pregătirea personalului local de execuţie, asistenţa tehnică şi celelate servicii intelectuale acordate conform clauzelor contractuale, au fost corect executate şi instalaţiile de producţie funcţionează la parametrii proiectaţi fără vre-o intervenţie a personalului sau. Această perioadă se încheie cu recepţia de sfârşit de gestiune când are loc şi transferul de risc tehnic. d) Proiect piaţă asigurată (projet “marche en main”) este definit de o relaţie mai complexă între cei doi principali actori ai proiectului, în cadrul căreia executantul\furnizorul îşi asumă şi obligaţii de comercializare a produselor. Este o relaţie recomandabilă atunci când beneficiarul de proiect dispune de o piaţă a produsului inferioară volumului de producţie proiectat, nu cunoaşte sau nu poate penetra singur pe noi segmente de piaţă, în special pe pieţele externe. Acest tip de relaţie apare şi atunci când beneficiarul nu are capacitatea financiară necesară susţinerii efortului investiţional cerut de proiect, cerând sprijin de la furnizor (credit de furnizor) şi obligaţia o va rambursa din vânzarea producţiei obţinute.

75

Ν Întrebări test 1. Care este diferenţa dintre activităţile tip”proiect şi activităţile tip”operaţie”? 2. Arătaţi care sunt trăsăturile şi obiectivele specifice proiectelor? 3. Cum clasificaţi proiectele după finalitate? 4. Explicaţi diferenţa dintre un proiect industrial (de intreprindere) şi un proiect de servicii publice? 5. Ce este o societate “Proiect” şi prin ce se caracterizează? 6. Cum explicaţi compatibilitatea şi incompatibilitatea între proiecte? 7. Elemente de fundamentare a imaginii localităţii în practica proiectelor de servicii. 8. Caracteristicile mezoproiectelor – proiecte la nivelul colectivităţilor teritoriale. 9. Care sunt obstacolele în implementarea proiectelor din administraţia publică? 10. Ce opţiuni strategice există în implementarea proiectelor? 11. Forme de externalizare a proiectelor administraţiei publice în varianta “faire faire”. 12. Forme de externalizare a proiectelor administraţiei publice în varianta “faire avec”. 13. Definiţi şi caracterizaţi paarametrii activitătilor în reprezentarea pe arce. 14. Care este rolul rezervelor; totale şi libere în analiza timpului? 15. Explicaţi parametri şi paşii metodei PERT. 16. Care este diferenţa dintre contractul la cheie în varianta clasică şi în varianta încărcată?

76

Gestiunea elementelor necorporale ale ciclului de viaţă al proiectelor

4.1 Ciclul de viaţă al proiectelor Un proiect de investiţii are o dinamică specifică pe un interval de timp determinat care constituie ciclul său de viaţă. Proiectul este rezultanta unui proces complex, transpunerea sa în practică realizându-se prin activităţi şi sarcini care au următoarele caracteristici: ™ sunt identificabile şi joacă un rol bine definit în viaţa proiectului, ceea ce înseamnă că, orice anomalie de ordin calitativ sau cantitativ în execuţia unei activităţi se poate reflecta negativ prin compromiterea sau prejudicierea obiectivelor proiectului, ™ fiecare activitate are un început şi un sfârşit bine determinat, ™ orice activitate este consumatoare de resurse (materiale, umane, de timp), fiecare dintre acestea având un cost şi o anumită disponibilitate. ™ orice activitate/sarcină este legată de cel puţin o altă activitate /sarcină printr-o relaţie de anterioritate (de precedenţă) care, din punct de vedere tehnologic, arată că, ea nu poate să înceapă dacă şi numai una dintre acele activităţi cu acre este în relaţii de anterioritate nu este terminată (o suprapunere parţială este acceptată în anumite condiţii lucru fiind stabilită specialişti avizaţi în tehnologia aplicată). Determinarea duratei ciclului de viată a proiectului are două motivaţii: ¾ Evaluare şi analiza a oportunităţii şi eficienţei proiectului prin care se fundamentează din punct de vedere economic decizia de investiţii, ¾ Gestiunea implementării proiectului respectiv; programarea, urmărirea şi controlul execuţiei lucrărilor. În primul caz este vorba de o abordare economică când proiectul este tratat prin prisma modului cum acesta va contribui la realizarea scopurilor care au stat la baza ideii de proiect. In acest context sunt realizate elementele necorporale; studii, rapoarte şi alte documente ce înglobează eforturi intelectuale considerabile (investiţia intelectuală a proiectului). În principal este studiat prin metode specifice, influenţele asupra situaţiei economice şi financiare a promotorului, sau impactul în plan economic şi social la nivel macro sau mezoeconomic. Din această cauză, ciclul de viaţă începe cu ideea de proiect şi se încheie cu dezinvestiţia, prin dezafectare sau cesiune. Perioada pe care se obţin efectele, estimate în faza preinvestiţională (economice, sociale etc.), este numită perioada de viaţa utilă (de 77

exploatare) a proiectului, indispensabilă în derularea analizei economice şi financiare. Luând drept criteriu de definire, specificul activităţilor ce se derulează pe parcursul ciclului de viaţă a proiectului, acesta se poate împărţi în trei etape semnificative. Subliniem că, etapizările care se fac, au un caracter mai mult metodologic, având menirea de a delimita cât mai bine locul şi rolul diferiţilor actori (intervenanţi) în cadrul proiectului, precum şi pentru face o riguroasă determinare a structurii şi intensităţii consumului de resurse investiţionale. In practică limitele între etape sunt de cele mai multe ori difuze existând posibilitatea reală de suprapuneri pe anumite intervale (de exemplu; detaliile de execuţie se realizează cel mai adesea concomitent cu execuţia propriu-zisă a proiectului) Etapa de concepţie (preinvestiţională) care constituie pasajul între ideie şi acţiune. Este perioada în care se dezvoltă o idee de proiect, căreia i se fundamentează necesitatea, oportunitatea şi eficienţa, în cadrul unei documentaţii specifice. Raport de fezabilitate Studii preliminare

Ideia de Proiect

Dosar de concepţie Concepţie

Decizia de continuare

Dosar de realizare Definire

Decizia de realizare

Proces verbal de terminare a lucrărilor Execuţie proiect

Proces verbal de recepţie Punere în funcţiune

Deschiderea lucrărilor Transfer în expl. Figura 4.1 Jaloane şi documente în ciclul de viaţă al proiectului

Este o etapă ce se finalizează prin studii, proiecte, licenţe, caiete de sarcini, etc., când sunt preponderente activităţile intelectuale ce vor constitui cea mai mare parte a imobilizărilor necorporale. De aceea, în această etapă consumul de resurse fizice este redus, şi sunt antrenaţi acei actori sau organisme care concură la fundamentarea şi adoptarea deciziei de a investi, la definirea concepţiei tehnicconstructive şi funcţionale a proiectului; întreprinzător - beneficiarul de proiect, proiectant, producător – furnizor de echipamente, organe de sinteză, organe ale puterii publice locale şi/sau centrale etc.

78

2. Etapa de implementare (execuţie) în care creşte rolul factorilor ce concură la transpunerea în practică a proiectului, iar consumul de resurse fizice investiţionale este maxim în raport cu celelalte etape. Ea se desfăşoară conform prescripţiilor din documentaţia tehnicoeconomică de proiect elaborată în etapa anterioară şi este perioada de timp în care resursele alocate sunt transformate pe şantier, în elementele materiale concrete ale viitoarelor capacităţi de producţie sau de folosinţă. Durata etapei de realizare a proiectului prezintă interes deosebit din punct de vedere al mărimi sale, al consumului de resurse şi nu în ultimul rând, al corelării acţiunii actorilor şi coordonării lucrărilor. De aceea nu trebuie privită ca simplă însumare a duratelor activităţilor ce concură la implementarea proiectului, care se desfăşoară succesiv sau simultan. Durata de execuţie se studiază cu ajutorul modelelor matematice specifice teoriei grafurilor sau cu ajutorul graficului Gantt. Aceste modele sunt de un real folos pentru conducerea operativă a lucrărilor de proiectare şi execuţie. Cele două etape prezentate au multe puncte comune şi sunt dificil de departajat în practică. Obiectivul lor comun este de a se crea premisele necesare realizării scopului urmărit prin realizarea proiectului de exemplu; pentru o investiţie de expansiune scopul proeictului este de a se construi o nouă capacitate de producţie , o secţie, un atelier, o instalaţie etc. Legendă: d = durata de execuţie De = durata de exploatare I = investiţii Q = valoarea producţiei C = cheltuieli de producţie

CF

m1

m0

m2

d

DE n Figura 4.2 Durata de viaţă a proiectului

Curba care caracterizează din punct de vedere economic ciclul de viaţă economică a proiectului este curba de evoluţie a cash flow-ului (figura 4.2). În procesul de realizare a proiectului, anasamblul construcţiilor, instalaţiilor amenajărilor de teren pe amplasamentul ales, este numit generic de gestionării proiectului “obiectiv de investiţii”. În funcţie de amploarea şi complexitatea proiectului, şi din nevoia de a se asigura o bună corelare şi 79

coordonare a activităţilor pe şantier, obiectivul se poate împărţi în “obiecte de investiţii”. Un obiect de investiţii este un element structural al obiectivului, bine definit şi delimitat spaţial şi funcţional (atelier, secţie, depozit), care poate să-şi îndeplinească funcţiunile pentru care a fost creeat în mod autonom, dacă i se asigură utilităţile necesare; energie, apă, combustibil etc. 3. Etapa de exploatare, în literatura de specialitate mai este numită şi “durata de viaţă utilă”, este perioada în care se obţin, eşalonat, rezultatele utile scontate. Durata de viată utilă a proiectului nu trebuie sa fie confundată cu durata de amortizare contabila a investiţiei. Investiţia este subiect al procesului de amortizare, prin depreciere care, din punct de vedere contabil, se constată şi se evidenţiază prin diminuarea valorii sale în timp. Această diminuare este rezultatul uzurii, prin utilizare sau datorită progresului tehnic - prin obsolescenţă. Deci, din punct de vedere contabil, durata de viaţă a investiţiei este acel interval de timp în care imobilizările se amortizează complet şi de regulă este stabilit prin acte normative. Astfel, în cazul amortizării liniare, clădirile se amortizează în 20-25 ani, echipamentele de lucru, utilajele în 10-15 ani, materialul rulant în 5 ani etc. Durata de viaţă utilă (perioada de exploatare/funcţionare) a proiectului stabileşte analizând mărimea următoarelor durate ce caracterizează un sistem tehnic: A. Durata fizică a activelor imobilizate (echipamente, clădiri etc) - care se poate determina relativ exact, pe baza caracteristicilor tehnico-constructive şi se exprimă în timp de funcţionare (ore, ani, etc.). Prin modele adecvate, luându-se în considerare cheltuielile de întreţinere şi reparaţii şi valoarea reziduală (de revânzare), se poate stabili o mărime optimă a acestei durate. B. Durata de viaţă tehnologică este determinată de ritmul schimbărilor tehnologice în domeniul respectiv de activitate. Mărimea sa exprimă “intervalul de timp dintre momentul punerii în funcţiune a echipamentelor/tehnologiei şi momentul estimat al apariţiei pe piaţă a unui nou echipament/tehnologie cu aceleaşi caracteristici funcţionale dar cu performanţe tehnice superioare”. Apariţia acesta creează nevoia de schimbare a vechiului utilaj demodat, de slab randament chiar înainte de expirarea duratei sale fizice de funcţionare. C. Durata de viaţă a produsului este perioada de succes comercial a produsului fabricat sau perioada de exploatare economica a unui zăcământ, etc. Această perioadă este importantă, mai ales în cazul proiectelor specifice pe produs (cariere, exploatări forestiere, miniere ş.a) unde instalaţiile nu pot fi reconvertite la dispariţia produsului pentru care s-a realizat proiectul. În unele situaţii se poate vorbi şi de o durată în sens juridic. Este vorba de proiecte a căror funcţionare este reglementată prin acte juridice de exemplu: o instalaţie va funcţiona atât timp cât este prevăzut prin acordul de licenţă, prelungirea sa ulterioară este un act de voinţă al părţilor. Cea mai scurtă dintre aceste durate se considera durata de viaţă utilă a proiectului, de obicei în procesul de evaluare economică se operează cu durate de operare economică de 5 – 10 ani. 80

Într-o abordare tehnicistă/gestionară ciclul de viaţă al proiectului este cuprins între momentul apariţiei ideii de proiect şi momentul transferului în exploatare şi desfiinţarea echipei de proiect . Terminarea execuţiei şi trecerea la etapa de exploatare constituie un moment important în viaţa proiectului. Atunci are loc transferul de proprietate şi de riscuri între executant/furnizor şi beneficiarul, viitorul proprietar. Pentru depăşirea acestui moment important se desfăşoară o serie de lucrări pregătitoare (cu precădere în cadrul sistemelor tehnice complexe) cum ar fi: probe mecanice, rodajul mecanic în gol şi în sarcină, probe de performanţă tehnologică, recepţia lucrărilor de construcţii-montaj, apunerii în funcţiune şi respectiv a bunei funcţionari a echipamentelor şi instalaţiilor. Finalizarea proiectului (L`achevement du projet/ Project completion) este o noţiune importantă pentru ca atunci se face trecerea de la faza de investiţie şi de ci de tragere de surse la faza de exploatare ,deci de rambursare a datoriilor. Pentru a introduce o logică în complexitateta acţiunilor şi sarcinilor specialiştii definesc mai multe momente de terminare. Terminarea din punct de vedere fizic a instalaţiilor respectiv, finalizarea construcţiei diferitelor elementelor structurale ale unei unităţi de producţie inclusiv montajul echipamentelor şi instalaţiilor de lucru şi deci finalizarea contractelor specifice. Finalizarea tehnică este declarată când ansamblul realizat funcţionează şi reprezintă momentul la care: toate instalaţiile proiectului sunt terminate conform criteriilor impuse prin contractul de construcţie, lucrările efectuate sunt acceptate de beneficiarul proiectului/proprietarul, au fost obţinute toate autorizaţiile şi permisele de funcţionare, testele tehnice făcute de experţi au fost trecute cu succes, expertul emite către finanţator certificatul care atestă că toate condiţiile de construcţie, definite mai înainte, sunt realizate, finanţatorul acceptă certificatul primit de la inginerul independent. Finalizarea din punct de vedere financiar nu poate fi declarată decât după finalizarea tehnică şi sunt îndeplinite anumite condiţii: primele rate onorate, contul de rezerve completat etc. Termenul global de terminare este un concept specific cazurilor de proiecte legate. Finalizarea globală se va admite atunci când fiecare subproiect va fi terminat respectiv: finalizarea din punct de vedere tehnic a fost constatată, testele tehnice făcute de expertul tehnic pentru proiectele aval au fost trecute cu succes, instalaţiile comune au fost terminate, restricţiile legate de protecţia mediului ambiant au fost respectate, expertul tehnic, mandatat de Bancă, certifică respectarea condiţiilor de mai sus şi finanţatorul acceptă certificatul experţilor. Din punct de vedere gestionar, în opoziţie cu activităţile de tip operaţie, proiectele prezintă două trăsături specifice importante pentru şeful de proiect: Ireversibilitatea deciziilor de gestiune ceea ce poate avea consecinţe dintre cele mai nefaste. De aceea este nevoie de o atentă documentare şi analiză antefactum pentru a se detecta toate consecinţele acţiunilor ce decurg din deciziile 81

luate şi de a lua toate măsurile de prevenire, în mod special prin reducerea intervalului de timp între decizie şi acţiune. Risc sporit datorită faptului că proiectul este gestionat de regulă într-un mediu ostil cu factori exogeni de influenţă nu întotdeauna bine cunoscuţi. În aceste condiţii este necesar ca şeful de proiect să stabilească o corelaţie între nivelul de cunoştinţe despre proiect şi stadiul realizării sale. Pentru aceştia proiectul apare ca o interdependenţă între două procese: a. un proces de explorare, de achiziţie de informaţii necesare reducerii incertitudini, b. un proces de acţiune, de decizie care reduce gradul de libertate / intervenţie asupra proiectului. Ciclul de viaţă este caracterizat din punct de vedere gestionar este caracterizat de evoluţia a două curbe, figura 4.3. Pe măsură ce proiectul avansează în execuţie, creşte nivelul de cunoştinţe (curba A) şi implicit gradul lor de certitudine. In acelaşi timp, cu cât proiectul este mai avansat, conform principiului ireversibilităţii, gradul de libertate (capacitatea de acţiune) a deciziilor scade, deciziile cu privire la durate, la resurse consumate nu mai pot fi schimbate. Pentru şeful de proiect, în aceste condiţii se pune problema de a găsi echilibrul între timpul de culegere a datelor (amonte) şi urgenţa cu care trebuie săşi organizeze acţiunea (aval). Cu alte cuvinte, trebuie să urgenteze completarea bazei de date, precum şi calitatea informaţiilor (curba A’) şi “amânarea” deciziilor cât mai aproape de momentul acţiunii (curba B’), conform principiului “aici şi acum”. În aval se va întârzia la maxim angajarea pe proiect a resurselor şi se va urmări scurtarea duratei de execuţie a lucrărilor. Se evită astfel imobilizările inutile, şi se îmbunătăţeşte capacitatea de reacţie în faţa imprevizibilului (%)

100 %

B’

A

Nivelul de cunoştiinţe despre proiect

A’ Capacitate de intervenţie asupra proiect

B timp

CICLUL DE VIATA AL PROIECTULUI

Figura 4.3

82

Din punct de vedere economic această strategie se transpune în graficul de eşalonare a cheltuielilor de investiţii. Eşalonarea investiţiei pe durata de execuţie are influenţa majoră asupra eficienţei proiectului. Optimizarea eşalonării este o problemă care ţine mai mult de latura calitativă a procesului de proiectare, de experienţă specialiştilor proiectanţi. Teoretic, avem trei curbe care reflectă concepţii diferite privind eşalonarea.

c) b) a) timp d Figura 4.4 a) eşalonare progresivă: I1 < I2 < …………. < Id , b) eşalonare constantă: I1 = I2 = …………. = Id , c) eşalonare regresivă: I1 > I2 > …………. > Id. Eşalonarea progresivă este cea mai eficientă deoarece creează premisa obţinerii celor mai mici pierderi de venit net pe durata de execuţie. Este în acelaşi timp şi operaţională dat fiind faptul că, de regulă în procesul de execuţie fondurile cele mai importante se imobilizează în echipamente şi instalaţii de lucru care se montează în partea finală a execuţiei. Pentru ca premisa să devină realitate încă din faza de negocieri-contractări trebuie evitat să se creeze stocuri de echipamente printr-o politică nefericită de aprovizionare. Eşalonarea regresivă este tocmai rodul unei astfel de politici de aprovizionare când, din spirit de prudenţă exagerată se face o aprovizionare în avans, uneori justificată dar de cele mai multe ori dintr-o greşită concepţie managerială.

83

4.2 Conţinutul fazelor ciclului de viaţă al proiectelor Definiţia dată de specialiştii Băncii Mondiale pentru un proiect productiv generator de bunuri şi/sau servicii considerată cea mai completă arată că…”proiectul este un ansamblu optimal de acţiuni cu caracter de investiţii, bazat pe o planificare sectorială, globală şi coerentă, graţie căruia, o combinaţie definită de resurse materiale, umane generează o dezvoltare economică şi socială de o valoare determinată17)”. Elaborarea şi implementarea oricarui proiect este un proces ciclic format din faze cu o succesiune şi etapizare logic prestabilite, care interconditionează reciproc. În linii mari, reamintim că ciclul de viaţă al unui proiect are trei mari subcicluri; preinvestiţional, investiţional şi operaţional. Schema generală de analiză a ciclului de viaţă (se referă la elementele necorporale/intelectuale), cuprinde 6 (şase) faze17), a căror dezvoltare pe etape, depinde de anvergura şi/sau importanţa proiectului. Deşi nu diferă mult de schema folosită de experţii Băncii Mondiale, alţi specialişti18) introduc o nouă fază care modifică formal structura dar conţinutul analizei rămâne în ultimă instanţă acelaşi: Tabelul 4.1

Var 1 1) Identificarea (ideii) proiectului, 2) Pregătirea proiectului 3) Evaluarea proiectului 4) Decizia asupra proiectului 5) Realizarea proiectului 6) Funcţionarea şi controlul funcţionării proiectului

Var 2 1) Elaborarea proiectului 2) Evaluarea economică (pregătirea deciziei) 3) Decizia de alegere 4) Realizarea (proiectului) echipamentelor 5) Funcţionarea proiectului 6) Lichidarea

Diferenţa constă în gruparea primelor două faze preinvestiţionale “identificarea ideii” şi “pregătirea proiectului” într-o singură fază pregătitoare “elaborarea proiectului” şi introducerea “lichidării” (decizie de dezinvestire sau de continuare a exploatării) ca fază distinctă importantă importantă în existenţa proiectului (aceasta poate fi tratată şi ca etapă finală a perioadei de explotare/funcţionare a proiectului).

17)

Chadenet B.,John A.King - Ce se înţelege prin proiect al Băncii Mondiale. Finanţe şi Dezvoltare, nr.3, sept.1972 18) Chervel M,Le Gall M – Manuel d’évaluation économique des projets

84

4.2.1 Elaborarea proiectului Este faza prinvestiţională, de concepţie a proiectului a cărei rezolvare poate fi dezvoltată în trei etape: ™ Identificarea ideii de proiect; ™ Elaborarea schiţei de proiect (studiu de prefezabilitate); ™ Elaborarea studiului de fezabilitate a proiectului. Dezvoltarea acestor etape se concretizează în diverse documente şi dosare fiind dependentă de tipul proiectului, agentul promotor care are responsabilitatea realizării lor. Promotorul ideii de proiect poate fi: un agent economic privat, o entitate publică locală sau centrală, o organizaţie nonguvernamentală sau o organizaţie internaţională. Concluziile acestei faze exprimă punctul de vedere şi exigenţele iniţiatorului proiectului Identificarea ideii de proiect – caută răspunsurile la întrebări de genul; ce trebuie făcut? pentru ce trebuie să se facă? Ideea de proiect porneşte de la dorinţa de a satisface o cerere curentă sau de perspectivă, sau de a exploata o oportunitate. Caracterul limitat al resurselor, restricţiile de disponibilitate nu permit a se satisface toate dorinţele în orice condiţii. De aceia este nevoie de a alege acele proiecte care prezintă garanţia şansei de succes, nu vor genera efecte nedorite şi nu în ultimul rând satisfac nevoile cele mai acute. Pentru început, o idee de proiect este considerată viabilă dacă se dezvoltă într-un domeniu strategic prioritar în plan teritorial sau departamental, este fezabilă din punct de vedere tehnic şi este agreată de organe ale administraţiei publice centrale sau locale. Identificarea ideilor de proiect se poate realiza astfel; Pe baza de proiect - releu adică, continuarea unui proiect existent prin dezvoltarea idei iniţiale sau prin diversificare în sectorul respectiv. O astfel de procedură se aplică în sectoare ca; transporturi rutiere, feroviare, în energetică şi poate să se extindă pe durate mari de timp. O variantă a proiectului releu, agreată de organismele financiare internaţionale, este procedura "piggy back" care constă în reînnoirea într-un ciclu automat a proiectelor prin includerea în creditul iniţial a unei sume destinate studiului preliminar pentru proiecte ulterioare. Identificarea nevoilor şi/sau oportunităţilor prin analiza priorităţilor strategice în profil teritorial sau departamental. Studiile sectoriale sunt principala sursă de informaţii în această fază şi este de dorit să fie cât mai bine fundamentate şi actualizate. În cazul proiectelor la nivel de colectivitate teritorială strategiile de dezvoltare locală schiţele de sistematizare sunt principalul fundament al proiectelor de servicii publice. O altă procedură urmată de organismele financiare constă în trimiterea de misiuni de experţi care sa studieze la faţa locului problemele referitoare privind oportunităţile de investiţii prin identificare priorităţilor zonale, cu acordul şi conlucrarea autorităţilor locale. Pe aceasta cale experţii Băncii Mondiale pot colabora cu specialiştii altor organisme internaţionale specializate cum ar fi: ONUDI, FAO, OMS, UNESCO etc. în cadrul unor misiuni comune. 85

Fundamentarea idei de proiect se bazează şi pe analiza informaţiilor privind: interesul economic al promotorului, caracterizarea mediului contextual, al proiectului, locul şi rolul proiectului în strategia generala a firmei iniţiatoare, facilităţile de realizare, riscurile inerente proiectului. In fisa de intenţii (a ideii de proiect) se vor prezenta concluziile fiecărei analize şi calificativele obţinute astfel: foarte favorabile, favorabile, fără relevanta, efect negativ. Vor fi definite problemele şi studiile ce vor fi studiate în fazele ulterioare de analiză: a) Date cu caracter general: identificarea promotorului ideii, definirea acţiunilor ce trebuie dezvoltate, localizarea administrativ – geografică cu motivarea oportunităţii şi criteriilor de alegere, referinţe la eventualele obiective strategice sectoriale sau regionale în care se încadrează ideea propusă. b) Analiza situaţiei existente referitoare la: ¾ o nevoie locală nesatisfăcută sau insuficient acoperită, dacă există un agent prestator local sau zonal (distanţa parcursă de beneficiar); ¾ o oportunitate locală neexpoatată sau parţial exploatată, gradul de utilizare, motivele de subutilizare; ¾ existenţa unor surse de mijloace locale mobilizabile în cadrul proiectului. c) Descrierea ideii de proiect: rezultate aşteptate, lucrări şi sarcini ce trebuie întreprinse (studii, echipamente, furnituri, mână de lucru etc.), responsabilităţi pentru partea de studii, de realizare, de control de finanţare; d) Consecinţe financiare; costul lucrărilor de implementare (studii, infrastructură echipamente, furnituri, mână de lucru), modalităţi de finanţare: surse proprii, subvenţii, împrumuturi etc. tabloul cheltuielilor de funcţionare, de personal, întreţinere, dobânzi, rate la credite etc.; e) Informaţii privind execuţia; eşalonare lucrări, eşalonarea creditelor şi a rambursărilor, eşalonarea cheltuielilor curente etc. Oricât s-ar afirma ca, în economia de piaţa fiecare întreprinzător are libertatea de a-si dezvolta nestingherit orice activitate, în realitate el trebuie sa fie avizat cu privire la impactul proiectului sau asupra intereselor economice, sociale, ecologice ale colectivităţii teritoriale din zona de amplasament, să testeze gradul sau de acceptabilitate de către diferite poluri de interese, pentru ca să-şi evalueze corect şansele de succes. Formularea proiectului este ceea ce se cheamă "pipe-line-ul proiectului. Dificultatea de a stabili cu exactitate limitele procesului de pregătire a proiectului ne obligă să o definim prin ceea ce considerăm că trebuie sa cuprindă această fază; "toate activităţile necesare aducerii proiectului în stadiu de a fi recunoscut ca realizabil din mai multe puncte de vedere: tehnic, economic, comercial, financiar, instituţional, şi creează premisele de a-l evalua. Pregătirea se poate face în doua trepte: ƒ selecţia preliminară finalizată prin "studiu de prefezabilitate"; ƒ formularea proiectului încheiată prin "studiul de fezabilitate".

86

Dacă studiul de oportunitate este complet, bine articulat şi fundamentat se poate renunţa la elaborarea studiului de prefezabilitate. Concomitent cu elaborarea acestor documente, la cererea promotorului de proiect se pot realiza şi studii auxiliare (funcţionale) ce vor servi procesului de fundamentare a proiectului prin care se rezolvă punctual probleme specifice cum ar fi: amplasament, marimea capacitatii de producţie, alegerea echipamentelor tehnologice, teste de laborator / staţii pilot, etc. Studiul de prefezabilitate se execută tot de promotorul ideii de proiect şi redă concepţia generală a proiectului din punct de vedere tehnic, evaluarea sumară a mijloacelor de aplicare. Pe baza sa se poate defini modul cum se înscrie proiectul într-un program sectorial şi se poate începe identificarea posibilelor surse de finanţare. Ipotezele construite pe baza analizelor din studiul de fezabilitate sunt susţinute prin analize critice în cadrul unor studii funcţionale suport. Spre deosebire de studiul de fezabilitate, în studiul de prefezabilitate se abordează aceleaşi probleme dar toate analizele, evaluările au un caracter provizoriu, sumar. Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică de fundamentare complexă a deciziei de investiţie, bazată la rândul ei pe o analiză competentă a problemelor de care depinde evoluţia viitoare a proiectului. Fiind nevoie de mult profesionalism, de cele mai multe ori realizarea studiului de fezabilitate este încredinţată birourilor specializate de consultanţă. Studiul de fezabilitate dezvoltă şi detaliază analizele sumare din documentele anterioare. In acest stadiu se fac delimitări nete între variante de proiect, se evaluează caracteristicile tehnice ale activităţilor, se stabilesc mijloacele, resursele, se estimează costurile lucrărilor, se estimează rezultatele economice şi financiare. Un studiu de fezabilitate are următoarea structură: ¾ Date şi informaţii din studiile sectoriale şi/sau operaţionale suport ¾ Generalităţi (subdosar administrativ şi cel de studii de piaţă/nevoi) care cuprinde informaţii cu privire la: fundamentarea amplasamentului, situaţia (detaliată ln raport cu studiul de oportunitate)privind situaţia existentă, analiza cererii sau nevoilor, descrierea detaliată a rezultatului procesului (scop, obiective, data punerii în funcţiune), responsabilităţi privind elaborarea documentaţiilor tehnice de proiect ce preced execuţia (proiect de execuţie, dosar de licitaţii, formarea personalului gestiunea proiectului, etc.). ¾ Descrierea proiectului (subdosarul tehnic) cuprinde o descriere detaliată a variantelor reţinute, specificaţiile tehnice de proiect (caracteristici tehnice şi variante dacă nu s-a făcut alegerea în etapa anterioară, devize), strategia de implementare calendarul execuţiei (durata studiilor operaţionale, de elaborare a dosarului, termenul de luare a deciziei privind finanţarea, termenele pentru îndeplinirea formalităţtilor reglementare), măsuri supletive, recapitulaţie asupra mijloacelor necesare ¾ Implicaţiile financiare (subdosarul financiar) cuprinde mijloacele financiare necesare (scadenţarul privind tranşele de credit, contribuţia celorlate surse, rambursări dobânzi etc.), măsuri de aplicare (facilităţi de natură fiscală: statut fiscal privilegiat, facilităţi vamale etc. montajul financiar). Rezultate 87

financiare estimate. Esenţial pentru dosarul financiar este construcţia tabloului de flux de trezorerie (cash flow) pentru proiecte industriale şi impactul proiectului asupra veniturilor şi cheltuielilor administraţiei publice pentru proiectele publice. ¾ Implicaţiile economice şi sociale (subdosar economic şi social) relevă impactul proiectului asupra mediului economic şi social. Problema trebuie abordată diferit; dacă este proiect emanat de la un întreprinzător privat, o entitate publică, un organism internaţional. ¾ Avize şi acorduri reglementate de legislaţia în vigoare ca de exemplu: a) avizul ordonatorului principal de credit; b) certificatul de urbanism referitoare la încadrarea amplasamentului în planul urbanistic al localităţii şi regimul juridica al terenului; c) avizele privind asigurarea cu utilităţi; d) aviz privind consumul de combustibil; e) aviz privind protecţia mediului; f) alte avize de specialitate prevăzute de lege. Studiul de fezabilitate cuprinde să desene schiţe referitoare la; planul de amplasament, planul general, planuri să secţiuni de arhitectură pe obiecte de construcţie. Şansele de succes ale unui proiect depind în foarte mare măsură de profesionalismul cu care este depăşită faza de elaborare. In fază preinvestiţională de pregătire a proiectului analiza are un caracter complex interdisciplinar, specialiştii fiind de acord cu analiza proiectului din punct de vedere: tehnic, instituţional, social, comercial, economic, financiar. a) Analiza din punct de vedere tehnic stabileşte fezabilitatea soluţiilor constructive, tehnice şi tehnologice adoptate în cadrul proiectului. De aceia estimările şi avizele trebuie să fie făcute de oameni cu competenţă în domeniul respectiv. Principalele probleme ce trebuiesc studiate de tehnicieni se referă la mărimea capacităţii de prelucrare/producţie, tehnologii de fabricaţie, resursele necesare realizării proiectului, amplasament, sisteme de programare şi urmărire a execuţiei 9 Stabilirea mărimii capacităţii de producţie depinde de factori economici de eficienţa utilizării resurelor, de randamentul utilajelor, de dimensiunea pieţei produselor Problema debuşeelor este importantă pentru a evita risipa, stocurile fără mişcare, Există tentaţia de supradimensionare, din dorinţa de a beneficia de economii, dar ea poate fi costisitoare, daca în cel mai scurt timp surplusul de capacitate nu îşi are acoperire în cerere. 9 Alegerea tehnologiei de fabricaţie - este de preferat o tehnologie indigenizată, adică adaptată cel mai bine la specificul locului. Nu sunt indicate tehnologii ce riscă uzura morală rapidă, dar nici tehnologii de vârf din ţări dezvoltate care aplicate fără discernământ în contextul zonei să fie ineficiente. 9 Tehnicienii trebuie să se asigure că, odată începută etapa de implementare a proiectului nu există impedimente de accesibilitate şi/sau disponibilitate a resurselor necesare; materiale, umane, tehnice. Se va studia 88

ipoteza folosirii acelor resurse care se pot asigura cantitativ, calitativ şi la timp pentru darea în exploatare a proiectului. 9 Amplasametul are doua accepţiuni; localizare regionala şi microlocalizare 9 Specialişti trebuie să întocmească graficul lucrărilor de execuţie, devizul estimativ, eventualele riscuri şi măsuri de preîntâmpinare Demn de relevat că, în urma acestor analize pot lua naştere variante de proiect care lărgesc aria câmpului decizional. b) Din punct de vedere instituţional trebuie studiate doua aspecte importante: ƒ probleme administrative care se referă la structura organizaţională a proprietarului de proiect: organigrame, responsabilităţi etc. Daca proiectul se face în sectorul public se va solicita un anumit grad de autonomie în administrarea afaceri, fără ingerinţe de ordin politic şi fără inerentele rigidităţi şi accente de birocraţie, atât de specifice administraţiilor publică; ƒ probleme gestionare care trebuie să releve dacă există cadre competente să conducă execuţia şi exploatarea proiectului, forţă de muncă locală aptă, din punct de vedere al pregătirii tehnologice să asigure exploatarea. În general, când este vorba de proiecte de transfer tehnologic spre ţări sau zone subdezvoltate nu există astfel de oportunităţi şi ca atare se impune organizarea unui program de pregătire - formare a personalului autohton ce se va desfăşura în parale cu implementarea. c) Din punct de vedere social sunt studiate incidenţele proiectului asupra colectivităţilor locale, cu deosebire probleme privind: ocuparea forţei de muncă, creşterea veniturilor populaţiei ca urmare a repartizării veniturilor proiectului, calitatea vieţii, etc. La fel de importante sunt şi concluziile de ordin ecologic referitoare la impactul asupra mediului piesagistic al zonei, asupra calităţii factorilor de mediu. d) Din punct de vedere comercial este studiată piaţa produsului sau serviciului ce se va realiza, eficacitatea canalelor de distribuţie, asigurarea materială şi cu personal de execuţie a proiectului. e) Din punct de vedere economic se va pune în evidenţă contribuţia proiectului la dezvoltarea economica de ansamblu a statului sau a zonei "gazdă" Sunt analizate incidenţele proiectului asupra problemelor economice globale ale colectivităţii locale, daca se justifica eforturile investitionale pentru realizarea acestui proiect "aici si acum". Toate aceste aspecte sunt studiate pe baza criteriilor de eficienta economica de tip "cost-beneficiu". f) Din punct de vedere financiar analiza este făcută pe doua direcţii: • Analiza surselor de finanţare a proiectului. Din prudenţa băncile nu finanţează integral un proiect, montajul financiar fiind rodul unei combinaţii de surse. De pildă: BIRD acoperă de obicei, doar 10 - 20% din nevoile de finanţare ale unui proiect şi prin excepţie, în anumite condiţii, poate asigura până la 70 - 80 % 89

din nevoi pe direcţii bine stabilite. Deci, proprietarul proiectului trebuie să se ocupe de acoperirea diferenţei de resurse, fie din surse proprii, fie din alte surse străine. Însă el trebuie să prezinte Băncii un plan de finanţare foarte concret prin care să facă dovada că este capabil să asigure fondurile necesare implementării proiectului. Dacă acesta este în dificultate cu privire la sursele de constituire, specialiţtii Băncii pot sugera masuri speciale de natura fiscală şi/sau financiară. • Analiza capacităţii de rambursare a împrumuturilor contractate pentru realizarea proiectului se face pe bază previziunii bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere. Rata de rentabilitate interna (RIR) este un indicator important ce determină decizi privind viitorul proiectului. De regulă băncile finanţatoare impun o anumită limită minim admisibilă a acestui indicator atunci când sunt solicitate pentru a credita un proiect de afaceri. Pe baza concluziilor derivate din studiul de fezabilitate factorii de decizie se pronunţă asupra proiectului: abandonarea, continuarea sau reevaluarea prin luarea în considerare a altor ipoteze sau variante de proiect.

4.2.2 Evaluarea proiectului Evaluarea este o procedură, de obicei standardizată, de tratare a informaţiilor tehnice, economice şi financiare referitoare la proiect, în contextul mediului său economic, în urma căreia, pe baza unui sistem prestabilit de criterii, este recomandat pentru selecţie, modificare sau respingere. Evaluarea sumară este specifică fazei incipiente ale vieţii proiectului, iar evaluarea finală se realizează numai pe baza datelor finale furnizate la terminarea formulării proiectului în studiul de fezabilitate. Deci, evaluarea are un caracter continuu realizându-se în diferite momente ale ciclul vieţii proiectului astfel: la finalul fiecărei faze a ciclului de viaţă al proiectului pentru a hotărî dacă se continuă sau nu proiectul; după fiecare etapă semnificativă în cadrul fazelor (evaluarea sincronă) pentru a permite luarea deciziilor tactice în derularea proiectului. Astfel, evaluarea continuă este decisivă în etapele de formulare corespunzătoare primelor faze ale ciclului unde trebuie să se evalueze avantajele şi/sau inconvenientele care, într-o perspectiva multicriterială permit identificarea de variante diferite. Evaluarea periodică; trimestrială, semestrială, anuală etc.) este regăsită în fazele de gestiune şi management, mai ales în segmentele de planificare, programare, motivare, urmărire şi control. La finalul redactarii proiectului, înainte de a începe execuţia investiţiei proiectului (evaluarea ex-ante). La finalul execuţiei/implementării proiectului (evaluare la jumătatea drumului “mid-term evaluation”). În faza operaţională pentru a vedea cum se îndeplinesc prevederile (evaluarea on-going); 90

O dată ce s-a materializat investiţia şi s-a terminat faza operaţională (evaluarea retrospectivă sau evaluarea ex-post): pentru a vedea rezultatele definitive ale proiectului. Evaluările care se realizează în primele faze au un grad de risc ridicat pentru că se bazează pe ipoteze sau pe informaţii viitoare, în timp ce la evaluarea rezultatelor finale (ex-post), riscul este mai redus pentru a se bazează pe fapte istorice privind proiectu. Dar, pentru ca rezultatele diferitelor evaluări sa fie coerente si să permită comparaţii, este necesar să se dispună de două instrumente de lucru; ¾ Sistemul de criterii de valorificare şi priorităţile (Value System) care trebuie să fie stabil să se menţină sau să prezinte variaţii minime, ¾ Metodologia de evaluare să fie aceiaşi indiferent de moment. Este important a evidenţia că, rezultatele unei evaluări şi, prin urmare, eficienţa unui proiect, depind în mare parte de calitatea fazelor de formularea şi de pregătire proiectului. Subliniem încă odată nevoia de a avea o evaluare pertinentă în faza preinvestiţională pentru că, este un proces ce solicită eforturi investiţionale mari în faza proximă de implementare, fără a genera nici un efect acestea fiind amânate pentru o perioadă ulterioară. Deasemenea este nevoie de evaluare pentru că, există oportunităţi alternative de folosire a resurselor şi trebuie ales acea variantă care este superioară celorlalte, fie din punct de vedere al impactului macroeconomic (profitabilitatea naţională) fie din punct de vedere al beneficiilor aşteptate de întreprinzători (profitabilitatea comercială). Indiferent de palierul de la care se face judecata procesul de evaluare trebuie să parcurgă următorii paşi: ™ Identificarea cantităţii, calităţii şi disponibilităţii factorilor de producţie fizici şi a rezultatelor scontate, ™ Acordarea unor preţuri, tarife adecvate fiecărui parametru astfel încât sa fie posibilă exprimarea sa valorică, ™ Comensurarea eforturilor şi efectelor astfel încât să fie posibilă compararea cu proiecte/variante alternative, ™ Analiza calitativă a rezultatelor laturii cantitative şi stabilirea unor concluzii pertinente, într-un sistem de criterii prestabilit, care să permită o decizie cât mai conformă cu obiectivele urmărite Evaluarea proiectului este o fază care, de obicei, se executa de specialişti din firme specializate sau ai finanţatorului şi are trei componente esenţiale ce trebuie derulate indiferent de situaţia fazelor anterioare: 9 evaluarea financiară – examinarea profitabilităţii proiectului din punct de vedere al agentului promotor (beneficiarul/proprietarul proiectului); 9 evaluarea economică – examinarea rentabilităţii proiectului din punct de vedere al colectivităţii locale; 9 evaluarea riscului şi incertitudini.

91

În fapt este vorba de o evaluare multicriterială şi multidieciplinare a eficienţei proiectului, bazată pe o analiză critică pluridisciplinară din care nu sunt omise aspectele sociale, juridice sau de mediu care, pe baza unui sistem de priorităţi pot fi ordonate diferit de la un proiect la altul. Daca se evaluează proiectul din perspectiva unui agent economic prestator de servicii, utilizând preţurile pieţei, criteriul principal de evaluare va fi cel financiar. De exemplu: un întreprinzător care doreşte creşterea profitului firmei sale prin intermediul lansării/diversificării unui nou serviciu, indiferent dacă se autofinanţează sau cere un împrumut, va fi interesat în a cunoaşte rentabilitatea investiţiei bazându-se pe criterii profitabilităţii comerciale. Dacă exista un proiect care are ca obiective, pe lângă cele strict financiare, altele de eficienţa sau eficacitatea economică în ansamblul zonal sau naţional (de exemplu; contribuţia proiectului la creşterea produsului intern brut (PIB) şi utilizând preţurile “umbră” accentul se va pune pe evaluarea economică. Dacă, pe lângă obiective de eficienţa se solicită distribuţia funcţională şi teritorială a venitului, crearea de posturi şi satisfacerea necesităţilor de bază ale populaţiei, evaluarea este subordonată criteriilor de ordin social. De altfel, la proiectele finanţate din fonduri publice evaluarea va avea un pronunţat caracter economic şi social. Tehnica ce introduce variabilele de mediu în luarea deciziilor este evaluarea impactului de mediu. Este vorba despre o tehnică generalizată în toate ţările industrializate pentru a proteja degradarea continua a mediului, fiind recomandată de organisme internaţionale de notorietate şi, in special, de Uniunea Europeană. Din 1985 evaluarea impactului ambiental (EIA) reglementată printr-o regulă specifică (Directiva 337/85 CEE) recunoscută ca fiind instrumentul cel mai adecvat pentru prezervarea resurselor naturale şi pentru apărarea mediului. Din această perspectivă, majoritatea proiectelor sunt obligate să se supună acestui tip de evaluare. Sub incidenţa aceste directive cad proiectele din domeniul petrochimic (rafinării de petrol), centrale termice, uzine siderurgice, instalaţii chimice, autostrăzi, căilor ferate, porturi, instalaţii de eliminare a reziduurilor, marile construcţii hidrotehnice (baraje), şi multe alte proiecte conform unor prevederi legislative autonome. În orice caz, proiectele trebuie judecate dintr-o perspectiva multiplă, astfel ca întotdeauna să se realizeze o evaluare multicriterială adecvată. Promotorul sau impresarul (sponsorul) vor fi cei care vor stabili ierarhia priorităţilor punând accent pe unul sau altul dintre criteriile: financiar, economic, social, ambiental – în funcţie de obiectivul sau obiectivele urmărite. In unele cazuri, şi mai ales în proiectele publice, se întâmplă că, ierarhia criteriilor din faza de formulare a proiectului să difere faţă de cea stabilită de promotor. In acest caz, se poate sugera modificarea sau ajustarea cu ajutorul unui consens adecvat. În esenţă procesul de evaluare se desfăşoară în patru paşi: γ Identificarea parametrilor; economici, sociali, de mediu etc.) în termen de costuri (investiţii exploatare) sau beneficii indiferent de influenţa lor, negativă sau pozitivă, ai proiectului. Trebuie să se identifice resursele utilizate sau 92

consumate precum şi efectele aferente (bunurile şi serviciile generate), adica avantajele sau inconvenientele proiectului. Efectele pozitive (beneficiile) si cele negative (costurile) proiectului vor fi imputate, în timp, şi spaţiu pe diferiţi actorii. Se va identifica astfel, cine beneficiază şi cine pierde ştiut fiid că în majoritatea cazurilor, ceea ce este bun pentru unii prejudiciază pe alţii. a efectelor sociale şi ambientale ca de exemplu; costul de mediu al contaminării, beneficiul social al unei reîmpăduriri sau bunăstarea ce derivă din crearea de noi locuri de muncă) face ca deseori această etapă să nu fie tratată cu importanţa γ Cuantificarea parametrilor înseamnă măsurare şi atribuire de unităţi de măsură adecvate. Dificila cuantificare cuvenită, obţinându-se astfel informaţii economice incomplete. Pentru o riguroasă evaluare, este important să se facă un efort în cuantificarea efectelor şi o tratare atentă a informaţiilor. γ Analiza cantitativă şi calitativă a parametrilor. Efectele proiectului, estimate în termeni de beneficii sau costuri cu ajutorul unui sistem adecvat de preţuri care permite exprimarea în unităţi monetare comune vor fi supuse unei analize corelaţională cantiativă şi calitativă. Dacă evaluarea financiară nu prezintă probleme tehnice deosebite, pentru că se folosesc preţurile pieţei, în analiza economică, analistul se confruntă frecvent cu probleme de mare complexitate deoarece costurile şi beneficiile sociale sau de mediu sunt dificil de exprimat în unităţi fizice sau monetare. De aceia se apelează frecvent la analize calitative pe baza unui sistem adecvat de indicatori de mediu şi sociali. La evaluarea din punct de vedere al economiei naţionale (analiza economică/ analiza profitabilităţii naţionale) este nevoie să se determine preţurile umbră (shadow prices) – care permit valorificarea a ceea ce proiectul reprezintă pentru ansamblul tarii. Este posibil ca nu tot ce s-a identificat să poată fi cuantificat şi nici tot ce poate fi cuantificat să se poată identifica. De exemplu, odată ce se identifică beneficiile şi costurile proiectului de împădurire nu va fi nici o problemă în a cuantifica producţia de lemn, îngrăşămintele necesare, apa pentru irigaţie etc. Dar, fără îndoială că va fi dificil să se cuantifice terenul ce rămâne după repopulare în termeni economici, precum şi costurile şi beneficiile sociale în planul educaţiei, culturii, sănătăţii etc. Comparatia efectelor se va realiza în mod obligatoriu folosind tehnica de actualizare (teoria scontării). Rata de actualizare (tariful scontului) ne indică ce valoare pierde un bun economic, când disponibilitatea sa întârzie/se amână cu un an. Evident, acest procedeu de comparaţie este valid numai dacă efectele sau cuantificat şi valorificat anterior. În cazul în care nu este posibilă finalizarea cantitativă, va trebui sa se apeleze la alte procedee statistice mai sofisticate de comparaţie calitativa (analize multivariabile, tehnici de calificare şi grupare etc.).

93

În urma acestor analize experţii întocmesc un raport de evaluare, document care stă la baza continuării sau sistării următoarele faze ale proiectului, şi în primul rând la declanşarea negocierilor pentru încheierea contractelor cu partenerii ce vor contribui la realizarea proiectului. Raportul devine operaţional numai în urma analizei sale în cadrul negocierilor dintre experţii Băncii şi cei ai promotorului proiectului (cel care solicită creditul).

4.2.3 Decizia asupra proiectului Pe baza informaţiilor oferite de documentele întocmite în fazele anterioare factorul cu putere de decizie; managerul firmei, o entitate publică, va formula decizia privind viitorul proiectului studiat. In esenţă opinia sa poate să conducă la una din concluziile: ƒ Proiectul este insuficient fundamentat, eficienţa sa nu este clar conturată şi ca urmare se impune refacerea, totală sau parţială, a studiilor tehnice a analizelor economico-financiare. Eventual se recomandă includerea în studiu şi a altor variante de proiect. ƒ Abandonarea proiectului, implementarea sa fiind fie prematură, sau eficienţa să nu justifică cheltuielile de investiţii, folosirea resurselor rare în oameni, materiale sau capital. ƒ Constatarea că una din variantele de proiect prezentate este fezabilă din toate punctele de vedere şi surclasează celelalte variante. Aceasta va fi varianta care va fi implementată, fiind supusă în continuare rigorilor parcursului fazelor ulterioare.

4.2.4 Implementarea proiectului Decizia de realizare a proiectului declanşează simultan două direcţii de operaţii: de finanţare, şi de realizare propriu-zisă a proiectului – realizarea fizică a lucrărilor conform unui program calendaristic. În această fază are loc angajarea celui mai mare volum de resurse investiţionale şi acţionează acei actori care au atribuţii şi competenţe de execuţie. Are următoarele etape: a. Elaborarea documentaţiei tehnico-economice detaliate în care, printr-un studiu detaliat al problemelor de ordin tehnic, se stabilesc tehnologiile de lucru se alege amplasamentul, se elaborează graficele de execuţie a diferitelor activităţi, etc Documentaţia tehnică de proiect poate fi definită ca “ ansamblu de piese scrise şi desenate prin care ideea de proiect este adusă la stadiul de a fi transpusă în practică. b. Negocierea si încheierea contractelor cu diverşi actori ce concură la execuţia proiectului: finanţatori (în cazul finanţării din surse externe), antreprenori - furnizori de echipamente, utilităţi, materiale, alţi prestatori de servicii etc. Se creează astfel cadrul juridic de desfăşurare a activităţii de implementare. Aceasta 94

etapă se poate întinde pe parcursul întregii faze de implementare - cu exceptia proiectelor "la cheie". Negocierea şi semnarea contractelor pentru obtinerea unui împrumut de la Banca Mondială este etapa cea mai complexă a proiectului. Acordarea împrumutului necesită proceduri preliminare materializate printr-un set de documente: ¾ solicitarea de împrumut bazată pe un studiu de fezabilitate este întocmită de Guvernul ţării solicitatoare şi înaintată bordului Băncii, ¾ raportul misiuni de experţi, ¾ negocierea Acordului de Imprumut (loan agreement) făcută de echipe de specialist ai Băncii şi ai solicitantului de împrumut, ¾ adoptarea şi semnarea Acordului de Imprumut de către Parlamentul ţării respective. Odată încheiate aceste proceduri este numit un responsabil de proiect care va răspunde în faţa Consiliului Guvernatorilor de derularea ulterioara a tuturor activităţilor legate de proiect: implementare, licitaţii etc. Se întocmeşte graficul de execuţie cu jaloane obligatorii cum ar fi: proiectare de detaliu, elaborarea caietelor de sarcini, organizarea licitaţiilor cerute de proiect. Licitaţiile organizate pentru aprovizionarea proiectului cu resurse şi echipamente se înscriu de regulă în trei tipuri: 9 Licitaţii tip ICB (International Competitive Bidding) unde, prin anunţuri în presa internatională, sunt invitaţi toti potenţialii furnizori eligibili (pentru proiecte cu finanţare BIRD sunt eligibil numai cei din ţările membre BIRD şi Elveţia), 9 Licitaţii tip NCB (Naţional Competitive Bidding) unde sunt invitate, prin anunţuri în presa nationala, numai firme din ţara organizatoare, 9 Licitaţii tip LIB (Limited International Bidding) care se fac numai pentru servicii strict specializate: cosultanţă, audit, echipamente speciale. Sunt lansate invitaţii speciale numai pentru anumite firme specializate care sunt agreate de Bancă .

95

Eliberarea creditului acordat se face sub doua forme: Strategii sectoriale

ESTIMAREA COSTURILOR SI AVANTAJELOR

Analiza rentabilitătii financiare Analiza rentabilităţii economice Analiza de risc şi incertitudine

EVALUAREA PROIECTULUI

DECIZIA DECIZIA

Alegera unei variante propuse, Reluarea studiului, Abandonarea proiectului

IMPLEMENTAREA PROIECTULUI IMPLEMENTAREA PROIECTULUI

- Studii de engineering (documentaţia tehnico-economică de proiect) - Activarea sistemului de gestiune- Licitaţii, oferte, - Program de formare a cadrelor,

Gestiune şi Control FAZA OPERATIONALA

PREGATIREA PROIECTULUI

CONSTRUCTIA VARIANTELOR

EVALUAREA PROIECTULUI

- Studii tehnice - Ipoteze juridice, fiscale, administrative, financiare - Aspecte comerciale

DECIZIA

PROIECTE SPECIFICE

REALIZAREA PROIECTULUI

Oportunităti Nevoi

Obiective prioritare

IDENTIFICAREA IDEII DE PROIECT

Studii de marketing

FAZA OPERATIONALA

Strategie Natională

Figura 4.4 Schema logică a componentelor intelectuale ale proiectului

96

Tragere din contul de împrumut la cerere pe baza de documente justificative. Este cazul plăţilor pentru bunuri şi servicii de mare valoare, caz în care Banca, pe baza de documente justificative, face, plata direct către banca comerciala a furnizorului. Tragere prin conturi speciale deschise pentru plăţi curente, de mica valoare. In acest scop Banca deschide un cont special care funcţionează după principiul revolving-ului, cu realimentare automată după avizarea favorabilă a băncii. c. Execuţia propiu-zisă a proiectului este faza cea mai importantă din punct de vedere al mobilizarii resurselor investiţionale, al coordonării şi conlucrării activităţii actorilor pe şantier. d. Concomitent, în cazuri bine precizate se poate desfăşura etapa de - pregătire şi formare a personalului local exploatare şi/sau de gestiune a exploatării proiectului. e. Punerea în funcţiune este o etapa cu pregnant caracter tehnic şi de cum este derulată foarte mult depinde eficienţa în exploatare a proiectului. Dacă este depăşită înseamna ca proiectul a fost bine conceput, planificat şi executat.

4.2.5. Exploatarea şi controlul Este faza în care se confirmă sau se infirmă aşteptările promotorlilor proiectului dar şi celorlalţi actori interesaţi, acţionari, finanţatori, etc. Referitor la această etapă încă din studiul de fezabilitate trebuie să se facă analiza de impact; organizaţie – mediu economic pe trei coordonate; ƒ definirea misiunii agentului economic(organizaţiei) – ce va face, pentru cine face şi în ce scop, ƒ evaluarea agentului economic – structură si capabilitate, ƒ evaluarea mediului economic de afaceri; oportunităţi şi ameninţări. Specialiştii arată că, o astfel de analiză poate să conducă la una din următoarele concluzii: organizaţie lipsită de şanse; birocratic-stagnantă, înotând împotriva curentului, gigantic fără cap (timidă); organizaţie cu şanse de succes; adaptabilă, gigantic sub foc, întreprinzător, dominantă, inovatoare etc. Finanţatorul la rândul său este interesat să susţină financiar proiectul dacă este convins de capacitatea sa de a genera un nivel de venituri care-i vor permite rambursarea tuturor obligaţiilor financiare; rate de rambursare, dobânzi, comisioane. De aceea finanţatorul este îndreptăţit să urmărească îndeaproape derularea tuturor fazelor ciclului de viaţă a proiectului. În general controlul său se desfăşoară pe intervalul dintre momentul intrării în vigoare a acordului de împrumut şi cel al stingerii obligaţiilor între cele două părţi.

97

În practica Băncii Mondiale controlul derivă din nevoia de a fi informată operativ cu privire la evoluţia proiectului. Se pot identifica trei etape specifice de control: a) Perioada de aproximativ trei luni cuprinsă între semnare acordului de împrumut şi momentul intrării sale în vigoare, perioadă când, beneficiarul de credit trebuie să rezolve unele probleme subsidiare. Dacă experţii băncii constată că beneficiarul este în dificultate, au obligaţia de a acorda sprijin calificat pentru ca aceste sarcini să fie îndeplinite de beneficiar. Banca poate abroga contractul în mod unilateral, dacă are convingerea că beneficiarul fără a fi în dificultate nu îşi îndeplineşte sarcinile asumate. b) Perioada de execuţie când se urmăreşte dacă se respectă destinaţia fondurilor primite de beneficiar, precum şi concordanţa între realitatea scriptică şi cea faptică. c) Perioada de amortizare a creditului care începe, odată cu punerea în funcţie (cu sau fără perioadă de graţie) şi până la stingerea obligaţiilor faţă de bancă. La încheierea acestei etape de control experţii banii fac o evaluare retrospectivă cu scopul de a obţine informaţii utile (acţionând conform regulei; încercare – eroare) care să servească la perfecţionarea acţiunilor viitoare. Modalităţile de control sunt; pe baza de rapoarte periodice din partea beneficiarului de credit - complet ineficientă în condiţiile amplificării şi diversificării acţiunilor finanţate; prin control direct de către experţii Bancii - cel mai eficient dar costisitor; în sistem combinat, cel mai utilizat - rapoarte periodice şi control direct.

4.3 Principalele documente ce stau la baza realizării proiectelor de investiţii 4.3.1 Studiul de fezabilitate Elaborarea studiilor de fezabilitate este o acţiune hotărâtoare în viaţă unui proiect deoarece acestea sunt documente ce cuprind analiza complexă a condiţiilor în care proiectul va deveni operaţional, se estimează şansele sale de succes din punct de vedere tehnic, economic, financiar, organizaţional, social etc. Studiul se elaborează pe baza de ipoteze şi concluzii emise în studii suport sau extrase din baza de date disponibilă şi se încheie cu propuneri de strategii sau alternative de lucru, cu estimarea parametrilor de efect şi de efort şi a eficienţei proiectului. Analiza de risc şi incertitudine constituie componentă indispensabilă în structura studiului de fezabilitate, mai ale la proiecte cu ciclu lung de viaţă. În situaţii complexe studiul de fezabilitate poate fi precedat de unul de prefezabilitate care printr-o analiză preliminară restrânge câmpul de aplicaţie al studiului propriu-zis.

98

Modul de abordare a problemelor tratate în structura studiului depinde de scopul fiecărui proiect şi în acest context putem aprecia că, studiile de fezabilitate se elaborează pentru: • proiecte privind realizarea de noi unităţi de producţie bunuri sau prestări de servicii, se referă la o activitate preponderent nouă şi de aceea rata mortalităţii lor crescută. • proiecte de dezvoltare a firmelor existente care au deja un profil profesional, o piaţă de desfacere, un sistem de relaţii de aprovizionare funcţional. • proiecte de privatizare a unei societăţi comerciale sau a uneori elemente structurale ale sale, de obicei cele care înregistrează pierderi. • proiecte de restructurare a firmelor, departamentelor nerentabile sau fără perspectivă unde concluziile trebuie să fie tranşante mergându-se până la propunerea de divizare sau lichidare. Conţinutul studiile este influenţat şi de domeniul de activitate căruia îi aparţine proiectul; industrie, agricultură, servicii, explorări geologice, ş.a. Indiferent de domeniu însă, orice studiu trebuie să fie subordonat unor criterii de eficienţă şi eficacitate concretizate prin; ¾ economie de mijloace şi resurse cu consecinţe favorabile în planul eficienţei; ¾ ameliorarea performanţelor, a calităţii produselor/serviciilor, creşterea productivităţii muncii, reducerea costurilor cu efect asupra situaţiei financiare; ¾ conturare liniilor strategice de urmat pe durata ciclului de viaţă a proiectului, cu evaluarea fluxurilor principalilor parametrilor economici. Studiile de fezabilitate sunt instrumente de analiză şi fundamentare care servesc la pregătirea deciziei cu privire la soarta proiectelor de investiţii. Prin elaborarea lor se urmăreşte relansarea şi restructurarea activităţii firmei prin măsuri de modernizare şi reţehnologizare tehnologică, schimbarea şi înnoirea gamei de produse/servicii ce fac obiectul activităţii profesionale, schimbări de mentalităţi şi concepţii în plan managerial al strategiei de marketing. În majoritatea cazurilor, atingerea acestor obiective este imposibilă fără alocarea de resurse investiţionale; materiale, financiare, intelectuale, ş.a., dezvoltarea sistemelor informatice, valorificarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice proprii sau achiziţionate. Pentru a fi un document util managementului firmei, şi un instrument informaţional complet şi concret, util specialiştilor, studiul de fezabilitate trebuie să fie elaborat în următoarea structură; a) Introducere Este descris, pe scurt, proiectul propus, scopul investiţiei, costul total estimat în lei şi în valuta, sursele de finanţare avute în vedere; proprii, subvenţii, împrumuturi şi volumul acestora.

99

b) Prezentarea agentului economic Cuprinde informaţiile de identificare a firmei(societăţii comerciale) promotoare a proiectului. Se vor include informaţii de genul: denumirea firmei, adresa, telefon/fax, scurt istoric cu precizarea anului înfiinţării şi statutul juridic (SRL, SA, Asociaţie familială, agricolă etc.), numărul şi data înregistrării în Registrul Comerţului, capitalul social (subscris şi vărsat), banca şi nr. de cont, domeniul de activitate profesională şi alte domenii de activitate, produsele/serviciile aferente activităţii profesionale de bază, segmentul de piaţă deţinut, amplasament şi forma de proprietate asupra suprafeţelor (concesiune sau proprietate), relaţiile cu alţi agenţi economici din ţară şi străinătate etc. Informaţiile financiare obţinute prin analiza activităţii financiare curente (pe baza situaţiilor financiare, stabilirea situaţiei financiare, evaluată în conformitate cu indicatorii cheie privind lichiditătea, solvabilitatea, rentabilitatea, profitul etc. c) Piaţa produsului vizează conturarea cadrului privind dimensiunea şi capacitatea actuală şi previzionată a pieţei produselor/serviciilor, condiţiile de piaţă în termeni de competitivitate şi concurenţă, costurile de menţinere şi/sau dezvoltare a segmentului de piaţă deţinut etc. În esenţă aceste informaţii pot fi grupate astfel: 9 volumul pieţei interne în prezent şi viitor, pieţele posibile pentru valorificarea produselor din proiect; 9 informaţii despre concurenţă – avantaje competitive privind: aprovizionarea, producţia, desfacerea, calitatea producţiei etc.; 9 preţurile – date privind actualul preţ intern şi estimări în viitor, estimări privind preţul de export, cu referire la preţurile mondiale şi preţurile specifice pieţei; 9 comercializarea produselor la intern – magazine proprii, unităţi comerciale, piaţa etc. şi la export. Schimbările prevăzute pentru comercializarea noilor produse din proiectul propus. d) Proiectul – este partea de engineering în care se definesc, se evaluează şi se motivează toate aspectele tehnice începând de la suprafeţe, lucrări de geniu civil până la definirea tehnologiilor şi întocmirea listelor cu principalele utilaje şi instalaţii tehnologice. Parte de geniu civil se referă la descrierea şi elaborarea de schiţe privind concepţia de realizarea a construcţiilor de amenajare a incintelor. Structura cadru a capitolului este: d. 1) descrierea proiectului ¾ scopul proiectului; ¾ descrierea tehnica a produselor propuse şi a procesului de producţie; ¾ surse de materii prime existente şi posibilităţi privind asigurarea acestora în viitor; ¾ consideraţii privind mediul înconjurător; ¾ utilităţi (energie electrică şi termică, combustibili, surse de apa, condiţiile de evacuare şi tratare a apelor uzate şi reziduurilor solide etc.); ¾ aspecte juridice (licenţe, aprobări, legi); 100

¾ tehnologia propusă în proiect; ¾ stabilirea la modul general a problemelor tehnice ale proiectului. d. 2) implementarea proiectului: ¾ posibilităţile agentului economic pentru implementare; ¾ planuri şi necesităţi (cerinţe) privind asistenta tehnica; ¾ modul de realizare sau procurare propus; ¾ program de implementare-realizare, facilităţi. e) Costuri şi plan de finanţare: e.1) Costurile proiectului: 9 rezumarea costului proiectului: estimare, deviz etc; 9 date de baza şi calculaţii privind estimarea costului (date de la furnizori, estimări ale investitorului, constructorului etc; 9 necesitatea şi estimarea capitalului circulant (prima dotare); 9 calculul pentru diverse şi neprevăzute (preturi fizice şi preturi la diverse şi neprevăzute); e.2) Plan de finanţare: 9 plan de finanţare pentru valoarea totala a proiectului (surse pe feluri şi plaţi); 9 programul de efectuare a plaţilor pentru realizarea proiectului; 9 condiţiile şi contribuţia investitorilor la finanţarea costului proiectului ; 9 termeni şi condiţii de folosire a surselor de finanţare. f) Analiza financiară şi economică: • estimări de venituri, costuri de investiţii şi de producţie pe toata durata proiectului, înainte şi după aplicarea proiectului (“fără” sau “cu” proiect); • rata interna (financiara) sau de rentabilitate calculata pe baza costului financiar şi beneficiului (profitului) obţinut înainte şi după aplicarea proiectului; • analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot sa apăra (depăşirea duratei de realizare a investiţiei, nerealizarea veniturilor, depăşirea costurilor etc.); • rata de rentabilitate economica, analiza cost-beneficiu şi analiza senzitivităţii, în funcţie de factorii de risc ce pot să apară (depăşirea duratei de execuţie, depăşirea cheltuielilor, nerealizarea veniturilor etc.); • riscurile de orice fel, riscuri neobişnuite, care pot interveni în derularea proiectului propus şi masurile care se iau pentru a elimina sau minimaliza impactul potenţial al acestora. g) Concluzii ce decurg din analizele făcute dublate de recomandării privind criteriile de judecată a diverselor ipoteze şi variante în funcţie de specificul domeniului sau al activităţii. Agenţii economici care întocmesc studii de fezabilitate au libertatea de a le adapta conţinutul şi structura la specificul activităţii lor, prin introducerea altor elemente relevante domeniului şi indispensabile fundamentări deciziei. In acest 101

context deşi unele concepţii metodologice includ devizele ca o componentă de bază a studiului de fezabilitate – bază de fundamentarea a costului proiectului, considerăm că devizul în forma sa dezvoltată (pe categorii de lucrări, pe categorii de cheltuieli şi devizul general) constituie element al documentaţiei tehnice de proiect pe baza căruia se fundamentează decizia de finanţare. Adesea în practică nu se face distincţie între studiul de fezabilitate şi planul de afaceri. Între cele două documente există o mare asemănare din punct de vedere al conţinutului şi al concepţiei metodologice de elaborare. Apreciem însă că între aceste documente există o relaţie de la parte la întreg, planul de afaceri jucând rolul studiului de prefezabilitate pentru un întreprinzător care doreşte să iniţieze un proiect de investiţii. Planul de afaceri urmăreşte să convingă potenţialii parteneri (stakeholders) şi în special pe finanţatori cu privire la avantajele afacerii, iar studiul de fezabilitate caută să convingă acţionarii (shareholders) asupra modului cum trebuie acţionat pentru atingere obiectivelor fixate în planul de afaceri. Pentru o întreprindere existentă planul de afaceri serveşte la obţinerea de susţinere financiară pentru noi afaceri sau ca plan orientativ pentru activitatea profesională curentă. Studiul de fezabilitate are un grad mai mare de aplicabilitate fiind mai detaliat, iar ipotezele de lucru se bazează pe estimări mai precise. De asemenea este mult mai amplă şi mai detaliată componenta tehnică în care se descriu soluţiile tehnologice, necesarul de echipamente şi utilaje, infrastructura tehnică, impactul tehnologiei asupra mediului etc. şi nu în ultimul rând, este obligatorie analiza de sensibilitate care conduce la construcţia unor scenarii economice în funcţie de evoluţia previzibilă a factorilor de influenţă. Sinteza studiilor suport, premergătoare referitoare la prognoza produselor şi tehnologiilor, previziunea pieţei şi a canalelor de distribuţie, etc. Pornind de la calitatea produselor/serviciilor ce se realizează de firmă şi de concurenţă se va evalua perspectiva lor pe durata ciclului proiectului se vor stabili măsurile necesare ce trebuie luate pentru menţinerea sau expansiunea acestora pe piaţă. Evaluarea previzionată a tehnologiilor va fi strâns legată de strategia de produs sau de piaţă adoptată. În ceea ce priveşte studiile de marketing, acestea se vor concentra pe analiza preferinţelor consumatorilor pericolul substitutelor, niveluri de saturaţie, vârsta produsului, servicii suplimentare oferite consumatorilor. Analiza diagnostic a situaţiei economico-financiare a firmei trebuie să dezvăluie imaginea de piaţă a firmei, măsura în care ea ocupă o poziţie favorabilă pe piaţă. Este important de relevat prin această analiză starea canalelor de distribuţie existenţa unei reţele proprii de distribuţie o piaţă stabilă pe termen lung caracterizată prin contracte pe termen lung cu clienţi din ţară sau străinătate, producţia de piese de schimb şi reţea de service asigurată, gradul de flexibilitate al producţiei în raport cu solicitările pieţei. Alternative de dezvoltare/restructurare ce fac obiectul proiectului. Evaluarea eficienţei variantelor analizate. 102

Analiza de risc şi incertitudine. In general accesul la creditele externe este puternic influenţat de riscul de ţară. De aceea, într-un studiu ONU, ţările sunt împărţite în patru grupe: A,B,C,D, iar dobânzile la creditele în USD, sporesc cu cca % la ţările din clasa A şi cu până la 8% la cele din clasa D. În afară de analiza de sensibilitate a proiectului la factorii perturbatori importanţi, este recomandabil să se studieze şi aspecte privind creşterea capitalului social, nivelul lichidităţilor (acceptabil un nivel de 10 – 25% din veniturile anuale) durata de maturizare a activităţii operaţionale şi atingere a parametrilor proiectaţi, analiza potenţialului concurenţei. Interpretarea şi informaţiilor obţinute din prelucrarea datelor şi formularea unei propuneri de opţiune strategică. Probleme adiacente ce pot fi abordate în funcţie de necesităţi se pot referi la; estimarea patrimoniului firmei, a nevoii de fond de rulment, selecţia surselor de finanţare prin evaluarea costurilor împrumuturilor şi a condiţiilor de rambursare, înlocuirea importurilor.

4.3.2 Caietul de sarcini Cu rare excepţii, conectarea diferiţilor actori la realizarea unui proiect este realizată prin proceduri de licitaţii unde, într-un climat de transparenţă, competitivitate şi exigenţă, este aleasă cea mai calificată ofertă de regulă cea mai scăzută ca preţ de ofertare. Însă, pentru a elabora oferta de servicii, concurenţii trebuie să cunoască condiţiile şi contextul în care promotorul de proiect înţelege să se desfăşoare activitatea. Condiţiile pe care acesta le doreşte a le respecta cu scrupulozitate orice câştigător de oferte sunt fixate în Caietul de sarcini. Din acest motiv apreciem că acest document este întâlnit frecvent în aproape toate fazele ciclului de viaţa a proiectului, avem caiete de sarcini pentru probe teste, verificări şi puneri în funcţiune, pentru recepţia lucrărilor, pentru execuţia sau urmărirea în timp a construcţiilor, pentru furnizorii de echipamente, materiale, şi utilaje. Putem vorbi de caiete de sarcini cu caracter general şi caiete de sarcini speciale. Indiferent de obiect sau de caracter caietul de sarcini fixează exigenţele proprietarului şi le face cunoscut viitorilor parteneri (stakeholders) ales în spirit concurenţial în condiţii de transparenţă şi competiţie prin mecanismele licitaţiei Dacă în circumstanţe specifice se poate apela la diferite metode de acordare a licitaţiei, conţinutul general al caietului de sarcini pentru licitaţiile competitive pentru investiţii este general valabil. Caietul de sarcini este, în fapt, instrumentul prin care proprietarul/promotorul sau un agent mandatat cu implementarea solicită de la participanţi la licitaţie oferte de preţ şi, după evaluare, oferă contractul celei mai joase şi prompte oferte şi celui mai calificat ofertant, în schimbul unei plăţi într-una sau mai multe monede. Scopul pentru care se întocmeşte caietului de sarcini este de a informa potenţialii ofertanţi cu privire la: condiţiile de depunere a ofertelor, criteriile de evaluare a acestora, condiţiile contractuale privind modul de plată, selectarea ofertantului celui mai experimentat şi cu capacitatea profesională de a duce proiectul la bun sfârşit. 103

Formatul şi conţinutul caietului de sarcini variază în funcţie de domeniu, tipul de contract, mărimea şi natura proiectului, dar conţinutul cuprinde să cuprindă următoarele aspecte: a) Instrucţiuni către ofertanţi; b) Condiţiile generale ale contractului; c) Condiţiile specifice sau speciale ale contractului; d) Fişa cantităţilor sau a programului derulării elementelor investiţiei; e) Scheme; f) Forma ofertei şi garanţiei; g) Forma contractului şi a garanţiei de execuţie. a) Instrucţiuni către participanţi (ITB) fixează regulile procesului de licitaţie propriu-zisă, care culminează cu stabilirea câştigătorului şi încheierea contractului. Instrucţiunile vor conţine următoarele informaţii esenţiale: ™ descrierea sumară a proiectului în perioada de implementare; ™ criteriile de eligibilitate pentru participanţi; ™ sursele de procurare a elementelor necesare investiţiei; ™ condiţiile minime necesare privind capacitatea ofertanţilor de a realiza; ™ investiţia; ™ procedurile pentru; clasificarea şi/sau amendarea caietului de sarcini, pentru modificarea sau retragerea ofertelor; ™ limba în care se va face oferta; ™ prevederi referitoare la montajul financiar; moneda de plată, garanţii necesare, prevederi pentru modificarea preţului etc.; ™ prevederi referitoare la oferet; formatul, numărul copiilor, termenul limită de depunere, perioada de validitate, ş.a.; ™ procedurile pentru deschiderea licitaţiei, determinarea compatibilităţii ofertei, criteriile de evaluare; ™ procedurile pentru acordarea contractului. b) Condiţiile Speciale/Generale ale Contractului (CSGC) descriu obligaţiile generale ale părţilor; angajator şi contractor, termenii şi condiţiile de derulare a contractului în perioada realizării, inclusiv de garanţie a lucrării. Prevederile cuprinse în Condiţiile Generale se referă la: ƒ definirea implementării termenilor contractului; ƒ limba şi legislaţia cărora li se va supune contractul; ƒ drepturile şi obligaţiile părţilor; ƒ datoriile şi autoritatea oricărui mandatar desemnat de către Angajator să supervizeze derularea contractului; ƒ garanţii şi asigurarea construcţiei, materialelor; ƒ reguli privind angajarea de forţă de muncă; ƒ prevederi generale cu privire la materialele de construcţii, forţă de muncă, inclusiv acte de inspecţii şi testare; ƒ obiective de timp; date de început şi sfârşit, procedurile de predare către Angajator, penalizări pentru întârziere, circumstanţe pentru prelungirea perioadei de derulare; 104

ƒ riscuri asumate de Angajator şi Contractor, riscuri speciale de forţă majoră, imputaţiile pentru acoperirea daunelor imputabile. Mai multe modele de CSCG s-au dezvoltat de-a lungul anilor şi sunt folosite în multe ţări, pentru diferite tipuri de contracte. Federaţia Internaţională a Inginerilor (FIDIC) a realizat două astfel de documente acceptate de către comunitatea internaţională. Primul este pentru Construcţii civile şi al doilea pentru Construcţii electrice şi mecanice. Ambele documente au fost pregătite pentru contractele în etape egale deci, pentru alte tipuri de contracte, ele trebuie modificate. Folosirea unui CSGC standard pentru toate investiţiile civile dintr-o ţară va asigura; acceptarea prevederilor, economii de bani şi timp în procesul de pregătire a ofertei. Pentru citirea şi interpretarea corectă către participanţi la licitaţie şi pentru evaluarea unitară de către agenţii textul standard al oricărui CSGC folosit indiferent de situaţie, trebuie să rămân intact. Orice adăugări sau amendamente se vor face în capitolul “Condiţii speciale ale Contractului”. c) Condiţiile specifice completează şi modifică CSGC prin introducerea unor cerinţe contractuale specifice în anumite circumstanţe, ce depind de; ţară, sector, proiectul de ansamblu angajator etc. Aceste cerinţe se realizează prin; detalierea prevederilor tratate în termeni generali în CSGC, anularea prevederilor implacabile sau neadecvate condiţiilor date, amendarea prevederilor din CSGC pentru adaptarea lor la cerinţele contractului, adăugarea unor prevederi noi pentru realizarea satisfăcătoare a contractului. Condiţiile speciale conţin prevederi referitoare la: • definirea angajatorului, inginerului, limbii, legii; • delimitarea autorităţii şefului de proiect şi definirea acţiunilor ce necesită aprobarea Angajatorului; • prevederi speciale cu privire la surse acceptabile, mărimea garanţiei, elemente asiguratorii; • norme reglementare locale privind angajarea, găzduirea personalului; • prevederi referitoare la montajul financiar al contractului; procedura depunerii cererilor periodice pentru decontare, condiţiile de plată, moneda, sume reţinute din tranşele periodice, alte detalii privind plăţile în avans, planul de rambursare formula şi indicii de ajustare a preţului în caz de nevoie; • prevederi specifice cu privire la plata taxelor locale şi a altor impozite, • proceduri de rezolvare a disputelor contractuale diferite de prevederile CSGCMulte din prevederile care reflectă procedurile contractuale specifice spaţiului geografic al debitorului pot fi standardizate pentru toate contractele lăsând numai câteva prevederi care pot fi adăugate în funcţie de agenţie sau de natura proiectului/sectorului. d) Specificaţii tehnice sunt detalii ce trebuie sistematizate astfel ca, participanţii să răspundă fără rezerve şi în condiţii de transparenţă şi competiţie deschisă exigenţelor angajatorului. Numai aşa poate fi asigurată atractivitatea 105

ofertelor, poate fi uşurată evaluarea lor cu respectarea criteriilor de eficienţă şi echitate. Specificaţiile tehnice trebuie să acopere toate categoriile resurse; de forţă de muncă, materiale, echipamente, implicate în realizarea proiectului deşi nu se regăsesc neapărat într-un contract. Nu există un standard de detalii tehnice disponibile pentru toate proiectele indiferent de sector sau zonă, dar întocmirea lor trebuie să fie conformă cu practica internaţională şi să respecte anumite principii. Majoritatea specificaţiilor lor sunt elaborate de Angajator sau şeful de proiect şi sunt specifice contractului respectiv. Exemple din proiecte anterioare similare din ţara Angajatorului pot fi folosite doar ca orientare. Însă, trebuie avută grijă să ca acestea să nu devină restrictive. La definirea standardelor pentru bunuri, materiale, forţă de muncă, trebui folosite cât mai mult standarde internaţionale recunoscute (ASTM, BSS, DIN, JSC). Acolo unde nu este posibil, se va specifica faptul că bunurile, materialele, forţa de muncă satisfac alte standarde care asigură niveluri de calitate egale sau mai bune decât standardele menţionate. Există avantaje deosebite prin standardizarea specificaţiilor tehnice pentru investiţii repetitive în sectorul public precum autostrăzi, porturi, căi ferate, urbanizare, irigare, în regiuni sau ţări unde cu condiţii similare. Caietul de sarcini trebuie să conţină şi prevederi pentru măsurarea cheltuielilor, evaluarea stadiului de execuţie ca bază pentru efectuarea plăţilor periodice către contractor. Divizarea cantitativă a lucrărilor pe elemente componente, se face în funcţie de tipul contractului. În construcţii, pe plan internaţional, cel mai folosit contract este contractul în etape egale. Pe baza schiţelor proiectului, Angajatorul/şeful de proiect face o estimare provizorie a cantităţilor unitare ale diferitelor tipuri de lucrări de executat: excavare, betonare, pavarea drumurilor etc. pe care o înscrie în Fişa de Cantităţi (BOQ - parte a caietului de sarcini. Ofertanţii iau act de această estimare şi face o propunere de preţ unitar pe fiecare cantitate care apoi prin cumulare devine preţul licitaţiei. Preţul unitar include toate cheltuielile directe pentru acel tip de lucrare, o cotă de indirecte şi de profit. Pe parcursul construcţiei, activităţile terminate sunt măsurate periodic iar decontarea se face la preţul unitar oferit. Această practică este foarte frecventă dar necesită ca de la început să fie specificată clar metoda de măsurare a lucrărilor executate, iar Codul practicii internaţionale oferă soluţii ce pot fi adoptate în documente prin referinţă. Există şi alte tipuri de contracte în care decontarea parţială se face la terminarea unei activităţi specifice sau a unor structuri ale proiectului. Important este să se specifice expres în Caietul de Sarcini metoda va fi evaluată şi acceptată ca condiţie pentru decontări între părţi, realizarea parţială a investiţiei e) Documente şi schiţe tehnice variază în funcţie de tipul de contract. Desene detaliate pregătite de angajator sau şeful de proiect servesc la evaluarea precisă a cantităţilor în cazul Contractului în etape egale. Schiţele generale vor fi necesare pentru alte tipuri de contracte, de pildă pentru “Contractul la cheie” unde proiectarea detaliată se face de către contractor. În toate tipurile de 106

contract însă este de preferat o analiză exactă a amplasamentului construcţiei, completată cu analiza solului făcute de către Angajator şi incluse în caietul de sarcini pentru a evita astfel repetarea acestora de către contractor. Formularul ofertei este instrumentul legal prin care orice ofertant interesat îşi face cunoscute exigenţele în realizarea proiectului. O anexă a formularului oferă detalii în legătură cu garanţiile, asigurarea, termenele de execuţie formând o parte integrantă, cu contractului însuşi. Formularul variază puţin, în funcţie de tipul contractului. Toate ofertele sunt însoţite de o garanţie de participare, care este returnată, dacă ofertantul îşi retrage oferta, dacă nu încheie contractul sau dacă nu depune garanţia de execuţie. Garanţia pentru licitaţie poate fi; un depozit, un cec, o trată bancară, o scrisoare de credit sau de garanţie bancară. f) Forme ale acordului de garanţie de execuţie. Un acord între părţi este semnat pentru cea mai bună ofertă din punct de vedere al preţului, al eligibilităţii, etc. şi include toate elementele Caietului de Sarcini, mai puţin Instrucţiunile către participanţi. Intr-un anumit interval de timp de la anunţarea câştigătorului, acesta trebuie să prezinte o garanţie de execuţie, în caz contrar oferta sa va fi respinsă şi garanţia de participare returnată. Cea mai folosită formă de garanţie este garanţia bancară.

4.3.3 Proiectul tehnic Proiectul tehnic este ansamblul de piese scrise şi desenate prin care se creează o imagine coerentă asupra ansamblului obiectivului şi a părţilor sale componente, a soluţiilor tehnic-constructive şi tehnologice, a programului de execuţie şi a volumului de lucrări. Deşi este realizat de o entitate de profil el poate fi considerat ca operă comună a principalilor actori implicaţi în proiect. Părţile scrise ale proiectului tehnic se referă la: descrierea generală a ansamblului lucrărilor, a amplasamentului din punct de vedere al condiţiilor climatice, geo-seismice, topo şi hidrografice, prezentarea organizării de şantier, căi de acces şi surse de alimentare cu utilităţi, temporare sau definitive, grafice de lucru antemăsurători etc.; caiete de sarcini generale/speciale pe lucrări sau obiecte de investiţii; liste de lucrări/utilaje şi echipamente; graficul general de realizare; devizele proiectului. Părţile desenate sunt formate din; planurile generale de amplasament a reperelor de nivelement şi planimetrie, de amplasament al obiectelor de construcţie, de sistematizare pe verticală, planşe ale principalelor obiecte, elemente de arhitectură; cote dimensiuni, distanţe finisaje, etc., schiţe de structură diferenţiat pe infra şi suprastructură, planşe privind instalaţii şi amplasament utilaje şi alte dotări şi instalaţii tehnologice, dotări cu mobilier şi inventar gospodăresc inclusiv echipamente de protecţia muncii şi siguranţa împotriva incendiilor. 107

STUDII FUNCTIONALE SUPORT

STUDIU DE PREFEZABILITATE

SE APROBA

NU

CAIET DE SARCINI

AVIZE ACORDURI DA STUDIUL DE FEZABILITATE

reformulare

DEVIZE

SE APROBA

SE RESPINGE

DA DOCUMENTATIA TEHNICO ECONOMICĂ

LICITATII

NU

–

(proiectul tehnic, devize, detalii de execuţie)

SE ADMITE

DA

CONTRACTARE ECHIPAMENTE

CONTRACTARE LUCRARI

MONTAJUL FINANCIAR

EXECUTIE PROIECT

ACTIVITATI PREMERGATOARE PUNERII IN FUNCTIUNE PUNEREA IN FUNCTIUNE

(PROCES VERBAL DE PREDARE PRIMIRE) Figura 4.5 Operaţionalizarea documentelor de bază ale proiectului

108

Detaliile de execuţie sunt corecţii pe care proiectantul are obligaţia să le execute, la comanda antreprenorului/şefului de proiect şi care sunt determinate de nevoia de a adapta cât mai bine proiectului la condiţiile reale ale amplasamentului.

4.3.4 Devizele proiectului Devizele proiectului sunt elemente de calcul şi evaluare a costului de realizare a proiectului având la bază operaţiuni de antemăsurare şi antecalculaţii. In forma lor dezvoltată devizele sunt de trei feluri; deviz pe categorii de lucrări, deviz pe categorii de cheltuieli şi devizul general. Pe baza rezultatelor antemăsurătorilor şi a preţurilor unitare şi a tarifelor se obţine devizul – ofertă pe categorii de lucrări defalcat pe; - cheltuieli directe structurate pe materiale, manoperă, utilaje - cheltuieli generale - profit Macheta devizului poate arăta astfel: Lucrarea CB 4a Cofrare beton armat ....

Cantitatea

Preţ unitar

Materiale Lei

Manopera lei

Utilaje lei

Total

200m2

30.000 25.000 5.000

6.000.000

5.000.000

1.000.000

12.000.000

…..

….

….

…

…

…

Cheltuieli directe - CAS (23%) - Şomaj (5%) - sănătate (7%) - fond handicapaţi (3%) - fond învăţământ (2%) - impozit salarii (25%) TOTAL cheltuieli directe Cheltuieli indirecte (10%) Profit 10% TOTAL

12.000.000 lei 1.150.000 lei 250.000 lei 350.000 lei 150.000 lei 100.000 lei 1.250.000 lei 15.250.000 lei 1.525.000 lei 1.525.000 lei 18.300.000 lei

Notă: Cotele procentuale şi metodologia de calcul a diferitelor taxe este Influenţată de legislaţia fiscală ln vigoare.

Centralizarea devizelor pe obiecte conduc la obţinerea devizului pe obiect, iar prin centralizarea acestora se obţine devizul general. Devizul general este structurat pe trei părţi; partea I este formată din 6 capitole care cuprind cheltuielile pentru realizare obiectivului propriu-zis, partea II – a cuprind valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe existente care se include în obiectiv şi partea III – cuprinde capitalul de lucru – fondul de rulment. 109

Ν Întrebări test 1. Ce deosebire esenţială sesizaţi între faza de pregătire şi faza de implementare/execuţie a proiectului? 2. Care este curba ce caracterizează, în abordarea economică ciclul de piaţă al proiectului? 3. În viziunea şefului de proiect care sunt elementele specifice ale ciclului de piaţă şi cum le va aborda acesta? 4. Care sunt etapele elaborării proiectului? 5. Cum se identifică „ideea de proiect” 6. În ce documente se concretizează formularea proiectului? 7. Prezentaţi structura generală a unui studiu de fezabilitate. 8. Care sunt problemele de ordin instituţional ce trebuie rezolvate în pregătirea proiectului? 9. Care sunt componentele raportului de evaluare a proiectului? 10. Etapele fazei de implementare. 11. În viziunea specialiştilor Băncii Mondiale care sunt etapele controlului proiectului? 12. Criterii ce trebuie respectate la elaborarea studiului de fezabilitate. 13. Conţinutul „Caietului de sarcini”. 14. Ce este „Proiectul tehnic”?

110

Criterii şi indicatori de evaluare a eficienţei proiectelor de investiţii

5.1 Evaluarea - fundament al deciziei de realizare a proiectului La început este ideia de proiect, entitate unică prin specificul sau, născută din întrebări de genul; ce trebuie făcut? pentru ce trebuie să se facă? Ideia de proiect se naşte fie din nevoia de a satisface o cerere curentă sau de perspectivă, fie din dorinţa de a exploata o oportunitate. Reamintim că, mai ales în cazul marilor proiecte, ideia este viabilă dacă se referă la un domeniu prioritar din punct de vedere al strategic, dacă este agreată de organele administraţiei publice centrale sau locale, şi dacă este fezabilă din punct de vedere tehnic. Decizia privind realizarea proiectului este precedată de o serie de acţiuni de fundmentare complexă desfăşurate de specialişti din diferite domenii de interes: economişti, sociologi, finanţişti, tehnicieni, ecologişti, jurişti,s.a. Aceasta este faza serviciilor intelectuale, de ante-proiect (preinvestiţională pentru proiectele industriale) ale cărei sarcini principale sunt de pregătire a deciziei prin; definirea obiectivului/lor proiectului, evaluarea complexă a fezabilităţii, acceptabilităţii şi utilităţii sale, elemente ce fac conţinutul documentelor; studiul de fezabilitate, raport de evaluare şi caietul de sarcini. De asemenea, în această etapă de concepţie, în funcţie nevoi, se vor elabora diferite studii suport: studii de marketing, de impact, de oportunitate, studii functionale amplasament, capacitate optima. Definirea obiectivelor ce se urmăresc prin realizarea unui proiect, înseamnă să se găsească raspunsul la întrebarea; Care este nevoia pe care o satisface rezultatul concret/produsul final al proiectului?. Cel care are sarcina de a găsi acest raspuns este în mod normal, beneficiarul proiectului, clientul. El devine astfel garantul realităţii acestei nevoi exprimate. In cazul unui proiect extern el este relativ uşor de identificat, iar pentru un proiect intern se procedează la desemnarea unui membru al direcţiei intreprinderii19). La stabilirea obiectivului trebuie să fie antrenat şi şeful de proiect, sau cel puţin să-şi exprime acordul de aderare fără rezerve, deoarece el este cel care va răspunde de realizarea lor şi va avea sarcina de a obţine adeziunea celorlalţi actori intervenanţi. 19)

Este vorba de raportul proiectului cu structura organizaţiei (proiecte extramuros sau intramuros)

111

În cazul proiectelor complexe, de amploare este posibil să existe mai multe obiective care prezintă grade de importanţă diferite. Încă de la început, seful de proiect trebuie să aibă o imagine clară asupra structurii arborescente a sistemului de obiective, construită pe baza unui criteriu acceptat şi reprezentativ, astfel încât să nu existe confuzii de pildă, între obiectivele principale si cele secundare. De asemenea, nu trebuie să se piardă din vedere că, deseori sunt diferenţe între scopurile definite la apariţia ideii de proiect şi obiectivele care se urmăresc la realizarea proiectului propriu-zis. De pildă, ideia de proiect într-o zona defavorizată este fundamentată pe posibilitatea de a exploata oportunităţile locale în condiţii preferenţiale, dar obiectivul proiectului (produsul) va consta în realizarea unei unităţi de producţie sau prestatoare de servicii. Dacă în managementul tradiţional, evaluarea este faza ce închide ciclul, în managemetul proiectelor este o activitate continuă ce debutează odata cu naşterea ideii de proiect. Ea are un caracter pluridisciplinar şi presupune o continuă măsurare şi analiză a parametrilor de urmărire şi control a proiectului. Scopul evaluării continue este de a stabili cauzele generatoare de abateri, astfel încât, în faza imediat urmatoare, să se poate lua masurile adecvate de corecţie, atunci când abaterile sunt nefavorabile pentru procesul monitorizat. In terminologia actuală se impune şi conceptul de "pilotaj al proiectelor" care înglobează activităţile de evaluare şi corecţie respectiv; cuantificarea şi analiza cantitativă şi calitativă a rezultatelor, identificarea abaterilor (favorabile sau nefavorabile) şi a cauzelor ce le-au provocat şi stabilirea măsurilor corective adecvate. În cadrul proiectelor putem vorbi de trei tipuri de evaluare: antefactum, sincronă şi postfactum. Evaluarea antefactum serveşte la fundamentarea deciziei cu privire la continuarea s-au respingerea proiectului, şi se face din mai multe puncte de vedere Evaluarea fezabilitatii tehnice a proiectului respectiv, dacă din punct de vedere al soluţiilor tehnice şi tehnologice proiectul este realizabil. Dintr-un inventar de soluţii tehnice admisibile (din punct de vedere al obiectivului proiectului sau al şanselor de succes) se va reţine soluţia pertinentă în condiţiile date. De obicei, la acest nivel de cunoaştere al proiectului, gradul de detaliere este redus el crescând pe măsură ce creşte gradul de stapânire a tehnologiei. Aceasta induce riscul ca, odată străpunse zonele de umbră să se constate nevoia de a aduce modificări pentru a nu pune în discuţie fezabilitatea globală a proiectului. Evaluarea acceptabilităţii proiectului are ca scop evidenţierea modului cum este privit/primit proiectul de mediul în care are loc implantul; organele puterii publice locale sau centrale, colectivităţile teritoriale, partenerii şi concureţa. Nu puţine sunt cazurile de proiecte primite, cel putin cu suspiciune, de către una sau alta din entităţile enumerate. Drep urmare, proiectul poate intra în cercul vicios al conflictelor de interese, mai mult sau mai putin legate direct de el. Promotorii se văd astfel obligaţi să facă un adevarat loby în apararea proiectului. O abordare superficială a conflictului poate calma pe moment spiritele, dar managerul trebuie să fie atent că există riscul ca acesta să se reactiveze mai violent pe parcursul realizarii proiectului. 112

Evaluarea utilitaţii proiectului este problema de ordin economic care se rezolva pe baza unei metodologii specifice în care primează calculele de eficienţă. Evaluare economică este un act crucial în viaţa proiectului când, prin tehnici şi procedee specifice, sunt tratate informaţiile tehnice, economico-financiare, sociale, proprii proiectului sau care au relevanţă pentru mediul economic şi rafinarea acestora într-un sistem de criterii de evaluare recomandat pentru fundamentarea deciziei privind soarta proiectului. Evaluarea are ca fundament studiul de fezabilitate şi precede transpunerea în practică a prevederilor acestuia Studiul de eficienţă se bazeaza pe analiza comparativă şi corelativă a parametrii de efort si de efect respectiv; între costurile şi beneficiile proiectului (diversele categorii de efecte/avantaje economice. Nu rare sunt cazurile când evaluatorul se confruntă cu greutăţi de cuantificare, şi mai ales de comparabilitate în timp, a parametrilor de efort şi de efect. Relativ la importanţa şi rolul evaluării economico-financiare a proiectului, în teoria şi practica cotidiană vom întâlni opinii care minimalizează pâna la anulare importanţa criteriilor economice în această fază de pregătire a deciziei de realizare a proiectului. Acestea trebuie tratate cu rezervă dacă avem în vedere că; “orice efect, indiferent de natura lui, se va transforma mai devreme sau mai târziu în efecte economice”. Este posibil ca soluţia tehnică reţinută de către tehnicieni să prezinte performanţe tehnice de excepţie însă, concomitent şi obligatoriu, trebuie să corespundă şi criteriilor economice de eficienţă (corelaţie efort-efect) şi eficacitate (corelatie obiective - rezultate) pentru fi acceptată, prin încadrarea în limitele admisibile impuse de promotorul sau finanţatorul proiectului. Peste pragul de eficienţă economică impus se poate trece numai dacă proiectul este de mare importanţă strategică dar, în acest caz, decizia aparţine managementului superior şi poate să aibă un pronunţat caracter social sau politic. Evaluarea eficienţei proiectului este necesară şi utila dacă cuprinde întreg sceptrul de efecte diferite ca natură: economice, sociale, ecologice, tehnice, etc. Insă, importanţa unui tip sau altul de criterii depinde de mai mulţi factori; talia proiectului, domeniul în care se face, opţiunile strategice care au stat la baza idei de proiect. Stiinţa şi tehnica este capabilă să ofere soluţii tehnice multiple pentru aceiaşi problemă, dar evaluarea oprtunităţii, necesităţii şi eficienţei este singura bază motivaţionala a deciziei de; amânare, respingere, sau continuare a proiectului. O componentă indispensabilă a evaluării economice este analiza sensibilităţii criteriilor de eficienţă în raport cu variaţia ipotezelor de bază, pentru că permite identificarea acelor ipoteze "problemă" şi a nivelului de la care acestea pun în discuţie rentabilitatea sau existenţa proiectului. Evaluarea sincronă se face la punctele de avans atunci când şeful de proiect prezintă stadiul execuţiei proiectului actorilor interesaţi. Are un caracter preponderent tehnicist si se exprimă prin indicatori specifici de avans tehnic, sau de pilotaj economic. Evaluarea postfactum se realizează pentru ca, pe baza concluziilor trase în urma realizarii proiectului, conform principiului "învaţare eroare", nivelul de cunoştinţe şi experienţa factorilor interesaţi, inclusiv a şefului de 113

proiect, să se îmbogăţească, concluziile trase devenind informaţii utile pentru viitoarele proiecte. Concepţia metodologică generală are stă la baza evaluării ante-factum a eficienţei proiectelor are la bază experienţa şi preocuparile specialiştilor Băncii Mondiale. In viziunea acestora, în cadrul procesului de evaluare a oportunităţii şi eficienţei, orice proiect trebuie analizat sub dublu aspect: ca subsistem al sistemului economic national (sau zonal), şi ca sistem economic autonom. Viziunea bidimensională pune în evidenţă eficienţa şi profitabilitatea proiectului atât la nivel macroeconomic (profitabilitatea naţională), cât şi la nivelul agentului economic declanşator (profitabilitatea comercială). Dar aplicarea fără discernământ a acestei concepţii nu este recomandabila din cel puţin doua motive: a) Într-o economie de piaţă, proiectele pot să aparţină sectorului public sau sectorului privat, din motiv se nasc două întrebări; Il interesează pe agentul declanşator privat profitabilitatea naţională a proiectului său? Ce relevanţă are profitabilitatea comercială (la nivel de agent economic) a unui proiect din sectorul public? Răspunsul la cele două întrebări nuanţează analiza proiectului în funcţie de sectorul (public sau particular) în care se face proeictul. Considerăm că agentul economic privat este interesat să pună în evidenţă eficienţa la nivel naţional a proiectului său, în măsura în care este interesat să acceadă la anumite oportunităţi oferite de puterea publică: asistenţă financiară, sistemul de stimulente şi facilităţi fiscale, juridice etc. Deasemena, punerea în evidenţă a profitabilităţii comerciale a unui proiect din sectorul public va releva eficenţa intrinsecă a proiectului respectiv, preţul plătit pentru a rezolva anumite probleme de ordin social, ecologic, etc în ultimă instanţă va preântîmpina riscul evaluărilor eronate a parametrilor de efort şi/sau efect. Analiza la nivel microeconomic este mai detaliată permiţând managerilor să cunoască şi să-şi formeze o părere mult mai completă despre proiect. b) Relevanţa acestui mod de abordare a analizei proiectelor din domeniile “noneconomice” ale sistemului economic naţional; sănătate, învăţământ, apărare şi ordine publică etc. In aceste domenii, efectele implementării unor proiecte sunt predominant neeconomice, iar efectele economice sunt dificil de identificat şi cuantificat. Analiza lor se va face deci preponderent pe criterii de costuri (care este cuantumul şi structura eforturilor, cât costă o unitate de efect etc). Se impune însă şi o minimă analiză de profitabilitate care solicită analistului un efort suplimentar pentru a depăşi barierele legate de locul, modul şi momentul unde se manifestă efectele economice. În concluzie, apreciem că o astfel de abordare a evaluării este aplicabilă în mod special proiectelor publice cu caracter economic dar, datorită încărcăturii sale cognitive este benefică pentru toate proiectele, indiferent de sectorul sau domeniul de aplicaţie. Dubla viziune asupra proiectului se traduce în faza de evaluare în două tipuri de analiză; economică şi financiară, care se bazează pe datele şi afirmaţiile cuprinse în studiul de fezabilitate cu care se încheie dealtfel formularea proiectului. 114

Tabelul 5.1 Criteriul de comparaţie

Analiza financiară

Analiza economică

Evidenţierea eficienţei financiare la nivelul promotorului de proiect

Evidenţierea eficienţei sociale la nivelul economiei/zonei naţionale)

2.Efectele avute în vedere

Efecte directe asupra investitorului

Efecte directe şi indirecte resimţite la nivel zonal sau al economiei naţionale

3.Preţuri utilizate la evaluarea resurselor şi a rezultatelor

Preţuri de piaţă

Preţuri de calcul (umbră)

4. Rata de actualizare

Sectorială (de ramură)

Socială (la nivel naţional)

1. Scopul analizei

5.1.1 Evaluarea profitabilităţii naţionale – analiza economică Este o analiză de impact care studiază influienţele la nivel macro sau mezo- economic ale proiectului respectiv, profitabilitatea sa naţională. Direcţiile de analiză principale se referă la: misiunea agentului economic sau al obiectivului proiectului, ce va produce şi pentru cine, punctele forte şi punctele slabe,caracterizarea mediului economico-social oportunităţi şi pericole (analiză SWOT) Analiza economică sumară este recomandată pe tot parcursul pregătirii proiectului, dar evaluarea economica de mare rafinament este analiza finală care încheie stadiul de formulare a proiectului. Analiza economica este neutră faţă de sursele de finanţare a proiectului precum şi de distribuţia veniturilor sale în societate. Drept consecinţă; taxele impozitele, orice alte obligaţii faţă de stat sunt considerate părţi din beneficiul proiectului transferate societăţii. La fel şi dobânzile, comisioanele etc aferente împrumuturilor pentru proiect sunt privite ca părţi din veniturile proiectului care sunt cedate finanţatorului şi deci, nu se scad din beneficiile proiectului. In schimb, subvenţiile de care beneficiază proiectul se consideră costuri reprezentând cheltuială pe care o face societatea pentru proiect. Preţurile cu care se operează în analiza economică sunt preţurile umbră (shadow price) cel mai adesea însă se lucrează cu “preţuri corectate” numite de unii specialişti şi preţuri contabile, prin care se urmareşte reflectarea cât mai reală a valorii parametrilor. La stabilrea acestor preţuri de referinţă se au în vedere două elemente; gradul de raritate (abundentă sau penurie) al resurselor, de pildă,existenţa şomajului sau lipsa de forţă de muncă calificată, opţiuni ale politicii guvernamentale cu privire la stimularea sau inhibarea domeniului în care se face 115

proiectul. În practică, de cele mai multe ori se operează cu preţurile pieţei mondiale, însă nu sunt recomandate în toate cazurile. Analiza economica trebuie să pună în evidenţă modul cum proiectul răspunde unor obiective strategice din domeniul respectiv. Fiecare obiectiv vizat trebuie să fie explicitat prin unul sau mai mulţi indicatori-criteriu la nivelul proiectului. Ierarhizarea criteriilor în procesul de analiză trebuie să fie conformă cu ordinea de prioritate macroeconomică a obiectivelor ce le cuantifică. Proiecţia fluxului de numerar (cash flow, flux de trezorerie) în analiza economică cuprinde componentele de recuperare şi recompensare a eforturilor facute care se confundă cu beneficiul total al proiectului. Venitul national sau produsul intern net (PIB = Vn + S + A; VN = PIB − A) este indicatorul al prosperităţii naţionale care reflectă atât dotarea cu resurse a unei ţări, cât şi gradul în care sunt satisfacute nevoile de bază ale colectivităţii. La nivel de proiect se regăseşte ca valoare adaugata neta (VAB = P + S + A; VAN = VAB − A). Valoarea adaugată netă are doua componente majore: salarii şi surplus social- format din elemente de natura venirului net. Analiza proiectului trebuie să se facă prin prisma ambelor componente şi nu numai a venitului net. Componenta salarii la nivel macroeconomic este foarte importanta. Un volum mai mare de salarii presupune mai mulţi angajaţi şi/sau venituri mai mari pe angajat. Aceasta înseamna o putere de cumparare mai mare, un grad de ocupare a forţei de muncă sporit, în ultimă instanţă o bunastare naţionala mai mare. Deci, un volum al componentei salarii mai mare constituie premisa unui consum prezent sporit. Surplusul social este acea parte a valorii adăugate orientata spre dezvoltare, rezerve, ce conduc la bunastarea firmei. Este formată din profit net, dividende, taxe, dobânzi, fonduri de chirii, alocaţii pentru dezvoltare (profit reinvestit). Deci, prin canalele specifice de distribuţie şi redistribuire surplusul social este orientat, o parte spre consumul prezent şi cea mai mare parte spre investiţii (economii). De aceea, un surplus social mai mare este o condiţie de bază pentru o funcţionare normală a mecanismului statului, o sursă pentru dezvoltarea economico-socială a ţării si chiar o premiza a unui consum privat prezent mai mare. Analiza trebuie sa trateze cele doua componente cu aceiaşi atenţie, în funcţie de priorităţile strategice se poate acţiona prin mecanisme specifice pentru stimularea sau inhibarea uneia sau alteia din componente. In general însa, analiza economică nu ia în calcul modul cum este distribuită sau redistribuită valoarea adugată generată. Avantajul incontestabil al valorii adugate este acela că reflectă legatura directă cu obiectivul de creştere a venitului naţional privit ca beneficiu national. Dezavantajul său ar fi că nu poate să reflecte întregul spectru al obiectivelor politicii economice a unui stat şi de aceia se impune încadrarea sa într-un sistem de indicatori – criteriu. In legatură cu valoarea adaugată netă trebuie să avem în vedere, mai ales în cazul proiectelor cu participare străină, ca o parte uneori destul de importantă este expatriată în afara graniţelor ţării. Astfel de plăţi repatriate sunt: salariile muncitorilor, specialiştilor straini, dobânzi la împrumturi externe, dividende către acţionarii expatriaţi,etc. De multe ori un proiect 116

transnaţional se bucură de privilegii fiscale din parte guvernului ţării respective dar, în final este posibil ca să contribuie nesemnificativ la bunastarea socială. Mai este proiectul respectiv interesant pentru statul repsectiv?, sau valoarea adugată netă naţională nu este indicatorul cel mai indicat? Considerăm că valoarea adaugată naţională netă trebuie să fie un indicator de bază în analiza proiectelor de acest gen. Trebuie să se urmarească ceea ce proiectul aduce concret pentru economia naţională deci, prin scăderea elementelor de valoare adaugată repatriate: salarii, dobânzi, dividende, chirii, drepturi de autor, s.a. În schimb subvenţiile guvernamentale au regim de costuri reprezentând cheltuielile pe care societatea le face pentru proiect. Utilizarea criteriului valoare adaugată are in vedere valoare absolută – testul eficienţei absolute, cât şi forma relativă, prin raportare la un parametru de efort: capital, devize, forta de munca, etc.

5.1.2 Evaluarea profitabilităţii comerciale - analiza financiară Studiază avantajele economico-financiare oferite de proiect pentru agentul economic declanşator. Analiza financiară sau analiza profitabilităţii comerciale se face din punct de vedere al entităţii financiare, a agentului economic declanşator de acţiuni investiţionale sau la cererea altei entităţi finaţatoare. Ca atare în analiza financiară se va ţine cont de sursa de provenienţă a capitalului şi bineânţeles de distibuţia veniturilor proiectului. Prin analiza financiară se stabileşte rentabilitatea financiară - câştigul, aferent la capitalul cu care agentul economic participă la finanţarea proiectului. Implicicit deci, se evidenţiază structura stimulentelor asociate proiectului. Fiind făcută prin prisma unei entităţi, de obicei beneficiarul de proiect, se consideră costuri tot ce acesta plateşte pentru implementarea şi exploatarea proiectului: cheltuieli de investiţii, de exploatare, inclusiv taxe, impozite catre stat, dobânzi bancare, chirii, dividende etc. Dimpotrivă, subsidiile se trec la capitolul venituri. Atunci când se primesc creditele se trec la capitolul venituri iar la rambursare ratele se trec la capitolul cheltuieli. Ca atare putem afirma ca analiza profitabilităţii comerciale, spre deosebire de analiza economică, operează cu profitul net (câştigul net) al beneficiarului de proiect, ceea ce practic îi rămâne lui la dispoziţie, dupa ce s-a achitat de toate datoriile faţă de terţi. Ca atare, finalitatea acestei analize constă în proiecţia situaţiei financiare a agentului economic, în urma implementării proiectului respectiv. Aplicarea practică a acestei conceptii metodologice presupune lămurirea următoarelor probleme: Cu ce efecte se operează în analiză? Este cunoscut faptul că, din punct de vedere al eforturilor nu se ridică probleme deosebite în procesul de analiză deoarece acestea sunt directe şi imediate, deci relativ uşor de cuantificat, din punct de vedere al efectelor, care au o paletă foarte largă de manifestare (aşa cum s-a arătat anterior) analistul întâmpină dificultăţi uneori insurmontabile. Orice proiect generează atât efecte directe, dar şi indirecte care, de regula nu sunt incluse în 117

criteriul de bază sau în indicatori adiţionali. Aceste efecte indirecte pot să se regăsească la nivelul proiectului respectiv dar necuantificabile în mărimi economice (efecte ecologice, socio-profesionale etc) sau să se manifeste în alte proiecte contingentate tehnic sau economic. Stabilirea sferei de cuprindere a efectelor este o atribuţie a analistului şi depinde de o serie de factori printre care şi competenţa sa profesională. Recomandarea este ca, pe cât posibil să se aibă în vedere şi aceste aspecte, mai ales în ceea ce priveşte impactul proiectului asupra mediului ambiant, a sănătăţii, demnităţii şi pregătirii profesionale a individului, justiţiei şi egalităţii sociale,etc, într-un cuvânt tot ce înseamna schimbări în viaţa comunitaţii. Aplicarea tehnicii complexului industrial este calea cea mai sigură de a lărgi sfera de cuprindere a efectelor Încadrarea proiectului în coordonatele strategice la nivel macroeconomic este realizabilă prin folosirea obligatorie a unor”parametrii naţionali”.Aceştia sunt mărimi limită ce trebuie respectate, în condiţiile date de piaţă, în orice afacere. Ca atare mărimea lor nu depinde de voinţa factorilor de decizie la nivel de proiect. Astfel de parametrii sunt: rata socială a discountului - rata de actualizare, rata socială a investiţiei, salariul umbră, cursul umbră de schimb valutar,etc. Determinarea, dar şi folosirea acestor parametrii este foarte dificilă mai ales în ţările subdezvoltate. De aceea se recomandă în mod expres utilizarea cel puţin a ratei de actualizare unice pe economie şi a ratei ajustate (nu a ratei umbra) de schimb valutar. Cu ce preţuri se operează?. Pentru analiza financiară se folosesc preţurile curente de piaţă, iar pentru analiza economică se recomandă preţurile “umbră”preţuri curăţate de influienţe interne ,conjucturale de natură fiscală, politică etc. Dacă problema stabilirii preţurilor curente este simplă, iarăşi în ţările cu o economie subdezvoltată, instabilă, în formare, problema preţurilor umbră este dificilă, atât din punct de vedere conceptual, cât şi practic-aplicativ. Conceptual - datorită caracterului instabil, difuz al sistemului economic naţional cadru în care nu poate fi descris şi delimitat exact, iar cunoştiinţele despre influienţa factorilor socio-economici ce intercondiţionează funcţionarea sistemului sunt limitate. Din punct de vedere al aplicaţiei practice limitele sunt date de imposibilitatea de a realiza un model logic de simulare care să conducă la rezultate credibile. Preţurile umbră sunt fixate pentru a reflecta o realitate a sistemului economic, ţinând cont de restricţii obiective specifice. Dacă condiţiile de evoluţie, restricţiile se schimbă intempestiv, chiar într-un anumit domeniu, implicit se impune corecţia şi a preţurilor umbră din acel domeniu şi ca o reacţie în lanţ şi în celelalte domenii. Devine nerealist să susţii doua sisteme de preţuri într-o astfel de economie. De aceea se poate face un compromis prin folosirea unor preţuri de piaţă corectate în loc de preţuri umbră. În fond preţurile de piaţă reflectă o realitate economică a mediului economico-social în care evolueaza proiectul. Abaterile, în plus sau minus, de la o stare normală au o motivaţie socio-economică, sau sunt efectul politicii guvernului care foloseste preţul ca instrument de distribuire a veniturilor în 118

societate sau de stimulare sau inhibare a activitătii într-un domeniu sau altul de activitate. Totodată, utilizarea preţurilor curente reduce riscul ”manipularii” eficienţei proiectului în funcţie de anumite interese obscure sau tendinţa “pesimista” foarte des întâlnită în evaluarea unor parametrii ai proiectului.

5.1.3 Evaluarea riscului şi incertitudini Analiza proiectelor în condiţii de incertitudine este o obligaţie pentru orice analist, independent de evaluarea sa în condiţii deterministe. Analiza în condiţii deterministe înseamnă, stabilirea unor mărimi unice pentru fiecare parametru de calcul şi anume, cele care se consideră că au probabilitatea cea mai mare de apariţie. Pe baza acestor certitudini relative se desfăşoară întergul proces decizional. Riscul într-o astfel de analiză derivă din faptul că se neglijează posibilitatea apariţiei altor valori a parametrilor în funcţie de conjunctura economico-socială. Analiza în condiţii probabilistice, de incertitudine, vine să înlăture acest neajuns, prin luarea în consideraţie a unei game de valori probabile pentru fiecare parametru semnificativ. Problema, spinoasă în acest caz, este de identifica corect parametrii semnificativi şi valorile lor probabile pe un interval de variaţie bine delimitat. Odată stabilite valorile probabile li se ataşează probabilitatea de apariţie, iar calculele în aceste condiţii au calitatea suplimentară ca, avertizează factorii de decizie asupra unei realităţi economice schimbate sau schimbătoare. Evaluarea în condiţii de incertitudine are trei componente distincte: analiză de punct critic, analiză de senzitivitate, analiză de probabilitate. Analiză de senzitivitate are ca scop evidenţierea modificărilor pe care le suferă criteriul sau criteriile de eficienţă adoptate (valoare adaugată, profit net, rata de rentabilitate interna) ca urmare a modificărilor conjuncturale suferite de unii parametrii cheie ai proiectului Se recomandă ca analiza să se facă în raport cu acele variabile cruciale pentru agentul economic declanşator cum ar fi: rata inflaţiei, rata de schimb valutar, indicele preţurilor la materii prime, produse ş.a., durata de execuţie etc. Un proiect este riscant dacă se constată că eficienţa sa suferă modificari semnificative în raport de modificarile previzionate la variabilele luate în calcul. În această situaţie se fac recomandări de măsuri de contracarare a efectelor negative. Vom face o trecere în revistă succintă a unor astfel de măsuri: Atenuarea incertitudinii, în cazul cheltuielilor de investiţii, este posibilă prin corectarea fiecarui capitol de cheluieli cu o cota de “neprevăzute”, care au ca destinaţie: a) rezerve pentru modificari fizice (modificarea cantităţilor de resurse, apariţia de noi capitole de cheltuieli, etc), b) rezerve pentru modificări de preţuri care pot fi generate de: ƒ fluctuaţia relativă a preţurilor în perioada analizată, ƒ efectul inflaţiei. 119

Existenţa acestor “neprevăzute” poate avea însa un efect demobilizator în procesul de evaluare a costurilor proiectului de investiţii, prin reducerea interesului specialiştilor în stabilirea exactă a mărimii fiecărei categorii de costuri. De aceea se impune ca, pentru fiecare capitol, să se dea explicaţii clare cu privire la destinaţie şi modul de calcul a rezervei. Pentru perioada de viaţă a proiectului, efectul inflaţiei poate fi luat în calcul prin includerea unei cote estimate în rata de actualizare folosită la calculele de eficienţă. Daca proiectul aparţine unui domeniu dinamic, se pot prevedea, pe durata sa de viaţă cheltuieli de înlocuire a unor componente tehnice, fapt ce se va reflecta în proiecţia fluxului de trezorerie. Deasemenea, se recomandă evaluarea valorii reziduale, ca venit în ultimul an de viaţă a proiectului. Stabilirea ei trebuie să se facă în funcţie de specificul fiecărei categorii de cheltuieli: echipamente de lucru, clădiri, terenuri, ş.a. Analiza de probabilitate studiază frecvenţa de apariţie a unui fenomen perturbator şi impactul sau asupra eficienţei proiectului. Cum abordam un astfel de studiu de eficienţă? Specialiştii recomandă o abordare integratoare în evaluare proiectului astfel ca, o singură baza de date să servească atât analizei economice cât şi celei financiare, cu mici corectii bineânţeles. Să vedem daca este posibil? Parametrii cantitativi ai proiectului (cosumurile exprimate în unităţi fizice; kwh, tone, metri cubi/patrati, ore-om, ore-maşina, productie fizică,etc) sunt aceiaşi, indiferent de tipul analizei. Deci, preţurile, tarifele cu care se va opera sunt cele care pot să facă diferenţierea între tipurile de analiză. Aşa cum am arătat însă, preţurile pieţei, folosite în analiza profitabilităţii comerciale, pot fi corectate relativ uşor pentru a fi folosite şi în analiza profitabilităţii naţionale. Pentru profitabilitatea naţională, criteriul economic de baza este “valoarea adaugată”, iar pentru profitabilitatea comercială “profitul net “al agentului economic. Dar el se poate obţine prin eliminarea succesivă a componentelor care nu ţin de natura profitului net sau care sunt deductibile din acesta: salarii, taxe, impozite, chirii ş.a. Este posibil ca prin această traslatare, un proiect, atractiv din punct de vedere economic să devină ineficient din punct de vedere financiar. Se pune în discuţie însăşi existenţa sa sau, se propune susţinerea lui prin subsidii guvernamentale. Construirea bazei de date trebuie să ţină cont de numeroase constrângeri. De aceea se poate utiliza un set de documente model, eventual asistate pe calculator, a căror proiecţie să permită utilizarea lor pe cele doua tipuri de analiză. O informaţie astfel ordonata poate rezista rigorilor specifice unei evaluari profesioniste. Prima întrebare pe care trebuie să şi-o pună agentul economic declanşator se va referi la costul proiectului. Trebuie să se facă deosebire între costul global al proiectului şi cele doua componente ale sale specifice: cheltuieli de investiţii şi cheltuieli curente sau de exploatare. Structurarea costului proiectului şi a celor 120

două componente ale sale, trebuie făcută astfel încât să servească scopurilor analizei. De exemplu; tabloul cheltuielilor de investiţii trebuie să permită evidenţierea pe baza criteriilor de structură importante pentru agentul economic astfel: sursa de finanţare, destinaţia concretă, eşalonarea lor în timp pe durata de execuţie proiectată. Cheluielile de exploatare trebuie sa fie eşalonate pe durata de exploatare defalcate după; natură, destinaţie, legătură cu producţia, etc Amortizarile (deprecierile) constituie capitol distinct cu un regim special de cheltuieli, fiind evaluate separat concomitent cu estimarea valorii reziduale. Urmeaza apoi estimarea necesarului de forţă de munca structurată pe criteriul legăturii cu activitatea de exploatare, pe nivel de calificare etc. Veniturile din exploatare ale proiectului sunt detaliate conform nomenclatorului de productie, alte venituri, cu specificarea desfacerii: la intern sau la export, incluzându-se şi subsidiile, valoarea reziduală, venituri din alte operaţiuni. La evaluarea veniturilor se ţine cont de gradul de încarcare a capacităţii proiectate, pe diferitele subperioade: rodaj, atingere a parametrilor proiectaţi. Datele astfel obţinute permit tragerea unor concluzii pertinente asupra fezabilităţii proiectului. Urmează apoi un set de date care servesc la fundamentarea surselor de finanţare a proiectului (structura capitalului si obligatiile financiare). Analiza financiară integrală şi analiza valorii adăugate sunt tablourile finale care arată eficenţa proietului la nivel micro şi macro-economic Un astfel de tablou este specific analizei economice punând în evidenţă cash-flow-ul respeciv, venitul net actualizat (VNA) generat de proiect şi calculat ca diferenţă între venitruile brute şi costurile proiectului. Costurile de producţie se subînţelege că nu includ amortizarea, precum şi obligaţiile faţă de stat, bănci. Deci cash flow-ul apare diferenţă între veniturile brute şi contravaloarea bunurilor şi serviciilor prestate de terţi, precum şi remunerarea forţei de munca, cuprinzând deci, elementele de natura profitului, amortizarea, dobanzi, dividende, taxe impozite, câştiguri reinvestite, producţia pentru consumul propriu al proprietarului. Deducem deci că, fluxul net de trezorerie (cash flow-ul) nu este identic cu rezultatul contabil deoarece include amortismentele.Trebuie sa fie privit ca un surplus monetar generat de proiect şi care trebuie să fie pozitiv şi cât mai mare. Pe practicieni mai puţin îi interesează conţinutul său economic şi mai mult metodologia sa de calcul. Dar forma cea mai completă a tabloului de flux de trezorerie, care serveşte, atât pentru analiza financiară cât şi pentru cea economică este prezentată în tabelul 5.3, iar analiza valorii adaugate este prezentată în tabelul 5.2. Subliniem că structura pe linii poate fi modificată în funcţie de situaţia concretă (de pilda cu sau fără credit

121

ANALIZA FINANCIARA INTEGRALA Tabelul 5.2

INDICATORI

DURATA DE VIATA A PROIECTULUI (ani) 1 2 3 4 5 6 . . . n

1 INVESTITII 1.1 Fonduri proprii 1.2 Imprumuturi 2 CHELTUIELI DE EXPLOATARE 2.1 Costuri operaţionale 2.2 Amortizări (deprecieri) 2.3 Dobânzi 2.4 Rate împrumut 3 Veniturile proiectului 3.1 Venituri din exploatare 3.2.Valoare reziduală 3.3 Subvenţii 4 Profit impozabil (3 – 2) Impozit pe profit (… %) 5 Profit după impozitare 6 Dobânzi 7 Amortizari 8 Inlocuiri 9 TOTAL (5 – 8) 10 Cash flow (9 - 1) 11 Surse de finanţare Capital propriu Imprumuturi Alte surse 12. Obligaţii financiare Rate de rambursare credit Dobânzi Dividende 13. Flux net de numerar(10+11-12)

122

ANALIZA VALORII ADAUGATE Tabelul 5.3

INDICATORI 1

DURATA DE VIATA UTILA A PROIECTULUI 2 3 4 5 6 7 …………… n

I. Venituri 1.1 Venituri din export 1.2 Vânzări pe piaţa internă 1.3 Valoare reziduală 1.4 Servicii infrastructură 1.5 Alte venituri din activităţi subsidiare II. Valoarea intrărilor materiale 2.1 Investiţii 2.1.1 Import 2.1.2 Intern 2.2 Intrări curente de materiale 2.2.1 Import 2.2.2 Intern 2.2.3 Servicii infrastructură III. Valoare adăugată netă internă IV. Plăţi repatriate 4.1 Salarii 4.2 Profituri/dividende 4.3 Altele (asigurări, drepturi de autor) V. Valoare adăugată netă naţională VI. Salarii (total salarii – salarii repatr.) VII. Surplus social

123

5.2 Analiza conceptului de eficienţă; delimitări conceptuale şi metodologice Societatea umană a trăit multă vreme cu sentimentul că posedă un adevărat “corn al abundenţei” în ceea ce priveşte accesul la resursele naturale. Risipa de resurse şi grandomania nevoilor, chiar dacă au fost deseori dezavuate de personalităţi raţionale, au caracterizat viaţa economico-socială a lumii civilizate. Conflictul dintr om şi natură a devenit o realitate odată ce a început să prindă contur mediul artificial industrializat în opoziţie cu mediul natural. A devenit tot mai evidentă contradicţia dintre caracterul teoretic nelimitat al nevoilor (mai mult sau mai puţin obiective) şi caracterul limitat al resurselor. Costurile repartiţiei inegale a resurselor,pe zone şi continente, au devenit tot mai consistente. Putem spune că secolul XX este secolul conştientizării necesităţii de a trata natura ca pe un partener şi nu ca pe un sclav. Socurile produse de crizele energetice şi de materii prime, degradarea constantă a mediului natural prin exploatarea sa neraţională, au condus la conturarea unei concepţii noi, realiste asupra corelaţiei resurse – nevoi. Pentru a evita un colaps economic, inevitabil într-o abordare nerealistă a acestei corelaţii, deşi unii susţin că este prea târziu (vezi problemele distrugerii stratului de ozon ,a deşertificării unor suprafeţe de teren ,modificările climatice incontrolabile – fenomenul El Niño etc), trebuie să se acţioneze neîntârziat, pluridisciplinar şi convergent pentru armonizarea nevoilor cu resursele. Cercetraea ştiinţifică este chemată să ofere soluţii viabile de refacere şi protecţie a mediului natural. În privinţa resurselor cercetarea poate acţiona pe două direcţii principale: a) Descoperirea de noi rezerve şi/sau noi tipuri de resurse înlocuitoare(mase plastice, forme neconvenţionale de resurse energetice – eoliană,de fisiune etc.); b) Protejarea rezervele disponibile de resurse care poate fi abordată în două moduri: prin economisirea resurselor – reducerea consumurilor specifice şi prin creşterea gradului de valorificare a resurselor consumate – creşterea cantităţii de efecte pe unitatea de resursă consumată. Orice activitate umană este concomitent, consumatoare de resurse şi generatoare de efecte. Criteriile de raţionalitate conduc la ideia de eficienţă în sensul că; efectele unei acţiuni trebuie să fie, în sumă totală, superioare eforturilor depuse. Eficienţa se defineşte ca “atribut al oricărei acţiuni umane de a produce efecte utile scontate care, în sumă absolută sunt mai mari eforturilor depuse”. Expresia “efecte utile scontate” este necesară pentru a scoate în evidenţă concordanţa între acţiuni şi nevoile sociale deoarece, nu rare sunt cazurile când se înregistrează şi efecte care, în anumite condiţii, pot aduce pagube societăţii (de exemplu: rezultatele cercetărilor biologice de clonare a ţesuturilor vii pot fi deturnate spre scopuri imprevizibile pentru specia umană).

124

În substanţa sa eficienţa vizează protejarea resurselor sub cele două aspecte menţionate: economia de resurse – formalizată matematic prin corelaţia de tip efort/efect care cuantifică criteriul minimizării cantităţii de resurse ce revine pe unitatea de efect obţinut creşterea gradului de valorificare a resurselor ocupate dată de corelaţia efect/efort care cuantifică criteriul maximizării efectului pe unitatea de resursă consumată. Analiza conceptului de eficienţă este un proces complex. Studiul corelaţiei dintre eforturi şi efecte trebuie completat cu o analiză comparativă în raport cu o bază de comparaţie prestabilită. Această analiză poate fi de tip ”cu şi fără proiect” sau comparare cu situaţii/stări similare pe plan intern sau extern, sau cu niveluri normative. Grafic, direcţiile de analiză a eficienţei proiectelor sunt prezentate în fig. …. R1

E1

Pi c a

b d

Ro

c

Po

Eo

Figura 5.1 Graficul corelaţiilor în analiza eficienţei

în care: PI Po Ri/o Ei/o a b c d

= = = = = = = =

proiectul supus analizei; baza de comparaţie (proiect similar,stare predeterminată sau existentă); resurse aferente proiectului PI ,respectiv Po ; efecte ataşate proiectului PI ,respectiv Po ; analiza corelaţiei de tip: efort/efort; analiza corelaţiei de tip: efect/efect; analiza corelaţiei de tip efect/efort sau efort/efect; analiza comparativă a nivelului indicatorilor de eficienţă.

În practică conceptul de eficienţa este întâlnit sub două accepţiuni: ca performanţă - rezultate cât mai mari; ca efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate . Prima accepţiune are o conotaţie mai restrânsă şi se defineşte ca eficacitate pe când cea de-a două tratează o activitate prin prisma corelaţia între nivelul efectelor şi cel al eforturilor. De pildă, să considerăm două proiecte P1 şi P2 care aduc venituri de 10 şi respectiv 5 mild. lei. 125

Oare este mai eficient primul proiect deoarece aduce un venit dublu? Nu este normal să stim şi cu ce eforturi se realizează? Să spunem că primul proiect are nevoie de un efort de 25 mild, iar cel de-al doilea de 10 mild lei. Calcule simple de eficenţă pe baza corelaţiei efec/efort arată că: • Pentru proiectul P1 avem urmatoarele valori; 2,5 lei efort/leu efect sau, 0,4 lei efecte/leu efort. • Pentru proiectul P2 avem următoarele valori; 2,0 lei efort/leu efect sau, 0,5 lei efect/leu efort Primul proiect este mai eficace deorece aduce un volum de venituri dublu decât cel de-al doilea proiect. Dar proiectul al doilea din punct de vedere al eficienţei este mai atractiv deoarece, fiecare unitate de efect obţinut costa mai puţin decât în cazul primului proiect, respectiv cu 25% mai puţin sau altfel spus, fiecare unitate de resursă consumată aduce un efect mai mare. Necesitatea aplicării unor judecăţi de valoare, în spiritul contradicţiei “resurse limitate – nevoi nelimitate” a condus la nevoia de a se elabora metodologii adecvate de analiză, adaptate sau adaptabile la specificitatea fiecărui domeniu de activitate. Suntem pentru aplicarea lor, chiar şi în domeniii nonproductive cum ar fi: sănătate, cultură, ecologie,ş.a. cu abordare specifică direcţionată, în primul rând spre dimensionarea eforturilor (consumului de resurse) dar şi a economisirii lor şi în al doilea rând spre evaluarea efectelor de natură diferită precum şi conversia lor în efecte de natură economică. Evaluarea eficienţei economice impune o abordare integratoare a parametrilor de efort şi de efect, în concordanţă cu sistemul de interese ce guvernează decizia de investiţii. Un instrument util în munca de identificare şi prezentare într-o formă logică a ansamblului de corelaţii ce formează esenţa studiului de eficienţă, îl constituie matricea corelaţiilor eforturilor şi efectelor (tab.5.4). In functie de scopul declarat al analizei se va stabili vectorul eforturilor şi cel al efectelor care formează baza construcţiei matricei corelaţiilor de eficienţă. Matricea se prezintă ca un tablou cu dublă intrare în care, pe orizontală şi pe verticală se înscriu elementelor vectorilor de efort si de efect astfel că numărul liniilor/coloanelor matricei este egal cu suma elementelor celor doi vectori (n + m linii şi coloane).

126

Matricea se poate partiţiona în patru cadrane. Tabelul 5.4

VECTORUL RESURSELOR RI R 1 R2 R E S U R S E E F E C T E

Rn

E1 E2

VECTORUL EFECTELOR EJ

En

R1 R2 RI Rn E1 E2 EJ

I corelaţii de tip R/R

II corelaţii de tip R/E

III corelaţii de tip E?R

IV corelaţii de tip E?E

En 5.2.1 Carateristicile eficienţei din punct de vedere a efectelor

Toate acţiunile umane, indiferent de domeniul de activitate în care se desfăşoară, trebuie să fie supuse rigorilor criteriilor de eficienţă.Astfel putem vorbi de eficienţa activităţii de producţie,eficienţa serviciilor,efcicienţa cercetăriiştiinţifice ş.a. Nu împărtăşim ideia că, dacă analizăm o activitate din domeniul economic atunci vorbim de eficienţă economică,din domeniul juridic - de eficienţa juridică etc. O activitate economică are conotaţii pozitive sau negative şi în plan ecologic,social şi chiar juridic.Deci respectiva tipologie a eficienţei are la baza cu totul alte criterii decât cel al domeniului în care se desfăşoară. Activitatea umană, indiferent de domeniul sau sectorul în care se desfăşoară, produce o structură de efecte diferite ca natură: economice, sociale, ecologice, juridice,etc Analiza completă şi complexă a eficienţei unui proiect impune luarea în considerare a tuturor categoriilor de efecte generate. Apar însă probleme dificile de evaluare,pornind de la; natura lor diferită, modul şi locul de manifestare etc. Ideal ar fi ca, la îndemâna specialistilor-analişti să se afle o metodologie unitară, completă de evaluare care să elimine aceste impedimente,astfel încât să se poată calcula un indicator”globalizator” de efecte. Teoretic acest lucru este posibil cu regula paralelogramului deformabil .(fig. 5.2). Menţionăm că în figura respectivă nu există nici o corelaţie între sensul sau mărimea săgeţilor şi mărimea efectelor reprezentate.

127

E1

e1

e2

E2 E3 Figura 5.2 Insumarea efectelor diferite ca natură

În care: E1,E2,E3 = efecte diferite ca natură (economice,sociale,ecologice); = rezultanta compunerii efectului E1 cu efectul E2; e1 e2 = rezultanta compunerii efectului E3 cu rezultanta e1 – este rezultanta generală care reprezinta indicatorul global de efecte. În practică însumarea efectelor de natură diferită este dificil de realizat, dacă nu imposibil. De aceia, se procedează la o analiză secvenţială pe tipuri de efecte. În consecinţă, atunci când studiem eficienţa unei actiuni, în funcţie de efectele luate în calcul, putem vorbi de eficienţă economică, eficienţă socială, eficienţă ecologică ş.a.

128

OBIECTIVE STRATEGICE

STUDII DE NECESITATE

REALIZARI IN DOMENIU

PROPUNERI DE PROGRAME, PROIECTE

da

Sunt limite tehnice de execuţie?

PORTOFOLIU DE PROIECTE CE TREBUIESC REVIZUITE SI/SAU REESALONATE

nu da

Sunt limite tehnice de exploatare?

da

nu

nu Se pot revizui

? Sunt limite de natura comerciala?

da

da da

nu Se respectă criteriile ecologice?nu

Au importanţă strategică pt. societate?

nu nu

da Se respectă criteriile de ordin social?

Se pot reeşalona ?

nu

PROIECTE RESPINSE

nu nu Cooperare tehnico-stiinţ. externă?

da Se respectă criteriile de eficienţă ec?

nu

Transfer tehnologic, import lecenţe,know how etc.

da da

PORTOFOLIU DE PROGRAME, PROIECTE FEZABILE Figura 5.3

129

Importanţa şi rolul criteriilor de eficienţă economică în studiul oricărei activiţăţi umane este sintetizată în teza potrivit căreia “mai devreme sau mai târziu, orice efect, indiferent de natura sa, se va transforma în efect economic”. Studiul de eficienţă economică trebuie să fie trăsătura comună oricărui proces de fundamentare a unei decizii, adaptat la specificul domeniului şi care trebuie completat cu studii în care se iau în calcul şi alte tipuri de efecte.Este posibil ca rezultatele să fie contradictorii; efecte deosebit de favorabile de o anumită natură să fie însoţite de efecte negative de altă natură. De exemplu; implicaţiile ecologice ale actualelor sisteme de irigaţii sau a acţiunilor de despăduriri în scopul creşterii suprafeţelor arabile. De aici desprindem necesitatea de a identifica toate tipurile de efecte ataşate unei acţivităţi umane, de a le cuantifica şi studia pentru a obţine o imagine multidimensională a impactului actiunii respective în societate şâ asupra mediului ambiant. Eficienţa economică este corolarul întregii activităţi de fundamentare a deciziei de a investi într-o afacere, pragul ultim dar cel mai de seamă înaine de a lua hotărârea de a admite sau a respinge un proiect, în urma căruia fluxurile de resurse; umane, materiale, financiare, toate energiile, vor fi direcţionate spre atingerea ţelurilor propuse. Criteriile de ordin economic sunt şi trebuie tratate ca ultim prag de selecţie în ierarhizarea temelor şi/sau proiectelor (fig. 5.3) Deşi suntem adepţi studierii eficienţei economice (impactului economic) la orice activitate umană, apreciem că poziţia sa în cadrul studiului de ansamblu se modifică în funcţie de sectorul sau domeniul de activitate, şi de scopul declarat al analizei. Dacă se face un studiu asupra degradării mediului ambiant într-o anumită zonă, este normal că primatul îl vor deţine efectele ecologice – implicit eficienta ecologică. Dar analistul este obligat să studieze şi implicaţiile economice, sociale ale acţiunilor de protecţie a mediului ambiant. Din punct de vedere ecologic este foarte frumos să adopţi decizia de a închide definitiv o unitate economică poluantă. Din punct de vedere economic poate să aibă o influienţă negativă asupra economiei zonei, iar din punct de vedere social poate să fie un dezastru. Studiile de eficienţă trebuia să dea răspuns şi la alte probleme legate de efecte cum ar fi: unde şi când se produc, cum se manifestă, cit de mari sunt. In funcţie de locul unde se produc, efectele pot fi: ¾ directe – identificabile la locul unde se desfăşoară actiunea, ¾ propagate – efecte de antrenare – identificabile în domenii conexe Efectele de antrenare sunt specifice domeniilor de “service general“ pentru societate cum ar fi: sănătatea ,cercetarea ştiinţifică, învăţmântul. În aceste domenii eficienţa acţiunilor este manifestă în măsura în care generează efecte benefice în celelalte sectoare de activitate. De aceia şi eficienţa lor economica trebuie tratată nuanţat mai ales prin prisma unor criterii de costuri, şi mai puţin a criteriilor de rentabilitate economică. Prin specificul său, cercetarea ştiinţifică ca promotor de progres tehnic ,generează efecte în domeniile conexe, în special domeniile aflate în aval adică la producătorii şi la utilizatorii produsului ştiinţific. Se pune problema până la ce nivel trebuie 130

mers cu identificarea şi cuantificarea efectelor actului de cercetare ştiinţifică, pentru a fi credibil şi acceptabil din punct de vedere economic. Ideal ar fi ,până la consumatorul final, dar restricţiile de timp, de resurse, de competenţă fac de multe ori imposibil acest deziderat. Rămâne la latitudinea specialistului, în lipsa altor jaloane, să adâncească studiul astfel încât să fie cât mai relevant. După momentul la care se produc efectele pot fi: imediate şi viitoare .Sunt activităti cum ar fi cele de investiţii sau de cercetare care au ca trăsătură specifică realizarea de efecte cu precădere în viitor, deci există un decalaj între perioda de desfăşurare a actiunii (implicit de cheltuire a resurselor) şi perioada de obţinere a efectelor scontate. Pe baza acestui criteriu putem vorbi de : eficenţă antecalculată (antefactum) care precede desfăşurarea activităţii supuse analizei, eficienţă sincronă (curentă) concomitentă cu desfăşurarea activitătii, eficenţă postalculată (postfactum) studiată ulterior desfăşurării activităţii. Caracteristica activităţilor de “tip proiect” cum ar fi, activităţille de cercetare ştiinţifică sau cele de investiţii, este analiza antefactum care se face în faza de pregatire a deciziei de acceptare sau respingere a temei sau a proiectului respectiv. Pentru o temă de cercetare momentele caracteristice ar fi: momentul demarării fazei de cercetare, momentul trecerii la faza de implementare – asimilare în practică (staţii pilot) şi momentul trecerii la producţia curentă de serie. In general însă, având în vedere evoluţia în timp a unui proiect descoperim trei momente caracteristice: momentul apariţiei idei (mo), încheierea fazei de implementare şi trecerea la exploatare (m1) şi momentul încheierii duratei de viaţă a proiectului (m2). | mo

| m1

| m2 (timp) eficienţă sincronă

eficienţă potenţială eficienţă estimativă Figura 5.4

În funcţie de momentul la care se face analiza gradul de incertitudine al parametrilor de efort şi de efecte diferă. La momentul “mo” atât parametrii de resurse cât şi cei de efecte au un caracter estimativ şi ca atare şi eficienţa ar un caracter estimativ. La momentul “m1” resusele de cercetare şi/sau de investiţii sunt certe marja lor de eroare este controlabilă, sunt cunoscute premisele pentru ca acţiunea să aibă succesul scontat şi ca atare studiul de eficeinţa la acest moment are un caracter potenţial. De aici în colo eficienţa are un caracter efectiv fiind sincronă din punct de vedere al efectelor. O problemă dificilă este şi modul de manifestare şi de cuantificarea a efectelor. În practică se întâlnesc cele mai variate forme de manifestare a efectelor 131

şi de aici şi varietatea formelor de cuantificare, a unităţilor de măsură. Aceste forme sunt determinate de specificitatea domeniului, a caracteristicilor tehnicconstructive şi funcţionale a rezultatelor acţiuniilor întreprinse. Rezolvarea acestor probleme cere abilitate şi experienţă din partea analistului, şi un instrumentar metodologic adecvat de măsurare şi conversie. 5.2.2 Caracteristicile eficienţei din punct de vedere al resurselor Din punct de vedere al resurselor studiul de eficienţă economică trebuie să răspundă la întrebările: cât se consumă şi cum se folosesc, avându-se în vedere atât economisirea cât şi gradul de valorificare. Este important să se ţină seama de raritatea dar şi de importanţa economică a fiecărei resurse utilizate. Pentru aceasta trebuie să se cunoască criteriile de clasificare ce prezinta importanţă în analiza. Prin prisma criteriului regenerării lor în timp acestea se împart în: resurse regenerabile – resurse umane, materiale de natură organică, unele resurse energetice cum ar fi; energia eoliană, energia mareelor, resurse neregenrabile – majoritatea resurselor materiale de natură anorganică. După natura lor economică avem resurse: umane, materiale, financiare, tehnice, valutare. Fiecare din aceste categorii au forme specifice de prezentare, utilizare, cuantificare fapt ce trebuie avut în vedere în calculele de eficienţă. De exempu: resursele umane pot fi grupate după criterii specifice; sex, vârstă, profesie, mediu social,ş.a. In activitatea productivă forţa de muncă se grupează în: personal de execuţie, personal de administraţie şi personal de marketing (comercial), dar în cercetare personalul se împarte în: ştiinţifici (cercetători cu studii superioare) şi personal auxiliar. Si resursele materiale se grupează după criterii specifice de pildă în: active fixe,active circulante sau în: imobilizări corporale, necorporale şi financiare. După modul cum participă la circuitul economic resursele pot fi grupate astfel: Resurse neintrate în circuitul economic – resurse potenţiale: Resurse atrase în circuitul economic care, la rândul lor au un regim diferit astfel: ¾ Resurse avansate – aflate la dispoziţia agentului economic, chiar dacă nu sunt efectiv utilizate (resure investiţionale,capital fix,circulant,etc). In general tot ce formează capitalul social al unei firme. ¾ Resurse ocupate – acea parte a resurselor avansate care contribuie la producerea efectelor utile aşteptate. Este acea parte din resursele avansate ce rămâne dupa scăderea imobilizărilor în curs, a activelor fără mişcare (stocuri fără mişcare mijloace fixe în conservare sau în rezervă). 132

¾ Resurse consumate reprezintă partea din resursele ocupate care au fost cheltuite efectiv în procesul de obţinere a efectelor şi care se regăsesc în costuri sub formă de cheltuieli materiale, salariale şi asimilate, amortizări. Importanţa acestei structuri a resurselor constă în primul rând în faptul că, permite definirea şi ierarhizarea criteriilor de selecţie. În general, pentru resurse avansate sau ocupate criteriul principal este de economisire a lor iar pentru resursele consumate criteriul de bază este de creştere a gradului lor de valorificare respectiv, creşterea cantităţii de efecte pe unitatea de resursă consumată. În acelaşi context, în funcţie de tipul de resursă luat în considerare se poate spune că se evidenţiază o anumită faţetă a eficienţei activităţii studiate. Astfel putem vorbi de: eficienţa investiţiilor, eficienţa resurselor materiale, eficienţă utilizării resurselor umane,etc. Corelat şi cu natura efectelor avem imaginea completă şi complexă a studiului de eficienţă putând vorbi de: eficienţa conomică/socială/ştiinţifică a investiţiilor, a mijloacelor fixe, a utilizării forţei de muncă, ş.a.m.d. Dacă se introduce un sens de comparaţie (vezi săgeata) fiecar cadran va conţine un anumit tip de corelaţie. Remarcăm că aceste corelaţii sunt de fapt de două tipuri: corelaţii structurale (cadranele I şi IV), cum ar fi de exemplu: ponderea cheltuielilor materiale în total costuri sau, ponderea veniturilor din export în total venituri ale proiectului şi corelaţii de eficienţă (cadranele II şi III) de forma efort/efect sau efect/efort.

5.2.3 Delimitări categoriale privind eficienţa economică Din cele afirmate până acum reţinem că studiile de eficienţă au un caracter complex, interdisciplinar şi că, sunt absolut indispensabile indiferent de domeniul sau de complexitatea activităţii analizate. O abordare unidirecţională dominată de interese imediate sau oculte scade calitate studiului prin minimalizarea importanţei unor efecte prezente şi/sau viitoare, directe sau conexe. De pildă este de notorietate avertismentul medicilor că, orice medicament de sinteză are efecte conexe nefavorabile în timp asupra organismului uman (consumul exagerat de antibiotice, în timp se spune că scade acuitatea auditivă). Teama de eşec prezentă mai ales în activităţi antreprenoriale – activitatea de investiţii, de cercetare ştiinţifică şi mai ales în cercetările fundamentale poate fi stăpânită numai printr-o cunoaştere cât mai completă a fluxurilor eforturilor şi mai ales ale efectelor. Trebuie eliminată teama de nerealizare a efectelor propuse, mai ales a celor economice,conştientizând caraterul eficienţei în raport cu timpul în care se produc efectele. In faza de fundamentare această teamă poate duce la luarea unor măsuri asiguratorii care să încalce principiile şi rigorile ştiinţei. Mai mult, considerăm că o temă de cercetare, care a explorat o direcţie fără finalitate economică, tehnică, socială etc are propria-i utilitate ştiinţifică concretizată în economie de resurse ştiinţifice. Acest lucru decurge din faptul că lumea ştiinţifică este avertizată asupra inutilitătii sau inoportunităţii acelei direcţii de cercetare în 133

condiţiile date. Fundamentarea unui proiect sau temă trebuie cercetată tridimensional, din punct de vedere al necesităţii, oportunităţii şi al eficienţei. Despre necesitate nu spunem decât că, nevoia socială este agentul declanşator care incită la cercetare. Problema oportunităţii presupune găsirea răspunsurilor la întrebări de genul: Când ? Acum sau mai târziu !? întrebări ce se pot pune din diferite unghiuri ,al nevoilor, al posibilităţilor. Portofoliul de proiecte, teme va cuprinde o ierarhizare a acestora în funcţie de aceste întrebări, cuprinzând teme de actualitate şi teme care pot fi amânate. Alimentarea şi actualizarea portofoliului este o problemă de supravieţuire a firmei într- o lume dominată de concurenţă Eficienţa este un corolar al întregii activităţi de fundamentare a deciziei asupra admiterii sau respingerii proiectului,iar eficienţă economică ultimul şi cel mai important prag de selecţie (fig 5.3). Eficienta economica poate fi confundata in practica cu unele aspecte particulare ale sale fapt ce ar duce la ingustarea ariei sale de aplicatie. Astfel, nu de puţine ori categorii ca; rentabilitate, productivitate, randament sunt substitute ale eficienţei. De aceea vom face cateva consideratii asupra raportului intre eficienta ca intreg si componentele sale. Raportul eficienta – rentabilitate. Studiul de eficienţă economică are un caracter sistemic luând in considerare toate categoriile de efort şi de efecte specifice domeniului studiat inclusiv cele ce se regăsesc la producatorii şi utilizatorii produsului cercetarii. Rentabilitatea este o forma de exprimare sintetică a eficienţei economice cu ajutorul mărimior valorice. Ea exprimă capacitatea activităţii respective de a produce efecte valorice respectiv, venituri care, în suma absolută trebuie sa fie superioare resurselor consumate. Deci, rentabilitatea se referă numai la eficienţa resurselor consumate pe cand eficienţa are in vedere totalitatea resurselor, uneori chiar şi cele neintrate in circuitul economic. Rentabilitatea se evaluează prin indicatori valorici dispunând de potenţial ridicat de sintetizare, pe când eficienţa se cuantifică şi cu ajutorul unor parametri exprimaţi prin mărimi fizice - naturale sau natural-convenţionale. La nivel de sinteza macroeconomică este posibilă o suprapunere între cele doua categorii. Profitabilitatea este o forma particulară a rentabilităţii exprimand capacitatea de a produce de profit. Deasemenea şi randamentul economic este privit ca formă specifică de manifestare a eficienţei exprimând capacitatea unei activitati de a produce bunuri. Deseori el este asimilat noţiunii de productivitate. Raportul eficienţă – productivitate. Prin definitie productivitatea este înteleasă ca eficienţa cu care este cheltuită munca socială. În ultimă instanţă, orice consum de resurse se poate reduce la un numitor comun şi anume; consum de muncă sociala care este un criteriu important de eficienta economica, dar nu unicul. În acest context consider ca există cateva argumente plauzibile în favoarea tratării diferenţiate a celor două categorii şi anume;

134

• productivitatea muncii este un criteriu specific producţiei de bunuri si servicii pe când eficienţa trateaza întregul ciclu economic care cuprinde si circulaţia şi consumul, • productivitatea muncii se refera la eficienţa resursei umane – forţa de munca, eficienţa cuprinde însa ansamblul categoriilor de resurse indiferent de regimul sau de natura lor. • eficienta economică înglobează şi efecte de alta natura; tehnice sociale, etc, prin convertirea lor în efecte economice, care nu intra in calculul productivităţii muncii.

5.3 Definirea şi analiza câmpului de eficienţă: raportul optim - eficient Optim, într-un context dat, înseamnă: cea mai favorabilă opţiune cu privire la raportul dinte eforturi si efecte. În condiţii date privind mediul în care evoluează sistemul analizat (delimitare spaţio-temporală), putem spune că optimul este unic şi absolut - este nivelul maxim de eficienţă ce poate fi atins in conditiile respective. In realitate, optimul are un caracter relativ, dinamic, ca şi eficienţa, determinat de ritmul progresului tehnico-stiintific. Este un ideal, o iluzie, ca şi linia orizontului. Optimul absolut poate fi atins numai în condiţiile în care pragul de saturaţie ştiinţifică a fost atins adică, atunci când cercetarea ştinţifică nu mai oferă idei, cunoştinţe noi care să largească orizontul cunoaşterii umane. Este de fapt pragul pragul de colaps ştiinţific care, teoretic poate fi atins dar, omenirea are resurse nebănuite şi necunoscutele ştiinţei sunt nemărginite. Circumscris in timp şi spaţiu însă, optimul relativ este tangibil. De pildă, într-un domeniu da activitate stare liderului este stare de optim în condiţiile date, spre care tind toţi ceilalţi agenţi care activează în domeniul respectiv. Eliminând numai una din barierele de timp sau de spaţiu, optimul se schimbă, iar principalul factor care determina dinamica sa este cercetarea ştiinţifică Pe baza celor spuse mai sus apreciem că, în raport cu puterea de asimilare şi valorificare creativă a cunoştiinţelor ştiinţifice, vom avea o multitudine de corelaţii favorabile între eforturi si efecte. Cu alte cuvinte, în condiţii date ale mediului tehnico-economic şi ştiinţificîn care evoluează un sistem economic, optimul este unic, iar raporturile avantajoase din punct de vedere al corelaţiilor între eforturi şi efecte formează un câmp de eficienţă în care optimul este un punct dar nu orice punct de eficienţă este şi optim. Câmpul de eficienţă poate fi definit ca; “locul geometric al tuturor punctelor care exprimă o corelaţie avantajoasa între eforturi şi efecte”. Cum arată acest câmp ? Specialiştii sunt preocupaţi mai mult de trasarea curbei de optim, deşi pe marea majoritatea agentilor economici i-ar interesa locul lor în câmpul de eficienta deoarece deşi au o activitate suboptimala cel puţin trebuie să ştie dacă este 135

eficienta. Pentru a vizualiza existenta câmpului de eficienţă vom porni de la trasarea curbei de optim. În opinia unor specialişti, pentru a trasa această curba se porneşte de la relaţia cea mai simpla de calcul a eficientei e = E/R calulându-i limitele; lim e = 0 ; R +∞ lim e = ∞ , R 0 Figura 5.5

pe baza cărora trasăm curba din fig 5.5 constatăm că aceasta este o hiperbolă care tinde asimptotic catre zero, când resursele tind la infinit şi către + ∞ când resursele tind catre zero. Este o absurditate economică, cel puţin dacă ne referim la a doua tendinţa definită, care ne aduce aminte de înţelepciunea din proverbele româneşti. Mai sunt şi alte opinii asupra carora nu vom insista, în dorinta de a prezenta o opinie separata. In acest scop vom pleca de la urmatoarea teză : “efectele oricarei activităţi umane sunt funcţie de resursele alocate” Expresia matematica a acestei afirmaţii este: E = f (R), şi are limitele: lim f (R) = 0 R → 0

şi

lim f (R) = K R → +∞

unde: K = plafonul de eficienţă, un parametru exogen determinat de mediul de afaceri, care arată limitele constrângerilor de mediu respectiv, nivelul maxim de efecte ce se pot obţine pe unitatea de efort ce poate fi realizat în condiţiile tehnico-economice, sociale date în care se desfaşoară respectiva activitate. Este o aplicatie a teoriei curbei învăluitoare de progres tehnic care poate fi explicată astfel; intr-un mediu de evoluţie dat şi stabil, efectele cresc exponenţial în raport cu eforturile depuse atât timp cât aceste condiţii permit, au caracter progresist. Păstrarea lor neschimbată le face să-şi piardă caracterul novator şi în consecinţă efectele intră într-un proces de decelerare dacă se alocă noi resurse, putând lua chiar valori negative (legea randamentelor descrescânde din agricultură). Pentru a trasa curba mai definim şi a treia condiţie implicită care decurge din faptul că, plafonul “K”frânge curba respectiv, derivata de ordinul doi a lui f(R) este nulă adică, curba admite un punct de inflexiune moment în care se transformă din convexă în curbă concavă (fig 5.6).

136

D K

+∞

F(R) C

ES CÂMP DE EFICIENŢÂ EI

A ZONA DE PENURIE

0

a1

CÎMP DE EFICIENŢÂ Li L0

a

Ra

Lc

R

b

a2

Figura 5.6 Reprezentarea grafică a câmpului de eficienţă

În opinia noastră, această curbă poate fi exprimată matematic cu ajutorul funcţiilor de tip: logistică, dublu exponenţială, Prais. Dar aceste funcţii, în forma lor iniţială, admit ordonată la origine, ceea ce înseamnă că nu se respectă condiţia obligatorie ca, la un efeort egal cu zero şi efectele ataşate să fie tot egale cu zero, adică: De aceea considerăm că sunt mai indicate forme transformate ale acestor funcţii. Funcţia f(R)

Iniţială

Transformată

K 1 + ae − bR

Logistică

f(R) =

Dublu exponeenţială

f(R) = K – ae –bR

Prais

f(R) = Ke

−

a b+ R

ln 1+f(R) = K (1 – e-bR) ln f(R) = K (1 – e –bR ) ln 1 + f(R) = K (1 -

1 ) 1 + aR

Pentru a delimita câmpul de eficientă, în conformitate cu definiţia de mai sus, vom pune în evidenţia, în sistemul de axe de coordonate (R, F(R)), pragul minim de eficientă, privit ca acel nivel de activitate la care efectele sunt egale cu eforturile făcute adică, veniturile în sumă totală sunt egale cu resursele consumate. Matematic aceasta înseamnă că; F(R) = αR , pentru α = 1.

137

Pornind de la condiţia; R = 0, atunci şi f(R ) = 0 - limita inferioara de eficenta este data de drepta (D) care pleacă din origine şi reprezintă prima bisectoare în cadranul întâi (nu este vorba de efecte nete otinute prin diferenţă între efectele brute şi eforturi). Semiplanul situat sub aceasta dreaptă este zona de ineficienţă deoarece orice punct din această zonă defineşte o corelaţie ineficientă respectiv, indică un volum de efecte inferior resurselor consumate. Orice punct situat deasupra dreptei “D” va defini o situaţie favorabila, în limita permisă de plafonul “K”. Insă cîmpul operţional de eficienţă este limitat superior de curba “C” deci, este spaţiul cuprins între dreapta “D” şi curba “C” respectiv, domeniul soluţiilor eficiente admisibile în condiţii date de mediul economic şi tehnico-ştiinţific. Această curbă admite punct de inflexiune (derivata de ordinul doi este nulă), care delimitează doua zone de bază; Zona “a“ pe intervalul (0, Lo) de alocare a resurselor în care curba de eficienţă are o evoluţie exponenţială. Din punc de vedere economic aceasta înseamnă că, orice unitate de resursă alocată va aduce un volum de resurse (per unitate) din ce în ce mai mare. Este o situaţie de avânt, o activitate fructuoasă, potentă din punct de vedere economic, dar care tinde spre un punct de echilibru punctul de inflexiune. Dacă se păstreaza neschimbate condiţiile de evoluţie, nu se face nici o mutaţie de ordin calitativ în structura factorilor, dincolo de acest punct se înregistrează o schimbare negativă în tendinţa corelaţiei efect/efort. Zona “b“ se caracterizează prin inversarea curbei care intră într-o proces de regresie, devine concavă. Faptul se datoreză nemodificarii novatoare a condiţiilor de ordin tehnic, ştiinţific, economic, managerial şi neadaptării la conditiile de piaţă mereu în schimbare. Deşi se situeaza in zona de eficientă, orice cantitate suplimentară de reurse alocată va aduce un volum de efecte din ce in ce mai scăzut. Fără“injecţie”de nou afacerea intră într-un proces de obsolescenţă – îmbatrânire. Injecţia de nou acţionează asupra plafonului “K” lărgind orizontul cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice crează premizele largirii campului de eficienţă.Este de exemplu trecerea de la o tehnogie de lucru manuală la o tehnologie bazată pe automatizare robotizare. Zona “a” este compusă din două subzone “a1” şi “a2” pe care le putem caracteriza astfel: ¾ a1 - zonă de avânt în ineficienţă, curba evoluează exponenţial dar sub limita minima de eficienţă (dreapta D). Este starea caracteristica penuriei de resurse şi utilitatea practică a punerii sale în evidenţă constă în aceea că se conştientizează faptul că, orice afacere are un punct critic de demarare care solicită un minim de de resurse; ¾ a2 - zona de eficienţă cuprinsă între punctele (Li, Lo), este poziţia cea mai reconfortantă (poziţia de vedetă), în care orice alocare suplimentară de resurse aduce efecte din ce în ce mai mari. Peste o anumită limită de alocare a resurselor (Ls), fără preocupări pe linia inovarii, a introducerii de noi concepţii de lucru, se trece în zona “b”. 138

Câmpul de eficienţă se întinde pe intervalul (LI , Ls), în care avem o zonă de avînt (a2) şi o zonă de maturitate şi decădere (b). Utilitatea practică a acestui grafic constă în conştientizarea întreprinzătorului asupra plajei de eficienţă în care poate să opereze. Ca atare, fundamentarea unui proiect nu înseamnă îngustarea cadrului analizei la o singură alternativă, care sa conducă studierea unei soluţii unice din punct de vedere economic. Să considerăm că volumul de resurse alocat are o valoare “Ra”, din grafic se relevă faptul că, la acest nivelul respectiv de resurse alocate este posibilă obţinerea unui volum de efecte cuprinse in intervalul “Ei” şi “Es”, nivelul efectelor posibile situat pe segmentul de dreaptă AB In punctul B(Ra,Es) raportul efect/efort este supraunitar şi are valoarea maximă, iar în punctul A(Ra,Ei) raportul este cel mai scazut – egal cu unitatea. Orice punct de pe segmentul AB defineste o activitate eficientă ,dar optimul se afla în punctul “B”, iar punctul “A” este punctul critic. Să presupunem ca nivelul proiectat de efcienţă economică corespunde unui punct de coordonate Z (Ra , y) intermediar pe segmentul AB (fig. 5.7). Care trebuie să fie atitudinea managerilor faţă de o atare situaţie? Este clar ca proiecţia, deşi eficentă, nu este şi optimă. K`

F(R)

D C`

K B Es

Ei

LI

Lo

Ra

LS

R

Figura 5.7 Strategia pe termen lung

Deci există rezerve mobilizabile, în condiţiile tehnico-ştiinţifice date, decizia tactică tinzând spre nivelul B – pozitia de lider. În acelaşi timp, raportândune la punctul de inflexiune, starea de eficienţă economică maxima (optimul absolut), remarcăm faptul ca punctul se află în subzona ”b“ unde se manifestă procesulul de îmbatrânire morala. Decizia pe termen lung va fi deci, de apropiere pe cât posibil de punctul de optim (inflexiune) şi chiar de intrare în subzona a2. Dar cum? Există posibilitatea redimensionarii efortului sub nivelul R ? 139

Lucru imposibil în cazul unei analize antefactum. De aceea, într-o situaţie dată, este semnalul a se trece neîntârziat la “injecţie de nou” în toate planurile: tehnic,comercial, managerial etc. In aceast fel se va deplasa plafonul K (în poziţia K’) largindu-se câmpul de eficienţa şi contrar zicalei, muntele va veni spre Mahomed, adică subzona a2 de mare potenţă economică, se va apropia de starea sistemului studiat

5.4 Aplicaţii ale câmpului de eficienţă în fundamentarea proiectelor 5.4.1 Determinarea modulului optim de capacitate de producţie Capacitatea optimă de producţie în faza de proiect se defineşte ca”acel nivel proiectat de producţie care se poate obţine cu cheltuieli minime”. Studiul de capacitate este necesar în cadrul proiectelor de creştere/dezvoltare a intreprinderii când printre altele trebuie să se stabilescă şi capacitatea tehnică de producţie, nivelul de producţie ce poate fi realizat în condiţii ideale de exploatare. In analiza sincronă, pe parcursul etapei de exploatare, se operează cu noţiunea de capacitate de regim – acel nivel de producţie realizat în condiţiile specifice perioadei, tehnice şi de piaţă. Criteriul de eficienţă economică adoptat este de minimizare a costului unitar global. minim C* = F(q) Analiza se va centra deci pe studiul funcţiei de costuri în raport cu volumul producţiei. Ca atare, este necesar să definim parametrii de efort(cheltuieli) variabila dependentă şi de efect (producţia) - variabila independentă şi să analizăm corelaţia dintre ei, astfel încât să stabilim acel nivel de producţie care se poate obţine cu cele mai mici costuri. Relativ la parametrul de efect subliniem necesitatea ca acesta să fie exprimat în unităţi naturale sau natural-convenţionale (q). Costurile luate în calcul cuprind cele două componenete; investiţia (I) şi cheltuieli de exploatare (C).Acestea se pot cumula prin indicatorul: cheltuieli echivalate (K), sau cum se mai defineşte în unele lucrări de specialitate”costuri globale sau costurile proiectului”. K = I + Ch x De , unde: I = valoarea investiţiei; Ch = costuri anuale de exploatare pentru ; h = 1, De; De = durata de exploatare economică proiectului (în lipsa acesteia se poate opera cu o durata normata de exploatare – Tn). 140

Sub această formă indicatorul nu are relevanţă în cazul unor variante tehnologice cu durate de exploatare sau de capacitaţi diferite. În consecinţă se pot folosi formele sale derivate: cheltuieli echivalate anuale: Ka = Ien + C h, în care: en = coeficient de eficienţă (en = 1/De), Ien = cota anuala de amortizare a investiţieie. cheltuieli echivalate specifice: ks = s en + c, unde: s = investiţia specifică s = I/q. c = costul unitar de producţie c = Ch/q Utilizând funcţia ks = f(q), corelaţia dintre de costurile proiectului şi volumul producţiei este reprezentată printr-o parabolă, dată in fig 3.9. Expresia matematică a parabolei care defineşte corelaţia analizata este un polinom de gradul doi: sau

ks = a + bq + cq2, y = a + b x + c x2

Funcţia admite un punct de extrem care se determină prin anularea derivatei de ordinul întâi a funcţiei F(q) = 0, respectiv: B + 2cq = 0. Din această relaţie deducem că valoarea producţiei în punctul de extrem (care asigură cele mai mici costuri) este:

q opt = −

2b c

141

ks

y

min. ks

volumul producţiei (q) qopt Figura 5.8 Reprezentarea grafică a corelaţiei: cost unitar global – volum de producţie

Aceasta este valoarea optimă a capacitătii de producţie în condiţiile tehnico – economice şi, tehnologice definite ale proiectului. Analiza câmpului de eficienţă dă valenţe noi studiului de capacitate, prin luarea în considerare a componentelor sale financiare. Plecând de la ideia că proiectul se face cu scopul obţinerii unui spor de venituri din vânzarea producţiei obţinute pe noile capaciţăţi, se impune analiza corelaţiei dintre costurile proiectului şi preţurile de vânzare cu care se opereaza. Prin aceasta analiză se caută răspunspuns la întrebări de genul: preţurile de vânzare sunt acoperitoare în raport cu costurile cu care operează proiectul? care este intervalul de producţie în care se obţine profit? Reprezentarea grafică a corelaţiei este dată în fig 3.10 a/b. Volumul vânzarilor poate fi privit ca funcţie liniara de preţ astfel: Q= α xq Reprezentând grafic cele două funcţii; de cost y = a + bq +cq2 şi de vânzari; y’ = α (Q = α q/q) putem să ne aflam în una din cele doua situaţii“a”şi “b”. Din graficul 5.9 remarcăm că, dreapta vânzarilor nu intersectează curba costurilor, fiind sub aceasta deci, preţurile de vânzare sunt inferioare costurilor proiectului (min ks > α ). În schimb în fig.5.10 dreapta vânzarilor intersectează curba costurilor în punctele LI şi Ls. în intervalele (0; LI) şi (Ls; + ∞ ) veniturile sunt inferioare costurilor proiectului, deci se vor înregistra pierderi dar, in intervalul (Li; ,Ls) vânzările sunt superioare costurilor, deci se va înregistra profit. In consecinţă, 142

intervalul (Li; Ls) delimitează câmpul de eficienţă care în grafic este reprezentat de suprafaţa haşurată. y

Y Ks min. ks

α qopt

α

ks

câmp de eficienţă

min. ks q

LI

qopt

(min. ks > α)

Ls

q

(min. ks < α)

Figura 5.9 a

Figura 5.10 b

Analitic, determinarea intervalului de eficienţă se face pornind de la premisa că trebuie să cunoaştem limitele Li şi Ls ale câmpului respectiv. Pentru aceasta rezolvăm egalitatea y = y’, adică:

α = a + bq + cq2 , o ecuaţie de gradul doi cq 2 + bq + (a − α ) = 0 a carei formulă de rezolvare este:

q1,2 =

− b ± b 2 − 4c(a − p ) . 2c

Analiza expresiei de sub radical ne ofera informatii pertinente despre corelatia dintre preţurile şi costurile proiectului. Dacă expresia; b2 – 4c(a-p) < 0, din punct de vedere matematic, spunem că ecuaţia nu admite soluţii. Din punct de vedere al scopului urmărit de noi prin analiză aceasta înseamnă că preţurile cu care se operează nu acoperă costurile proiectului (fig.5.9), situaţie în care proiectul se respinge sau se procedeaza la reevaluarea parametrilor,dacă are importanţa strategică. Dacă expresia: b2 – 4c(a-p) >0, atunci spunem ca preţurile sunt acoperitoare pentru costurile proiectului (fig.5.10) şi se trece la stabilirea limitelor câmpului de eficienţă conform relaţiei de mai sus. Eventuala nedumerire că nu este asemanare între câmpul de eficienţă din paragraful anterior, în care curba de optim trecea prin origine, şi cel din paragraful prezent este spulberata prin două remarci. 143

Pentru mai multă expresivitate vizuală am inversat poziţia parametrilor pe grafic astfel că parametrul de efecte este înscris acum pe abscisă iar cel de efort pe ordonată. Este o situaţie particulară în care, la momentul zero (producţie zero) deja exista capacitatea de producţie, deci investiţia ca efort este consumată. Ca atare curba costurilor nu trece prin punctul zero ci intersectează ordonata la o valoare egala cu valoarea investiţiei. Elemente noi de fundamentare a decizieI se obţin daca analiza se prelungeşte şi la componenta comercială adică, se compară modulul optim de capacitate, obţinut prin studiul tehnico-economic, cu capacitatea de absorbţie a pieţei. În acest context evidenţiem trei situaţii (fig.5.11.1/2) a) Capacitatea de absorbţie a pieţei este mult superioara modulului optim de producţie. Analistul trebuie să stabilească dacă este eficentă şi oportună o capacitate de producţie mai mare precum şi să ofere soluţia fezabilă din punct de vedere economic de a mări a segmentul de piaţă ocupat şi căile acţiune. Există posibil ca, din motive de ordin financiar sau alte considerente, factorul de decizie să nu fie interesat de creşterea ponderii sale pe piaţă şi în consecinţă o astfel de analiză nu ar avea obiect. Cresterea capacităţii de producţie fără modificarea condiţiilor tehnicoeconomice şi tehnologice care au stat la baza determinarii modulului optim este posibilă dar, graficul ne arată ca se va produce mai scump (curba ks) ceea ce într-un sistem concurenţial de piaţă libera poate avea efecte catastrofale în perioada următoare de exploatare. În aceleaşi condiţii de mediu tehnic şi tehnolologic este recomandabil să se realizeze multiplu de module optime de capacitate (fig.5.11.2). Calea cea mai avantajoasă este însă de a se proceda la marirea modulului de capacitate optimă prin inovare adică, perfecţionari tehnologice şi tehnice care să permita concomitent cu marirea producţiei şi reducerea costurilor proiectului (curba k’s). y

y Cererea solvabilă (piaţa)

ks

ks 2

ks 1 k’s qopt.

q’opt.

Figura 5.11.1

q qopt.1

qopt.2

q

Figura 5.11.2

144

b) Capacitatea de absorbţie a pietei este superioară modulului optim de producţie dar intersecteaza superior curba costurilor (fig.5.12). Această situaţie este întrucâtva asemănatoare cu “a” numai ca aici condiţiile sunt mai dure în sensul că, puterea de absorbţie a pieţei obturează câmpul de eficienţă, reprezentând limita maximă a acestuia. c) Capacitatea de producţie este inferioară modulului optim de producţie (fig 5.13), este o situaţie dezastruoasa deoarece piaţa este aşa de îngusta încât nu se poate realiza acel volum de producţie care să asigure costuri minime decât cu riscul producţiei pe stoc sau chiar se anulează complet câmpul de eficienţă (cererea este inferioara limitei minime a câmpului de eficienţă). Măsurile de corecţie a acestei stări sunt de natură; financiară - creşterea preţului de vânzare; comercială descoperirea de noi debuşee pentru producţie, cel puţin la nivelul nivelului optim; tehnico-ştiinţifică - reevaluarea soluţiilor tehnice şi tehnologice. Apreciem (după cum se observă şi din graficul 5.13) că cea mai avantajoasă este soluţia tehnică care presupune largirea câmpului de eficienţă prin inovare, transfer tehnologic etc.

Y

y cererea solvabilă pe piaţă

ks

α

ks 2

P

LI qopt

Figura 5.12

LS

LI

P

q

LS qopt

q

Figura 5.13

145

5.4.2 Analiză de punct critic În procesul de fundamentare a proiectelor se admite o realitate de necontestat şi anume că, există o diferenţă obiectivă între capacitatea teoretică proiectată şi capacitatea de regim/de exploatare în condiţiile date ale unui exerciţiu.

CAPACITATEA DE PRODUCŢIE TEHNICĂ FLEXIBILĂ

REZERVA DISPONIBILĂ DE CAPACITATE CAPACITATEA DE PRODUCŢIEDE PRODUCŢIE REGIM PLANIFICATĂ (NOMINALĂ) (PROGRAMATĂ)

PRODUCŢIE NEREALIZATĂ PRODUCŢIA REALIZATĂ

Figura 5.14

Capacitatea de regim se defineşte ca “acel volum de producţie ce se obţine în condiţiile concrete ale perioadei (condiţiile de regim)”, spre deosebire de capacitatea optimă care este o capacitate ideală - volumul de producţie ce se poate obţine în condiţii de exploatare proiectate. Ca atare capacitatea de regim poate să varieze de la exerciţiu la exerciţiu, iar diferenţa faţă de capacitate optimă (capacitatea tehnică) reprezintă rezervă de capacitate (fig. 5.14). Pentru factorul de decizie este important să cunoască marja de abatere a capacităţii de regim faţă de capacitatea tehnică astfel încât să nu lucreze în pierdere, cu costuri de exploatare mai mari decât valoarea producţiei obţinute. Răspunsul la această problemă este obţinut prin: analiza de puct critic. Punctul critic este acel volum de producţie (qcrt) aferent unui exerciţiu pentru care cheltuielile de exploatare (C) sunt egale cu veniturile din vânzări (Q) şi poate fi calculat în unităţi fizice (volum de activitate) sau în unităţi valorice (prag de rentabilitate). Analiza de punct critic este o analiză corelativă a funcţiilor de cheltuieli şi de venituri în raport cu volumul de producţie. a) Veniturile evoluează direct proporţional cu volumul producţiei. Pe perioade scurte de timp această evoluţie poate fi apreciată printr-o funcţie liniară fără ordonată la origine astfel: Q = α q, în care: Q = valoarea producţiei; α = preţ unitar de vânzare a produsului; q = volumul producţiei exprimat în unităţi fizice sau natural-convenţionale. 146

b) Cheltuielile de exploatare tratate în raport cu volumul producţiei se descompun în: 9 Cf = cheltuieli fixe = acele cheltuieli care, la nivelul unui exerciţiu, rămân constante în raport cu volumului producţie, dar variază pe unitatea de produs; 9 Cv = cheltuieli variabile care se modifică în raport cu volumul producţiei, dar rămân constante pe unitatea de produs: C = Cf + vq , unde: vq = Cv , în care: C = cheltuieli de producţie aferente perioadei; Cf = cheltuieli fixe; v = cheltuieli variabile unitare-identificabile pe produs. Este necesar să relevăm o restricţie “tare” specifică la nivelul unui exerciţiu dat şi anume; capacitatea de producţie de regim (Cp) calculatată de tehnicieni pentru perioada respectivă ca limită maximă a potenţialului productiv, ce nu poate fi nici neglijată şi nici depăşită în perioada respectivă decât cu modificări structurale ce ar conduce la reformularea întregii probleme studiate (o alta bază de date pentru declanşarea analizei). În contextul celor spuse mai sus facem reprezentarea grafică a celor duoă funcţii care exprimă corelaţiile; costuri /venituri - volum producţie (fig.5.12). Constatăm ca punctul critic este graniţa între eficient şi ineficient dar mai mult, putem spune acum că este limita inferioara a câmpului de eficienţa,iar limita superioara la nivelul exerciţiului este data de capacitatea de regim (Cp) când indicele de utilizare (încarcare) al acesteia este maxim posibil (iu=100%). Stabilirea relaţiei matematice de determinare a valorii punctului critic pleacă de la constatarea că, în acest punct cheltuielile sunt egale cu veniturile, respectiv: Q=C sau

α qcrt = Cf + v qcrt , de unde:

q crt =

Cf . α−v 147

O situaţie complet defavorabilă este redată în fig.5.13, deoarece punctul critic, limita inferioară a câmpului de eficienţă, este dincolo de potenţialul maxim de producţie al perioadei. Această constatare, într-o analiza postfactum excelează prin inutilitate, de aceea astfel de studii trebuie să aibă un caracter antefactum pentru a oferii conducerii posibilitatea de a lua măsuri de corecţie. Situaţia financiară precară şi greşelile manageriale au dus şi încă mai conduc la inregistrarea unor astfel de situaţii în multe societăţi comerciale din România. Q

valoare

valoare

Q=αq

C = Cf + vq qcrt C>Q

C
C

Cp C>Q

Cp

qcrt

Figura 5.13

Revenind la graficul din fig.5.12, apreciem că analiza este incompletă, deoarece s-a proiectat o situaţie posibilă pe baza condiţiilor tehnice, tehnologice, financiare proprii intreprinderii în exerciţiul analizat, neglijându-se însă un factor exogen determinant ”piaţa produsului”. Analiza comercială are în vedere corelarea posibilităţilor de absorbţie a pieţei, vis-a vis de posibilităţile de producţie ale firmei. Regula este de a dimensiona producţia în funcţie de cerere altfel existând riscul de a produce pe stoc (situaţie complet ineficientă deoarece, pe lânga pierderile datorate consumului de resurse pentru producţie mai apar şi pierderi din cheltuieli de stocaj, blocaj financiar etc). Spre deosebire de modul cum am abordat aceasta chestiune într-un paragraf anterior, acum trebuie sa fim atenţi la nuanţa problemei. Compartimentul de marketing poate oferii o informaţie despre piaţă sub dublu aspect; capacitate de absorbţie (cunoscută) a piaţei produsului, sau comenzi, contracte ferme din partea beneficiarilor de produs la data efectuarii studiului. In funcţie de modul cum se exprimă,depind masurile si deciziile conducerii. În fig 5.14/a este situaţia cea mai comodă când, capacitatea de absorbţie a pieţei (P) este superioara potenţialului maxim productiv al firmei. Practic se pot încerca măsuri cu efect minor de creştere a producţiei, pornind de la premisa că tehnicienii au stabilit în mod responsabil capacitatea de producţie aferentă perioadei. În nici un caz nu este recomandabil angajarea unor obligaţii contractuale 148

mai mari decat posibilităţile reale ale perioadei deoarec se deterioreaza imaginea de piaţă, prin nerespectarea acestor obligaţii. Figura 5.14/b arată ca potenţialul cunoscut sau cererea certă se află sub nivelul maxim de producţie al perioadei. Dacă dreapta (P) semnifica volumul comenzilor si contractelor certe, intreprinderea are obligaţia de a-şi repecta angajamentele luate faţă de parteneri şi deci, câmpul său de eficienţă este împărţit în două subintervale; în intervalul (qcrt,P) este un câmp cert datorită condiţiei enunţate mai sus, iar in subintervalul (P,Cp) există un câmp potenţial ce poate fi ocupat numai dacă se găsesc noi debuşee pe piaţa produsului. Dacă dreapta (P) semnifica capacitatea maximă de absorbţie a pieţei produsului atunci subintervalul (P, Cp) este o zona tabu, dreapta P fiind limita maximă a câmpului de eficienţă în perioada analizată. O productie superioara nivelului “P” va însemna incontestabil o producţie pe stoc, cu toate neajunsurile pe care le generează. Depăşirea acestui prag se poate face numai cu certitudinea unor noi debuşee externe sau interne.

Q

Q

Q

C

qcrt Figura 5.14 a

Cp

C

C

P

qcrt

P

Figura 5.14 b

Cp

P

qcrt

Cp

Figura 5.14c

Reprezentarea din fig.7.14 c oferă cea mai dezastruoasă situaţie care face trimitere la starea din fig.5.13, dar pe alte coordonate. Capacitatea de absorbţie a pieţei, sau portofoliul de comenzi nu acoperă nici acel minim obligatoriu de producţie care ar permite doar recuperarea cheltuielilor de productie. Ca atare se impun măsuri urgente şi de substantă dacă se doreşte ca exploatarea să nu conducă la faliment. Pragul de rentabilitate în expresie valorică este valoarea minimă a cifrei de afaceri de la care exploatarea devine profitabilă – punctul în care profitul proiectului este zero. El se poate calcula plecând de la: volumul vânzărilor, la un preţ de vânzare predeterminat, sau de la un nivel de preţ pentru un volumde vânzări constant.

149

Se pun condiţiile: ƒ Marja pe costurile variabile; (Mv = Q - V) este egală cu cheltuielile fixe (Cf); ƒ Cifra de afaceri (CA) este egală cu costul total de producţie (Ct); ƒ Marja netă este nulă (Mn = 0). Pragul de rentabilitate (punctul critic/punctul mort valoric) se determină prin împărţirea costurilor fixe la ponderea marjei costurilor variabile în valoarea totală a producţiei sau prin ponderarea punctului critic exprimat fizic cu preţul unitar de vânzare:

Pr = q crt α,

sau

Pr =

Cf mv

în care: mv =

Mv Q − Cv q(α − v ) = = Q Q αq

Se poate calcula şi “punctul critic de preţ” ( α crt ) ca raport între cheltuielile totale (exclusiv valoarea stocurilor “S” exprimată la cost de producţie) şi volumul de producţie:

α crt =

Cf + Cv − S q

Aplicaţie practică: Exploatarea unei caracterizează prin următoarele date: ™ Capacitatea de producţie proiectat㠙 Indice de încărcare ™ Volumul de producţie ™ Preţ de vânzare unitar ™ Costuri variabile unitare ™ Marja pe cheltuieli variabile unitare ™ Cheltuieli fixe

q crt =

unităţi de producţie industrială se = Cp = 120 mii buc/an; = Iu = 95%; = q = 114 mii buc/an; = α = 75 mii lei/buc; = v = 60 mii lei/buc; = mv = 15 mii lei/buc; = Cf = 1.350 mil lei.

Cf 1350x106 = = 90.000buc / an α−v 15x103

150

Contul de rezultate: Valoarea producţiei = Q = 8.550 mil lei din care: producţie stocată = S = 450 “ “ Cheltuieli variabile, din care; = Cv = 6.840 “ “ aferente vânzărilor = 6.390 “ “ Marja pe costurile variabile = Mv = 1.710 “ “ Ponderea marjei în valoarea prod. = 20% Cheltuilei fixe = Cf = 1.350 “ “ Marja netă*) (Mv – Cf) = Mn = 360 “ “ Pr =

1350 x106 = 6.750mil.lei / an . 0, 2

Sau: 90.000 buc x 75 mii lei/buc = 6.750 mil lei/an Punctul critic de preţ (preţ minim admisibil):

α crt =

6.840 + 1350 − 450 7740 = = 67.894,7lei / buc . 114 114

Deci, volumul critic de producţie este de 90 mii buc/an, ceea ce înseamnă un indice minim de încărcare a capacităţii de producţie proiectate de 75%. Pragul valoric de rentabilitate este dat de un volum al vânzărilor de minim 6.750 mil lei, iar preţul de vânzare minim admisibil este de 67.894,7 mii lei /buc (90% din preţul de vânzare) ceea ce înseamnă că posibilitătile de manevră pe această linie sunt limitate. Pe baza datelor de mai sus putem calcula “indicele de securitate” ca raport între diferenţa dintre cifra de afaceri reală (CA) şi cifra de afaceri critică (CAcrrt) şi cifra de afaceri reală:

Is =

CA − CAcrt 8550 − 6750 = 0,267 = 6750 CAcrt

Caracteristicile punctului critic: Este un indicator de performanţă; diminuarea sa măreşte capacitatea de câştig a proiectului. Este dependent de structura costului de exploatare, reducerea costurilor fixe se reflectă în marja netă totală (beneficiul proiectului) fără a influienţa marja costurilor variabile. *)

Marja netă (beneficiul real/net după impozitare) – beneficiul rămas intreprinderii după plata impozitului aferent (profit – engl)

151

Este un indicator de evaluare a riscului economic, deoarece pune în gardă factorul de decizie asupra unui nivel de activitate sub care dacă se coboară se vor înregistra pierderi. El ne dă volumul de activitate cu profit zero, dar care uşor se poate transforma în pierdere, cu întregul cortegiu de neajunsuri ce pot merge până la încetare de plăţi. In acelaşi timp, scăderea nivelului critic de producţie (a punctului critic) ameliorază capacitatea de câştig, şi autonomia financiară a proiectului. Punctul critic este un reper pentru activitatea de exploatare, faţă de care se caută o poziţionare cât mai îndepărtată. Pentru aceasta managerul trebuie să urmărească evoluţia raportului între cheltuielile fixe şi cele variabile şi ecartul între pragul de rentabilitate şi cifra de afaceri a firmei. Fiind relativ independent de volumul de activitate analiza sa este completată cu indicele de securitate care corelează punctul critic cu cifra de afaceri.

5.5 Indicatori atemporari de fundamentare a deciziilor de investiţii Fundamentarea ansamblului de decizii specifice activităţilor investiţionale se sprijină pe un sistem de indicatori de eficienţă. Fiecare indicator cuantifică o corelaţie între anumiţi parametrii de efort şi efect caracterizând deci un aspect parţial al eficienţei proiectului. Sistemul de indicatori trebuie să fie cât mai complet, adaptat şi/sau adaptabil la particulari- tăţile fiecărui domeniu de activitate. El este construit pe baza criteriilor de eficienţă economică dar este recomandabil să aibă în vedere şi criterii de altă natură: socială, ecologică, tehnică etc. Pentru o corectă evaluare a eficienţei economice a unui proiect, luând ln cosiderare toate corelaţiile comune şi specifice, este nevoie de o identificare completă şi corectă a tuturor parametrilor de efort şi de efect (vezi matricea eforturilor şi efectelor). Apoi, în funcţie de condiţiile concrete, se construiesc acele corelaţii care au relevanţă pentru factorii decizionali. Principalii parametrii economici ai proiectelor de investiţii sunt: 1. Valoarea investiţiei (I) este expresia valorică a consumului de resurse alocate pentru realizarea obiectivului propus sau altfel spus, preţul pe care un întreprinzător este dispus să-l plătesacă pentru achiziţiona un bun sau un serviciu. In forma sa cea mai completă are următoarea structură (tabelul 5.5) care poate să fie reorganizată însă, conform criteriilor de analiză adoptate de decident (vezi calsificarea investiţiilor)

152

Structura şi eşalonarea investiţiei Tabelul 5.5

SPECIFICAŢIE

TOTAL fd. proprii credite total

DURATA DE EXPLOATARE (ani) an 1 an n fd.propr credite total

I. Mijloace fixe, din care: Echipamente şi utilaje de lucru - Preţ de achiziţie (CIF), - Taxe,impozite aferente, - Cheltuieli de transport - Cheltuieli de montaj Achiziţii terenuri, dezvoltări - construcţii - terenuri, - altele Alte fonduri fixe Chelt.evenim.întâmplătoare II. Cheltuieli preliminare, - licenţe, drepturi de autor, - proiectare,consultanţă, - cheltuieli de constituire, - pregătire personal, - alte informaţii, - alte cheltuieli, - chelt.evenimente întâmplătoare III. Necesar fond de rulment - capital de lucru, - chelt. evenimente întâmplătoare IV. Investiţia iniţială (I+II+III) V. Dobânzi,comisioane etc VI. TOTAL INVESTITIE (IV+V)

Sursa: Manual for evaluation of industrial projects

153

Structura şi eşalonareai investiţiei estei completată cu tabloul de calcul a amortizării şi a valorii reziduale Tabelul 5.6 Categorii de cheltuieli Valoare Durata de Amortizare Durata de exploatare (ani) amortizare anuală an 1 an 2 ……… an n

Valoare reziduală

I. Fonduri fixe - echipamente de lucru, - clădiri. - terenuri, - alte fonduri II. Cheltuieli preliminare III. Fond de rulment TOTAL (I + II + III)

Notă: Duratele de amortizare sunt de regulă mărimi normate cuprinse în documente legislative.Terenurile, dar şi fondul de rulment nu sunt supuse amortizării. Cheltuielile preliminare trebuie să se amortizeze cât mai rapid (în primii 2-3 ani de funcţionare). Valoarea reziduală se estimează ca încasări în ultimul an de funcţionare prin dezinvestiţie prin valorificarea activelor. Dacă durata de viaţă utilă este inferioară duratei contabile de amortizare este posibil să avem valoare reziduală negativă.

În evidenţă contabilă al agenţilor economicii investiţia este evidenţiată la capitolul imobilizări respectiv – imobilizări în curs. Demn de subliniat modul specific de evaluare, în funcţie de provenienţa bunurilor: ƒ bunuri achiziţionate se evidenţiază la “cost de achiziţie” care este format din; preţul de cumpărare(cif), taxe, impozite aferente (inclusiv TVA daca este imputabilă cumpărătorului), cheltuieli de transport,instalare-montaj, ƒ bunuri produse de intreprindere în folos propriu ce se evaluează la cost de producţie, ƒ bunuri primite cu titlu gratuit ce se evaluează la valoarea lor venală. 2. Capacitatea de producţie sau de folosinţă (Cp) este principalul parametru tehnico-economic de efect. In mod uzual prin capacitate de producţie specialiştii înţeleg ”producţia maximă ce se poate obţine,înt-un interval de timp dat, un exerciţiu financiar, pentru o anumită structură şi calitate a producţiei, în condiţii tehnico-organizatorice de exploatare optimă a utilajelor şi instalaţiilor de lucru”. Dacă proiectul admite perioadă iniţială de atingere a parametrilor proiectaţi se calculează “capacitatea utilizabilă” în acea perioadă care reprezintă volumul de producţie stabilit de tehnicieni pe baza graficului de atingere a parametrilor proiectaţi. În faza de concepţie - proiectare prin studii funcţionale se stabileşte în primul rând “capacitatea tehnică de producţie”adică; nivelul de producţie ce se poate realiza în condiţii ideale de exploatare a echipamentelor, respectiv acel nivel de producţie ce se poate obţine cu costuri minime. In practica curentă de exploatare 154

se operează cu capacitatea de regim – producţia obţinută în condiţii de exploatare la regimul de lucru specific fiecărui exerciţiu. Prin proiect capacitatea de regim este previzionată pe baza estimărilor asupra gradului de încărcare a capcităţii de producţie (Iu ) calculat ca raport procentual între producţia în regim normal de lucru şi capacitatea tehnică. 3. Veniturile proiectului – producţia (Q) prin care definim în mod generic toate încasările pe durata de viaţă utilă a proiectului: venituri din vânzarea bunurilor şi/sau serviciilor din activitatea de bază, venituri din alte activităţi, din valorificarea activelor la sfârşitul perioadei de exploatare (valoare reziduală) etc. Pentru proiect tranşele de împrumut primite sunt considerate venituri în momentul primeiri, urmând a se trece pe costuri în momentul plăţi ratelor scadente. Deasemenea subvenţiile, în momentul primirii lor, constituie venituri pentru proiect. Este recomandabil să se evidenţieze producţia şi în unităţi fizice precum şi pe destinaţii: export şi piaţă internă. În viziune dinamică veniturile se prezintă conform eşalonării estimate pe durata de exploatare a proiectului. 4. Cheltuielile de exploatare (C ) sunt expresia valorică a consumului de resurse pe perioada de exploatare sau pe un exerciţiu (Ch ).Ele trebuie prezentate eşalonat, ca şi veniturile, pe aceiaşi perioadă de exploatare, bineânţeles structurate după anumite criterii nelipsind structura necesară calculării punctului critic (fig…). 5. Profitul, beneficiul proiectului (Ph) este ceea ce am numi recomopensa care revine întreprinzătorului după ce au fost achitate toate datoriile către terţi. Ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile aferente acestor venituri este profitul brut sau profitul impozabil din care, dacă se scade impozitul pe profit obţinem profitul net profitul după impozitare. Cele două categorii de profit sunt egale dacă proiectul beneficiază de scutiri de impozit, este vorba de măsuri de stimulare a investiţiilor prin scutiri de imozite, de regulă în primii ani de exploatare. Profitul un parametru economic important mai ales pentru proiectele productive dar el poate rămâne doar o cifră fără relevanţă pentru întreprinzător dacă acesta nu dispune de lichidităţi. 6. Fluxul de trezorerie – surplusul monetar din exploatarea proiectului (cash flow-ul proiectului) oferă cea mai pertinentă informaţie asupra solvabilităţii acestuia. Cash flow-ul proiectului reprezintă “soldul fluxurilor de trezorerie generate de un proiect de investiţii la sfârşitul unei perioade”. În analiză trebuie să se facă diferenţă între: flux de trezorerie brut (cash flow brut) - înainte de impozitarea profitului, se obţine scăzând din cifra de afaceri costurile de producţie (cheltuieli fixe şi variabile). El este aproximativ egal cu excedentul brut din exploatare (EBE) şi este un surplus monetar brut; 155

flux net de trezorerie (csh flow net) obţinut scăzând din fluxul de trezorerie brut impozitul pe profit. Calcularea fluxului net de trezorerie al unui proiect este exemplificată în tabelul 5.7 19), cu succinte precizări privind conţinutul şi modul specific de calcul al fiecărei coloane: Tabelul 5.7 Anii

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

BILANT Investiţie

1 10 14 1,05 0,70 1,0 -

Recuperări

2 0,55 0,7 0,5 1,0

EXPLOATARE Cheltuieli Amortizare Venituri 3 4 5 14 4 21 23 4 35 37 4 55 29 4 44 20 4 30 14 4 20 -

H.EXPL Imp. pe profit

Flux net de trezorerie

6 = [5-(3+4)] . p

7 = (2+5)-(1+3+6)

1,5 4,0 7,0 5,5 3,0 1,0 -

-10,0 -14,0 + 4,45 + 7,0 +10,0 +10,05 + 7,70 + 5,50 1,0 +22,0

Surplus monetar

Coloana 1 Investiţia cuprinde suma totală a investiţiei inclusiv nevoia de fond de rulment (estimată la 5% din cifra de afaceri)corespunzătoare fiecăruia an de exploatare pentru care se prevede o cifră de afaceri superioară anului anterior. Astfel, în primul an de exploatare (an 3) nevoia de fond de rulment este: 21 x 0.05 = 1,05, în anul al doilea (35-21) x 0,05 = 0,7 ş.a. În cazul cheltuielilor de investiţie mobilizate la un moment dat (proiect la cheie sau achiziţie de echipament ce nu necesită întârzieri de montaj) suma investiţiei se trece la momentul zero (0) urmând apoi derularea anilor de exploatare. Coloana 2 Recuperări se trec sumele recuperate din fondul de rulment ca urmării a declinului afacerilor. De exemplu, în anul 4 de exploatare (44-55) x 0,05 = 0,55, iar în anul 5 de exploatare avem (30-44) x 0,05 = 0,70 etc. Coloana 3 Costuri de exploatare suma costurilor variabile (cheltuieli de activitate) şi a costurilor fixe (cheltuieli de structură). Coloana 4 Amortismente se iau în calcul numai la stabilirea bazei impozabile pentru calculul impozitului pe profit. Coloana 5 Veniturile reprezintă cifra de afaceri diminuată cu eventualele pierderi. 19)

Margerin Jaques, Ausset Gerard - Investissement et financement. Collection Pedagogique Multimedia, ESA –Universite Grenoble II

156

7. Valoarea adăugată (VA) exprimă valoarea nou creată în intreprindere,într-un exerciţiu financiar sau altfel spus, bogăţia creată de activitaea firmei. Variaţia sa faţă de o perioadă trecută va da rata de creştere a firmei, care are o influienţă amelioratiovă asupra ratei, de rentabilitate financiară. Iva = (VAn - VAn-1) / VAn-1 Este un indicator economic cu ajutorul căruia se poate caracteriza ,atât productivitatea globală a muncii cât şi gradul de integrare a activităţii firmei.Dacă în activitatea sa firma face în mare măsură apel la terţi (nu numai materii prime,utilităti ci şi subansamble,componente) atunci gradul de integrare este scăzut. In literatura de specialitate calculul valorii adăugate se face într-o dublă abordare20) . Sensul restrâns (approche soustractive) conform căruia: VA = Q + Mc − Ct unde:

Q = veniturile proiectului (producţia exerciţiului21) care cuprinde veniturile din valorificarea producţiei, variaţia stocurilor de produse, producţia de imobilizări etc; Mc = marja comercială – diferenţă dintre veniturile din vânzarea de mărfuri şi costul mărfurilor vândute; Ct = Contravaloarea materialelor,utilităţilor,serviciilor primite de la terţi.

Valoarea adăugată brută este formată deci, din elemente de natura profitului, salarii şi alte cheltuieli asimilate,amortizarea. Dacă din aceasta se scade amortizarea aferentă exerciţiului se obţine valoarea adăugată netă. Calculată în acest mod, dacă V.A. este scăzută înseamnă că: produsele sunt valorificate cu pierdere sau, se fac achiziţii de prisos sau prea scumpe ,intreprinderea fiind prinsă în jocul de interese al furnizorilor. O valoare adăugată ridicată însemnă o corectă viziune asupra corelaţiei între politica de fabricaţie cea de achiziţie şi cea de vânzare. Sensul mai larg (approche additive) înseamnă, cumularea contribuţiei fiecărui factor la crearea bogăţiei intreprinderii, exprimată prin elementele de remunerare a lor: - munca - cheltuieli salariale şi altele asimilate, - capitalul economic (imobilizări) - amortismente, provizioane, rezerve, “ financiar propriu - dividende, “ “ străin - cheltuieli financiare, - statul - impozite şi taxe 20) 21)

* * * Ristea Mihai

- Memento comptable, 1991. Edition Lefebvre, Paris, 1990, 2767. Contabilitatea societăţilor comerciale ,vol I. Editor CECCAR, Bucureşti, 1995.

157

Ponderea acestor elemente de structură a valorii adăugate oferă informaţii interesante asupra activităţii firmei. Astfel o pondere mică a cheltuielior de personal înseamnă că se foloseşte o tehnologi automatizată/mecanizată de lucru şi invers. Cu ajutorul valorii adăugate se poate caracteriza atât productivitatea muncii salariaţilor cât şi randamentul investiţiilor sau a instalaţiilor de lucru. Acest indicator face legătura cea mai plauzibilă între nivelele micro şi macroeconomic. 8. Cheltuieli echivalente (K) - costul global al proiectului cuantifică valoarea totală a resurselor alocate proiectului,atât pentru implementare cât şi pentru exploatare. K = I + Ch x De , în care: I = valoarea investiţiei; Ch = cheltuieli de exploatare anuale (h = 1. De); De = durata de exploatare economică, sau se pot folosi durate normate Dn. Este un indicator care cuantifică un criteriu de costuri fiind utilizat cu precădere în evaluarea proiectelor pentru care sunt dificil de calculat sau irelevante criteriile de profitabilitate, de exemplu; proiectele de cercetare, sănătate sau chiar şi din sectoare economice cum ar fi energetica. Analiza comparativă a proiectelor sau variantelor de proiect care se deosebesc prin durate de viată diferite nu este relevantă pe baza indicatorului calculat sub forma de mai sus. Pentru a elimina influienţa duratelor diferite se poate calcula: Cheltuiala echivalată anuală Ca = I/De + Ch , sau Ca = I en + Ch, unde: I/ De sau I en = cota anuală de amortizare a investiţiei; en = 1/De = coeficient de eficienţă economică. Deducm că amortizarea nu trebuie să fie luată în costul exploatării, Dacă se compară proiecte sau variante de proiect de capacităţi diferite, pentru a se asigura comparabiltatea datelor se foleseşte cheltuială echivalata specifică (ks) ks = s en + c unde: s = cheltuieli de investiţii pe unitatea de capacitate de producţie (investiţie specifică); c = cheltuieli de exploatare pe unitatea de capacitate de producţie (cost unitar). 158

9. Investiţia specifică (s) exprimă costul unei unităti de capacitate proiectată sau al unei unităţi de producţie; s = I/Cp

sau

s = I/Qh . Este un criteriu atemporar de minimizare a cheltuielilor de investiţii folosit cu precădere în selecţia variantelor tehnologice. In cazul în care se compară variante de proiect se calculează “investiţia specifică suplimentară (s’)” care arată efortul investiţional ce trebuie făcut pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de capacitate. s = ∆I/∆Cp

în care:

∆I = Ii - Ij

iar

∆ Cp = Cpi - Cpj , unde: i şi j proiecte sau variante de proiect. În cazul proiectelor de dezvoltare-extindere a capacitătilor de proucţie existente se ia în calculul investiţiei specifie numai sporul de capacitate (∆Cp) sau de producţie (∆Qh): s = I/ ∆Cp 10. Durata (termenul) de recuperare a investiţiei (T) arată intervalul de timp din durata de funcţionare pe care efortul investiţional se recuperează pe seama profitului obţinut. Este un criteriu de selecţie, unei variante care în raport cu altele are termenul de recuperare cel mai scurt – risc diminuat, dar şi de respingere a acelor variante care au un termen de recuperare superior unui nivel normat. Se ridică firesc întrebarea ce rost mai are acest indicator dacă din punct de vedere contabil investiţia convertită în imobilizari se amortizează pe o durată cel mai adesea normată. Cel puţin două ar fi motivele ce susţin acest indicator. În primul rînd, aşa cum am mai spus, nu toate capitolele de cheltuieli sunt supuse amortizării (terenuri, fond de rulment) şi în al doilea rând reglementările în domeniul amortizării nu au în vedere tot efortul investiţional, de pildă nu se cuantifică pierderea din imobilizări sau pierderile pe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi Formula de calcul a termenului de recuperare este: T = I / Ph

în care: Ph - profit net anual.

159

Investiţia iniţială ce se ia în calculul amortismentului este : I = In + Dt - Vr ± Is/Ei unde: In = investiţia nominală aferentă capitolelor de cheltuieli supuse amortizării Dt = dobânzi,taxe aferente acestora, Vr = valoarea reziduală, Is/Ei = impozit suplimentar sau economie de impozit Efortul total de recuperat trebuie sa cuprindă şi pierderea de venit net pe perioada de execuţie cât fondurile stau imobilizate pe şantier (Pv), cât şi eventualele pierderi de profit pe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi (Pp),adică: It = In + Dt - Vr ± Is/Ei + Pv + Pp Şi acest indicator are forma specifică pentru calcul a duratei de recuperare: investiţiei suplimentare T’ = ∆I/∆Ph pentru proiecte de dezvoltare T = I/∆Ph Tabelar, termenul de recuperare se calculează pe baza fluxului net de trezorerie cumulat sau a fluxului net de trezorerie actualizat cumulat. Determinarea grafică a termenului de recuperare se obţine prin reprezentarea fluxului net de trezorerie. Specialiştii susţin că această reprezentare este o vizualizare indirectă a riscului investiţional în analiza comparativă a proiectelor, mai ale a proiectelor care se fac în zone sau ţări cu instabilitate politică şi/sau socială. Unde orice previziune pe termen mediu este nu numai nerealistă dar şi periculoasă. 11. Coeficientul de eficienţă economică (e) arată ce profit se obţine cu fiecare unitate monetară investită în proiect: e = Ph/I După cum se observă, din relaţia de calcul este inversul termenului de recuperare cuantificând criteriul maximizării efectelor nete obţinute cu fiecare unitate de efort investit. O formă particulară de calcul ia în cosiderare valoarea adăugată ca parametru de efect: e = VA/I Este un indicator de clasament şi alegere folosit când se urmăreşte creşterea gradului de valorificare a resurselor alocate proiectului. 160

12. Randamentul economic al investiţiei (R)22) exprimă venitul net total/profitul total pe perioada de exploatare ce revine pe fiecare unitate monetară investită în proiect. Randamentul brut Rb = Σ Ph / I , Randamentul net Rn = (ΣPh/I) – 1. Apreciem că randamentul net exprimă cel mai bine criteriul considerat,deoarece ia în calcul profitul rămas după recuperarea efortului investiţional: Rn = (Σ Ph/I ) – 1 = (ΣPh - I)/I Dacă profitul net annual este constant pe durata de viaţă,relaţia devine: Rn = Ph x De /I - Ph x T/I = Ph (De - T)/I, unde: Ph x T = I din relaţia de calcul a termenului de recuperare; Ph (De - T) cuantifica profitul ce se obţine pe perioada de exploatare rămasă până la scoaterea din funcţiune a instalaţiei (De - T), după ce s-a amortizat investiţia pe perioada “T”. Deducem că profitul net generat de proiect are menirea dublă, de a rambursa efortul investiţional făcut dar şi de a-l recompensa. Pe agentul economic îl interesează sa-şi recupereze cheltuielile făcute dar proiectul este mai atractiv dacă oferă o recompensă mai mare pentru efortul făcut. Ori tocmai această recompensă este evidenţiată de acest indicator. În teoria şi practica investiţională forma sa brută se întâlneşte uneori sub denumirea de “indice de rentabilitate” sau “indice de profitabilitate” şi cu forme de calcul în viziune dinamică; Ip = VNA/I sau Ip = VNA/Iact,

în care:

VNA = venit net actualizat(flux de trezorerie net actualizat); Iact = investiţia actualizată. Într-o viziune integratoare însa paremetrul de efort trebuie să cuprindă atât cheltuielile de investiţii cât şi pe cele de exploatare,ca atare indicatorul ar avea următoarea formulă de calcul: R* = Σ Ph / K, unde : K – cheltuieli echivalente.

22)

Românu Ion

Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor. Ed.Stiinţifică,Bucureşti,1976

161

Precizăm că o corelaţie apropiată, dar cu parametrii actualizaţi este“raportul venituri/costuri” din metodologia de evaluare a Băncii Mondiale. 13. Costul unui loc de muncă (Cn) care arată valoraea investiţiei ce revine pe fiecare loc de muncă nou creeat,cu alte cuvinte care este efortul investiţional necesar pentru crerea unui loc de muncă în cadrul obiectivului proiectat. Cn = I/N sau Cn = I/Pe unde: N = numărul de salariaţi necesari exploatării noului obiectiv Pe = numărul personalului de execuţie În practică se poate întâlni şi sub forma inversă adica, numărul de personl ce revine la un unitate monetară investiţie (mil., mild lei investiţii). Deasemena cu aplicabilitate mai largă întâlnim raportul dintre capitalul fix şi număr de personal denumit “grad de înzestare tehnică a muncii” sau total active raportat la numărul de salariaţi”grad de dotare a muncii”. Un astfel de raport este bifuncţional. Dacă economia sau zona în care se implementează proiectul prezintă un grad scăzut de ocupare a forţei de muncă se va avea în vedere minimizarea acestui indicator. Un anumit volum de investiţii să genereze număr cât mai mare de locuri de muncă deci, un grad cât mai mare de ocupare a populaţiei locale. Invers, într-o economie puternică cu un şomaj scăzut,bazată pe factori intensivi de creştere, criteriul urmărit este de economisire a resurselor de muncă respectiv de valorificare cât mai înaltă a resurselor alocate. Ca atare, în această situaţie se urmăreşte maximizarea raportului respectiv. Sistemul de indicatori utilizat în evaluarea eficienţei unui proiect poate fi completat cu indicatori clasici specifici exploatării. Aceştia pot fi grupaţi astfel23): indicatori de structură a patrimoniului intreprinderii, indcatori de analiză a gestiunii şi indicatori de eficienţă a activităţii de exploatare.

23)

*

*

*

Gestion financiere. Les edition d’organisation

162

5.6 Influienţa domeniului de aplicaţie asupra evaluării proiectelor 5.6.1 Particularităţi ale evaluării proiectelor de investiţii în serviciile publice Proiectul public – instrument de punere în practică a strategiei administraţiilor publice/guvernelor, folosind resursele pe o perioadă limitată şi într-o strictă localizare la nivel naţional, zonal sau local O corectă gestionare a proiectului, dacă nu asigură sucesul deplin în atingerea obiectivelor urmărite, trebuie să asigure în majoritatea cazurilor rezultate similare, acceptate pentru scopurilor propuse. Proiectul este “bine făcut” dacă, pe durata de exploatare îşi manifestă eficienţa economică sau socială aşteptată. Este însă un proces de durată guvernat de incertitudine, iar esenţa sa este de a face riscul acceptabil prin diminuarea efectelor nefaste. Trăsăturile caracteristice proiectelor publice derivă ln esenţă din însăşi specificitatea domeniului, a polilor de interes ce se manifestă în sfera serviciilor, a sferei de competenţă şi a obiectivele finale ale edililor. Contradicţia între obiectivele economice şi alte categorii de obiective; politice, sociale, ecologice. Datorită câmpului de aplicaţie al serviciilor publice, proectele din acest sector sunt supuse jocurilor şi conflictelor născute între diferite poluri de interese. Astfel, este unanim recunoscut că serviciili publice sunt o miză importantă în jocurile politice şi nu este posibil ca proiectele să fie scoase din acest context. Soarta proiectului depinde de voinţă edililor, iar şansele sale de succes cresc în funcţie de modul cum el se încadrează în sistemul de ambiţii politice. Este posibil ca, sub masca unei griji sporite faţă de cetăţenii electori, eludând criterii rezonabile din punct de vedere economic să se manifeste ingerinţe în implementarea proiectului sub formă de iniţiative în folosul unui grup de interese şi păguboase în ultimă instanţă pentru colectivitate. De pildă, este recunoscut faptul că, spre deosebire de sectorul privat supus direct luptei concurenţiale, în sectorul serviciilor publice agentul prestator are o protecţie mărită şi în plus i se deschide accesul la banul public. Corelând acest aspect particular cu accentele de birocraţie, inerente administraţiei publice, manifestate prin tendinţa unor funcţionari publici de a introduce reguli originale de conduită într-o logică proprie ln relaţiile cu partenerii ajungem la originile fenomenelor de corupţie. Ori proiectele sunt cele mai expuse la a deveni găuri negre pentru banul public, dacă nu este realizat un monitorizare permanentă din partea organelor abilitate şi chiar a societăţii civile în general. În acest context judecăţile de valoare asupra proiectului trebuie făcute în acord cu aspiraţiile cetăţenilor eletori având ca fundament un sistem riguros de criterii. Este o practică în colectivităţile urbane moderne ca, proiectele, înainte de a fi aprobate, să fie supuse dezbaterii publice din cel puţin două motive; a se verifica gradul de acceptibilitate de către rezidenţi şi de a beneficia de iniţiativele creatoare ale cetăţenilor care se pot însera în proiect. 163

Existenţa unor riscuri specifice la nivelul colectivităţilor teritoriale, care au un impact semnificativ de natură socială sau ecologică, la nivel de colectivitate umană, este o sursă obiectivă de influienţă asupra destinului unui proiect. Datoriă spontaneităţii manifestării lor, factorii responsabili sunt puşâ în situaţia de a lua decizii la cald, prin acţiuni neprogramate. Ori acest lucru este posibil de cele mai multe ori, şi mai ales în condiţiile unor bugete locale sărace prin sistarea finanţării sau chiar amânarea unor proiecte înscrise în programele de finanţare. Exemplu cel mai concludent, bazat pe realitatea zilelor noastre este “fenomenul Ocnele Mari”. Măsurile luate de reducere a pagubelor şi de preîntâmpinarea unei catastrofe sociale şi ecologice prin deversarea saramurii în Olt se finanţează în detrimentul altor acţiuni/proiecte cu motivaţie economică şi/sau socială din zonă, acţiune înţeleasă şi acceptată, din spirit de solidaritate umană de cetăteni Dacă în sectorul privat primează un singur obiectiv economic; maximizarea beneficiilor, proiectele din domeniul serviilor publice, sunt în majoritatea cazurilor, subordonate unui complex de obiective diferite ca natură şi chiar ca importanţă relativă. Evaluarea proiectului trebuie făcută din perspectiva mai largă a obiectivelor sociale, ecologice sau de altă natură specifice colectivităţii teritoriale. Percepţia obiectivelor sociale are două sensuri; obligaţii de serviciu datorită faptului că proiectul/serviciul este sub controlul entităţii publice, şi obiective de politică economică ale administraţiei pe care le urmăreste prin intervenţia asupra dezechilibrelor macroeconomice. Existenţa mai multor obiective ce trebuie urmărite concomitent amplifică complexitatea proiectelor publice ceea ce complică procesele manageriale. Nu sunt rare cazurile când lipseşte o definire clară a obiectivelor, sau o delimitare între obiectivele principale şi cele secundare. Această stare de suspans în domeniul obiectivelor urmărite are ca efect o stare de confruntare între obiective concurente Ca urmare, evaluarea cantitativă a obiectivelor, a tehnicilor de gestiune de gestiune, trebuie să fie adaptată. Un proiect public este destinat a crea premizele satisfacerii întocmai şi la timp a unei nevoi sociale a colectivităţii teritoriale ce formează electoratul, indiferent dacă este realizat de un agent public sau privat. Sectorul public cuprinde trei domenii de activitate: administraţie publică propriu-zisă, intreprinderi publice şi societăti comerciale autonome. În această accepţiune proiectele demarate pot fi grupate în proiecte economice şi proiecte noneconomice care se particularizează în special prin metodologia de formulare – evaluare cu accent pe două aspecte fundamentale: criteriile de evaluare şi gradul de complexitate. Toate aceste aspecte particulare ce ţin de specificul domeniului se sintetizează în faptul că decizia cu privire la soarta proiectului nu aparţine agentului prestator de serviciu, nici beneficiarului – cetăteanul elector ci unei entităţi aparent neutre – consiliul local (municipal, comunal). Este normal deoarece aceste structuri sunt cele care sunt investite cu competenţa de a gestiona banul public. De asemenea, fiind formate din reprezentanţi aleşi ai colectivităţii, trebuie să fie garanţia calitătii proiectelor de servicii care, în ultimă instanţă înseamnă confort si satisfacţie pentru cetăteni. 164

Criterii de evaluare. În general în cazul proiectelor publice şi în special cele iniţiate de administraţie, nu se urmăreasc neapărat criterii economice bazate pe maximizarea profitului şi/sau minimizarea pierderilor. Evaluarea lor este subordonată unor criterii de natură socială sau ambientală cum ar fi: corectarea dezechilibrelor regionale/zonale, crearea de noi locuri de muncă, redistribuirea resurselor, protecţia şi/sau conservarea capitalului peisagistic, creşterea surplusului social şi a produsului intern brut etc. În acest context, identificarea şi cuantificarea câştigurilor sociale sau ambientale, precum şi a costurilor aferente este o problemă dificilă care trebuie tratată cu atenţie de analişti în cadrul proiectelor publice. Eficienţa socială înseamnă, evaluarea contribuţiei proiectului la maximizarea bunăstării sociale şi în acelaşi, timp evaluarea externalitătilor sociale indirecte – efecte pozitive colaterale (side benefits). Aceste efecte, împreună cu veniturile provenite din vânzarea serviciilor către beneficiari vor constituii parametrii de efect opozabili parametrilor de efort (costurile proiectului). În concluzie, existenţa unui sistem de obiective, a posibilelor efecte colaterale constituie particularităti ce nu trebuie ignorate în evaluarea proiectului, maximizarea bunăstării sociale presupunând optimizarea simultană a mai multor variabile. În cazul proiectelor private, guvernate de legile economei pieţei libere, esenţial sunt beneficiile economice (profitul) iar aspectele sociale sau ambientale sunt abordate în subsidiar. Cu toate acestea, în prezent se constată o schimbare de mentalitate prin evaluarea complexă a proiectelor sub aspect economic, comercial, social, ambiental etc. Motivaţia acestei noi concepţii constă în conştientizarea importanţei factorilor noneconomici în viaţa unui proiect. Ca o consecinţă a obiectivelor multiple mai mult sau mai puţin definite şi cunatificate proiectele din sectorul public se caracterizează printr-un nivel de complexitate mărit. Marile proiecte de investiţii publice constituie detalieri ale strategiilor de dezvoltare regilnală sau locală se realizează la un nivel scăzut de rentabilitate economică. Ca atare sunt neatratctive pentru agenţii economici privaţi şi finanţarea lor se face din fonduri publice constituite din surse locale, naţionale sau comunitare. Tratarea proiectelor de investiţii în domeniul serviciilor publice din punct de vedere financiar, are ca principală caracteristică faptul că, spre deosebire de cele din sectorul privat, finanţarea lor dispune de o sursă specifică; banul public sub forma bugetului local/central, dar are acces restrâns la piaţa de capital. De multe ori penuria de surse bugetare de finanţare poate elimina sau amâna un proiect chiar dacă sunt îndeplinite celelate criterii. Este demn de semnalată preocuparea unor colectivităţi teritoriale de a accede la oportunităţile de finanţare pe care le oferă piaţa de capital. De altfel, penuria de resurse şi handicapul de competenţă tehnologică din partea administraţiei costituie premizele fundamentale ale pătrunderii agenţilor economici privaţi în sfera serviciilor publice.

165

5.6.2 Particularităţi în evaluarea proiectelor de cercetare Cercetarea teoretică fundamentală este în mod fals catalogată adeseori ca fiind numai devoratoare de resurse. De aceea este considerată apanajul unităţilor de cercetare cu finaţtare preponderent guvernamentală, din sponsorizari sau al centrelor de cercetare ce aparţin unor firme cu mare putere economică. Nu trebuie să mai argumentăm rolul şi importanţa acestor activităţi teoretice. Dacă eforturile de cercetare sunt uşor de identificat şi cuantificat(atât atât cât se poate afirma că efortul intelectual este măsurabil şi deci poate fi cuantificat în unităţi fizice (ore de cercetare) sau valorice (valoarea unei ore de cercetare), efectele benefice ale cercetării au in caracter difuz în toate segmentele vieţii sociale şi identificarea lor este foarte dificilă. Iată de ce trebuie sa acceptăm ideia că eficienţa globală a cercetării în general a celei fundamentale în special, se manifestă pe masura ce creşte eficienţa activităţii în sectoarele beneficiare ale rezultatului cercetarii. Pentru aceasta trebuie identificate locul şi tipul tuturor efectelor cerecetării. Problema pe care o abordăm aici se referă la acele efecte noneconomice specifice, sesizabile şi măsurabile la nivel de unitate de cercetare, colectiv etc. În opinia noastră aceste efecte pot fi grupate astfel; a) Efecte de imagine care permit aprecierea vieţii stiintifice a unităţii sau a unei firme (prin departamentul său de cercetrare) contribuind la formarea unei imagini pozitive în relaţiile cu partenerii de afaceri. Acest deziderat se indeplineşte prin cel puţin două căi; ƒ vizite ale delegaţiilor sau beneficiarilor în compartimentele şi laboratoarele de cercetare pentru a-i conştientiza asupra forţei ştiinţifice a firmei, garanţie a calităţii şi fiabilităţii produselor, a eficienţei managementului firmei în general în contextul sistemului concureţtial al pieţei; ƒ publicitatea si evidenţa titlurilor ştiinţifice, a premiilor obţinute de personalul ştiinţific al firmei, in nume propriu sau în nume colectiv, precum şi a lucrarilor stiintifice elaborate. Daca din punct de vedere economic, efectul acestor acţiuni este insesizabil în planul vânzărilor sau al profitului, efectul asupra partenerilor de afaceri asupra imaginii firmei pe piaţă este remarcabil, fapt de care sunt foarte conştiente marile firme ce aspiră la poziţia de liderschip. b) Efecte economice sunt de obicei nesemnificative şi constau din venituri obţinute din valorificarea rezultatelor sub forma de brevete, licente sau din activităţi de asistenţă tehnico-ştiinţifică de specialitate. c) Efecte informaţional – ştiinţifice sunt cele mai reprezentative pentru acest tip de cercetare. Importanţa lor majoră derivă nu prin valoare intrinsecă, ci prin efecte induse în celelalte sfere de activitate. Cu alte cuvinte, eficienţa 166

actvităţilor teoretice este mai mare, pe măsura ce creşte eficienţa în domeniile consumatoare a produsului cercetării Cum se pot evidenţia şi evalua efectele informaţional ştiinţifice proprii activi- tăţii de cercetare cu caracter teoretic? In plan intramural se pot folosi date statistice privind rezultatetele cercetarilor de-alungul timpului, ca bază de comparaţie cantiativă şi calitativă. In plan extramural bibliometria recomandă să se folosească drept criterii de evaluare; informaţia mediatizată (furnizată şi publicată) şi informaţia brevetată. c. 1) Informaţia mediatizată se referă la toate formele de difuzare şi publicare a rezultatelor muncii de cercetare; comunicări şi referate la reuniuni ştiinţifice interne şi internaţionale, articole, monografii, carţi de specialitate, mese rotunde. Prima problemă care se pune în faţa analistului se referă la selecţia lucrărilor care definesc şi delimiteaza efectul cercetarilor teoretice. Cu alte cuvinte oare, toată producţia literară se va lua în considerare? tezele de doctorat, materialele didactice universitare, lucrările de ştiinţă popularizată pot intra în fondul informational? În aceasta analiză trebuie introdus un criteriu explicit şi anume “originalitatea”, în funcţie de care se poate construi o scară de ierarhizare. Implicit în construcţia acestei scări trebuie sa avem în vedere şi gradul de noutate. După cum ştim, din acest punct de vedere putem vorbi de; invenţie, inovaţie şi diversificare (de ex: ideia transmiterii semnalului video la distanţă - inventarea aparaturii de emisie-recepţie a semnalelor video; televizor alb/negru şi color diversificare pe diferiţi parametri; diagonală, sunet şi alte dotări adiacente). Pornind de la acest criteriu vom avea: ƒ lucrari extrem de valoroase pentru ştiinţă, ce contin informaţii absolut noi care lărgesc orizontul cunoaşterii; ƒ lucrari originale (de bricolaj) prin modul de interpretare, compilare a unor informaţii cunoscute şi a căror valoarea informaţional-ştiinţifică este apreciată în măsura în care conduc la noi ipoteze de lucru deschid noi drumuri de cercetare; ƒ lucrări pseudo-ştiinţifice care se pot baza pe construcţii teoretice aparent logice dar conduc la concluzii false, rupte de realitate, singura lor valoare constând în faptul că atrag atenţia asupra unor ipoteze de lucru, direcţii de cercetare neoportune sau nerecomandabile de abordat. În viziunea acestui criteriu analistul poate sa constate ce merită şi ce nu, care este valoarea informaţional ştiinţifică a unei lucrari teoretice, indiferent dacă este curs universitar, teză de doctorat sau referat la un simpozion internaţional. Nu este o raritate faptul că viaţa ştiinţifică a unor teoreticieni se rezumă la a relua, cu mici variaţii, la nesfârşit aceleaşi idei de mult depreciate moral. Deasemenea, un alt 167

pericol este al preocupărilor multilateral diversificate dar care încă nu au dus la nici o finalitate (teoria veşnicului perdant sau întârziat). Conform acestei structurări a informaţiei ştiinţifice, managerul poate evalua profilul cercetatorului conform urmatoarei tipologii: • tipul combinativ(bricoleur) care, rămânând în acelaşi univers, câmp de idei, are abilitatea de a realiza o mare varietate de variante prin combinaţii originale; • tipul experimental (experimentatorul) capabil să stabilească corelaţii originale între idei, legături care, aprioric nu erau sesizabile; • tipul vizionar (vizionarul) care are capacitatea de a trasa noi direcţii de cercetare, declanşând proiecte de cercetare de anvergură; • tipul explorativ (exploratorul) cel aflat mereu în cautarea de noi probleme care are deviza; răspunsul genial este consecinţa unei întrebări geniale. Un alt criteriu de evaluare a eficienţei proiectelor de cerectare este “gradul de difuzie” care reflecta gradul în care lumea ştiinţifică receptează şi asimilează rezultatele publicate, acestea devenind un bun universal al lumii ştiinţifice. Această apreciere se poate realiza după numărul de referiri bibliografice, citări în diverse lucrări ştiinţifice pe plan naţional şi internaţional, număr de limbi în care s-au facut traduceri ale lucrarilor respective şi nu în ultimul rând număr de brevete, licenţe acordate pe plan mondial. c. 2) Informaţia brevetată este expresie a rezultatului activităţii de cercetare –dezvoltare căruia i se recunoaşte utilitatea practică. Suntem în zona cercetărilor fundamentale orientate, a cercetărilor aplicative iar scopul este de a exploata valoarea practică a ideii ştiinţifice, în câmpul său de aplicaţie. Valoarea ştiinţifică a informaţiei brevetate este dublată de valoarea sa tehnico-economică, socială, ecologică. Informaţia brevetată este quintesenţa muncii cercetătorului ştiinţific. Titlurile juridice de proprietate; brevete de invenţii, mărci de fabrică, de comerţ, certificate de înregistare pentru desene, modele, copy-right, etc au, pe lângă funcţia de informare, şi funcţia de protecţie a proprietăţii intelectuale (produse, servicii, tehnologii noi, creaţii literar-artistice etc). Brevetul este un instrument de protecţie a rezultatului actului de creaţie, care conferă un drept exclusiv de exploatare a obiectului brevetat. In acelaşi timp documentele de brevet publicate servesc drept sursă de informare pentru că inventatorul este obligat să dezvăluie descoperirea sa, bucurându-se de protecţie şi de dreptul exclusiv de exploatare. Deci, în cadrul strategiei firmei, funcţiile brevetului sunt de: protectie, informare, reputaţie (imagine), motivaţie (stimulare), financiară ofensivă şi defensivă.

168

Cum se poate valorificată economic o creaţie tehnico-ştiinţifică brevetată? prin cesiune respectiv, cedarea drepturilor conferite de brevet (in totalitate, partial, sau prin ipotecare) contra unei sume de bani, prin licenţiere adică un aranjament contractual de exploatare de către o terţă persoană a drepturilor conferite de brevet, contra unei redevenţe, prin exploatare ân regie proprie de către titularul de brevet. Cesiunea parţială poate fi limitată teritorial (drepturile asupra brevetului se limiteaza numai la o parte a teritoriului pe care este recunoscut brevetul), sau ca sferă de aplicaţie (transmiterea drepturilor se referă numai la o numită zonă de aplicaţie din cele menţionate în descrierea brevetului) dar şi din punct de vedere al conţinutul dreptului transmis; fabricare, comercializare etc. Valorificarea prin licenţă este posibilă atunci când proprietarul (licenţiatorul) nu dispune de mijloace tehnice şi/sau financiare pentru a exploata în regie proprie invenţia sau inovaţia proprie, sau când licenţiatul (cumparatorul) este intersat să achizitioneze licenţa din următoarele motive: ™ produsele, tehnologiile sale au uzură morala avansată şi analizele îi relevă faptul ca este oportun şi avantajos economic să achiziţioneze licenţe decât să-şi dezvolte o cercetare proprie pentru a elimina aceste carenţe; ™ doreşte o tehnologie sau o producţie modernă care să conţină elemente de protejare prin titluri de protectie; ™ doreşte să intre pe piată cu produse ale unei firme recunoscute şi respectate fabricate pe bază de licenţă; ™ licenta reduce riscul de piata (testări, aprobări, etc), având flexibilitate şi posibilitatea de diversificare rapidă. La rândul său proprietarul de brevet poate recurge la procedeul licenţiere din urmatoarele motive: nu are experienţa managerială, puterea economică sau un segment piaţă suficient de mare care să-i permită o exploatare în condiţii eficienţă; urmăreşte penetrarea unei pieţe greu accesibile; urmăreşte efectul de imagine pentru creşterea prestigiului firmei vederea unei vâzări ulterioare în câştig; urmareşte schimb de licente.

de de de în

169

Inconvenientele licenţei au caracter general, dar pot fi şi specifice cum ar fi: elemente de incompatibilitate tehnică şi/sau tehnologică la licenţiat (linia de fabricaţie inadecvată, nomenclatorul existent de produse nu este în concordanţă tehnică comercială cu noul produs sau tehnologie, costurile implementarii noi tehnologii/produs, din punct de vedere al fortei de muncă, al dotarii tehnice, al canalelor de distribuţie, etc sunt inhibitorii, incompatibilitate între experienţa acumulată din punct de vedere tehnic economic sau de marketing şi noile cerinţe ale implementării eficiente a licenţei, durată mare între momentul declanşării procesului de negociere a licenţei şi începerea exploatării sale efective, apariţia unei relaţii de dependenţă tehnică şi tehnologică faţă de licenţiator prin serviciile de asistenţă tehnică necesară implementării şi dezvoltării produsului.

170

Ν Întrebări test 1. Ce reoprezintă evaluarea acceptabilităţii proiectului? 2. Concepţia evaluării bidimensionale a eficienţei proiectelor ridică două probleme. Cum le interpretaţi? 3. Ce diferenţă de scop şi efecte sunt între analiza financiară (AF) şi analiza economică (AE)? 4. Elementele caracteristice ale analizei economice? 5. Ce este analiza de senzitivitate? 6. Care este expresia grafică şi matriceală a corelaţiilor proprii unui studiu de eficienţă? 7. De ce este indispensabilă componenta economică în orice studiu de eficienţă? 8. Ce este specific studiilor de eficienţă a activităţilor de cercetare şi investiţii? 9. Care este utilitatea practică a cunoaşterii structurii resurselor intrate în circuitul economic? 10. Ce este optimul şi care sunt trăsăturile lui? 11. Reprezentaţi şi interpretaţi curba de eficienţă? 12. Cum interpretaţi din punct de vedere financiar curba capacităţilţii de producţie? 13. Interpretarea grafică a graficului de punct critic. 14. Ce este un proiect public?

171

Factorul timp în calculele de eficienţă economică a proiectelor de investiţii

6.1 Necesitatea şi mecanismul de cuantificare a influenţei factorului timp în calculele de eficienţă economică Aşa cum am arătat anterior, una dintre trăsăturile caracteristice ale oricărui proces investiţional definit ca “ansamblu de activităţi specifice de evaluare, implementare şi exploatare a proiectelor de investiţii” constă în faptul că se întinde pe un intreval de timp mare, pe parcursul mai multor exerciţii financiare. Etapizarea acestui interval de timp pune în evidenţă modul specific de consum al resurselor alocate şi de generare a efectelor proiectului. În aceste condiţii se naşte firesc întrebarea dacă; această evoluţie specifică a parametrilor economici în timp are influienţă asupr eficienţei proiectului?. Răspunsul este incontestabil da. Ca atare, studiul intră sub incidenţa rigorilor impuse de “factorul timp” în sensul că, trebuie să găsească răspuns la noi întrebări de genul: este profitabil să implementezi proiectul acum sau mai târziu?, este de preferat obţinerea unui oarecare profit acum sau peste câţiva ani? Problema nu este nouă deorece înţelepciunea poporului britanic a sintetizat răspunsurile în expresia “ time is money”, iar zicala românească spune “ nu da cioara din mână pe vrabia de pe gard”. Într-un sistem concurenţial de piaţă, caracterizat prin dinamism şi competenţă, promptitudinea cu care se finalizează afacerile este un indiciu de performanţă, garanţie a eficienţei acţiunilor. Întreprinzătorul este interesat să aibă la dispoziţie capitalul lucrativ necesar desfăşurării activităţii. Lipsa acestuia înseamnă o amânare sau o pierdere de profit, şi de aceea el este forţat să apeleze la credite, adică mijloace financiare disponibile pe piaţa capitalurilor care, în acel moment prisosesc posesorului - agent economic sau persoană privată, şi la care va avea acces dacă consimte să plătească dobândă. Imobilizarea mijloacelor întreprinzătorului în investiţii neterminate (imobilizări în curs), din punct de vedere economic este asemănătoare cu situaţia când, disponibilitătile sale sunt împrumutate unui alt agent economic de la care, pe lângă rambursarea sumei cedate, va primi şi o dobândă ca preţ al gestului său de a 172

se abţine de la utilizarea acesteia în scopuri personle. Deci agentul economic declanşator de proiect este îndreptăţit, ca şi creditorul în cazul împrumutului, să primească o recompensă pentru gestul său de a se abţine de la satisfacţii immediate şi a-şi investi mijloacele sale disponibile în proiecte pentru viitor. Dar de ce este dispus debitorul (împrumutatul) respectiv, de ce este obligat proiectul să suporte plata recompensei fondurilor avansate? Din punct de vedere financiar răspunsul este de necontestat: capitalul utilizat în scopuri lucrative este supus fenomenului de fructificare adică, este generator de efecte economice în speţă; profit. Concluzionând, putem afirma că, între întreprinzător şi proiectul pe care-l finantează se naşte o relaţie biunivocă în sensul că întreprinzătorul este îndreptăţit să aştepte o recompensă a gestului său de implementare, iar proiectul trebuie să-şi fructifice oportunităţile pentru a plăti a ceastă obligaţie. Dar să vedem cum se explică mecanismul de fructificare în timp a capitalului. Să considerăm că un întreprinzător are, la un moment dat “m0”, un capital disponibil “xo”pe care-l foloseşte în scopuri lucrative. După un exerciţiu financiar, la un moment “m1”, el va trebui să dispună de capitalul iniţial şi în plus de un profit “P” care se obţine prin fructificarea capitalului utilizat în scopuri lucrative cu o rată de fructificare “a” adică: la momentul mo - capital disponibil xo , la momentul m1 - y1 = xo + P , dar P = a x0, unde a = rată de rentabilitate (coeficent de fructificare/de actualizare) atunci y1 = xo + ax0 sau y1 = xo(1+a), în care 1 + a este factor de fructificare. Dacă extindem raţionamentul la exerciţiul următor, plecând de la premiza simplificatoare că, întregul capital disponibil la momentul “m1” se foloseşte în scopuri lucrative (neglijând alocarea unei părţi din plusprodus pentru consum), la sfârşitul acestui exerciţiu – momentul “m2” agentul economic va dispune de o sumă; y2 = y1 + ay1 = xo + axo + a(xo + ax0)

de unde:

y2 = xo(1 + a)2 .

Reiterând raţionamentul în paşi succesive ajungem la o problemă de analiză combinatorie putând afirma că la sfârşitul unuui exerciţiu “n” agentul economic va dispune de o sumă: yn = xo (1+a)n

y n = x 0 (1 + a )

n

x0

y1

y2

yn timpul

0

1

2

n Figura 6.1

173

în care yn = este “echivalentul viitor” peste “n” ani al unei sume prezente,actuale”xo” avansată în scopuri lucrative cu o rată de profitabiltate de “a”. Se obţine prin ponderarea sumei iniţiale cu un factorul (1+a), numit factor de fructificare sau de capitalizare, ridicat la o putere egală cu numărul de intervalelor/exerciţiilor finaciare scurse “n”, ceea ce denotă o creştere exponenţială în timp. Reciproca acestei situaţii devine evidentă atât din grafic cât şi din expresia matematică, iar din punct de vedere economic are semnificaţia de “echivalent prezent” a unei valorii disponibile în viitor, respectiv: sau

x0 = yn (1 + a) –n xo = yn

în care:

1 , (1 + a) n

(1 + a)-1 = factor de actualizare /discontare.

Această tehnică de lucru este cunoscută în practica evaluării eficienţei investiţiilor sub denumirea de “tehnica actualizării” folosită ca “procedeu de lucru prin care se asigură comparabilitatea în timp a unor valori cheltuite/obţinute la momente diferite prin echivalarea lor la momentele caracteristice ale proiectului”. Dezvoltarea acestei tehnici poate surpinde toate caracteristicile cheltuirii resurselor şi generării efectelor proiectului. Ca instrument de lucru util practicienilor se recomandă tabelele de actualizare care oferă multe facilităţi de calcul.

6.2 Facilităţi oferite de tabelele de actualizare Nevoia de actualizare în calculele de evaluare a eficienţei economice a proiectelor de investiţii este recunoscută dar, complexitatea lor poate da naştere la reţineri în aplicaţii. De aceea specialiştii au conceput tabele speciale cu seturi de calcule, ulterior programe de calcul actualizat a indicatorilor de eficienţă.Pentru a sublinia utilitatea practică a tabelelor de actualizare, vom prezenta modul de utilizare, cu exemplificările de rigoare a primului şi celui mai complet tabel pus la dispoziţia practicienilor în evaluare de Institutul de Dezvoltate Economică de pe lângă Banca Mondială24). Tabelul conţine şase seturi de date, pentru rate de actualizare a = 1% la 50%, şi un interval de timp “n” cuprins între 1 şi 50 ani. Primele trei seturi sunt construite cu ajutorul factorului de fructificare (1 + a), iar următoarele trei pe baza 24)

* * * - Compounding and Discounting Tables for Project Evaluation. The Johns Hopkins University Press IDE – BIRD, Washington DC, 1973.

174

factorului de actualizare - factor de discontare - (1 + a)–1. Fiecare set are menirea de a da răspuns la o întrebare astfel: 1. Care este echivalentul viitor (yn) , peste “n” ani a unei valori (capital) prezente (x0) la o rată medie de creştere “a” (rata de actualizare/fructificare), considerată constantă pe intervalul respectiv? ?

y n = x 0 (1 + a )

n

0

unde:

n

(1 + a)n = factor de fructificare/capitalizare (principiul dobânzii compuse).

Exemplu: Care este echivalentul viitor al unui capital x = 100 mil lei, investit la momentul “m0” într-o afacere de tip: point- imput, point-output,pe o durată de timp de n = 5 ani şi cu o rata medie anuală de rentabilitate de a = 18% ? Procedăm astfel: căutăm rata de 18%, apoi identificăm coloana care conţine factorul de fructificare (1 + a), iar pe coloana anilor ”n” căutăm n = 5, la intersecţia factorului de fructificare cu linia anului “5” vom găsi valoarea factorului căutat care este de 2,287758 (în general se lucrează numai cu primele trei zecimale) astfel că: Y5 = 100 (1 + 0,18)5 = 100 x 2,287758 = 228,7758 mil lei 2. Care este echivalentul viitor (yn) peste “n”ani al unor sume (xh pentru h=1,n) alocate/depozitate în mod constant în fiecare an al perioadei (de regulă la sfârşitul acesteia) cu o rată de profit fixă, o dobândă “a”? 0

1

h

yn = xh unde:

n

(1 + a) n − 1 , a

(1 + a ) n − 1 → factor sumă de fructificare. a

175

Exemplu: Care este venitul net ce se va obţine peste 5 ani dintr-o afacere de tip;continous-imput, point-output,dacă suma alocată anual în mod constant pe interval este: xh = 20 mil lei, iar rata de profitabilitate estimată este: a = 18%? y5 = 20 [(1+0.18)5 – 1] : 0,18 = 20 x 7,154210 = 143,0842 mil lei 3. Ce valoare (xh) trebuie economisită/plătită în mod constant anual, la o dobândă/rată de rentabilitate “a” pentru ca la sfârşitul unei perioade “n” să dispune de un capital (yn )? ? 0

h

xh = yn unde:

n

a , (1 + a ) − 1

a (1 + a) − 1 → factorul fondului de reducere.

Exemplu: Un agent economic cumpără utilaje de producţie în valoare de: I = 12 mil.lei care au o durată de amortizare de: n = 8 ani, după care vor fi disponibilizate, estimându-se obţinerea unei sume de: Vr = 2,5 mil lei din valorificarea lor. Se pune întrebarea; ce sumă anuală trebuie recuperată anual prin amortizare astfel încât la sfârşitul perioadei de amortizare el să-şi reconstiutie integral capitalul investit iniţial? Rata medie anuală de rentabilitate este de: a = 10%. Este un mod aparte de a judeca problema amortizării echipamentelor în care se stabileşte limita minimă admisibilă de amortizare pe care o poate accepta întreprinzătorul mergându-se pe principiul reproducţiei simple. Procedăm astfel: ƒ calculul valorii de amortizat: yn = 12,0 – 2,5 = 9,5 mil lei; ƒ calculul amortizării anuale constante xh = 9,5 x 0,087444 = 830.718 lei/an. Dacă încercăm să facem verificarea “static” obţinem: 830.718 x 8 + 2.500.000 = 6.645.744 + 2.500.000 = 9.145.744 lei.

176

Verificarea dinamică ne conduce la următorul rezultat: 830.718 x

(1 + 0,1) 8 − 1 + 2.500.000 = 830.718 x 11,4359 + 2.500.000 = 12.999.998 lei. 0,1

În acest procedeu de calcul se ţine cont de procesul de fructificare a sumelor prezervate de întreprinzător ca amortizare pentru recuperarea capitalului investit. 4. Care este echivalentul prezent (xo) al unei sume viitoare (yn) ce se va obţine peste “n” ani la o rată de actualizare “a”? ? 0

în care:

x0 = yn(1 + a)-n

n

(1 + a)-1 = factor de actualizare sau de discontare.

Exemplu: O propunere de afacere (de tip: poin-imput,point-output) în care agentul economic este apelat sa investească acum,la momentul “m0” o sumă de: y3 = 60 mil lei, îi va aduce acestia peste 3 ani un beneficiu de 100 milioane lei. Dobânda medie pe piaţa capitalurilor este de: a = 18%. Oare merită această investiţie? Problema este de a vedea dacă beneficiul obţinut este suficient sau superior efortului investiţional făcut pentru ca afacerea să fie atractivă, fapt ce se rezolvă prin compararea celor doi parametri la momentul luării deciziei de a investi.Pentru aceasta, calculăm echivalentul prezent, al beneficiului ce se va obţine peste 3 ani: x0 = y3(1 + a)-3 = 100 (1 + 0,18)-3 = 100 x 0,608631 = 60,8631 mil lei Constatăm ca echivalentul prezent al beneficiului obţinut peste trei ani din afacerea proiectată este doar cu 1,4% mai mare decât capitalul investit repectiv un câstig net de doar 863.100 lei faţa de obţiunea de a investi pe piaţa de capital cu o dobânda de 18%. 5. Care este valoarea prezentă a unor sume anuale constante (xh) ce se obţin/plătesc pe o perioadă de “n” ani la o rată de actualizare “a”? ? 0

h

x0 = xh

n

(1 + a ) n − 1 , a (1 + a ) n

unde:

(1 + a ) n − 1 → factor de anuitate. a (1 + a ) n 177

Exemplu: În urma realizării unui proiect de investiţii în valoare de 10 mild lei se estimează că, pe durata de exploatare economică de 7 ani, se va obţine un profit mediu net estimat la 5 mild.lei/an. Care este valoarea actuală netă a proiectului şi dacă este fezabil - costul de oportunitate a capitalului este de 15%? Xo = 5 x

(1 + 0,15) 7 − 1 = 5 x 4,16042 = 20,8 mild.lei 0,15(1 + 0,15) 7

6. Ce plăţi anuale/rate de rambursare sunt necesare pentru a achita un credit în valoare de 50 mil.lei rambursabil în 5 ani cu o dobândă de 25% pe an? ? 0

h

xh = xo

n

a (1 + a ) n , (1 + a ) n − 1

în care:

a (1 + a ) n → factor de recuperare a capitalului. (1 + a ) n − 1 Exemplu: S-a contractat un împrumut 10.000 $, rambursabil în 3 ani, cu o dobânda anuală de 9%. Care este serviciul anual al datoriei (rata de rambursare + dobânda anuală)? Xh = 10.000 x

0,09(1 + 0,09) 3 = 10.000 x 0,395055 = 3.950,55 $/an (1 + 0,09) 3 − 1

Plăţile totale vor fi de 11.851,65 $, din care: 10.000,00 $ creditul, 1.851,65 $ dobândă Se poate face şi o detaliere pe fiecare ani a structurii serviciului datoriei. Deasemenea, trebuie să spunem că sunt mai multe procedee de calcul a obligaţiilor faţă de creditor asupra cărora vom face referiri ulterior.

178

6.3 Influienţa factorului timp în perioada de implementare a proiectelor de investiţii În perioada de implementare, mai ales în faza de execuţie a proiectelor, volume importanrte de resurse sunt imobilizate în investiţii neterminate, fiind retrase din circuitul economic productiv. Pentru întreprinzător aceasta înseamnă o pierdere de venit pe care o acceptă în mod conştient în speranţa că, împreună cu capitalul investit, vor fi recuperate prin activitatea de exploatare a proiectului. El este conştient de existenţă acestei pierderi dar nu are informaţii pertinente cu privire la dimensiunea lor. De aceea consideră că este îndreptăţit la o recompensă pentru gestul său de a investi (profit net obţinut după recuperarea capitalului investit), dar nu are certitudinea că aceasta acoperă pierderile sale obiective, implicit veniturile nerealizate pe perioada de implementare. Aşa cum am spus anterior, indicatorul “termen de recuperare” în forma sa completă, se referă la recuperarea efortului integral al investitorului,inclusiv pierderea de venit net pe durata de implementare, sau pe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi. Pentru aceasta este necesară o metodologie specifică de evaluare şi evidenţa, în special a pierderilor de venit net pe perioada de implementare. Pe perioada de implementare distingem dauă categorii de imobilizările de resurse: ™ Imobilizări în stocuri de materiale, utilaje pentru investiţii care sunt resurse potenţiale pentru investiţii care pot să intre în operă sau, în anumite situaţii să-şi schimbe destinaţia pe cale legală prin; sistări sau modificări de proiect,sau nelegală prin; degradare, pierdere etc. Mărimea lor depinde direct mai puţin de stadiul cât de intensitatea lucrărilor şi de aceea au frecvente variaţii de volum şi de structură. In general ele se află sub o strictă supraveghere juridică şi financiară. ™ Imobilizări în investiţii neterminate formate din resurse intrate în operă dar aflate în starea de investiţii neterminate - imobilizări în curs (construcţii,instalaţii, utilaje nefinalizate şi/sau nepuse în funcţiune). O trăsătură specifică a acestor resurse este că ele nu se mai găsesc sau nu se mai pot recupera sub forma lor iniţială constituind în caz de sistare sau schimbare de proiect o pierdere reală pentru investitor (ex: cimentul, varul, nisipul, elementele sudate etc). La obiectivele mari de investiţii, în cazul implementării unor sisteme tehnice complexe(centrale nuclearo-electrice, hidro-electrice, ş.a),diversitatea şi volumul mare de resurse angrenate pe durate mari de timp generează pierderi prin imobilizări în investiţii neterminate semnificative, care trebuie să fie evidenţiate la efortul investiţional total.

179

În literatura de specialitate, uneori şi în practica economică se întâlneşte următoarea formulă de calcul a pierderilor de venit net din imobilizări25) (efectul timpului): Pimob = a [Σ Ih (d - h - ½) + In+1

d −n ], 2

în care: a = coeficent de eficienţa normativ; d = durata efectivă de implementare a proiectului; n = durata de implementare în ani întregi (n
I=

∑I h =1

h

în care: Ih = investiţia imobilizată în anul “h” conform graficului de eşalonare. Esalonarea investiţiei pe durata de execuţie are influienţa majoră asupra eficienţei proiectului. Optimizarea eşalonării este o problemă care ţine mai mult de latura calitativă a procesului de proiectare, de experienţă specialiştilor proiectanţi. Eşalonarea progresivă este cea mai eficientă deoarece crează premiza obţinerii celor mai mici pierderi de venit net pe durata de execuţie. Este în acelaşi timp şi operaţională dat fiind faptul că, de regulă în procesul de execuţie fondurile cele mai importante se imobilizează în echipamente şi instalaţii de lucru care se montează în partea finală a execuţiei. Pentru ca premiza să devină realitate înca din faza de negocieri-contractări trebuie evitat să se creeze stocuri de echipamente printr-o politică nefericită de aprovizionare. Eşalonarea regresivă este tocmai rodul unei astfel de politici de aprovizionare când, din spirit de prudenţă exagerată se face o aprovizionare în avans uneori justificată, dar de cele mai multe ori dintr-o

25)

Cistelecan M.Lazăr - Procesul investiţional. Editura Academiei, Bucureşti, 1983

180

greşită concepţie managerială. Dar această eşalonare pe durata de execuţie (să considerăm d = 3 ani) poate fi redată grafic astfel: Volumul imobilizărilor

I3

I3 (3 – 2) I2(3 – 1)

I2

I1(3 – 0)

I1

timp Figura 6.2

Formula generală de calcul a volumului imobilizărilor este: ¾ imobilizarea fondurilor la începutul exerciţiulu Imob = Σ Ih (d – h + 1); ¾ imobilizare la mijlocul perioadei exerciţiului Imob = Σ Ih (d – h + ½); ¾ imobilizare la sfârşitul exerciţiului Imob = Σ Ih (d – h ). În cele trei cazuri se păstrează principiul de calcul, al dobânzii simple, dar se schimbă momentul imobilizării. Ca atare aplicarea oricărei formule este posibilă ân funcţie de context. Dacă se analizează mai multe variante care au durate de execuţie diferite acest indicator devine irelevant. Se foloseşte însă “media anuală a imobilizărilor” (MI = Imob /d). În practică aceşti indicatori au o valoare informativă scăzută servind doar la evaluarea pierderilor de venit net din imobilizări care se poate determina astfel: Pimob = aΣ Ih (d – h + 1) , care poate fi reprezentată grafic (fig.6.3). Pierdere de venit net

I3 I2 I1 d Figura 6.3

181

În realitate această pierdere este generată în timp după o curbă exponenţială26), fapt ce poate fi demonstrat astfel; Considerând aceiaşi investiţie eşalonată conform figurii 6.4 vom spune că: I1 = investiţia imobilizată în exerciţiul “1”; P1 = pierderea anuală de venit în exerciţiul “1” este: P1 = a I1; E1 = reprezintă efortul total aferent respectiv: E1 = I1+P1 = I1+aI1 = I1(1 +a). La începutul anului doi întreprinzătorul are deja imobilizată o valoare “E1” aferentă anului anterior care va genera noi pierderi astfel: Valoarea imobilizată E1, Pierderea de venit net în anul 2 datorită imobilizărilor din anul 1 P21 = a E1, Valoarea efortului la sfârşitul anului al doilea este: E21 = E1 + P21 E21 = I1 + aI1 + a (I1 + aI1) = I1(1 + 2a + a2) = I1(1 + a)2, Mecanismul este propriu fenomenului de fructificare (aici o fructificare cu semn negativ pentru întreprinzător). Pentru un an oarecare “h” vom avea pentru întreg intervalul “h, d’ următoarea relaţie: Ehd = Ih (1+ a)d-h , iar efortul total: E = Σ Ih(1 + a)d-h,

I3

Pierdere de venit net

I2 I1 d Figura 6.4

Pierderea de venit net o obţinem prin diferenţă astfel; P’imob = Σ Ih(1 + a)d - h – Σ Ih

26)

Stoian Marian - Perfecţionarea metodologiei de cuantificare a influienţei factorului timp în Calculele de eficienţă economică a investiţiilor. Teza de doctorat, Craiova 1986

182

6.4 Indicatori (dinamici) actualizaţi de eficienţă economică Actualizarea este tehnica de lucru cu ajutorul căreia se asigură comparabilitaea în timp a valorilor aparţinând unor perioade diferite de timp, prin echivalarea lor la acelaşi moment de referinţă. In cazul proiectelor de investiţii, unde trăsătura specifică este tocmai decalajul în timp între parametrii economici de efort (investiţii) şi efect, actualizare devine indispensabilă în procesul de evaluare, corecţia nivelului indicatorilor de eficienţa cu influienţa factorului timp fiind obligatorie. Momentul la care se face actualizarea este, de regulă momentul declanşării procesului de implementare (faza de evaluare – întocmire a documentaţiei de fundamnetare). Dar nu este exclus să se solicite reevaluarea eficienţei proiectului şi la alte momente. De aceea vom prezenta aplicaţia principiilor de actualizare la cele trei momente specifice: ƒ mo = momentul începerii implementării; ƒ m1 = momentul punerii în funcţiune; ƒ m2 = momentul scoaterii din funcţiune. Orice alt moment ales la sugestia factorilor de decizie (de exemplu: momentul terminării perioadei de rambursare a creditului pentru investiţie) preezintă,din punct de vedere al calculeleor de actualizare, variante combinate a formuleleor caracteristice celor trei momente alese. Deasemenea adoptăm ipoteza că imobilizarea resurselor avansate se face la sfârşitul fiecărui exerciţiu, deşi se pot adopta şi alte ipoteze.

6.4.1 Actualizarea la momentul deciziei asupra proiectului (m0) Suprapunând graficul ce explică evoluţia în timp a unei unităţi valorice (fig 6.5) pe graficul ce redă evoluţia parametrilor economici pe durata de viaţă a proiectului obţinem o imagine sugestivă cu privire la aplicabilitatea tehnicii de actualizare în procesul de valuare a proiectelor:

timp

m0 m2

m1 d

n

De

Figura 6.5

183

d = durata de implemetare a proiectului când are loc imobilizarea de resurse investiţionale (Ih) (vom face aplicaţia ignorând situaţiile de excepţie când pe acest interval se pot realiza şi activităţi de exploatare: punere parţială în funcţiune, proiecte silvice, hortiviticole ş.a); De = durata de exploatare - de viaţă utilă, în urma cosumului resurselor exploatării – cheltuieli de exploatare (Ch) se obţin efectele scontate: economii (Eh), încasări (Qh), profit (Ph), valoare adăugată Vah) etc; n = durata de viaţă a proiectului (n = d + De). Investiţia actualizată la momentul “mo” Graficul din fig.4.8 ne orienteză spre o aplicaţie bazată pe ponderarea investiţiei eşalonate “Ih” pe durata de implementare “d” cu factorul de discontare – actualizare (1+a)-h pentru (h = 1,d) deci:

Imo= I1(1 + a)-1 + I2(1 + a)-2 + … + Id (1 + a)-d , d

∑ Ih(1 + a)

Imo =

−h

h =1

Venituri(încasări) actualizate la momentul “mo” Din graficul 4.3 a. reiese că acestea se obţin pe intervalul”De” şi trebuie să fie “aduse” prin calcul matematic (echivalate) la momnetul “mo” faţă de care există un interval sec”d” din punct de vedere al efectelor. Principiul de calcul este tot de discontare dar cu salt peste intervalul “d”, adică: Qmo = (1 + a)-d [Q1 (1+a)-1 + Q2 (1+a)-2+ ... + QDe (1+a)De] Qmo = (1+a)-d

∑Q

h

(1 + a ) − h

sau: De

Qmo =

∑Q h =1

h

(1 + a) − ( d + h ) .

În cazul în care se lucrează cu durata de viaţă a proiectului “n” formula este: n

Qmo =

∑Q h =1

h

(1 + a) − h ,

ţinând cont că pe intervalul h (h= 1,d) încasările anuale sunt egale cu zero.

184

Dacă veniturile anuale sunt constante (Q1 = Q2 = … = Qh = … = QDe) valoarea actualizată se calculează cu ajutorul coeficientului de anuitate astfel: Qmo = Qh

(1 + a) De − 1 1 . De a(1 + a) (1 + a ) d

În practică cel mai adesea se înregistrează o evoluţie specifică, de regulă crescătoare în prima parte – perioada de atingere a parametrilor proiectaţi, apoi constantă eventual cu tendinţă de scădere spre finalul duratei de viaţa. In acest caz se va aplica set de formule de calcul adecvat pentru fiecare perioadă. Ceilalţi parametrii economici aferenţi exploatării: cheltuieli de exploatare, profit, valoare adăugată,etc vor avea parte de acelaşi mecanism de echivalare la momentul “mo” ca şi veniturile, astfel: ∪ Costurile de exploatare actualizate la m0; De

Cmo =

∑C h =1

h

1 (1 + a ) d + h

sau:

(1 + a) De − 1 1 , De a(1 + a) (1 + a) d

Cmo = C h pentru Ch = constant. ∪ Profitul actualizat la mo:

De

Pmo =

∑P h =1

h

1 (1 + a ) d + h

sau: Pmo = Ph

(1 + a ) De − 1 1 , De a (1 + a ) (1 + a ) d

pentru Ph = constant. Indicatori de eficienţă actualizaţi: ∪ Cheltuieli totale actualizate la momentul “mo” CTA = Imo + Cmo, ∪ Cheltuieli totale actualizate specifice(raportul costuri/venituri) CTAs =

I mo + C mo Qmo

185

∪ Randamnetul economic actualizat: Rmo =

Pmo −1 I mo

∪ Termenul/durata de recuperare actualizat se determină pornind de la premiza că ”investiţia actualizată la momentul “mo” trebuie să se amortizeze pe seama profitului actualizat pe intervalul (T)” premiză formalizată matematic prin egaliatea: Imo = Pmo(T’) adică:

d

∑ Ih h =1

(1 + a) De − 1 1 1 = P h h De (1 + a ) a(1 + a ) (1 + a ) d

(1)

Este o ecuaţie exponenţială în care necunoscuta este exponentul -T’. Pentru rezolvare vom separa mai întâi expresia care conţine necunoscuta T’, prin împărţire la costanta membrului stâng ale ecuaţiei, astfel:

I mo (1 + a) T ' − 1 = Ph (1 + a) − d a(1 + a) T '

(2)

Membrul stâng al ecuaţiei este deductibil deci poate fi cunoscut,ca atare îl vom nota astfel: No =

I mo Ph (1 + a ) − d

(3)

iar relaţia (2) devine: No =

(1 + a) T ' − 1 a(1 + a) T '

(4)

La acest nivel constatăm că se poate face o determinare rapidă a termenului de recuperare actualizat, cu ajutorul tabelelor de actualizare, deoarece membrul drept al ecuaţiei este factorul de anuitate la puterea T’. Cu alte cuvinte trebuie găsit răspuns la întrebarea retorică” Pentru ce valoare a lui T’ factorul de anuitate ia valoarea “N”,la un coeficient de actualizare”a”. Calculând valoarea lui “N”, apoi căutăm această valoare în tabelele de actualizare, la rata “a”, în coloana factorului de anuitate. Pe linia corespunzătoare vom afla valoarea lui T’. Demonstraţia continuă astfel: a No (1+a)T’ = (1+A)T’ - 1 ,

(5)

(1+a)T’(1 – a No) = 1,

(6) 186

La acest nivel de evoluţie a calculelor specialistul poate să decidă dacă se poate merge mai departe cu calculele sau nu astfel: ¾ dacă a No > 1 atunci T’ → ∞ deci proiectul nu asigură recuperarea investiţiei; ¾ dacă a No < 1 atunci T’ este finit şi deci proiectul asigură recuperarea investiţiei – ca atare se vor continua calculele pentru afalarea valorii termenului de recuperare dinamic: (1+a)T’ =

1 , notăm cu Y = 1/(1-aNo) 1 − aN

(7)

(1+a)T’ = Y şi apoi logaritmăm: T’lg(1+a) = lg Y,

(8)

T’= lgY/lg(1+a)

(9)

de unde:

Un mod relativ simplu de determinare a termenului de recuperare actualizat, recomandat prin literatura de specialitate3, constă în rezolvarea pe baza tabelului de calcul a fluxului net de trezorerie – actualizat sau neactualizat. Vom exemplifica pe baza datelor din paragraful 3.5 referitoare la calculul fluxului net de trezorerie (cash flow). Anul Flux net de trezorerie Flux net de trez.cumulat

1

2

3

4

5

6

7

8

Total

-10

-14

4,45

7

10

10,05

7,7

6,5

+21,7

-10

-24

-19,55

-12,55

-2,55

7,5

15,2

21,7

Termenul de recuperare static – calculat pe baza fluxului net de trezorerie este cuprins între trei şi patru ani; Ai < T < As ( pentru: Ai = 3ani şi As = 4 ani) Determinarea exactă se poate face cu formula:

T = Ai + CF

12 12 = 3 + 2,55 = 3+2,55 x 1,194 CFs − CFi 7,5 − (−2,55)

T = 3 ani şi 3 luni (2,55 x 1,194 = 3,0447 luni)

3

Patrick Piget - Strategie financiere de l`entreprise. Collection Economiques d`Aujourd`hui,Paris,1990

187

Am utilizat următoarele notaţii: Ai/s = Limita inferioară/superioară a termenului de recuperare; CFi/s = Fluxul net de trezorerie cumulat (cash flow cumulat) corespunzător limitei inferioare (i) respectiv superioare (s). Pentru termenul de recuperare actualizat vom opera cu venitul net actualizat pentru o rată de actualizare: a= 15% Anul Cash flow Factor de actualizare Venit net actualizat VNA cumulat

1 -10

2 -14

3 4,45

4 7

5 10

6 10,05

7 7,7

8 6,5

0,87

0,756

0,658

0,572

0,497

0,432

0,376

0,327

-8,7

-10,58

2,93

4,00

4,97

4,34

2,9

2,13

-8,7

-19,28

-16,35

-12,35

-7,38

-3,04

-0,14

1,99

Deci termneul de recuperare dinamic este de peste şapte ani, mai exact:

T = 7 + 0,14

12 = 7 + 0,14 ⊗ 5,6338 = 7 ani şi cca. o lună 1,99 − (−0,14)

6.4.2 Actualizarea la momentul punerii în funcţiune “m1” Graficul echivalării valorilor în timp, la acest moment este dat în fig.4.9:

timp d

De

n

Figura 6.5

ƒ investiţia actualizată la “m1” Constatăm că investiţia,pentru a fi actualizată la momentul “m1”, trebuie ponderată cu factoru de fructificare, astfel: Im1 = I1(1+a)d-1 + I2(1+a)d-2+ … +Ih(1+a)d-h+ … + Id(1+a)d-d d

Im1 =

∑I h =1

h

(1 + a ) d − h 188

ƒ veniturile actualizate la momentul “m1” Veniturile proiectului actualizate la momentul “m1” se obţin prin demutiplicare cu ajutorul factorului de discontare. Principiul aplicat este identic ca la momentul “mo” numai că, acum nu se mai face “saltul” peste durata de implementare cu ajutorul factorului (1+a)-d. De

Qm1 =

∑Q h =1

h

1 (1 + a ) h

Pentru Qh – venituri anuale constante pe durata de exploatare relaţia este:

(1 + a ) De − 1 a (1 + a ) De

Qm1 = Qh

Dacă se operează cu durata de viaţă a proiectului”n” relaţia este: Qm1 = Qh

(1 + a ) n − 1 a (1 + a ) n

Costurile de exploatare,profitul,valoarea adăugată şi alţi parametrii economici aferenţi perioadei de exploatare se vor actualiza conform aceluiaşi procedeu aplicat în vazul veniturilor/încasărilor actualizate astfel: De

Cm1 =

∑C h =1

h

1 (1 + a ) h

respectiv:

(1 + a ) De − 1 a (1 + a ) De

Cm1 = Ch De

Pm1 =

∑P h =1

h

1 (1 + a ) h

respectiv: Pm1 = Ph

(1 + a ) De − 1 a (1 + a ) De

189

ƒ indicatori de eficienţă economică actualizaţi la momentul “m1” ¾ cheltuieli totale actualizate CTA = Im1 + Cm1, ¾ cheltuieli actualizate specifice CTA s =

I m1 + C m1 Qm1

™ Randamentul economic actualizat R’ =

Pm1 −1 I m1

™ Termenul/durata de recuperare actualizată Im1 = Ph

(1 + a ) T ' − 1 , a (1 + a ) T '

de unde:

I m1 (1 + a ) T ' − 1 = Ph a (1 + a ) T ' dacă notăm cu N1 = Im1/Ph, relaţia devine: N1 =

(1 + a ) T ' − 1 a (1 + a ) T '

Se observă că această relaţie este identică cu relaţia (4) de la subpunctul referitor la actualizarea la “mo” – calculul termenului de recuperare dinamic. Ca atare calculele ulterioare sunt identice şi nu le vom mai repeta.

190

6.4.3 Actualizarea la momentul dezinvestirii ”m2” Graficul deplasării valorilor spre momentul “m2” arată astfel: m1

mo timp

m2

investiţie d

De n Figura 6.6

ƒ investiţia actualizată la momentul”m2”. Din graficul 4.10 reiese că principiul de calcul la toţi parametrii proiectului se bazează pe mecanismul de fructificare. În cazul investiţiei,prin simplificare considerăm că, pe intervalul “De” nu se fac investiţii (în realitate pot exista investiţii de înlocuire) ceea ce pentru mecanismul de calcul înseamnă un salt de la momentul “m1” la momentul “m2” astfel: Im2 = (1+a)De [I1(1+a)d-1 + I2(1+a)d-2 +…+ Ih(1+a)d-h +…+ Id(1+a)d-d] d

Im2 =

∑I h =1

h

(1 + a ) De + d − h ,

pentru: n = De + d → durata de viaţă a proiectului n

Im2 =

∑I h =1

h

(1 + a ) n − h

ƒ veniturile actualizate la momentul “m2”. Si în acest caz fig.4.10 ne relevă faptul că echivalarea la acest moment se va face tot cu ajutorul factorului de fructificare. Ţinând cont de intervalul pe care se generază veniturile formula de calcul este: De

Qm2 =

∑Q h =1

h

(1 + a ) De − h ,

dacă: n = De +d, atunci: n

Qm2 =

∑Q h =1

h

(1 + a ) n − h 191

Dacă Q1 = Q2 = ... = Qh → constant pe durata de viată utilă: Qm2 = Q h

(1 + a ) De − 1 a

Ceilalţi parametrii ai exploatării:cheltuieli de producţie, profit etc se echivalează identic, cu aceleaşi formule de calcul ca şi veniturile proiectului. De

Cm2/Pm2 =

∑C h =1

h

/ Ph (1 + a ) De − h

Cm2/Pm2 = C h / Ph

(1 + a ) De − 1 a

Indicatori de eficienţă actualizaţi la momentul “m2” CTA = Im2 + Cm2, → cheltuieli totale actualizate, CTAs =

Rm2 =

I m2 + Cm2 Pm 2 I m2

, → cheltuieli totale actualizate specifice,

Qm 2 Pm 2 −1 − 1 I m2 → randamentul economic actualizat

La acest moment este nesemnificativ calculul duratei de recuperare actualizate

6.5 Indicatori de eficienţă actualizaţi agreaţi de instituţiile financiare 1. Raportul “venituri – costuri” este raportul aritmetic dintre veniturile brute (Qact) şi costurile totale (CTA) pe durata ciclului de viaţă al proiectului ambele actualizate la o anumită rată de actualizare (a): Rv/c =

Q mo act >1 CTA

sau; R c/v = CTA <1 Qact

192

Este un criteriu rezonabil de tip “trece/nu trece” cu condiţia ca rata de actualizare să aibă o mărime rezonabilă în raport cu rata internă de rentabilitate şi costul capitalului. De aici deducem că alegerea numai după acest criteriu este discutabilă deoarece nivelul său depinde de mărimea ratei de actualizare. 2. Venit net actualizat (VNA) este excedentul cumulat actualizat a fluxului net de trezorerie / cash flow net (FNT/CF) pe durata de viaţă a proiectului. n

VNA =

∑ CF

h

h =1

1 (1 + a ) h

sau: De

VNA =

∑ FNTE h h =1

d 1 1 − Ih ∑ d +h (1 + a ) (1 + a ) h h =1

în care: FNTEh = fluxul anual net de trezorerie. Deseori, în lucrările de specialitate găsim denumirea sa prescurtată din literartura anglo-saxonă “NPV – net present value” Determinarea venitului net actualizat se bazează pe cash flow-ul proiectului făcându-se suma algebrică a următorelor mărimi valorice actualizate: investiţia iniţială şi eventual cheltuielile ulterioare cu caracter de investiţie, fluxul net de trezorerie aferent exploatării, valoarea reziduală a investiţiei. Un proiect este rentabil dacă VNA > 0 ceea ce însemnă un surplus monetar pozitiv pentru agentul economic investitor. Venitul net actualizat este un criteriu de respingere, în sensul că orice proiect pentru care VNA < 0 se respinge, dar şi de selecţie în sensul că, la o analiză comparativă a două proiecte sau variante de proiect se reţine acel proiect/variantă pentru care VNA este maxim. Deşi se elimină dilema brut-net de la indicatorul precedent totuşi, nici acest indicator nu este relevant în cazul analizelor comparative deoarece, proiectele se pot diferenţia din mai multe puncte de vedere cum ar fi valoarea investiţiei iniţiale, durata de viaţă etc. Exemplificarea determinării venitului net actualizat o vom face reluând datele de la pag Anul Cash flow net Fact de actualiz (1+a)-h a= 15% Cash flow act.

1

2

3

4

5

6

7

8

Vr

-10

-14

4,45

7,0

10

10,05

7,7

5,5

1

0.87

0.756

0.658

0.572

0.497

0.432

0.376

0.327

-

-8,7

-10,58

2,93

4,0

4,97

4,34

2,9

2,13

+1,99

VNA

193

3. Indicele de rentabilitate (Ir) suplineşte această limită a indicatorului de mai sus,calculându-se ca raport între fluxul net de trezorerie actualizat din exploatare plus valoarea reziduală actualizată şi investiţia actualizată, ceea ce în exemplul dat înseamnă: Ir = 21,27 : 19,28 = 1,103 Trebuie să atragem atenţia că în multe lucrări se spune că raportarea se va face la investiţia iniţială, ceea ce poate conduce la ideia greşită că investiţia nu trebuie actualizată. In realitate autorii străini care fac recomandarea respectivă se referă la evaluarea unor proiecte “la cheie” sau de tip “punct intrare”. 4. Rata internă de rentabilitate (Rir) este acea rată de actualizare la care venitul net actualizat al proiectului este egal cu zero respectiv, veniturile actualizate ale proiectului sunt egale cu cheltuielile sale actualizate (investiţii + exploatare). Inseamnă că VNA al unui proiect evoluează descrescător în raport cu mărimea ratei de actualizare – principiu ce stă la baza algoritmului de calcul a ratei interne de rentabilitate. Calculul se desfăşoară prin tatonare pentru a găsi acele rate de actualizare (minime şi maxime) pentru care VNA este pozitiv respectiv negativ. Se porneşte cu o rata de actualizare aleasă arbitrar şi se calculează VNA. Dacă acesta este pozitiv (VNA +) înseamnă că rata de actualizare aleasă este “amin”. Se alege o nouă rata de actualizare mai mare (a > amin) cu ajutorul căreiea se calculează iarăşi VNA. Acum însă pot să apară două situaţii: VNA este pozitiv şi în acest caz se ignoră prima evaluare considerându-se ultima rata de actualizare ca “amin” şi se trece la o nouă evaluare a VNA cu o rata superioară acesteia. Se procedează astfel până când se obţine situaţia următoare: VNA este negativ, caz în care rata de actualizare folosită se consideră a fi ”amax. şi vom calcula o nouă valoare a VNA cu o rată de actualizare inferioară (în limita a cinci puncte procentuale). În ambele cazuri urmărim să obţinem două valori ale venitului net actualizat astfel: • pentru amin = venit net actualizat pozitiv (VNA +), • pentru amax = venit net actualizat negativ (VNA -). Cu ajutorul acestora, prin interpolare liniară aflăm rata internă de rentabilitate (Rir), folosind formula: Rir = amin + (amax – amin)

VNA + VNA + + VNA −

194

Vom exemplifica cu datele folosit anterior la pagina

Anul Cash flow Factor de act.(a=15%) VNA (a= 15%) Factor de act.(a=20%) VNA (a=20%)

1 -10

2 -14

3 4,45

4 7

5 10

6 10,05

7 7,7

8 6,5

0.87

0.756

0,657

0,572

0,497

0,432

0,376

0,327

-8,7

-10,58

2,92

4,0

4,97

4,34

2,9

2,13

0,83

0,694

0,579

0,482

0,402

0,335

0,279

0,233

-8,3

-9,72

2,58

3,37

4,02

3,37

2,15

1,51

VNA

+1,99

- 1,02

Rir = 15% + (20% - 15%) 1,99/3,01 = 15% + 5% x 0,661 = 18,3% Grafic, rezolvarea se face astfel: VNA 0 -

amin 15%

Rir 18,3%

amax 20%

Figura 6.7

Rata internă de rentabilitate este costul maxim al capitalului pe care-l suportă proiectul. Este un criteriu de respingere, în sensul că orice proiect care are “Rir” inferioară costului capitalului, dobânzilor de pe piaţa capitalurilor sau orice rata prestabilită de decident va fi respins, dar şi de selecţie conform căruia dintre două proiecte concurente se va alege cel care are rata cea mai mare. Rata internă de rentabilitate este un indicator sinteză a parametrilor economici ai proiectului, este unică pentru fiecare proiect în parte. Reflectă cel mai fidel capacitate internă a unui proiect de a valorifica sumele investite şi ca atare poate fi luată drept nivel maxim al dobânzii pe care o poate accepta proiectul. Cu alte cuvinte este privită ca nivelul maxim al costul capitalului pe care proiectul îl poate suporta. De aceea, dacă în calculele de actualizare se impune o rata de actualizare a parametrilor economici (normă internă de eficienţă) superioară ratei interne de rentabilitate proprie proiectului se va constata că proiectul este 195

ineficient, chiar dacă indicatorii atemporari (statici) reflectă o situaţie contrarie. Ieşirea din impas se face prin replierea la o rata de actualizare inferioară Rir-ului. Criticile aduse acestui indicator se referă la următoarele: Algoritmul de calcul este prea complicat şi conduce la rezultate aproximative. Intr-adevăr interpolarea liniară dă o eroare deoarece se pleacă de la premisa că venitul net actualizat evoluează liniar în raport cu modificarea ratei de actualizare, când în realitate el evoluează după o curbă concavă. Această eroare poate fi diminuată până la anulare dacă se lucrează cu intervale mici pentru rata de actualizare (de aceea se recomandă un interval de cinci puncte procentuale între amin şi amax). Eroarea dispare de regulă prin rotunjire la valoarea întreagă cea mai apropiată. Favorizează, într-o analiză comparativă, proiecte de mai mică anvergură fată de proiecte mai complexe dar cu o rentabilitate mai scăzută. Este normal dar asta se înscrie în logica selecţiei, pentru că procedând altfel ar însemna, în ultimă instanţa, eliminarea criteriului de rentabilitate economică. Apreciem că în cazul unei analiza comparative între variante de proiect sau în cazul comparării unui proiect de mai mică anvergură cu unul mai complex, se poate apela la rata de rentabilitate a investiţiei suplimentare pe baza diferenţelor de flux de numerar. Implică ideia falsă că, veniturile proiectului vor fi reinvestite la această rata de rentabilitate. Rata internă de rentabilitate a proiectului este rata de rentabilitate a capitalului imobilizat pe perioada cât este angajat în cadrul proiectului. Beneficiile obţinute pot fi reinvestite (sau consumate) la orice altă rată doreşte proprietarul lor făra nici o legătură sau să afecteze în vre-un fel rata internă de rentabilitate a proiectului. Posibilitatea ca un proiect să aibă mai multe rate interne de rentabilitate – mai multe rate de actualizare pentru care venitul net actualizat să fie nul. O atare situaţie este posibilă din punct de vedere matematic dacă după un şir de valori pozitive, destul de mare pentru ca valoarea alor actuală sa fie pozitivă, să fie urmat de un şir de valori negative care va conduce la schimbarea semnului valorii actuale. În practica economică, pe durata de viaţă economică a unui proiect, apariţia unor fluxuri de numerar negative are mai multe cauze: • specificul procesului de producţie/exploatare – reluarea ciclului de replantare în cadrul unor ferme agricole, investiţii de menţinere a capacităţii de extracţie a sondelor prin injecţie de apă sau alte soluţii; • apariţia unor fluxuri de numerar negative spre sfârşitul duratei de viată utilă, datorită unor factori interni sau exteriori proiectului sau aprecieri eronate asupra evoluţiei unor parametrii economici. Exemplu: O firmă din industria petrolului are o ofertă de a lua în concesiune un câmp de sonde cu condiţia ca, după epuizarea rezervelor primare să se facă injecţie de apa pentru a face posibilă recuperarea secundară a ţiteiului. Pentru aceasta, firma va fi remunerată cu o cotă fixă de 20% din valoarea petrolului extras. Estimările sale conduc la următoarea situaţie: În primii cinci ani 196

de exploatare a resurselor primare va obţine un venit de 50 mil.lei/an. În anul al şaselea va trebui să investească 750 mil. lei în acţiunea de injectare a apei, după care va obţine 95 mil lei/an pe următoarea perioadă de 10 ani. Anul 1–4 5 6 – 15 Total

flux de numerar +50 -700 +95 +450

a = 20% 2,589 0,402 1,684 x

VNA (20%) +129,45 -281,4 +159,98 +8,03

a=23% 2,448 0,355 1,35 x

VNA (23%) +122,4 -248,5 +128,25 + 2,15

a = 25% 2,362 0,328 1,17 x

VNA (25%) +118,1 -229,6 +111,15 - 0,35

a= 28% 2,241 0,291 0,951

VNA (28%) +112,05 -203,7 +90,35 -1,3

RIR1 = 23% + 2%(2,15 : 2,5) = 24,72% Căutăm cea de-a doua rată internă de rentabilitate a proiectului: A= 30% 2,166 0,269 0,832 x

VNA (30%) +108,3 -188,3 +79,04 - 0,96

a= 33% 2,062 0,24 0,686 x

VNA (33%) +103,1 -168,0 +65,17 +0,27

a= 35% 1,997 0,223 0,605 x

VNA (35%) +99,85 -156,1 +57,48 +1,23

a = 40% 1,849 0,186 0,449 x

VNA (40%) +92,45 -130,2 +42,65 +4,9

a = 45% 1,72 0,156 0,338 x

VNA (45%) +86,95 -109,2 +32,11 +8,86

RIR2 = 30% + 3% (-0,96 : 1,23) = 30% +3% x 0,78 = 32,34% Pe baza datelor calculate mai sus vom reprezenta grafic evoluţia venitului net actualizat în raport cu miodificarea ratei de actualizare (fig. 6.8):

VNA ------------ 23%

RIR = 32,34%

RIR = 24,72% 25%

28%

30%

33%

35%

--------------------------------------------------------------------------------Figura 6.8

În cazul procesului de selecţie de variante tehnologice sau constructive se calculează rata de actualizare de intersecţie (rai). Este un criteriu de selecţie relevant în cazul unor proiecte din sectoare în care este dificil de estimat venitul net pe variante (de exemplu în energetică) sau în cazul comparaţiei între variante care prezintă diferenţe semnificative între cheltuielile de investiţii, respectiv cele de exploatare. 197

Rata de actualizare de intersecţie (Rai) este acea rată de actualizare pentru care două variante de proiect au aceiaşi valoare a costurilor totale actualizate. Cu alte cuvinte fluxul diferenţelor dintre costurile celor două variante este zero. Formula de calcul este: Rai = amin + (amax – amin)

∆CTA(amin ) ∆CTA(amin ) + ∆CTA(amax )

Grafic se prezintă astfel: CTA

V2 V1 Rai

a

Figura 6.9

Unde: V1 / V2 = evoluţia costului total actualizat al variantei”1/2” de proiect când variază rata de actualizare Prin compararea cu o normă de eficienţă prestabilită se poate stabilidecizia de admitere sau respingere a unei variante. ¾ dacă Rai > en se alege varianta V2, ¾ dacă Rai < en se alege varianta V1 , ¾ dacă Rai = en cele două variante sunt echivalente. 5. Cursul de revenire net actualizat (CRNA) cuantifică criteriul economiei valutare. Se stabileşte ca raport între costurile totale actualizate (CTA) calculate în preţuri interne şi valorarea actualizată a economiei nete de valută (ENVA) CRNA =

CTA , ENVA

în care: ENVA =

∑ (V

h

− Cvh )

1 (1 + a ) h

în care: Vh = veniturile anuale ale proiectului exprimate în valută, Cvh = Cheltuieli anuale în valută (comustibil,materii prime etc). 198

Folosirea acestor indicatori este recomandată îndeosebi de finanţatori, organisme internaţionale sau instituţii financiare auohtone. Aceasta nu presupune însă eliminarea celorlaţi indicatori de eficienţă citaţi, ci trebuie integraţi într-un sistem unitar şi coerent de evaluare, astfel încât să răpundă cerinţelor diferitelor structuri ierarhice decizionale. Aşa cum am mai arătat, este posibil ca mizele urmărite de promotorul proiectului să difere de cele ale finaţatorului, fapt reflectat în structura criteriilor de fundamentare a deciziilor. Este nevoie însă de o armonizare a intereselor celor doi actori principali, şi totul depinde de forţa de convingere în negocieri, astfel încât proiectul să prindă viaţă. Alte criterii test suplimentare admise sunt; durata de recuperare dinamică folosită mai ales când există pericolul obsolescenţei tehnologiei sau echipamentelor şi capacitatea de rambursare/lichidare a împrumutului, şi costul de oportunitate a capitalului. 6. Durata de recuperare a capitalului – exprimă perioada de timp în care este recuperat capitalul investit (indiferent de sursă) din beneficiile proiectului sau, altfel spus perioada de timp în care capitalul investit este expus riscului de piedere. In paragrafele anterioare am arătat cum se poate calcula,static şi dinamic pe bază de formulă sau cu ajutotul tabelelor de actualizare şi de aceea acum vom arăta metoda tabelară de calcul: Tabelul 6.1 anul Cash flow Cash flow cumulat Fact. de act. (a= 15%) Venit net actualizat V.N.A. cumulat

1 -100 -100 .432 -43,2 -43,2

2 -150 -250 .376 -56,4 -99,6

3 50 -200 .327 +16,35 -83,25

4 100 -100 .284 +28,4 -54,85

5 100 0 .247 +24,7 -30,15

6 175 +175 .215 +37,6 +7,45

7 175 +350 .187 +32,7 +40,15

8 175 +525 .162 +28,35 +68,5

Deci, termenul de recuperare calculat tabelar, fără a lua în considerare influienţa factorului timp este de 3 ani (primi doi ani ai ciclului de viaţa sunt de realizare a proiectului), iar cu luarea în considerare a influienţei timpului termenul de recuperare este cuprins între 5 - 6 ani. Mai exact el se determinăcu formula: T’ = 5 ani +

30,15 x 1 an = 5 + 0,8 = 5,8 ani, adica 5 ani si ≈ 9 luni 30,15 + 7,45

Acest indicator oferă întreprinzătorului o informaţie nouă şi anume data de la care exploatarea proiectului începe să genereze beneficii nete respectiv data la care au fost recuperate integral toate cheltuielile ataşate proiectului.

199

7. Capacitatea de rambursare a creditului este un criteriu folosit în cazul angajării de credite pentru finanţarea proiectului. Rezultatele obţinute pot fi folosite ca bază de negociere a condiţiilor de împrunut, sau la analiza nivelului de îndatorare, având în vedere profitul net generat de proiect. Considerăm că, pentru realizarea unui proiect de servicii de salubritate este nevoie să se angajeze un credit în următoarele condiţii: Valoare creditului - 20 mild.lei, eliberabil ln două tranşe anuale astfel; anul I –12 mild anul II - 8 mild lei, cu periadă de graţie trei ani dobânda pe această perioadă se capitalizează dobânda anuală - 8%, rambursarea în rate anuale egale (anuităţi constante) pe o perioadă de 5 ani Tabelul 6.2

Mild. lei anul 1 2 3 4 5 6 7 8

Rate credit 12 8 -

So datoriei 0 12,96 22,64 24,45 20,288 15,789 10,930 5,678

Dobânda (d=8%) 0,96 1,68 1,81 1,96 1,623 1,263 0,87 0,454

S0 + d 0,96 14,64 24,45 26,41 21,911 17,052 11,80 6,132

Rată de rambursare 6,122 6,122 6,122 6,122 6,122

Sold final al datoriei 12,96 22,64 24,45 20,288 15,789 10,930 5,687 x

Rata nominală 4,162 4,499 4,859 5,252 5,668

Rata anuală de rambursare se calculează pe baza formulei anuitătii: Ra = Ot x

d (1 + d ) n = 24,45 x 0,2504 = 6,122 mild lei/an (1 + d ) n − 1

În situaţia în care comparaţia ratei de rambursare cu beneficiile nete ale proiectului arată că proiectul este în imposibiltate să ramburseze creditul în condiţiile date, mangerii pot construi ipoteze de lucru pentru tratativele lor cu finanţatorul, pentru ajustarea condiţiilor de împrumut în raport cu posibilităţile concrete ale proiectului. Costul de oportunitate al capitalului (c.o.c) este un criteriu de evaluare a realităţii ratei interne de rentabilitate şi poate servi ca rată de actualizare. Deducem că trebuie să se îndeplinescă condiţia: (c.o.c. < r.i.r.). Referindu-ne strict la procesul investiţional, costul de oportunitate a capitalului este puterea de câştig (r.i.r) a ultimului proiect proiect inclus într-un program de investiţii optimizat. Determinarea sa este exemplificată grafic în figura 6.9.

200

RIR 30%25%22%20%-

P1 P2 P3

18%-

P4

P5 P6

16%-

disponibil de capital Figura 6.10

Ierarhizarea proiectelor, în ordine descrescătoare a ratei interne de rentabilitate, arată că, în limita capitalului disponibil întreprinzătorul include în portofoliul său investiţional şase proiecte, iar costul de oportunitate al capitalului investit este de 16%

6.6 Influenţa momentului actualizării asupra nivelului indicatorilor actualizaţi de eficienţă economică Tehnica actualizării permite echivalarea nivelului parametrilor economici, dar şi cel al indicatorilor de eficienţă economică, la diferite momente din viaţa proiectului. Este demonstrat faptul că, nivelul unui indicator de eficienţă calculat atemporal-static este superior faţă de cel obţinut prin calcule de actualizare. Se pune însă firesc întrebarea: schimbarea momentului de actualizare are influienţă asupra nivelului indicatorilor de eficienţă econmică? Pentru că trebuie să recunoaşte că un răspuns afirmativ ar pune la îndoială utilitatea practică a calculelor de actualizare în cadrul studiilor de eficienţă. Înainte de a încerca să găsim un răspuns la această întrebare trebuie să vedem dacă este nevoie ca, în studiile de eficienţă să se facă actualizare la diferite momente din viaţa proiectului. Nu putem da noi verdicte, analistul de proiect decide dar apreciem că, el trebuie să fie înarmat cu un instrument de operare cât mai complet şi flexibil care să-i permită să facă fată tuturor exigenţelor agentului econmic declanşator-beneficiarul de proiect.De aceea considerăm ca, din punct de vedere metodologic este nevoie de stăpânirea tehnicii de actualizare la diferite momente. Pentru a încerca un răspuns la prima întrebare să facem câteva precizări. Vom opera cu indicatorii: d = durată de implementare Ih = investiţie anuală, pentru h = 1,d De = durata de exploatare Ph = profit annual, pentru h = 1,De 201

Vom alege cele trei momente caracteristice oricărui proiect: 9 m0 = momentul începerii implementării, 9 m1 = momentul punerii în funcţiune, 9 m2 = momentul scoaterii din funcţiune Să operăm cu următoarea notaţie: k = (1 + a), unde “a” = rata de actualizare. I. Corelaţia între nivelul actualizat la diferite momente al investiţiei (I). 1.a. Investiţia actualizată la momentul “m0” Imo = Σ Ih (1 + a)-h sau, dacă folosim notaţia adoptată;

Imo = Σ Ih k -h

1.b. Investiţia actualizată la momentul “m1” Im1 = Σ Ih (1 + a) d – h = Σ Ih k d – h = Σ Ih kd k –h Dar, kd este o constantă care poate fi scoasă de sub incidenţa semnului de sumă,adică: Im1 = kd Σ Ih k – h ceea ce ne permite sa tragem concluzia că: Im1 = kd Imo 1.c. Investiţia actualizată la momentul “m2” Im2 = Σ Ih (1 + a) De + d

-h

= Σ Ih k De + d k – h

Şi în acest caz avem o constantă “kDe + d “ ce poate fi scoasă de sub sumă, astfel că: Im2 = kDe + d Σ Ih k – h , de unde concluzia:

Im2 = k De + d Imo Im2 = kDe I m1

Corelaţia între valoarea investiţiei actualizată la cele trei momente vis a vis de investitia nominală “I: este: Imo < I < Im1 < Im2 II. Corelaţia între nivelul profitului actualizat la diferite momente 2.a. Profitul actualizat la momentul “m0” Pmo = Σ Ph (1 + a) – (d+h) = Σ Ph k –(d+h) = Σ Ph k –d k –h . Pmo = k –d Σ Ph k -h 2.b. Profitul actualizat la momentul “m1” Pm1 = Σ Ph (1 + a) – h = Σ Ph k –h

Pm1 = Σ Ph k -h 202

sau

Deducem următoarea corelaţie: Pmo = k – d Pm1 Pm1 = kd Pmo

2.c. Profitul actualizat la momentul “m2” Pm2 = kDe Σ Ph k – h Pm2 = Σ Ph (1 + a) De – h = Σ Ph k De – h = Σ Ph kDek -h De unde deducem corelaţiile Pm2 = kDe Pm2 De –h Dacă Pm2 = k Σ Ph k atunci: Pm2 = kDe + d Pmo Pentru a demonstra veridicitatea corelaţiiei între nivelurile actualizate la diferite momente facem următoarele precizări: k = 1 + a, dacă 0 < a > 1 atunci ; (1 + a) > 1 respectiv, (1 + a)- 1 < 1 Notând cu: Pt = Σ Ph – profitul total al proiectului vom avea: Pmo < Pm1 < Pt < Pm2 III. Invarianţa nivelului indicatorilor de eficienţă economică actualiaţi în raport cu momentul actualizării. Vom face aplicaţia pe indicatorul cel mai expresiv “randamentul economic actualizat(R’)” Formula de calcul static o reamintim: R=

Pt - 1, I

sau R=

BhxDe I

iar actualizat: R’ =

Pact -1 Iact

3.a. Randamentul actualizat la momentul mo Rmo =

k − d ∑ Ph k − h Pm 0 = I mo ∑ I h k −h

pentru : Ph = “h” ia valori pe durata de exploatare; h=1,De; Ih = “h” ia valori pe durata de execuţie; h = 1,d. 3.b. Randamentul economic actualizat la momentul “m1”

Ph k − h k − d ∑ Ph k − h Pm1 ∑ Rm1 = = d = I m1 k ∑ I h k −h ∑ I k −h

203

deci : Rm1 = Rmo Randamentul economic actualizat la cele două momente este identic. 3.c. Randamentul economic, actualizat la momentul “m2” Rm2 =

k De ∑ Ph k − h Pm 2 = De d I m2 k k ∑ I h k −h

Ştim că: Pm1 = Σ Phk –h - profitul actualizat la momentul “m1” Im1 = kd Σ Ihk –h - investiţia actualizată la m1 deci: Rm2 =

k De Pm1 = Rm1 k De I m1

Deasemenea, ştiind că: Imo = ΣIh k –h - investiţia actualizată la momentul”mo”, Pmo = k –dΣ Phk –h - profitul actualizat la momentul”mo” , vom avea următoarea relaţie: Rm2 =

k De k − d ∑ Ph k − h k De ∑ I h k − h

=

k De Pmo = Rmo k De I mo

S-a demonstrat deci că, tehnica actualizării parametrilor de efort şi de efecte economice, la diferite momente, nu influienţează nivelul indicatorilor actualizaţi de eficienţă economică. Este normal să avem valori diferite ale parametrilor actualizaţi de efort şi de efecte la diferite momente deoarece, aşa cum am mai spus anterior, aceste valori sunt echivalenţe în timp. Este deci incorect ca să se obţină valori diferite ale indicatorilor de eficienţă actualizaţi iar dacă se produce acest lucru înseamnă eroare de calcul sau de greşeală de formalizare logică a problemei – de pildă se schimbă (voluntar sau involuntar) momentul când se face imobilizarea fondurilor pe fiecare exerciţiu (începutul,mijlocul sau sfârşitul anului). Aplicaţie practică: Realizarea unui proiect necesită un fond de investiţii de 25 mild lei, eşalonaţi astfel pe durata de execuţie: anul 1 - 10 mild.lei, anul 2 – 15 mild.lei. Se estimează ca se vor obţine beneficii anuale constante de 4 mild lei/an pe durata de exploatare de 10 ani. Se cere să se stabilească eficienţa proiectului pe baza indicatorului;randament economic actualizat calculat stati şi actualizat la cele trei momente caracteristice. (a = 15%) Static: R=

4 × 10 = 1,6 lei profit /leu investit 25

204

Dinamic: ™ la momentul “m0” Pmo =

(1 + a) De − 1 (1 + 0,15) 10 − 1 -d (1+a) = 4 (1+0,15)-2 = a (1 + a) De 0,15(1 + 015) 10

= 4 x 5,018769 x 0,756144 = 15,179648 Imo = ΣIh(1+a)-h = 10 x 1,15-1 + 15 x 1,15-2 = 10 x 0,869565 + 15 x 0,756144 = 8,69565 + 11,34216 = 20,03781 Rmo = 15,179648 / 20,03781 = 0,75755 lei profit/leu investit ™ la momentul “m1”: Pm1 = Ph

(1 + a) De − 1 (1 + 0,15) 10 − 1 = 4 = a(1 + a) De 0,15(1 + 015) 10

= 4 x 5,018769 = 20.075076 Im1 = Σ Ih (1+a)d – h = 10(1+0,15)1 + 15(1+0,15)0 = 10 x 1,15 + 15 = 26,5 Rm1 = 20,075076 / 26,5 = 0,75755 lei profit/leu investit ™ - la momentul “m2”:Pm2

1 + 0,15) 10 − 1 (1 + a) De − 1 =4 = 4 x 20,303718 = 0,15 a = 81,214872

De

Im2 = (1+a) Σ Ih(1+a)

d-h

10

= (1+0,15) Im1 = 4,045558 x 26,5 = 107,207287

Rm2 = 81,214872 / 107,207287 = 0,75755 lei profit/leu investit

Recapitulaţie Indicatori 1. Investiţia - mild.lei 2. Profitul total - mild.lei 3. Randamentul economic

Static 25 40 1,6

Actualizat mo 20,03781 15,17965 0,75755

Actualizat m1 26,5 20,07508 0,75755

Tabelul 6.3 Actualizat m2 107,20729 81,21487 0,75755

Exemplul confirmă ceea ce s-a demonstrat şi anume că, schimbarea momentului de actualizare nu are influienţă asupra nivelului indicatorilor de eficienţa, deşi valorare echivalată a parametrilor economici (investiţie,profit etc).

205

Ν Întrebări test 1. Ce reprezintă tehnica actualizării? 2. Casre este formula de calcul a amortizării? 3. Care este formula de calcul a rambursării creditului? 4. Cum demonstaţi termenul de recuperare dinamic? 5. Formula de actualizare a investiţiilor la momentul m0/m1. 6. Formula de calcul a veniturilor actualizate la momentul m0 luând în considerare durata ciclului de viaţă. 7. Ce este venitul total actualizat? 8. Cum se calculează RIR ? 9. Ce critici se aduc RIR ? 10. Cum stabiliţi costul de oportunitate al capitalului?

206

Riscul proiectelor

7.1 Riscul – o realitate a mediului economic contemporan Riscul şi incertirudinea îşi au geneza în ignoranţă şi necunoscut. De-a lungul timpului comunităţile umane au căutat protecţie în faţa necunoscutului într-o manieră mai mult sau mai puţin conştientă, mergând de la jertfă, ca formă supremă de supunere şi adoraţie în faţa unor simboluri spirituale sau materiale (totemuri), la măsurui practice de apărare în faţa pericolului animalelor sălbatice sau al fenomenelor naturale; secetă, inundaţii etc. Hazardul, ca formă de manifestare a imprevizibilului (evenimente neconforme cu derularea normală a unei acţiuni) a avut de multe ori rol decisiv în derularea unor evenimente care au schimbat cursul istoriei, de pildă; apariţia surpriză a corpului de armată prusac pe câmpul de bătălie de la Waterlo sau, şansa avioanelor americane de a fi la locul şi în momentul cel mai nepotrivit pentru portavioanele japoneze în bătălia de la Midway ş.a. După al doilea război mondial rapiditatea schimbărilor şi turbulenţele mediului economico-social sunt trăsături definitorii ale noului context economicsocial. O lume în continuă schimbare în care principiile de strategie şi tactică ale războiului pătrund în birourile managerilor. Pentru a rezista în acest mediu incert, şi de multe ori chiar ostil, managerii trebuie să conştientizeze pericolele, să dispună de mijloace şi tehnici adecvate pentru prevenirea şi combaterea lor. Evoluţia postbelică a mediului economic a avut ca efect, printre altele, creşterea vulnerabilităţii firmelor fenomen care poate fi pus pe seama următorilor factori: a) Creşterea complexităţii proceselor de gestiune a activităţilor economice - efect al convergenţei evoluţiei fenomenelor sociologice şi tehnologice ale intreprinderii. Trecerea de la procese standardizate şi producţia de masă la tehnologii flexibile şi diversificare au generat dificultăţi de adaptare şi înţelegere a noii logici a producţiei. Gestiunea devine mai riguroasă în condiţiile în care factorii potenţiali de vulnerabilitatea exo/endogeni sunt tot mai numeroşi. Este de ajuns de pildă ca, un mărunt subantreprenor sau furniozor să nu-şi respecte întocmai obligaţiile contractuale şi întreaga muncă de planificare şi ordonanţare a proiectului să fie irosită.

207

Totodată, rapiditatea cu care se produc modificările tehnologice (viteza de reacţie a cercetării ştiinţifice) în majoritatea sectoarelor de activitate reduc efectul de “experienţă” reduc câmpul de aplicaţie al principiilor producţiei de masă. b) Multiplicarea interdependenţelor tip “plasă” şi concurenţa. Logica diversificării relaţiilor de afaceri, de colaborare plasează intreprinderea pe un teren variat şi greu de stăpânit. Gestionarii de proiect se confruntată cu variate situaţii şi parteneri. Execuţia proiectului în sistem lotizat, în care fiecare subcontractant este specializat şi răspunde pentru o anumită lucrare, dă naştere la situaţii inedite pe care trebuie să le rezolve şeful de proiect. Această situaţie, voluntar acceptată, este eficientă, dar obligă la vigilenţă şi măsuri asiguratorii deoarece se ştie că, activităţile variate au o slabă sinergie şi ca atare cosecinţele sunt dificil de evaluat cu exactitate. Practica mondială arată că, în cadrul unor proiecte de anvergură firme concurente conlucrează între ele, situaţie frecvent agreată îndeosebi de întreprinderile japoneze. Adepţii unei astfel de strategii afirmă că, în acest fel se evită confruntările inerente sistemului concurenţial al pieţéi libere şi colaborarea tehnico-economică în astfel de situaţii are următoarele avantaje: ™ stabilitatea şi siguranţa afaceri; ™ facilităţi în circulaţia informaţiilor între parteneri; ™ posibilitatea de a promova stratergii agresive pe termen lung; ™ penetrarea unor segmente de piaţa greu accesibile. Adversarii, aflaţi de obicei pe poziţia partenerului mai vulnerabil, spun că de fapt ne aflăm în faţa unei forme subtile a luptei de concurenţă. Este o armă concurenţială în mâna celor puternici care face ca destinul unei firme să depindă de poziţia şi/sau acţiunile partenerilor. Se postulează astfel dezechilibrul de forţe şi diferenţele de intenţii chiar din startul relaţiei de parteneriat, considerând-o o alianţă bazată pe dominaţia celui mai puternic (vezi teoria alinţelor în teoria jocurilor). Din păcate poziţia lor se bazează pe numeroase exemple ca de pildă, manevra prin care firma British Leyland a devenit o simplă anexă productivă europenă a concernului japonez Honda. c) Volatilitatea tehnologică crează vulnerabilitate prin imposibilitatea de a stăpâni şi de a asimila în timp util toate schimbările tehnologice din domniul profesional al interprinderii. Sunt aşa numitele “riscuri de noutate” care trebuie luate în evidenţă în cotextul mai larg al problemelor de cercetare-dezvoltare. Materia primă a intreprinderii mileniului trei nu mai este, nici petrolul, nici cărbunele ci materia cenuşie – inteligenţa umană. Departamentul de cercetare trebuie să fie tratat ca un departament strategic pentru că riscurile industriale au, în majoritatea cazurilor, drept principale cauze erorile de gestiune şi ignoranţa tehnologică. d) Criza de legitimitate în intreprindere. În intreprinderea tradiţională produsul/serviciul realizat a fost liantul organizaţional al firmei care asigura coeziunea sa internă şi externă. Diversitatea şi flexibilitatea – caracteristici ale vieţii economice contemporane, rup aceste legături, zdrobind fundamentele ataşamentului faţă de “specialitatea casei”. Această tendinţă este accentuată de 208

dezvoltarea produselor generice ce tind să impună imaginea distribuitorului şi nu pe cea a producătorului. Nu de mult, reuşita comercială era suficientă să motiveze oamenii. Azi însă delocalizarea intreprinderii poate provoaca crize socio-culturale greu de stăpânit ce se manifestă prin dificultăţi de adaptare la noul mediu de lucru independent de produs. Obiectivele economce nu mai sunt unanim accepptate de toţi şi adesea este hazardat să afirmi că “ce este bun pentru intreprindere este bun şi pentru salariaţi”. Afacerile în lumea capitalistă urmăresc creşterea satisfacţiei acţionarilor, şi dacă ele sunt prost gestionate, contravin interesului acţionarilor, aceştia sunt în drept să intervină. Această vulnerabilitate face ca intreprinderea să aibă dificultăţi în a face să evolueze sistemul spre o stare cât mai adaptată la mediu. Alături de riscul crizei interne apare şi riscul legitimităţii externe. Se spune că economia este amorală. Ca atare, în afaceri în universităţi se predau cursuri de etică, se vorbeşte de transparenţă, competitivitate şi competenţă în afaceri, morala în afaceri este restabilită cu ocazia fiecărui scandal sau proces antitrust, etc. Dar originea amoralităţii are cauze mai subtile ce derivă din mediul extern şi sunt generate în principal de turbulenţele pieţei financiare, care nelinişteşte prin amploare şi frecvenţă. Chiar şi pe cei mai optimişti analişti economici (vezi frecentele scandalurile tip FNI, accidente ale unor instituţii financiare româneşti care zdruncină fragilul eşafodaj al economiei de piaţă). Goana după succes, alte interese de natura celor enunţate mai înainte, împing tot mai mult societătile comerciale spre activităţi tot mai îndepărtate de obiectul lor iniţial de activitate. Ele pot desfăşura activităţi nonprofitabile, adesea chiar dezinteresate, de ordin social, cultural, în beneficiul propriilor salariaţi al colectivităţii teritoriale sau a clienţilor, din nevoia de a evita riscuri necomerciale în acest mediu imprevizibil. Externalizarea riscurilor datorate crizei de identitate internă sau externă conduce la integrare. e) Investiţie financiară sau investiţie industrială. Mulţi oameni sunt sceptici cu privire la efectele benefice ale dezvoltării pieţei financiare, pe care o consideră anarhică şi periculaosă asupra activitătii producţiei de bunuri şi servicii. Poziţiile mai radicale critică efectul malefic al economiei virtuale, consideră activităţile productiveau devenit dependente de aceasta (industria este bolnava finanţelor28)) şi din păcate argumentele nu le lipsesc. Industria este bolnava finaţélor pentru că, întotdeauna pieţele financiare pariază pe industrie. Dezvoltarea burselor este determinată de faptul că milioane de indivizi, şi mii de centre de decizie sunt stimulate să cumpere titluri la societăţile comerciale cu scopul de obţine beneficii mari. Ele devin astfel dependente de starea de sănătate a sistemului financiar. Dar, vulnerabilitatea unui sistemului financiar în faţa şocurilor destabilizatoare depinde de aranjamentele instituţionale care guvernează funcţionarea pieţelor fnaciare.

28)

B. Jacquillat - L`industrie malade de la finance. Lettre de l`AFFI, avril, 1987.

209

7.2 Riscuri specifice în colectivităţile teritoriale Vorbind despre riscuri în viaţa economico-socială, prin raportare la poziţia factorului de decizie, vis a vis de acestea, specialiştii le împart în două mari categorii de mare importanţă pentru serviciile de asigurări: a) Riscuri acceptate - au de regulă un caracter speculativ, şi decurg din voinţă şi acţiunea factorului de decizie care, în mod conştient acceptă riscul, speculând o conjunctură cu speranţă unui câştig de putere sau de bogăţie. Atfel de situaţii generatoare de risc sunt: ¾ Decizii ale puterii publice de ordin fiscal sau legislativ,; ¾ Starea pieţei bunurilor şi serviciilor: concurenţă, conjuncturi etc; ¾ Modificări de ordin structural în activitate; externalizări, asocieri etc; ¾ Alte cauze cu motivaţii de ordin financiar sau socio-uman. Deci, aceste riscuri nu sunt riscuri de activitate ci sunt rezultatul unor acţiuni deliberate ale factorului de decizie (de aceea ele nu sunt asigurabile). Trasăturile lor caracteristice sunt: 9 sunt acceptate ca o consecinţă a unor alegeri conştiente, voluntare; 9 sunt delimitabile adică, se poate evalua angajarea bugetară pentru fiecare acţiune, produs, serviciu supuse riscurilor; 9 sunt controlabile şi cuantificabile deoarece se poate stabili cu o exactitate acceptabilă efectele faste sau nefaste ale producerii lor; 9 se realizează în timp cu semne prevestitoare. b) Riscuri pure (riscuri nedorite) sunt consecinţa unor evenimente întâmplătoare sau a unor accidente nedorite. Ele pot fi puse deci pe seama hazardului, fiind efectul acţiunii subite a unor forţe exterioare şi independente de voinţa oamenilor. Astfel de cazuri sunt: evenimente de forţă majoră cum ar fi: inundaţii, cutremure, furtuni, sau se datorează comportamentului uman anormal ca de exemplu: acte de vandalism, violenţe colective, război. Nu sunt excluse şi cauze interne care ţin de slăbiciunea fiinţei umane: erori de concepţie, neglijenţă în serviciu, nerespecarea unor norme de securitate. Trăsăturile lor specifice sunt următoarele: • spontaneitatea - adică, sunt imprevizibile, vin pe neaşteptate fără nici un semn prevestitor ( nu excludem premoniţia); • sunt dificil, dacă nu imposibil de controlat datorită caracterului aleator , independent de voinţa şi acţiunea oamenilor; • consecinţele sunt greu de estimat – de pildă, nimeni nu se poate pronunţa asupra dimensiunii pierderilor în caz de dezastru natural. Din păcate, consecinţele nu sunt numai în plan patrimonial, de multe ori se manifestă şi în plan uman. Spontaneitatea şi dificultăţile de cuantificare a consecinţelor sunt două repere principale pentru serviciile de asigurări. Pornind de la ideia că, riscurile ce decurg din dorinţa de mărire şi/sau de îmbogăţire a conducătorilor sunt aceleaşi, fie că este vorba de sectorul serviciilor, fie că este vorba de sectorul privat, vom face în continuare o scurtă prezentare 210

a acelor categorii de riscuri care planează în general asupra colectivităţilor teritoriale, independente de dorinţa sau voinţa oamenilor. Acestea se pot grupa în trei categorii: riscuri naturale, riscuri, tehnologice şi riscuri sociale29). a) Riscurile naturale pot fi grupate la rândul lor astfel: a.1 Riscuri de inundaţii sunt determiate de cauze naturale, independente de voinţa oamenilor, cum ar fi: ƒ creşterea progresivă a debitelor unui curs de apă ca urmare a unor evenimente anormale care se desfăşoară în amonte de localitate; ploi torenţiale, topirea bruscă a zăpezii, ruperea unui baraj sau dig etc; ƒ regim pluviometric excesiv în zona localităţii pe perioade scurte de timp; ƒ creşteri ale nivelului pânzei de apă freatice; ƒ ruperea unui stăvilar, baraj; ƒ invazie de apă marină – maree (mai anul acesta pe coasta bretonă). a.2 Risc de avalanşe în zonele expuse, a.3 Risc de furtuni, uragane etc, a.4 Risc de incendii de pădure – datorat, fie unor cauze naturale (trăsnete), fie unor cauze umane mai mult sau mai puţin voluntare, a.5 Riscuri datorate deplasărilor/prăbuşirilor de teren ce pot fi determinate de cauze; independente de acţiunea oamenilor (prăbuşiri de teren în zonele carstice, alunecări de terenuri în pantă) sau datorită acţiunii oamenlor: tasări de teren şi/sau formarea de cavităţi în vechi zone miniere (situaţia critică din zona Ocnelor Mari – Vâlcea, alunecări de terenuri în pantă datorită unor defrişări necontrolate (situaţia din judeţul Botoşani) etc. a.6 Riscuri de seism (cutremure de pământ) la care putem evalua doi parametrii: cantitatea de energie eliberată – magnitudinea măsurată pe scara Richter şi efectul distructiv asupra bunurilor şi populaţiei – intensitatea seismului măsurat pe scara Mercalli. b) Riscuri tehnologice ce pot fi grupate astfel: b.1 Riscuri industriale propriu-zise rezultate din accidente care se produc în unităţile economice din zona industrială sau comercială a localităţii Se manifestă prin explozii, emanaţii de noxe, incendii ce afectează de regulă zonele rezidenţiale învecinate ( vezi exemplul exploziilor la fabricile de artificii din Enchede – Olanda şi Valencia – Spania). b.2 Riscul nuclear – este o trăsătură a lumii contemporane care devine tot mai evident odată cu înmulţirea site-urilor atomice şi a deţină- torilor de tehnologii nucleare. Exemplul cel mai concludent este accidentul nuclear de la Cernobâl – Ukraina care a arătat că aria de dispersie este uriaşă (s-au atins teritorii la mii de kilometrii în Franţa, Norvegia) iar efectele nocive asupra fiinţelor este de lungă durată. b.3 Risc de transport de materiale periculoase; radioactive, toxice, inflamabile, etc. Se manifestă prin explozii,incendii şi/sau infestarea solului 29)

* * * - JurisClasseur. Ed. Daloz, Col. Collectivités Territoriales, tome VI

211

şi a aerului în zonele învecinate.Tot aici se înscriu şi riscurile în zonele de coastă datorită unor accidente în transportul acestor produse pe calea apei. Asistăm la o internaţionalizare a riscurilor tehnologice astfel că problemele ecologice de protecţie a mediului nu se mai pot reduce la o banală monitorizare locală a generatorului de noxe. Specialiştii au militează consecvent pentru conştientizarea tuturor că eliberarea de noxe, otrăvirea mediului prin activităti industriale necontrolate au efecte devastatoare în ţimp pe arii mult mai extinse, şi de aceea toate ţările şi în special cele bogate (şi cele mai mari genratoare de riscuri tehnologice) trebuie să-şi concerteze eforturile pentru o planetă mai curată. Pentru România, şi în special pentru colectivităţile umane din aglomerările urbane, moştenitoare a unor platforme industriale ce funcţionează în regim de “avarie” pe baza unor tehnologii poluante, problema cea mai acută, din punct de vedere al riscurilor industriale este problema emisiei de noxe peste nivelul admis prin CMA-urile (cantităţile maxim admisibile) stipulate în normele de protecţie a mediului şi sănătăţii populaţiei. Este vorba în special de platformele chimice, metalurgica feroasă şi neferoasă, materiale de construcţii etc. Este adevărat că unităţile care lucrează în situaţii de avarie sunt cunoscute, emisiunile lor încadrându-se în categoria “emisii controlate”, dar nu puţine sunt cazurile când situaţia scapă de sub control (Tunu Măgurele, Baia Mare,). Mult timp de aici în colo aceste surse de emisii poluante vor constitui probleme speciale pentru protecţia mediului în graniţele naţionale dar uneori şi în relaţiile cu vecinii. De aceea este necesar un sistem complex de monitorizare a triadei: emisie – meteo – imisie pentru păstratea calităţii factorilor de mediu în limite admisibile pentru sănătatea şi viaţa oamenilor, şi un cadru reglementar adecvat. Managemnetul calităţii factorilor de mediu trebuie să fie coerent structurat pentru a face faţă tuturor factorilor de risc ce pot varia de la zonă la zonă sau de la sursă la sursă. El se bazează pe un sistem de supraveghere al complexului de emisii (surse de poluare), factorilor meteorologici locali, şi calităţii aerului (imisii), ţinta principală fiind de a pune sub control sursele de poluare. Ca atare el trebuie să dispună de un sistem de supraveghere bazat pe reţele locale, regionale şi o reţea naţională (şi chiar transnaţională), metode de prelevare şi analiză a probelor, a parametrilor meteo. Urmărirea calităţii aerului în reţea locală are ca scop: Determinarea calităţii aerului în zonele rezidenţiale şi cele industriale cu accent pe; aportul surselor semnificative, concentraţii reprezentative pe aria supravegheată, şi în special în zonele de concentrare a populaţiei; Atestarea respectăèii standardelor naţionale/internaţionale de calitate a aerului (emisii – imisii); Stabilirea şi evaluarea eficienţei măsurilor de monitorizare a surselor; Procedurile de alertă în caz de stări catastrofice; Studiul efectelor factorilor poluanţi asupra omului şi mediuluiMonitorizarea emisiilor presupune stabiliraea potenţialului de nocivitate şi dozările în zonă. Pentru a stabili debitele şi concentraţiile diferiţilor agenţi poluanţi 212

trebuie să se cunoască toxicitatea lor,proprietăţile fizico-chimice, fluxul tehnologic ce îi generează, condiţiile meteorologice în care acţionează etc. Monitorizarea factorilor meteorologici înseamnă; cunoaşterea clasei de stabilitate atmosferică, studierea direcţiei şi vitezei curenţilor de aer predominanţi în zonă, gradientul vertical de temperatură în raport cu topografia locului. Monitorizarea imisiilor se bazează pe datele furnizate de primele două direcţii de monitorizare şi de aceea în general nu ridică probleme deosebite. De pildă, direcţia de transport a norului poluant ese dată de direcţia vântului, viteza şi modul de împrăştiere de turbulenţa atmosferică, iar distanţa faţă de sursă de viteza curenţilor de aer la diferite momente ale emisiei. In cazul unei emisii instantanee, aria de răspândire şi concentraţia poluării va depinde direct de condiţiile meeorlogice ale momentului. Pe lângă acţiunea de monitorizare oficialităţile locale trebuie să dispună de un plan de acţiune în caz de urgenţe (depăsiri episodice sau de lungă durată) ale cantităţilor minim admisibile şi de un sistem de avertizare a populaţiei. Concentraţia principalilor agenţi industriali poluanţi (în medie pe unitatea de timp) Tabelul 7.1

ALERTA 1 oră 8 ore 24 ore AVERTIZARE 1 oră 8 ore 24 ore URGENTA 1 oră 2 ore 4 ore 8 ore 24 ore

Dioxid de sulf (SO2)

Particule în suspensie

Dioxid de sulf+ particule

858 mg/mc

500 mg/mc

250/250 mg/mc

Oxid de carbon(CO) 17.175 mg/mc

Oxidanţi fotochim 200mg/mc 800 mg/mc

1.716 mg/mc

2.860 mg/mc

1.000 mg/mc

1.500 mg/mc

500mg/mc

1.250 mg/mc

34.350 mg/mc 143. 125 mg/mc 85.875 mg/mc 57.250 mg/mc -

1.400 mg/mc 1.200 mg/mc 800 mg/mc -

Un astfel de plan (PAU) are trei nivele de acţiune: prgnoză, alertă (unul sau mai mulţi agenţi poluanţâ ating un nivel prestabilit de concentraţie declarat îngrijorător), avertizare (se constată o creştere continuă ce conduce la începerea deteriorării mediului) şi urgenţa când nivelurile atinse de concentraţiile poluante sunt considerate periculoase pentru sănătatea umană.

213

c) Riscuri sociale în majoritatea cazurilor, au cauze ce decurg din dereglări de natură psihologică caracteristice societăţii contemporane, cu o frecvenţă mai mare în aglomerările urbane. Intervenţia brutală a mediului artificial urbanizat dur şi lipsit de scrupule, are efecte nu numai asupra cadrului natural ci şi asupra psihicului uman, producând labilitate psihică, deviaţii comportamentale care conduc la reacţii neaştepta - te ce pot să meargă până la pierderea facultăţilor mentale. Acestea constituie în fapt, geneza întregii dimensiuni a fenomenului infracţional care înseamnă atentat la integritatea vieţii şi proprietăţii cetăţenilor. Aria sa de cuprindere este extrem de vastă; de la mărunte acte de hoţie şi până la fraudă informatică şi violenţă colectivă. În acest evantai de riscuri ale vieţii cotidiene din centrele urbane mai ales, se înscriu: fenomene deviaţionale provocate de stres, accidente de circulaţie , accidente sanitare etc. Sunt riscuri previzibile, dar efectele lor sunt neaşteptate şi greu de cuantificat, mai ales când este vorba de viaţa oamenilor (de exemplu; reacţiile neaşteptate ale elevilor americani de a-şi rezolva cu arma în mână probleme specifice vârste şi nu numai). Riscurile sociale se împart în două grupe: delicvenţa ordinară şi violenţa colectivă. c.1 Delicvenţa ordinară înglobează toate delictele individuale sau de grup, cu grade diferite de periculozitate cum ar fi: spargeri, furturi, violuri, tâlharii, vandalism pe căile publice, crime etc. dar şi forme grave cum ar fi: incendii, explozii provocate, acţiuni cu caracter mafiot. Zonele predilecte de acţiune ale delicvenţilor sunt: ™ reţelele de transport urban – de preferinţă nodurile de convergenţă; ™ spaţiile publice – riscul este sporit în zonele cu luminozitate scăzută sau în orele de slabă frecvenţa a circulaţiei; ™ unităţi de utilitate publică cum ar fi: gări, autogări, centre comeciale, centre de distracţie şi sport, unităţi de alimentaţie publică; ™ cartierele cu disfuncţii (rău famate) marginalizate. Se apreciază că delicvenţa aparentă este direct proporţională cu numărul de locuitori, cu nivelul de educaţie şi cultură dar credem că este influienţat şi de rigoarea legislativă. c.2 Violenţa colectivă este un fenomen sporadic dar extrem de periculos care depinde de o conjunctură nefastă în acţiunea şi atitudinea mai multor factori. O influienţă malefică se exercită uneori de factori interesaţi prin procedeul de inoculare a psihozei colective centrată pe acte de violenţă şi de vandalism.Datorită gravităţii repercursiunilor în viaţa comunităţii este nevoie uneori ca puterea publică centrală să se substituie autorităţilor locale pentru stingerea focarelor de violenţă, salvarea veţii şi proprietăţii oamenilor păstrarea stabilităţii comunităţii. Aceste riscuri cu caracter social degradează capitalul de imagine al localităţii scăzând gradul său de atarctivitate pentru întreprinzători sau nerezidenţi.

214

7.3 Delimitări conceptuale privind riscurile proiectelor Atunci când demarează un proiect orice întreprinzător îşi pune în mod firesc problema cu privire la soarta capitalului investit, fiind conştient că există posibilitatea ca, din diverse motive mai mult sau mai puţin cunoscute, să nu-şi atingă scopul propus. Conştientizarea pericolului presupune şi asumarea responsabilităţii deoarece, oricât de precaut şi de informat este, starea de risc şi incertitudine este o realitate a a mediului concurenţial, instabil, caracteristic pieţei libere. El are însă posibilitatea sa-şi aleagă calea cea mai convenabilă de actiune şi să acţioneze pentru diminuarea, sau eliminarea influienţei factorilor de risc. De obicei specialiştii se ocupă cel mai adesea de anticiparea consecinţelor şi mai puţin de identificarea cauzelor care le generează. În cazul proiectelor, compararea eforturilor cu rezultatele/efectele este o cerinţă esenţială de raţionalitate şi eficienţă, datorită relaţiei cauzale dintre efectele utile ce constituie finalitatea acţiunii şi resursele: materiale, financiare, umane etc alocate în acest scop. Evoluţia specifică a parametrilor proiectului, pe durata sa de viaţă economică ne permite sa afirmăm că, în evaluarea proiectelor se opereaza cel mai adesea, cu informaţii certe (sau aproape certe), când vorbim de resursele investitionale şi cu estimari/sperante în planul rezultatelor proiectului. Cu alte cuvinte, la evaluarea eficienţei unui proiect, se cunosc cu suficientă claritate şi exactitate; obiectivele şi necesarul de resurse investiţionale, dar exista îndoieli cu privire la rezultatele aşteptate şi implicit asupra eficienţei sale. Intrucât obţinerea efectelor se face într-un viitor incert, este imperios necesar să se dispună de instrumente adecvate de gestiune în condiţii de risc şi incertitudine, să se cunoască riscurile la ce ameniţă viabilitatea proiectului în diferitele sale faze de evoluţie. Teoretic viaţa unui proiect poate fi tratată în trei stări: stare de certitudine, de risc si de incertitudine, deşi în practică este dificilă distincţia între risc şi incertitudine. a) Starea de certitudine este atunci când estimările sunt suficient de bine definite într-un cadru bine delimitat, lucrându-se deci in mediu determinist. Simplitatea şi stabilitatea sunt ipotezele care determină certitudinea. Cu cât este mai simplu şi mai stabil procesul evoluează în starea de certitudine. Este o stare ideală dar rar întâlnită, datorită instabilitătii mediului economic şi social în care evoluează proiectul, a ritmului alert impus de progresul tehnico-ştiinţific. b) Starea de risc înseamnă evoluţie într-un mediu în care este posibilă apariţia şi evoluţia, cu o probabilitate matematică (cuprinsă într zero şi unu), a unor fenomene nedorite, datorită unor factori, incontrolabili şi/sau greu de identificat, şi suportarea eventualelor efecte nedorite dar posibile. Riscul poate fi definit ca “posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă 29), fiind perceput ca o probabilitate de pierdere ataşată unui efect scontat. Fiind asociat cu o probabilitate riscul poate fi acceptat cu măsurile asiguratorii de rigoare. 29)

O`Shanghnessy Wilson - La Faisabilite de Project. Les Edition SMG, Paris, 1992

215

c) Starea de incertitudine înseamnă îndoială cu privire apariţia unui fenomen ale cărui coordonate sunt necuantificabile. În certitudinea este rodul unui complex de cauze neidentificate, sau imprevizibile ca moment de apariţie sau formă de manifestare. Uneori chiar dacă sunt identificabile sunt foarte instabile astfel că nu pot fi evaluate probabilistic şi nu li se poate ataşa nici o probabilitate. Cauzele incertitudini sunt independente de agentul economic, fiind imprevizibile şi de cele mai multe ori necunoscute acestuia. Lipsa de informaţii privind probabilitatea de apariţie a fenomenelor nedorite face imposibilă luarea unor măsuri asiguratorii împotriva incertitudinii. Întreprinzătorii au diferite atitudini fată de risc (aversiune, indiferenţă sau preferinţă) dar îl acceptată sau nu în urma procesului de analiză când pun în balanţă, posibilitatea de a atinge scopul propus şi mărimea câştigurilor. Folosind o butadă, economistul american Sharpe W spunea30) “oamenii de afaceri americani îşi etichetează prietenii drept ”investitori” iar pe duşmani drept “speculatori” (a nu se confunda termenul de speculator cu cel de speculant). Deşi în esenţă nu este o diferenţă evidentă între cele două noţiuni tipologice, trebuie să spunem ca, speculatorul este privit ca un tip aparte, uneori în sens peiorativ, el având o atitudine diferită faţă de risc în raport cu investitorul. Dacă investitorul mizează pe un profit normal, în raport cu riscul ce şi-l asumă, speculatorul mizează pe un profit exagerat de mare în raport cu riscul asumat. Speculatorul acţionează, de obicei. pe termen scurt, chiar în timpul unei zile el poate să vândă şi să cumpere acieaşi acţiune de mai multe ori. Acţiunile pentru el sun o marfă care trebuie să aducă profit. Investitorul obişnuit are un orizont de timp relativ mare, micii acţionari deţinând acţiuni pe durata a zeci de ani (strategia buy and hold). Speculatorul face un “arbitraj de informaţie” – adesea beneficiind de avantaj informaţional faţă de partenerii de afaceri ceea ce îi permite să anticipeze evoluţii pe care ceilalţi nu le întrevăd. Investitorii consideră ca informaţiile, semnalele pieţei sunt receptate şi corect/ortodox interpretate de toţi partenerii. Investitorul caută sa deţină un portofoliu de acţiuni stabil care să-I permită obţinerea de venituri din dividende sau din câştigul de capital. In schimb speculatorul este interesat de maximizarea câştigului din dioferenţă de curs între momentul cumpărării şi cel al vânzării. Contrar aparenţelor însă, speculatorii sunt un factor de echilibru al pieţei, preluând riscuri pe care alţii le evită şi astfel se va evita o piată înceată cu blocaje,cu redistribuirea stimulentelor legate de risc. Orice proiect privit ca “demers specific care urmăreşte o structurare metodică şi progresivă a unei realităţi viitoare” are ca trăsătură specifică riscul, noţiune opusă celei de certitudine. Specialiştii afirmă că, orice activitate de tip

30)

Sharpe W. – Capital Assets Price “Theory of Market Equilibrium under Conditions of Risk. Jurnal of Finance, September, 1964.

216

antreprenorial se afla intr-un context de risc sau de incertitudine iar studiul riscului trebuie orientat pe două direcţii principale31): Gestiunea riscului respectiv: planificarea,organizarea,controlul riscului şi analiza riscului respectiv; analiză de punct critic, analiză de senzitivitate, si de probabilitate având în vedere atit latura calitativă cit si cea cantitativă. Atât în teoria cât şi in practica economcă de specialitate atenţia se concentrează spre identificarea factorilor de risc, găsirea metodelor adecvate de cuantificare a riscului precum, dar şi mijloacele de contracarare a factorilor de risc. Contracararea efectelor nefaste datorate riscurilor (stăpânirea riscului) se poate face astfel: a) Schimbarea concepţiei proiectului pentru a-i schimba probabilitatea de succes; b) Reformularea necesarului de resurse (modificări de volum,structură, calitate) pentru implementarea cu şanse mai mari de succes a concepţiei iniţiale; c) Intensificarea eforturilor pe linia identificării şi stăpânirii cauzelor de incertitudine şi risc, astfel ca sa se poată lua cele mai pertinente măsuri de contracarare a riscului. Identificarea şi analiza cauzelor de risc este realmente o activitate ştiinţifică creativă datorită condiţiilor specifice şi imprevizibile de mediu în care evoluează proiectul.

7.4 Tipologia riscului proiectelor Aşa cum s-a mai arătat, evaluarea unui proiect are trei componente de bază: studiul de piaţă, studiul de eficienţă şi evaluarea riscului şi incertitudinii. Studiul metodic al riscului s-e dezvoltă şi în ţara noastră şi se bazează, în primul rând, pe o structurare riguroasă a acestora, începând cu categoriile generale şi până la riscuri specifice pe domenii. Cel mai adesea însă evaluarea se reduce la riscurile arhicunoscute (riscul financiar), general valabile pentru orice structură economică societate comercială, instituţie financiară. Acest mod de abordare este însă simplificator, în condiţiile în care analiza riscului trebuie să răspundă exigenţelor specifice câmpului de aplicaţie al problemei supuse studiului. Altfel, neglijarea riscurilor specifice proiectului în sine sau domeniului în care se implementează, în cadrul studiilor de fundamentare, se va răsfânge nefavorabil asupra viabilităţii şi eficienţei proiectului. Este posibil ca riscul de firmă să fie identic cu cel al proiectului şi ca primă consecinţă costul capitalurilor acesteia poate fi considerat cost de oportunitate al capitalului alocat proiectului, dar asta trebuie constatat şi argumentat. Riscurile specifice derivă din caracterul inedit al condiţiilor de realizare a activităţilor, sau sunt determinate de domeniul de aplicaţie al proiectului

31)

O`Shaghnessy W. – Op.citata

217

Riscurile specifice proiectelor înseamnă situaţia de neîndeplinire a unuia sau altuia din obiectivele fixate sau, mai grav, punerea în discuţie a însăşi existenţei lor. Numai specialiştii pot găsi răspunsul adecvat cu privire la identificarea riscurilor, definirea şi localizarea cauzelor precum şi găsirea căilor potrivite de contracarare a efectelor negative. Dar nu trebuie neglijat faptul că este nevoie de acceptul tuturor actorilor proietului deoarece, măsuri care pot avea o motivaţie corectă din punct de vedere al promotorului/beneficiarului de proiect , în practică pot să conducă la tensionarea relaţiilor cu partenerii, care, în final să compromită însuşi scopul pentru care a fost iniţiat priectul. 1. După frecvenţa de apariţie32) avem: 1.1 Riscuri probabile (frecvente) cu o probabilitate de apariţie mare. 1.2 Riscuri improbabile (rare) cu o probabilitate de apariţie minimă Detectarea frecvenţei şi probabilităţii de apariţie necesită o bază de date privind istoricul producerii acestor riscuri în proiecte anterioare. Dar, se pune şi problema caraterului repetitiv sau nonrepetitiv al riscului, fapt dificil de verificat. De aceea este periculos să vorbim de împrejurări similare de producere a riscurilor, având în vedere dinamica condiţiilor. Deci, este hazardat să se facă estimări numai pe baze istorice, pornind de la ideia că lucrurile nu s-au schimbat ître timp. Conceptul de probabilitate include o doză de subiectivism, deoarece depinde de aprecierea experţilor chemaţi să se pronunţe asupra posibiltăţii de realizare/neralizare a unui fenomen. Reducerea acestei doze nu se poate realiza cu certitudine printr-o tehnică anume, ci depinde de numărul celor chemaţi să se pronunţe, de experienţa lor anterioară, de cunoştinţele lor despre proiectul în cauză. De cele mai multe ori însă, riscurile nu sunt probabilizabile, fixarea nivelurilor fiind deci o operaţiune aleatoare. 2. După gravitatea impactului asupra proiectului vom avea: 2.1 Riscuri neglijabile - care nu prezintă pericol pentru eficienţă sau existenţa proiectului, 2.2 Riscuri catastrofice – care antrenează importante degardări ale obiectivelor proiectului, sau chiar pun în discuţie anumite obiective sau însuşi proiectul. De aceia este nevoie să se introducă o scară a gradelor de periculozitate. Aceasta nu este o operaţie standardizată ci specialiştii oferă numai nişte orientări. De pildă poate fi considerat risc catastrofic dacă antreează o creştere de costuri mai mare cu x %. Pentru obiective de cost consecinţele vor fi evaluate valoric iar pentru obiective de termen în unităţi de timp. Problema devine dificilă în a aprecia consecinţele asupra obiectivelor/specificaţiilor tehnice. Specialiştii recomandă folosirea uno tehnici de lucru specifice; diagrame de influienţă, analiză probabilistică, estimări Monte Carlo ş,a. Trebuie să avem în vedere constatarea că, evaluarea nivelului de gravitate este dificil de realizat cu exactitate, mai ales în evaluarea consecinţelor globale ale 32)

Frecvenţa de apariţie - numărul de observaţii asupra producerii riscului n proiecte anterioare Probabilitatea de apariţie - şansele rezonabile ca realizarea lor în derularea proiectului să se materializeze în dificultăţi reale

218

ansamblului riscurilor (logica globală) Faţă de logica individuală acum pot să apară fenomene de compensare dând naştere la compromisuri (o consecinţă puternică asupra unui obiectiv este compensată prin valori mai slabe la alte obiective cee ce induce compromisul) 3. După gradul de controlabilitate avem: 3.1 Riscuri alese care sunt rezultat al voinţei/dorinţéi factorilor responsabili cee ce presupune un grad mărit de controlabilitate, 3.2 Riscuri subite - independente de voinţa factorilor responasbili ceea ce le face greu de controlat Controlul are în vedere în primul rând, conservarea totală sau parţială a riscului sau acoperirea faţa de risc prin externalizare/transfer de risc sau partaj de resposabilităţi şi/sau a costurilor şi pagubelor cu partenerii. Managerul de proiect poate să decidă păstrarea (conservarea) anumitor riscuri în răspuderea sa, cu luarea unor măsuri de prevenire, partajarea cu alţi actori ai proiectului, sau acoperirea lor financiară: tehnici de asigurare, contracte de garanţie, ş,a. 4. După gradul de detectabilitate/ percepere33) avem: 4.1 Riscuri detectabile – care înainte de a se manifesta dau semne prevestitoare specifice, sau despre care se ştie, cum apar şi cum se manifestă, din experienţe anterioare. Nu este exclus nici fenomenul de premoniţie în detectarea riscurilor. 4.2 Riscuri nedetectabile al căror moment de apariţie este necunoscut şi nu au semne prevestitoare, ceea ce le face foarte periculoase pentru derularea proiectului. Această structurare este necesară pentru a stabili atitudinea responsabililor şi tipurile de acţiuni de prevenire şi stăpânire a riscului. In cazul riscurilor detectabile este necesară o atitudine anticipativă şi dinamică care se traduce prin aplicarea de acţiui preventive de evitare a stărilor de risc, de protecţie a obiectivelor pentru limitarea pagubelor în az de producere. În cazul riscurilor nedetectabile este vorba de o atitudine statică, de asteptare care cnstă în acţiuni de urmărire şi audit, folosirea de tehnici de simulare a stării de risc. Cu cât un risc este mai nedetectabil problema trebuie rezolvată “la cald”, nefiind posibil de anticipat, în caz de producere trebuie să se acţioneze rapid şi în regim de urgenţă (cazul cutremurelor, inundaţiilor). Lipsa instrumentelor de detecţie poate să conducă la abateri de costuri sau termene. Având experienţa proiectelorctrecute este obligatorie crearea de proceduri şi instrumente de detecţie. Cu toate acestea uneori probabilitatea de detecţie este nulă sau necesită sisteme costisitoare de detecţie care nu se justifică la nivel de proiect. Ca atare, costurile procedurilor de detecţie trebuie să se judece vis a vis de costurile de slăbiciue sau de urmărire, fiind o problemă de optimizare sau de compromis. 5. După efectele produse (consecinţé) se pot structura pe domenii sau zone afectate astfel că riscurile pot să coducă la: 33)

Capacitatea actorilor proiectului de prevedea apariţia riscului în ciclul de viaţă al proiectului, a sesiza şi reacţiona la semnele prevestitoare, înainte ca proiectul să fie afectat.

219

ƒ insatisfacţia beneficiarilor proiectului; ƒ demotivarea intervenanţilor; ƒ degradarea de bunuri; ƒ degradarea imaginii de firmă; ƒ degradarea sau chiar punerea în discuţie a obiectivelor proiectului; ƒ întreruperea sau abandonarea proiectului. De regulă riscurile care aduc atingere obiectivelor proiectului sunt cele care pot să pună, în discuţie însăşi existenţa proiectului. Deasemenea ele sunt cel mai greu de prevăzut şi stăpânit, având conseciţe şi asupra promotorului de proiect. 6. După originea lor - riscurile sunt determinate de: 6.1 Riscuri de ţară (pays – debuche) este consecinţa instabilităţii politice, gradului de îdatorare, nivelul cotaţiilor (ratingul de ţară). Riscuri de ţară – sunt riscuri politice care depind de coerenţa politicii guvernamentale, calitatea gestiunii macroeconomice, datoriile externe etc. Evaluarea riscului de ţară se face de agenţii internaţionale specializate al căror cuvânt cântăreşte greu în decizia investitorilor, străini mai ales, de a susţine sau nu un proiect. Cele mai prestigioase instituţii de rating sunt agenţiile; Moody`s Investors Service (1900) şi Standard and Poor`s Corporation (1860). Scările de evaluare a riscurilor de ţară sunt în mare asemănătoare; scara Moody`s cuprinde 9 (nouă) trepte, de la “Aaa la C” iar scara Standard & Poor`s are zece trepte, de la “AAA la D” Moody`s Aaa S & P: AAA

Aa A Baa AA A BBB Plasamente sigure

Ba BB

B B

Caa Ca C CCC CC C D Plasamente speculative

6.2. Riscuri de client – insolvabilitate, sistare cotract, 6.3 Riscuri de furnizori/subcotractori – insolvabilitate sau slăbiciuni, producţie/tehnologie riscantă, complexitate tehnică, puterea publică, instanţe juridice şi/sau reglementare – intervenţii amestec administrativ, volatilitatea cadrului normativ prin schimbări frecvente de norme ce obligă la modificări ale specificaţiilor iniţiale ale proiectului. 6.4 Riscuri de intreprindere generate de conflicte sociale/sindicale, dificultăţi manageriale, inadaptare la cultura organizaţiei etc. 7. După natura lor riscurile pot fi: 7.1 Riscuri tehnice – sunt determinate de complexitate producţiei, a dificultăţilor de transfer tehnologic, sau determiate de noutatea tehnologiei, 7.2 Riscuri financiare – sunt generate de montajul financiar ales, de solvabilitate actorilor; furnizori,antreprenori,clienţi etc. Cauza principală este penuria de resurse sau de mijloace financiare. Dar lipsa de capital trebuie tratată nuanţaţ deoarece putem avea una din următoarele situaţii: a) Penurie generalizată respectiv, lipsă atât de resurse interne (proprii) cât şi de resurse externe care să permită finanţarea proiectului, b) Penurie structurală care înseamnă o repartizare neadecvată a resurselor pe capitole, pe destinaţii de cheltuieli. Cazurile cele mai frecvente sunt: 220

supradimensionarea activelor fixe în detrimentul capitalului de lucru, subdimensionarea unor capitole de cheltuieli considerate minore cum ar fi: alocarea de resurse pentru contracarea influienţei negative a factorilor perturbatori în implementarea proiectului, supradimensionarea unor capitole de cheltuieli cu altă destinaţie decât activitatea de bază c) Lipsă de mijloace financiare necesare stingerii obligaţiilor faţă de finanţatorii proiectului care este şi mai condamnabilă dacă este rezultatul unei politici financiare greşite cum ar fi. Capitalizare neadecvată, supradimensionarea părţii alocată dividendelor din profitul proiectului în detrimentul rezervelor pentru investiţii . Riscurile financiare se bucură de cea mai mare atenţie din partea specialiştilor datorită rolului pe care componentan financiară îl are în viaţa proiectului. Angajarea oricărei afaceri este judecată cu precădere prin viabilitatea sa financiară. Pentru finanţator cunoaşterea riscului financiar este hotărâror în acceptarea sau respingerea unui proiect. Din punc de vedere al gravităţii sunt patru categorii de risc financiar: c.1 Riscul de scădere a rentabilităţii – risc de diluare care înseamnă o crestere a profitului inferioară sporirii capitalului, c.2 Riscul de pierdere a autonomiei când se pierde capacitatea de finanţare necesară păstrării poziţiei de piaţă, c.3 Riscul de insolvabilitate, c.4 Riscul de faliment Toate aceste categorii de risc sunt comune tuturor activităţilor economice. 7.3 Riscuri umane determinate de conflicte sociale, grad de disponibilitate la momentele oportune, birocraţie, slabiciuni umane ce ţin de natura umană cum ar fi: lipsa de pregătire şi/sau experienţă, lipsă de interes în pregătire şi/sau perfecţionare profesională, fluiditatea mişcării personalului, birocraţia. Circulaţia mare a personalului, la nivelul unei firme denotă, în majoritatea cazurilor, lipsa unor stimuli motivaţionali: materiali sau morali. În aceste condiţii, personalul cu un nivel de pregătire ridicat – profesioniştii ataşaţi mai mult profesiei decât locului de muncă sunt cel mai expuşi tentaţiei de a părăsi firma, dacă consideră că satisfacţiile lor morale şi/sau materiale nu sunt pe măsura aşteptărilor. Birocraţia – ca formă de manifestare a unei activităţi nesatisfăcătoare poate fi factor de risc în următoarele moduri: prin creearea de reguli de conduită noi”originale” în relaţiile cu partenerii de proiect (furnizori, antreprenori etc), aplicarea unor logici personale în cadrul relaţiilor de conlucrare cu partenerii. Trebuie să subliniem că pentru proiectele de cercetare care sunt cele mai nesigure şi, în raport cu proiectele industriale sau de amenajare teritorială sunt de talie mică şi relativ ezoterice pentru persoane din afara sistemului, factorul uman este esenţial. Recunoaşterea calităţilor de cercetător, a experienţei profesionale constituie cel mai adesea cheia succseului sau insuccesului unui proiect de cercetare 221

7.4 Riscuri organzaţionale – determinate de fluienţa procesului decizional sau a raporturilor ierarhice, a) Riscuri manageriale – incoerenţă în caietul de sarcini, inabilităţi sau lipsă de informare/cultura managerială, indisponibilităţi de resurse, b) Riscuri reglementare/juridice – norme, restricţii administrative probleme de întocmire şi derulare a contractelor, c) Riscuri comerciale – determinate de cerinţele pieţéi, de concurenţă dar şi de proasta gestiune a stocurilor, politici de piată neadecvate, expansiune haotică, insuficient argumentată,etc 8. În raport cu timpul de manifestare, vom avea: ™ Riscuri latente, ™ Riscuri apărute - în curs, ™ Riscuri trecute 9. După statutul lor avem: în urmărire, sub control, eliminate 10. După puterea de acţiune: cu acţiune limitată, intremediare şi riscuri majore. Riscurile pot fi structuirate şi în funcţie de capacitatea managementului proiectului de a le stăpâni care este la rândul ei caracterizată de arsenalul de mijloace şi tehnici de care dispun managerii pentru a evita apariţia riscurilor şi/sau de a limita consecinţele. Se mai pot judeca şi după capacitatea de a le pilota respectiv capacitatea de decizie a persoanelor implicate în proiect în probleme de risc şi incertirudine. 11. Din punct de vedere al domeniului de manifestare avem: a) Riscuri legate de investiţie – se referă la depăşiri de cheluieli de investiţii, efecte economice nefaste datorate întârzierilor în execuţie, sau datorate unor riscuri tehnologice, b) Riscuri legate de aprovizionare cele mai dificile se referă la sursele externe, c) Riscuri legate de exploatare - sunt legate de modul de stăpânire asupra costurilor de producţie/funcţionare şi se evaluează prin analize de sensibilitate.Putem avea influienţe directe (costuri de productivitate) sau indirecte (costuri induse). Stăpânirea costurilor depinde foarte mult şi de gradulde flexibilitate a lor. O rigiditate a funcţiunii de cost poate compromite imaginea de piată. Riscurile de exploatare a proietcului pot avea şi cauze externecunm ar fi de pildă; influienţéle de mediu. d) Riscul de inflaţie care sunt de două feluri: fără repercursiuni valutare în preţurile de vânzare sau în costuri şi aceasta depinde de concurenţă (preţuri predeterminate) sau de tehnologia folosită fluctuaţii de preţ care provoacă o mare diversitate de efecte de preţ în funcţie de impactul asupra variabileleor de legătură. e) Riscuri financiare şi de trezorerie sunt legate de finanţare şi îşi au oriignea în insuficienţa fondurilor proprii 222

f) Riscuri de piaţă pot fi generate de variaţia volumului sau preţului de pe piaţă piaţă şi care pot pune în dificultate proiectul fie ca execuţie fie ca exploatare,

7.5 Structura riscurilor specifice proiectelor Practic toate riscurile cu impact economic la nivel de proiect pot fi grupate în trei grupe: riscuri de ţară, riscuri de proiect (de exploatare, de trezorerie, de rentabiliatae) riscuri financiare – legat de finanţare. Acestea însă se pot grupa în funcţie de periada afectată din ciclul de viată al proiectului

7.5.1 Riscuri specifice fazelor preinvestiţionale Etapa de pregăţire a proiectului (preinvestiţională) se caracterizează prin specificul acţiunilor derulate; se definesc activităţile ce compun proiectul, resursele necesare, actorii şi competenţele lor în cadrul proiectului, se identifică factorii interni şi externi de influienţă. O analiză coerentă a riscurilor specifice acestei etape conduce la următoarea proiecţie: A. Riscuri a căror geneză se află în stabilirea specificaţiilor de proiect şi care pot avea cauze interne sau externe (fig.7.1), 1) Riscurile de natură internă ce pot influienţă procesul de definire a specificaţiilor de proiect constau în: 1.1) Imprecizie în definirea activităţilor - este determinată, în special de faptul că, în această etapă se operează cu informaţii nu foarte precise. Cauzele pot fi multiple, ca de exemplu: • din lipsă de timp, de informaţii analiza se bazează pe logica cutiei negre “studiul intrărilor şi ieşirilor”; • existenţa mai multor alternative tehnologice sau constructive conduc uneori la deruta specialistului, la acţiuni şovăielnice; • conţinutul exact al unor activităţi, durata lor sunt influienţate de desfăşurarea ulterioară a procesului; • lipsă de experienţă anterioară în proiectarea sau execuţia unor activităti, dorinţa de a finaliza mai multe activităţi deodată; • ambiguitate în definirea unor obiective de calitate, toleranţă, durabilitate, fiabilitate, mentenanţă etc sau neînţelegerea lor de executatnt; • modificări frecvente de specificaţii determniate de resursele disponibile ale momentului; • modificări frecvente de competenţe şi responsabilităţi pe parcusul implementării determinate de schimbări instituţionale. Lipsă de logică (incoerenţă) în caietul de sarcini al proiectului. Aprioric nimeni nu poate garanta de la început coerenţa perfectă între obiectivele şi mijloacele proiectului. Dar în acelaşi timp trebuie să fie făcută distincţie între competenţă, onestitate profesională şi morală pe de-o parte şi lipsă de scrupule şi 223

incompetenţă pe de-altă parte. Comanditarii, abuzând de poziţia lor vis a vis de proiect, au tendinţa de a limita excesiv mijloacele în raport cu obiectivele fixate, iar pe de altă parte rsponsabilii cu execuţia au tendinţa de a-şi creea spaţiu de manevră pentru a fi protejaţi de eventualele dificultăţi ce pot să apară pe parcursul îndeplinirii sarcinilor ce le revin şi după care sunt apreciaţi şi judecaţi. 1.2) În consecinţă, sunt şanse sporite ca schimbul de informaţii sa fie fals. Pokerul transacţional ca efect pervers al “transparenţei uşilor deschise” încearcă să elimine blufurile şi costurile supra - dimensionate. Printre cauzele de incoerenţă amintim: ƒ necorelarea bugetului cu obiectivele fixate; ƒ optimism exagerat în fixarea termenelor; ƒ prevederi de calitate prea ambiţioase în raport cu posibilităţile; ƒ supraestimarea performanţelor resurselor angajate. 1.3) Riscuri tehnice şi de exploatare (d`industrilaization). În cazul riscurilor tehnice este vorba de problema ca execuţia unui produs/lucrare să fie strict determinată de folosirea numai unei anumite tehnologii sau a unor prescripţii tehnice. În ceea ce priveşte riscul de industrializare este vorba de a fi în situaţia de a nu se putea trece la producţia de serie decât în urma unor modificări de substanţă în proiect şi pentru care nu s-au prevăzut resursele necesare. Cauzele apariţiei acestor situaţii nedorite ar fi: ¾ subestimarea complexităţi tehnice a produsului/lucrării; ¾ alegerea unor procedee noi de lucru care condiţionează obiectivele de performanţă; ¾ schimbarea “din mers” a unor soluţii tehnologice chiar parţial realizate, caurmare a apariţiei pe parcursul implementării proiectului, a unor procedee noi de execuţie care pot să conducă la modificarea costurilor sau fiabilităţii; ¾ combinarea soluţiilor tehnologice sau de excuţie ceea ce poate să conducă soluţii originale ce pot creea executanţilor dificultăţi insurmontabile. 1.4) Nestăpânirea proceselor de evoluţie şi control a proiectelor. Calea cea mai simplă de preântâmpinare a acestor situaţii este de a se angaja firme specializate în consultanţă (savoir-faire). Deasemenea, a alegerea procedurii adecavte de elaborare-implementare, schimbul corect de informaţii, respectarea angajamentelor pot limita acest risc. 2. Riscuri externe la stabilrea specificaţiilor de proiect sunt generate în special de relaţiile cu mediul, cu piaţa sau sunt reglementare. Riscurile de piaţă sunt generate în special de îmbătrânirea comercială a produsului (obsolescenţă) care, la rândul său, poate fi determinată de: ƒ erori de apreciere asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţ ƒ erori de apreciere a reacţiei concurenţei. Riscurile reglementare derivă din: ¾ necuoaşterea exactă a prevederilor legale în domeniu ¾ incertitudine asupra intrării în vigoare a unor reglementări în domeniu. 224

CAIETUL

produsului; supraestimarea calitătii resurselor; nestăpânirea tehnologiei sau obsolescenţa acesteia; bricolaj tehnologic defectuos; reviziuirea unor ctivităţi/sarcini fără respectarea tuturor specificaţiilor

Cauze; subestimarea complexităţii

RISCURI REGLEMENTARE PRIVIND RESURSELE NECESARE

225

Dificultăţi în previzionarea resurselor disponibile, politici de prezervare, absenţa unor proceduri de arbitraj. Elaborate de tip; capacitate infinită, subscriere la asigurare, gabegie, etc

GESTIUNEA ERONATA A CONFLICTELOR DE INTERESE

Necunoaşterea sau ignorarea performanţelor de fiabilitate/disponibilitate a resurselor necesare Interpretarea greşită a antrenamentului (kaizen, creştere în cadenţă) Coordonare defectuoasă, subestimarea problemelor de organizare

DE IDENTIFICARE SI DEFINIRE A RESURSELOR

DEFINIREA ERONATA A POTENTIALULUI PRODUCTIV PREVIZIONAT

Resurse umane: legislaţia muncii, durata de activitate, reglementări interne privind munca Echipamente: grad de periculozitate, securitate, etc.

RISCURI EXTERNE

Cunoştinţe imprecise şi/sau incomplete privind necesarul,structura, calitatea a noilor resurse Incoerenţă între resurse; 0 tehnologie nouă necesită o logistică nouă, formarea personalului de exploatare, etc

PROIECTULUI

IDENTIFICARE SI DEFINIRE ERONATA A RESURSELOR NECESARE

Riscul modificării nedorite ale unor specificaţii/resurse sau pieţe datorită unor modificări neprevăzute ale legislaţiei;necunoaşterea exactă a conţinutului unor reglemtări; incertitudine în legătură cu intrarea în

RISCURI REGLEMETARE PRIVIND UNELE SPECIFICATII ALE PROIECTULUI

RISCURI INTERNE

Aprecierea greşită asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţei, sau a reacţiei concuremţei; Schimbări rapide pe piaţă; apariţia de noi produse concurent/substitut; Modificarea imprevizibilă a unor factori consideraţi stabili

SPECIFICATIILOR

PREVIZIUNI COMERCIALE ERONATE OBSOLESCENTA COMERCIALA A PRODUSELOR

Riscuri tehnice: condiţionarea realizării proiectului de o anumită tehnologie/specificaţie sau de un anumit executant Riscur de industrializare: dificultăţi în trecerea de la prototip/serie zero la producţia curentă (de masă)

Forme de manifestare:

RISCURI TEHNICE SI DE INDUSTRIALIZARE

ELABORAREA

- Riscuri ale contextului organizaţiei; nivelo scăzut de stăpânire a know how-ului; dificultăţi la folosirea procedurilor de elaborare/urmărire şi în trensmiterea informaţiilor; pertinenţa reactivitătii; schimbări frecvente de responsabilităţi; revizuiri frecvente

DIFICULTATI IN ELABORAREA SI URMARIREA PROIECTULUI

lipsă de experientă; ambiguităţi în definirea obiectivelor interdependeţe ale unor activităţi cu alte activităţi ulterioare lor

ACTIVITATILOR

Cauze: lipsă de timp; nefixarea unor responsabilităţi;

DEFINIREA

“cutiei negre”, şovăială/ derută în alegerea soluţiilor tehnologice/constructive, neînţelegerea unor obiective, necunoaşterea exactă a conţinutului unor activităti

IN

POSIBILITATI

Cauze: - cunoaştere imperfectă, negociere indirectă (poker tranzacţional); riscuri inevitabile

DE SARCINI SI

LA

Forme de manifestare: analiza pe logica

IMPRECIZIE

supraestimarea posibilităţi; ambiţii de performanţa, necorelare într :resurse şi specificaţii

Forme de manifestare: Optimism exagerat;

INCOERENTA INTRE

Figura 7.1 RISCURILE SPECIFICE FAZELOR PREINVESTITIONALE

LA ESTIMAREA RESURSELOR SI MIJLOACELOR

DE DISPONIBILITATE A RESURSELOR NECESARE

B. Riscurile în procesul de stabilire a necesarului de resurse. (fig.7.1) pot fi grupate în două categorii: 3.1 riscuri în procesul de identificare şi definire a resurselor necesare, care pot fi cauzate de restricţii interne şi/sau externe de ordin reglementar şi juridic, sau de o slabă sau incoerentă cunoaştere a interdependenţei dintre anumite resurse. 3.2 riscuri referitoare la disponibilitatea resurselor prevăzute ce pot izvorî din probleme de coordonare a resurselor pe şantier, supraestimarea procesului de învăţare mânuire a unor resurse noi, intensitatea preocupărilor de ameliorare a calităţilor şi/sau consumurilor, necunoaşterea curectă a calităţii şi/sau performanţelor unor resurse etc.

7.5.2 Riscuri specifice fazei de realizare Analiza riscurilor în această etapă prcum şi a metodelor de protecjare/ acoperire (Risk analysis and mitigation) porneste de la studiul caracteristicilor tehnice ale proiectului, actorii execuţiei, parametrii exogeni,în principal macroeconomici susceptibili sã afecteze sumele neceasre finanţãrii în aceastã etapã. Practic trebuie sã se gãseascã rãspuns la trei întrebãri: 1. În ce constau aspectele tehnice ale unui proiect? tehnologiile de lucru aplicate; detalii privind costurile de realizare; planificarea realizãrii. De aici se degajã trei riscuri specifice majore: riscul tehnologic, riscul de depãşire a costurilor şi riscul de depãşire a termenelor (de întârziere). 1.1 Riscul tehnologic (Technology risk) se referã în general la riscul de noutate tehnologicã. Investitorii se simt mai în siguranţa dacã tehnologia a fost probatã în alte proiecte, folosirea unei tehnologii probate fiind o condiţie de a se acorda un împrumut ne garantat (a recours limite) deoarece defectele tehnologice au impact semnificativ asupra costurilor de investiţii şi nu existã metode standard verificate de preîntâmpinarea unei asemenea situaţii. Chiar în cazul unor tehnologii verificate existã un risc de incompatibilitate atunci când acestea sunt asamblate sau bricolate arbitrar, plecându-se de la ideia cã, douã tehnologii verificate, prin combinare nu pot conduce la o tehnologie nouã verificatã. Este nevoie de autoritatea experţilor pentru a certificarea ansamblul tehnologic şi nu a fiecărui echipament component în parte.Protecţia de risc tehnologic se asigurã în primul rând prin garanţii din partea constructorului şi dacã acestea sunt sau nu acceptabile şi realizabile. 1.2 Riscul de depãsire a costurilor ( risque de sur cout/cost overruns risk) Construcţia proiectului trebuie sa asigura o imagine clarã asupra costurilor pe fiecare lucrare: fundaţii, terasament, zidãrie, echipamente, ş.a. trebue sã se compare sumele avansate de constructor cu estimãrile consilierilor experti. Originea depãşirilor de costuri poate fi: subestimarea costurilor cu echipamentelor sau a lucrãrilor pe şantier modificãri ale specificaţiilor din proiect, fie pentru a se corecta erori de concepţie, fie pentru a se îmbunãtãţi performanţele instalaţiilor. 226

LOGICA LOCALA

Alegere greşită de model pentru explicare, raportul; cauze aparente – cauze profunde, efectul conjugat al mai multor cauze conduc la efecte diferite în funcţie de conjunctură, mai multe cauze pot conduce la acelaşi efect

227

Pentru rezolvarea aceloraşi probleme

CREEAREA DE NOI REGULI (BIROCARTIE)

Acţiuni dictate pe baza valorii indicatorilor primiţi

LOGICA INDICATORILOR

DIAGNOSTIC ERONAT

Reportarea problemelor asupra altor actori, luare de decizii în absenţa actorilor importanţi, întârzierea soluţiilor adecvate pentru că ar da naştere la conflicte de muncă

DESCOPERIREA TARDIVA A PROBLEMELOR

IMPORTANTA (supra/subestimare) ACORDATA PROBLEMELOR

In procesu de tgrecere de la informaţia brută la informaţia rafinată, datorită sursei de informaţii, analiza prin mandatari, contextul care incita, sau nu la o bună prelucrare a informaţiei

DIN PRELUCRAEA INFORMATIILOR

- Acceasul este determinat de natutra riscului; Informaţiile interne, de regulă sunt disponibile dar nu excelează prion acurateţe, oportunitate, formă sau suport, informaţiile externe sunt satsfăcătoat=re dar cel mai adesea sunt foarte scumpe, - Informarea în acest stadiu trebuie privită ca o condiţie sine qua non a unei rectivităţi la risc eficace.

ACCES TARDIV LA INFORMATII

Figura 7.2 RISCURI SPECIFICE FAZEI DE REALIZARE A PROIECTULUI

SOLUTII NEADECVATE

În general, experienţa şi profesionalismul actorului industrial (iniţiatorul) poate duce riscul datorat primei cauze la valori rezonabile ce nu pot depãşi 10% din valoarea investiţiei.. Consecinţele depãşirilor de cheltuieli sunt, pe de o suplimentarea de fonduri, iar pe de altã parte creşterea dobânzilor generatã de aceastã suplimentare. 1.3 Riscul de întârziere (risque de retard/delay risk) conduce,pe de o parte prin cresterea nevoii de finanţare, inclusiv a dobânzilor aferente, iar pe de altã parte prin întârzierea intrãrii în exploatare cu efecte negative asupra respectãrii clauzelor fatã de furnizori şi de clienţi. Întârzierile pot fi generate de o greşitã estimare a duratelor de execuţie sau din slãbiciuni ale furnizorilor sau subcontractanţilor. Se poate acţiona prin misiuni de experţi pentru a se identifica acei furnizori şi/sau subcontractanţi dubioşi judecându-se aptitudinile lor de a-şi îndeplini misiunea în cadrul proiectului. Întârzierea în execuţie poate fi legatã şi de obţinerea autorizaţiilor administrative cum ar fi autorizaţia de construcţie. Acoperirea riscului de întârziere este simultanã cu cea de depãşire de costuri şi se fac prin alocaţii de risc fie de cãtre constructor, fie de garant (acţionari). Pentru finanţator acoperirea cea mai radicalã este garanţia de credit din perioada de construcţie. Existã şi posibilitatea de împãrţire a riscului între acţionari şi împrumutãtor prin crearea unei linii speciale de credit pentru a finanta eventualele depãşiri sau întârzieri pe durata execuţiei. Este vorba de linie stand-by (Stand-by Facility) unde modalitãţile de finanţare sunt negociabile în funcţie de termenii şi condiţiile de finanţare (Term Seet) de soliditatea financiarã a proiectului. De regulã se pune în joc o linie de stand-by pentru o sumã predeterminatã (10% din costul proiectului) finaţatã fie de acţionari fie de acţionari şi bancã. Partajul riscului între constructori şi împrumutãtor este de cea mai bunã tradiţie pentru proiecte, constructorii fiind cei mai avizaţi sã-şi asume riscurile de depãsire de costuri sau de duratã. Raportarea riscurilor la constructor trebuie fãcuta prin contractul de construcţii, tipic fiind contractul ”cle en main” . In acest caz faza de recepţie este marcatã prin teste de performanţã pentru a constata dacã instalaţiile rãspund specificaţiilor din proiect şi prezintã bunã funcţionare pe termen mediu şi scurt. Prin asta trebuie sã înţelegem ca aceste teste nu se fac cinci minute ci pot sã dureze uin an doi eliminând orice încercare de înselãciune. Pentru a se asigura respectarea angajamentelor de cãtre constructor, finanţatorul sau actionarii neconstructori pot fixa penalitãţi (Liquidated Domages) fie pentru întârzieri fie pentru nerespectarea performenţelor contractuale. Plafonul penalitãţilor este destul de important, mergând pânã la 20-30% din valoarea lucrãrilor (Europa) şi de 4045% (SUA). 2) Care este capacitatea antreprenorului de a-şi respecta obligaţiile? Încã din faza de fundamenare a ceastã problemã trebuie rezolvatã atât din punct de vedere tehnic cât şi financiar. Nu este normal de pildã ca o societate cu o cifrã de 228

afaceri de cca 10 mil.lei sã execute o lucrare de câteva miliarde deoarece primul eveniment neprevãzut va conduce la încetare de platã. Riscurile în acest caz sunt: 2.1 Risc de realizare. Construcţia unei instalaţii implicã concepţie şi execuţie. Concepţia (concretizarea unui sistem tehnologic mai mult sau mai puţin cunoscut)este legatã de riscul tehnologic amintit. Riscul de realizare (execuţie) depinde de profesionalismul constructorului de tipul instalaţiei fiin foarte dificil de estimat. Ca metodã de acoperire se recomandã studierea realizãrilor anterioare ale constructorului la acelaşi tip de instalaţii ceea ce englezii denumesc “track record” al constructorului. Aceastã evaluare a riscului de realizare vine în completarea riscului de concepţie, în sensul de tehnologie. 2.2 Risc de credit(credit risk) înseamnã evaluarea capacitşãţii financiare a constructorului de a face faţã plãţilor eventualelor penalizãri.Regula generala este de adossees (back to back) a clauzelor contractelor de execuţie sau de furnizare. Pentru aceasta trebuie sã se cunoascã riscul de credit pe fiecare furnizor şi constructor. Pentru acoperirea de astfel de riscuri, respectiv plata eventualelor penalitãţii, finanţatorii pot impune Perfomance Bonds (titlu de performanţã) emise de bãnci acceptate cu un rating acceptabil. 2.3 Risc de interfaţã (Project management Risk).este generat de intercondiţionarea dintre diferiţi executanţi pe şantier, fiecare responsabil pentru partea lui de lucrare şi ca atare pot fi într-un continuu conflict. Este un risc ce derivã din coordonarea executanţilor sau din incoerenţa între clauzele diferitelor contracte de execuţie. Preântâmpinarea se poate face prin analize antefactum pentru a identificã eventualele anomalii ce pot lua naştere. Soluţia cea mai simplã este de a desemena un antreprenor drept coordonator de lucrãrii “le maître d`ouvrage” care trebuie sã aibã capacitate financiarã şi experientã necesarã acestui rol, respectiv de a-şi realiza partea de lucrare dar şi de a coordona munca celorlalţi. 2.4 Risc de subcontratctanţi (risque de sous-traitance/sub-contratcing risk) este riscul luat de titularul de contract când trateazã lucrãri în subantreprizã şi poate fi privit ca un risc de credit pentru subcontratctant (vezi expunerea societãţii de proiect faţã de constructor(risc de credit). El nu implicã direct pe promotorul proiectului. 3. Care sunt parametrii macroeconomici ce pot influienţa aranjamentul financiar al unui proiect. Riscurile financiare în faza de construcţie poate avea drept cauze: indexarea costurilor de construcţie, dobânzile şi ratele de schimb. 3.1 Riscul de indexare/actualizare a costurilor proiectului. Pe parcursul fazei de construcţie, calendarul încasărilor în devize constante este previzibil, fiecare încasare fiind actualizată după o formulă stabilită în contract. Riscul provine din posibilitatea ca indicii de actualizare a costurilor construcţiei să crească mai repede faţă de cei prevăzuţi şi mărească sumele de rambursat. Metoda cea mai simplă de acoperire a riscului de actualizare este încheierea de contracte care să nu prevadă actualuizări. Altfel spus, prin acest tip de contract, constructorii îşi asumă în totalitate riscurile inflaţiei. În general, 229

supracosturile legate de creşteri imprvizibile ale preţurilor datorate indicilor de actualizare sunt acoperite prin liniile de finanţare “stand-by”. 3.2 Risc de variaţie a ratei de schimb valutar. Acest tip de risc apare în cazul când în contractele de execuţie sunt prevăzute plăţi în devize diferite faţă de cele ale datoriei. Este cazul proiectelor care necesită echipamente sau mâna de lucru ce nu sunt disponibile în ţara în care se realizează investiţia. Acoperirea acestui tip de risc se poate realiza prin fixarea unei parităţi maxime. 3.3 Riscul de dobândă – se datorează posibilităţilor de modificare a dobânzilor pe perioada de construcţie

7.5.3 Riscuri specifice fazei operaţionale Cea mai frecventă problemă ce apare în peioada de exploatare este legată de capacitatea beneficiarului investiţiei de a exploata în mod corespunzător instalaţia, adică dacă este capabil să atingă nivelul de performanţă stabilit fără a depăşii costurile planificate. De cele mai multe ori atingerea performanţelor este posibilă cu supracosturi, care îşi au originea fie într-o proastă gestionare a bugetului, fie o proastă estimare a costurilor de exploatare sau o creştere a preţurilor materiilor prime. 1. Riscul de depăşire a costurilor: Investitorii trebuie să facă faţă la două tipuri de costuri: interne şi externe. Riscul datorat proastei gestiuni a costurilor poate să provină din sumele datorate cu titlu de difernţe contractuale de subantrepiză de exploatare. Există două metode de acopeire a riscului de depăşire a costurilor: subordonarea acestora şi impicarea acţionarilor. Subordonarea costurilor de exploatare contă în încheierea de contracte cu parteneri industriali care se obligă să finanţeze aceste costuri. Soluţia finanţării supracosturilor poate să nu convină tuturor acţionarilor, de aceea o altă posibilitate ar fi încredinţarea ansamblului de exploatare unei alte societăţi în contrapartida unei remuneraţi fixate în avans. Cel care exploatează poate fi chiar unul dintre acţionari, ceea ce lui îi permite, în conformitate cu angajamentul luat, să beneficieze singur de eventualele creşteri ale productivităţii. 2. Riscul de aprovizionare: Noţiunea de aprovizionare variază de la un caz la altul. Astfel proiectele de investiţii se pot clasifica în trei mari caategorii: ƒ proiecte care nu depind de una sau mai multe materii prime şi proiecte de infrastructură (autostrăzi, transport în comun); ƒ proiecte care se autoaprovizionează (minerit sau industria petrolului); ƒ proiecte care necesită o aprovizionare specifică. Riscul de aprovizionare se analizează în raport cu capacitatea ansamblului de furnizori de a-şi respecta angajamentele. În special proiectele manufacturiere sunt în totalitate dependente de furnizoriide materii prime. Practic nu există mijloace fiabile de acoperire a acestui tip e risc cu excepţia unei practici din ce în ce mai întiâlnite în ultimul timp: obţinerea de la acţionari a unui angajament de producţie minimă în momentul începerii exploatării. Această metodă însă 230

generează un risc de credit asupra acţionarilor garanţi. Pentru a nu se ajunge la astfel de situaţii, băncile creditoare cer adesea să fie efectuate analize ale potenţialului de producţie şi ale profilului de producţie pe care infrastructurile respective le pot atinge. Totodată mai apare şi problema locului în care este amplasată instalaţia care necesită folosirea unei anumie materii prime. Astfel, dacă există cazuri în care cel ce exploatează poate să-şi aleagă furnizorul de materii prime, nu aceeaşi este şi situaţia în care dependenţa de un anumit furnizor sau anumite materiale ar genera costuri suplientare de transport. De asemenea poate exista riscul ca din diferite motive, furnizorul să nu poată livra materiile prime la timp. În acest caz se pot încheia contracte de tipul “put or pay” adică “livrează sau plăteşte”, prin care furniyorul este obligat să plătească o sumă înregistrată în avans dacă nu are posibilitatea să livreze la timp materialele. 3. Riscul de frecvenţă: Unele proiecte, de tipul celor de infrastructură, nu implică noţiunea de producţie ci pe cea de serviciu, caz în care foarte importantă eeste frecvenţa utilizatorilor şi preţul plătit de aceştia. Analiza proiectelor de servicii se fundamentează în general pe studii de elasticitate a frecvenţei în raport cu preţul serviciului. O metodă des întâlnită e aceea de a mandata un grup de experţi să analizeze evoluţia frecvenţei utilizatorilor în funcţie de anumite nivele de tarif şi de a furniza cele mai realiste previziuni. Metoda este riscantă deoarece, dacă e vorba de un serviciu nou, introdus într-o anumită zonă, se poate ca noii utilizatorii să nu fie prea receptivi şi frecvenţa anticipaată să nu se atingă în perioada studiată. O soluţie de acoperire a acestui tip de risc ar fi să se ceară acţionarilor să garanteze un tarif minim pe o anumită perioadă, începând cu punerea în funcţiune. 4. Riscul de volum şi preţ (de comercializare): Odată ce s-a atins un nivel satisfăcător de activitate, obiectivul imediat următor este să se comercializeze bunurile/serviciile la un astfel de nivel al preţurilor încât să poată fi acoperite atât cheltuielile de exploatare ale liniei de fabricaţie cât şi ratele ce trebuie plătite pentru rambursarea creditului. Sunt situaţii în care riscul de comercialozare al produselor poate afecta proiectul dar şi situaţii când contractele de vânzare sunt încheiate încă înainte de obţinerea producţiei. În ultimul caz, chiar dacă accesul pe diferite pieţe este asigurat rămâne de analizat şi acoperit riscul de preţ. 5. Riscul de forţă majoră - este cauzat de evenimente neprevăzute şi ca atare este greu de preîntâmpinat putând aduce mari daune financiare proiectului. În categoria riscurilor de forţă amjoră se includ şi acele situaţii în care furnizorii de materii prime sau materiale, sau chiar anumiţi clienţii sunt absolviţi de obligaţiile lor contractuale în urma apariţiei unei situaţii neprevăzute şi incontrolabile. O metodă de acoperire a acestui tip de risc constă în acordarea de indemnizaţii suplimentare pentru proiectul respectiv. Situaţia ideală constă în adoptarea aceloraşi clauze de forţă majoră în toate contractele. Astfel, furnizorii 231

vor trebui să găsească o sursă alternativă de aprovizionare a proiectului dacă în sursele lor de originare a intervenit un caz de forţă majoră iar clienţii vor trebui să găsească o soluţie pentru acoperirea întregii cantităţi stabilite în contract. 6. Riscul politic: Reticenţa investitorilor de a intervenii în ţări aparţinând aşa numitor zone de risc are două principale argumente: instabilitatea economică generală a ţării şi posibilităţile unilaterale de decizie ale autoriaăţilor locale. Atât riscul de aprovizionare cât şi cel de comercializare sunt adesea strâns legate de situaţia macroeconoomică şi politică a ţării gazdă. Într-o ţară instabilă din punct de vedere economic şi politic apar două tipuri de ric: de non-convertibilitate a monedei locale şi de non-transfer. Non-convertibilitatea presupune imposibilitatea de a trasforma moneda locală în devize stăine pentru a efectua plata datoriilor iar non-transferul este cauzat de imposibilitatea de a scoate dintr-o ţară fondurile necesare pentru rambursare băncilor străine. 7. Riscul legislativ: Cunoaşterea contextului juridic este o condiţie indispensabilă la demarare unui proiect şi presupune o arie largă de întindere: legislaţie fiscală, drept bancar, dreptul asigurărilor, legi şi reglementări specifice sectorului de activitate. Legislaţia fiscală reprezintă un domeniu foarte vast iar instrumentele sale variază în funcţie de natura juridică a investitorului şi a creditorilor, de naţionalitatea lor,de structura capitalului deţinut precum şi de acordurile bilaterale încheiate între ţările de provenienţă. De aceea consultarea permanentă a unor jurişti cu renume care să aparţină ţării în care a avut loc investiţia este de mare importanţă. Riscul de evoluţie sau modificare a reglementărilor în vigoare este greu de evaluat sau de acoperit. O situaţie ideală ar fi aceeea, ca în cazul unui proiect de mare anvergură să se obţină din partea autorităţilor locale garanţii de menţinere în vigoare a legislaţiei. Pentru a analiza posibilitatea de a investi, un om de afaceri va lua în calcul rata de amortizare, riscurile asociate cu realizarea investiţiilor şi costul atenuării lor.În identificarea riscului, investitorul va acorda atenţie evaluării gradului de stabilitate politică, socială şi economică şi a celor de natură financiară. Totuşi, există posibilitatea ca investitorul să fie luat prin surprindere de riscurile de natura legislativă şi normativă. Unul dintre principalele riscuri de sorginte legislativa este reprezentat de restricţiile referitoare la dreptul de proprietate al străinilor, restricţie ce poate fi impusă de guvernele unor state în dorinţa de a limita sau exclude investiţiile străine în anumite zone. Aceste restricţii sunt frecvente în domenii strategice: producţia de armament, mass-media, transporturi şi utilităţi publice. De asemenea, monedele care circulă în ţările ce formează noile pieţe sunt deseori convertibile doar intern, fiind obiectul unor restricţii în privinţa parităţii. Astfel de restricţii vor îngrijora investitorii străini din cauza limitării posibilităţii de a se retrage dintr-o afacere, sau de a-şi retrage investiţia şi profitul la o rată de schimb ce nu reflectă realitatea, ea fiind stabilita de către stat. 232

Exista şi situaţii când statul gazdă impune investitorului să solicite aprobări guvernamentale în vederea repatrierii profitului, capitalului sau sumelor provenite din vânzări, sau, poate cere ca investiţia să rămână în ţară pentru un anumit interval de timp, pentru a descuraja investiţiile pe termen scurt, fapt ce ar putea conduce la sprijinirea investiţiilor pe termen lung, care ar asigura creşterea economică. Orice astfel de restricţii referitoare la repatriere vor limita prezenta investitorilor pe acea piaţă. O categorie defavorizată este reprezentată de deţinătorii minoritari de acţiuni, cărora legislaţia le oferă protecţie limitată. Drept rezultat, concepte precum dreptul de preemţiune nu sunt prezente totdeauna şi oamenii de afaceri pot risca situaţia ca societatea în care au investit să desfăşoare afaceri care să-i defavorizeze pe acţionari. În plus, de cele mai multe ori, legislaţia omite conceptul de “fraudă asupra minorităţii” care permite unui investitor individual să solicite conducerii companiei altă decizie decât cea care l-ar prejudicia neloial. Îndatoririle managerilor companiei sunt deseori insuficient de bine formulate cu privire la persoanele faţă de care au obligaţii sau, de multe ori este imposibil să se demită un manager înainte de expirarea mandatului. De aceea este foarte important ca investitorul să fie satisfăcut de managementul companiei în care îşi propune să investească. Investitorul trebuie sa fie de asemenea conştient că, într-un număr de ţări cu economie în tranziţie, legislaţia prevede restituirea proprietăţilor către persoanele care le-au deţinut înainte de a fi naţionalizate. De asemenea, este bine de ştiut dacă statul respectiv este în măsura să asigure compensaţii în cazul restituirii unei proprietăţi. Riscurile referitoare la forţă de munca sunt şi ele o problema pentru investitorii străini, deoarece legislaţia ţărilor în tranziţie este favorabilă personalului angajat, comparativ cu reglementările din ţările industrializate. Aceste legi limitează dreptul de a concedia angajaţii, stabileşte programul de lucru şi prevăd dreptul la greva. Aceste norme, precum şi mişcările sindicale active, pot crea neplăceri serioase investitorilor. Incertitudinile de natură legislativă sunt frecvente în statele aflate în tranziţie ca rezultat al deselor modificări ale actelor normative cauzate de nevoia de adaptare la economia de piaţă. Neplăcerile pot proveni şi din partea oamenilor legii, neexperimentaţi sau cu o moralitate îndoielnică, care sunt puşi să decidă uneori în condiţiile existentei unor reglementari neclare. De asemenea, investitorii pot fi îngrijoraţi din cauza faptului că anumite avantaje oferite de noile reglementari pot fi anulate prin apariţia altor acte normative.

233

7.6 Direcţii de prevenire a riscurilor proiectelor Deşi fiecare etapă a duratei de viaţă a proiectelor prezintă riscuri specifice, strategiile de prevenire şi combatere sun în general aceleaşi dar cu eficacitate diferită. De pildă în etapa de construcţie organizarea reacţiei prompte la risc este prinipalul antidot de prevenire a efectelor nefaste. Reducerea riscurilor în etapa de elaborare a proiectului presupune acţiuni de pregăţire şi coordonare a viitoarelor activităţi, în ipoteza că sunt dezavantajate de şansă şi ca atare fundamentarea lor se va face pe baza unor scenarii alternative. Limitarea riscului încă din faza de elaborare a proiectului are la bază două direcţii principale de acţiune: îmbunătăţirea informării şi externalizarea riscului. Pentru aplicarea ambelor soluţii este nevoie de timp şi de bani, şi nu există certitudinea eliminării complete a riscului. De aceea este bine să se facă un compromis între o bună dominare previzionară a riscului şi o bună organizării a reacţiei la apariţia efectelor nefaste a riscului a) Îmbunătăţirea informării este problemă serioasă deoarece, în majoritatea cazurilor gestionarul/coordonatorul nu va dispune la declanşarea proiectului de toate informaţiile necesare. Calitatea, volumul şi pertinenţa informaţiilor asupra activităţilor ce se vor executa se îmbunătăţesc pe măsura avansării lucrărilor. De aceea lansarea proiectului este un proces bazat pe ipoteze de lucru, mai mult sau mai puţin riscante. De aceea este de înţeles preocuparea de a determina expunerea la riscuri în principal prin îmbunătăţirea nivelului de informare a coordonatorilor. Dar acestă preocupare este dorită pe tot parcursul implementări, în special atunci când se pregătesc dosarele tehnice necesare luării unor decizii importante pentru proiect sau când se fac analize asupra pilotajului. Este posibilca să apară activităţi de căutare de noi informaţii ceea ce ar conduce la modificarea structuii proiectului. Îmbunătătirea nivelului de informare se poate realiza prin: descompunerea activităţilor în lucrări elementare, extinderea consultării chiar la nivele inferioare, rafinarea/reevaluarea anumitor estimări anterioare, dăi de seamă scrise la reuniuni care să implice mai profund toţi actorii implicaţi,etc. b) Externalizarea riscurilor vizează diminuarea riscului previzionat printro clară definire a riscurilor pe care şâ le asumă promotorul/proprietarul proiectului şi a celor care se pot transfera altor actori; furnizori, subcontractori, proiectanţi etc. Cu aceştia trebuie să se stabilescă regului precise altfel răspunderea poate fi diluată iar asigurarea de risc iluzorie. De obicei anumite lucrări se execută de către terţi pe bază de contract de execuţie care are la bază prevederile din caietul de sarcini, unde sunt net definite specificaţii privind calitatea, costul, termenele de execuţie, coerente din punct de vedere tehnic şi economic. De reţinut că actorul coordonator (proprietarul sau persoana fizică sau juridică investită special) are anumite obligaţii; punerea la dispoziţia executanţilor a specificaţiilor de lucru, aproduselor, eliberarea resurselor,etc, care dacă nu sunt respectate sau este exonerat prin cauze contractuale leonine asigurare în faţă 234

riscurilor este incertă existând condiţii să nu fie respectate duratele sau calitatea. Deci, nu este suficient să apelezi la parteneri de înalt profesionalism, ci trebuie ca toţi contractanţii să-şi respecte obligaţiile contractuale. Organizarea reacţiei la risc – înseamnă capacitatea managerului de a modifica rapid definiţia proiectului, pentru a ţine cont de noile informaţii care pot să pună în discuţie ipotezele de lucru ce au stat la baza programării curente. Aceste ipoteze vizează resursele disponibile, volumul lucrărilor, legăturile dintre acestea, termenul de execuţie al proiectului sau al unor ansambluri de proiect. Modificările pot duce la întârzieri fără consecinţe semnificative, în special dacă nu vizează activităţi critice, dar pot pune în cauză însăşi buna execuţie a întregului proiect. De aceea trebuie organizată reacţia promptă prin: implementarea unui sistem de alertă, a unui sistem de prelucrare prin excepţie a informaţiilor, etc care să asigure o identificare rapidă a riscurilor, implementarea mijloacelor, procedurilor de reducere a riscurilor. Organizarea reacţiei trebuie să dea răspuns la întrebări de genul: se poate riposta, cum trebuie să se riposteze, ce mijloce trebuie şi pot fi mobilizate, cum şi când trebuie reacţionat, ce obiective trebuie privilegiate etc.

D I R E C T I I

AMELIORAREA NIVELULUI DE INFORMARE- PARIUL ASUPRA ELABORARII, - CERECETARE INFORMATIILOR ADITIONALE - RISCURI INEVITABILE IN ETAPA DE ELABORARE

D E

REACTIVITATE PRIN MODIFICAREA DEFINITIILOR PROIECTULUI

P R E V E N I R E

ORGANIZAREA

A

REACTIVITATII

R I S C U R I L O R

EXTERNALIZAREA RSCULUI (SINDICALIZAREA) - TRANSFER DE RISC ASUPRA TERTILOR

REACTIE PRIN ANTICIPARE (LA RECE) Actualizarea conţinutului lucrărilor Actualizarea rezervelor de resurse REACTIE PRIN ADAPTARE (LA CALD) - modificăi de proiect Suprapunere/suprimare de activităţi Modificare activităţi critice Creare de noi activităţi Revizuire obiective - modificări de resurse resurse de interne resurse externe REACTIVITATE ORGANIZATIONALA - Capitalizarea know how - Implementare structura de proiect “ proceduri circ.inforamţiilor, de planificare de actualizare a informaţiiolr,etc

Figura 7.3 Prevenire şi reacţie la risc

235

a) Reacţia prin modificări în definiţia proiectului. Proiectul poate fi modificat sub presiunea evenimentelor dar şi ca urmare a noilor informaţii disponibile. Responsabilii de proiect pot aduce modificări corective pentru a da un răspuns satisfăcător mai puţin problemelor ce se anticipeaza cât problemelor neaşteptate. Reacţia prin modificare a proiectului poate fi; anticipativă (la rece) sau adaptivă (la cald), deşi această împărţire este oarecum arbitrară deoraec anticipările de cele mai multe ori conduc la adaptare b) Reacţia prin anticipare (la rece) are în vedere că anumite lucrări îndepărtate pot fi influienţate cu ocazia execuţiei unor lucrări mai recente. Noile informaţii disponibile pot pune în discuţie alegerea de noi condiţionări cea ce ar conduce la o nouă programare a lucrărilor viitoare. Pe de altă parte, programarea proiectului se bazează pe anumite ipoteze de disponiobilitate a resurselor, a echipamentelor. Şeful de proiect are interes să asigure periodic prezervarea acestora, mai ales că privit pe perioade mai lungi acestea pot fi împărţite între diferite proiecte. Prezervarea poate fi un act arbitrar între disponibilitate şi nevoie previzională, deoarece faţa de momentul prezervării la data când trebuie utilizate şi disponibilităţile şi nevoile pot fi diferite. Faţă de noile condiţii constatate sunt frecvente cazurile în care noile decizii nu mai au coerenţă vis-à-vis de vechile decizii. Anticiparea presupune o mai mare latitudine în alegerea răspunsurilor la cald a unei probleme neprevăzute. c) Reacţie prin adaptare în funcţie de abaterile constatate înseamnă reajustarea - obiectivelor iniţiale, însă numai dacă realismul datelor este acceptat de toţi factori; ™ datele jalon pot fi întârziate, ceea ce poate duce la întârzierea duratei finale, ™ nivelele de calitate admise pot fi diminuate faţă de nivelele fixate prin caietul de sarcini dar numai dacă sunt acceptate de client, ™ costul proiectului poate fi revizuit în sensul creşterii. Dacă reviziurea de obiective va conduce la eşec este de preferat să se modifice specificaţiile proiectului şi/sau de resurse mobilizate. Acţiunea asupra specificaţiilor presupune modificări în lista de lucrări, a legăturilor dintre ele, a conţinutului lucrărilor, suprapunerea mai multor lucrări critice permite reducerea întârzierilor dar implică cel mai adesea ca lucrările-amonte să generează informaţii pertinente, eliminarea unor lucrări “accesorii” în măsura în care nu pun în cauză finalitatea proiectului, adăugarea anumitor lucrări suplimentare dacă astfel se asigură o mai bună administrare a riscuilor majore identificate pe parcursul execuţiei, schimbarea conţinutului unor lucrări de regulă se abandonează un procedeu, o tehnologie nouă în favoarea uneia cunoscute, Este posibil să se apeleze la mobilizarea pe moment de resurse suplimentare pentru a se respecta obiectivele de termen, cost sau calitate: resurse interne (ore suplimentare, munca în zile nelucrătoare legal, personal suplimentar de la alte servicii sau proiecte etc), sau resurse externe (în măsura competenţelor primite se poate apela la subcontractări, interimari etc). 236

d) Reactivitate organizaţională – pentru a face faţă riscului nu este suficient să se pună la punct proceduri de identificare şi limitare ci, în egală măsură trebuie luate măsuri de adaptare a sistemului pentru a face faţă unor intervenţii rapide. Puterea de reacţie se bazează pe următoarele: Formarea unei competenţe colective în materie de gestiune a riscului prin implementarea de programe de formare a unei culturi comune (vocabular, principii metodologice, documente stanbdard, sisteme informatice etc) şi o bună capitalizare a cunoştiinţelor (savoir faire – know how). Implementarea unei adevărate structuri de gestiune de proiect care să dispună de un grad de autonomie şi o liberatate de decizie, ceea ce ar permite detectarea rapidă a problemelor şâ rezolvarea lor corectă fără a fi nevoie de arbitrajul nivelelor ierarshice superioare, detecţia şi urmărirea riscurilor face obiectul unor proceduri particulare. Implementare unor procedee fiabile de circulaţie rapidă a informaţiilor prin combinarea reţelelor clasice; ascendente descendente, transversale, şi folosirea de mijloace informatice performante. Aceste informaţii pot fi brute sau prelucrate în optica diagnosticului sub formă de tablou de bord, punând problema alegerii indicatorilor cei mai pertinenţi şi a modului de interpretare a lor. Implementare unei dinamici de grup prin incitaţii diverse care să întărească coeziunea grupului, astfel că interesul fiecăruia să coincidă cu interesul grupului iar acesta să corespundă interesului general al intreprinderii.

237

Ν Întrebări test 1. Care sunt factorii de creştere a vulnerabilităţii firmelor? 2. Caracterizaţi riscurile acceptate şi riscurile puse. 3. Caracterizaţi riscurile sociale. 4. Ce este starea de incertitudine? 5. Ce sunt riscurile financiare? 6. Care sunt riscurile organizaţionale? 7. Ce inţelegeţi prin „lipsa de logică” în „caietul de sarcini”? 8. Ce este riscul de forţă majoră? 9. Explicaţi organizarea reacţiei la risc.

238

BIBLIOGRAFIE 1.

A.F.I.T.E.P*

Le management de projet: principes et pratique. 2eme edition. AFNOR, Paris, 1998 (pag. 279)

2.

A.F.I.T.E.P.

Dictionaire de management (francaise, anglais, espagnol). 3eme edition, AFNOR, 1996 (selectiv)

3.

Anderson, L., Settle, G., Russel, F.

Analyse couts – avantages.Un guide pratique. Press de l`Universite du Quebec et HEC – CETAI, 1990.

4.

Anghel, N., Popa, A.

Piete de capital si eficienta investitiilor. Craiova, Editura DOVA, 1996.

5.

Babusiaux, D.

Decisions d`investissement et calcule economique dans l`entreprise. Paris, Editura Economica, 1990.

6.

Baetche, A.

La strategie du investissement. Lille, 1985.

7.

Barreau, I., Delahaye, I.

Gestion financiere. Editura Dunod, Paris, 1993.

8.

Bazeman, M.

Judgement in managerial John Wiley & Sons Inc, 1994.

9.

Bahrens, W.

Manual for the preparation of industrial feasibility studies. Hawranek M ONUDI, 1991.

10.

Belletante, B.

Choisir ses investissements;rationaliser sa decision a l`aide de criteres economique. Paris, Chotard et associes, 1989.

11.

Bellman, R., Zadeh, L.A.

Decision making in fuzzy environment. Management Science, vol.17, nr 4/1970.

12.

Betbeze, J.-P.

L`investissement. Paris, Press Universitaires de France, 1990.

13.

Boissonade, M.

Matematiques financiers. Editura Armand Colin,

*

decision

making.

A.F.I.T.E.P - Association Francaise des Ingeneres et Technicienes d`Estimation de Planification et de Projet (Asociation Francaise du Mamagement de Proijet).

239

Paris, 1993. 14.

Boldur, Gh. ş.a.

Analiza sistemelor complexe. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucuresti, 1982

15.

Boldur, Gh.

Fundamentarea complexa a procesului decizional economic. Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1973.

16.

“…“

Logica decizionala şi conducerea sistemelor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti, 1992.

17.

Bouinot, J., Bernard B. (coordonatori)

Projet de ville et projets d`entreprise. Paris, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence,(LGDJ), (pag. 141) 1993.

18.

Bridier, M,. Michailof, S.

Guide pratique d`analyse des Economica, Paris, 1980.

19.

Bussery. A., Chartois, B.

Principales etapes de l`analyse des projets. IDE BIRD, 1975.

20.

Camăşoiu, I.

Investitiile si factorul timp. Editia a II-a, Editura Politică, Bucuresti, 1981.

21.

Caracota, D.M.

Investments. Centrul editorial ASE., vol I, 1995.

22.

Chadenet, B.

Ou`entend-on par projet de la Banque Mondiale? Finance et developpement, vol. 9/ 3. sept. 1972.

23.

Charreaux, G.

Finance d`entreprise. Collection ”Les essentiels de la gestion” Litec, Paris, 1994.

24.

Chervel, M.

Manuel d`evaluation economique des projets-la methode Le Gall Michael des effets. Collection” Methodologie” Paris, 1989.

25.

Cistelecan, L.

Procesul investitional. Bucuresti, 1983.

26.

Corchia, D., Benichou, I.

Le financement de projets. Edition ESKA, Paris, 1996.

27.

Courtot, H.

La gestion des risques dans les projets. Collection Gestion, serie Production et techniques quantitatives

projets. Editura

Editura

Academiei,

240

appliques a la gestion”, Economica, Paris, (pag 280), 1998. 28.

Deprez, M.

Analyse financiere. Collection Techniplus, Paris, Duvant Marcel 1993.

29.

Dimitriu, M.

Studiu de fesabilitate privind eficienta investitiilor elaborat pe calculator. ASE, 1994.

30.

Caracota, D. M. Duncan,F.D.

English Romanian Dictionary of accounting economic and financiar terms. Editura Garamond, Bucuresti, 1994

31.

E.C.O.S.I.P**

Piloptages de projet et de entreprises: diversites etconvergences. Economica, Paris, (pag 320), 1993.

32.

Fixari, D.

Methodologie de l`investissement dans l`entreprise. La Decouverte, Paris, 1993.

33.

Fraix, J.

Manuel d`evaluation des projets industriels. Collection Ouvertures Economiques, serie Premises, Paris, pag. 608, 1988.

34.

Francis, J.C.

Investments annalysis and management. Mc Graw Hill, 1991.

35.

Giard, V.

Gestion de projets. Collection Gestion,Economica, Paris, (ISBN 2-7178-2168-6), 1991.

36.

Gittinger, J. P.

Analyse economique des projets Economica, Paris, pag.547, 1985.

37.

Hirsleifer, J., Riley, J.

The analitics of uncertainty and information. Cambridge Surveys of Economic Literature, Cambrige University Press, 1992.

38.

Houdayer, R.

Evaluation Financière des Projets, Economica, Paris, 1999.

39.

Hussan, B.

Le choix des investissements .Paris, J,Delmas, pag

**

ECOSIP

agricole.

- Economie de Sistemes Integres de Production

241

219 (ISBN 2-225-81403-1), 1988. 40.

Iancu, A.

Eficienta economica maxima. Editura Politica, Bucuresti, 1972.

41.

Ionita, I.

Analiza valorii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedica, Bucuresti, 1984.

42.

Ionita, I., Vasilescu, I., Botezatu, M., Radu, V.

Studiu de fezabilitate pentru fundamentarea eficientei proiectelor de investitii, ASE, 1993.

43.

Lerville, A. V.

La gestion des projets comportant developpment et du risque. Grenoble, l985.

44.

Luc, B.

Le projet d`entreprise. Editura Organisation, Equilbery Noël 1986.

45.

Luchian, D.

Banca Mondiala. Bucuresti, 1992.

46.

Lewellen, W.

Le cout du capital.Collection “Nouvelles Techniques Financieres”, Dunod, Paris, pag. 160, 1974.

47.

Levi, A.

Management financier. Economica, Paris, 1993.

48.

Malbec, D.

La theorie du choix des investissements; objectifs, limites pratiques et champ d`aplication, Toulouse, DEA, 1978.

49.

Margerin, J., Ausset, G.

Investissement et financement. Collection Pedagogique Multimedia. E.S.A - Universite Grenoble II, 1990.

50.

Marchall, H.E.

Economic methods and risk analysis techniques for evaluating building investments. CIB Report Publication 136, Building Economics, 1991.

51.

Marmuse, C.,

Management du risque. Vuibert Entreprise,

Editura

du

Enciclopedica,

242

Montaigne, R.

Paris, (pag205), 1989.

52.

Masse, P.

Choix des investissements. Dunod, Paris, 1968.

53.

Matter, E.

La rentabilite des investissements; analyse du risque et strategie.Press Universitaire de France (PUF), Paris, 1992.

54.

Negoescu, G.

Risc si incertitudine in economia de piata. Editura Alter ego Cristian, Galati, 1995.

55.

Negoita, V., Ralescu, D.

Multimi vagi si aplicatiiloe lor. Editura Tehnica, Bucuresti, 1974.

56.

Nicolescu, O., Verboncu, I.

Management si eficienta. Editura Nora, 1994.

57.

Olivier, F., De Jarroson, B.

Le decideur et les strategies financieres. Progres du La Chapelle Management, Dunod, Paris, 1994.

58.

Oman, C.

Les nouvelles formes d`investissement dans les pays en developpement. OCDE, Paris, 1984.

59.

O`Shaghnessy, W.

La faisabilite de projet.Les edition SMG, Paris, 1992.

60.

Peterson, H., Lewis, C.

Study guide with tools software managerial economics. Third edition, MacMillan Publishind Company, 1994.

61.

Piget, P.

Strategie financiere de l`entreprise. Collection Techniques Economiques d`Aujourd`hui, Editura ESF, Paris, 1990.

62.

Pilverdier, L. J.

Finance d`entreprise. pag. 289- 365, 1993.

63.

Popa, A.

Investitiile pe coordonatele economiei de piata E. U. Craiova, 1997.

Economica,

Paris,

243

64.

Popa, I.

Bursa. Editura Adevarul, 1994.

65.

Popescu, V., Dumitrescu, M.

Clauzele, emisiunea, şi plasarea titlurilor financiare. Voreepexim, Bucuresti, 1996.

66.

Porterfield, T.S.J.

Cont du capital et choix des investissement. Paris, Dunod, 1969.

67.

Quirin, G.

L`investissement. (The capital expediture decision), Colection Nouvelles Techniques Financieres, Dunod, Paris, pag 288, 1973.

68.

Rapp, B.

Models for optimal investment and maintenance decision. Almqvist & Viksel International Stokholm, 1974.

69.

Ratiu, S. C.

Modelarea si simularea proceselor economice. Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1995.

70.

Ratiu, S. C., Luban, F.

Lucrari practice - studii de caz rezolvate cu produsul informatic Q. M. Lito. ASE, Bucuireşti, 1996.

71.

Rădăceanu, E.

72.

Reilly, F. K.

Metode decizionale in conducerea sistemelor complexe. Editura Militara, Bucuresti, 1985. Investments. The Dryden, Press, 1992.

73.

Romanu, I. . (şi colectivul)

Eficienta economica a investitiilor. Editura Didactica şiPedagogica, Bucuresti, 1982.

74.

Romanu, I., Vasilescu, I.

Eficienta economica a investitiilor si a capitalului fix. Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1993.

75.

Romanu, I., Stoian, M.

Lucrari practice privind previziuinea si conducerea acttivitatii unitatilor industriale. Lito, ASE, Bucuresti,1990. 244

76.

Sauve, P. A.

Une theorie financiere de l`investissement. Grenoble, (A.N.R.T - Univ. Grenoble), 1990.

77.

Simion, L.

Analiza drumului critic. Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968.

78.

….“…“…

Alocarea si nivelarea resurselor. Editura Stiintifică, Bucuresti, 1971.

79.

Scharling, A.

Decider sur plusieurs criteres.Panorama de l`aide a la decision multicritere. Presses Polytechnique. Romandes, 1985.

80.

StancuMinasian, I.M.

Programarea stochastisca cu mai multe functii obiectiv. Editura Academiei, Bucuresti, 1980.

81.

Stinson, J.

Study guide to accompany quantitative approches to management. Mc.Graw Hill Book Company, 1986.

82.

Stoian, M., Staicu, F, Parvu, D,. Dimitriu, M.

Eficienta economica a investitiilor. Lito ASE, Bucuresti, 1994.

83.

Stoian, M.

Aplicatii practice privind evaluarea eficientei economice a proiectelor de investitii. Lito ASE, Bucuresti, 1993.

84.

Stoian, M.

Perfectionarea metodologiei de cuantificare a factorului timp in investitii. Teza de doctorat, Craiova, 1986.

85.

Stoian, M., s.a

Riscul proiectelor. In “Politica industriala si comerciala în Republica Moldova” Editura ASEM, Chisinau,1997.

86.

Stoian, M. ş.a.

Entreprises in present conditions and business risk. In vol “Post-privatization Period in Eastern Europe: a Chance for Enterprises and 245

Shareholders. Chişinău, 1997. 87.

Stoian, M. Staicu, F. ş.a

Eficienta economica a investitiilor.Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 1995.

88.

Stoian, M.

Investiţii în serviciile publice. ASE, CIEDD, 2001.

89.

Stoian, M., Ene N.

Practica gestiunii investiţiilor Editura ASE, Bucureşti, 2002.

90.

Stoian, M.

Pilotajul proiectelor de investiţii în administraţia publică, Editura Economică, col Administraţie publică, Bucureşti, 2001.

91.

Stoica, M., Ionita, I., Botezatu, M.

Modelarea si simularea proceselor economice. Editura Economica, Bucuresti, 1997.

92.

Stoica, M., Ratiu, S. C., Mincu, C.

Stiinta si arta. Editura Omega Press + AISTEDA, Bucuresti, 1994.

93.

Topala, E.

Fezabilitate si restructurare. Editura Semne, Bucuresti, 1996.

94.

Waren, C.B.

Investir dans le developpement (les lecon de Stokes M Talbert l`experience de la Banque Mondiale) Economica, Paris, (ISBN 0-19520475-1), 1987.

95.

Vizzavona, P.

Etudes de cas corrigees de gestion financiere et d`evaluationdes entreprises. Atol Edition, Neuillysur-Seine, tome 3, 1990.

96.

…“…“…

Gestion financiere:analise financiere, previsionelle. tome I,edition 8 (pag 720)

97.

Weston, J.F., Copeland T.E.

Managerial finance. The Dryden Press, 1992.

analise

246

98.

Colectiv

Managementul investitiilor. Editura Margaritar, Bucuresti, 1997.

247

99.

… * …* …*

Manuel de preparation de etudes de faisabilite industrielle (Manual de elaborare a studiilor de fezabilitate pentru investitiile industriale) ONU ONUDI,1991.

100. … * … * … *

Manual for evaluation of industrial projets.UNIDO, Viena, 1980.

101. … * … * … *

Compounding and discounting tables for projets evaluation. IDE – BIRD, Washington D.C. 1973.

102. … * … * … *

Noile reglementari privind amortizarea capitalului fix imobilizat in active corporale şi necorporale. Economica, Bucuresti, 1994.

102. … * … * …*

Management de projet: un referential de connaissances. AFNOR,1998 (Traducere a lucrării“ A Guide to the Projet Management Body of Knowledge” du PMI edititon 1997.)

104. … * … * …*

Elaborarea studiilor de fezabilitate.Buletin informativ, Banca Română de Dezvoltare, 1999.

248