Femeia Garbova

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ

Femeia gârbovã

1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos.

Împãrtãºirea noastrã acum din dumnezeiescul

cuvânt al Evangheliei: “Învãþa Iisus în vremea aceea în sinagogã, într-o zi de sâmbãtã (atunci când se adunau evreii pentru slujba lor sfântã). ªi iatã o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinþã; era gârbovã de nu putea sã se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, vãzând-o, a chemat-o ºi i-a zis: Femeie, eºti dezlegatã de neputinþa ta. ªi ªi-a pus mâinile asupra ei ºi ea îndatã s-a îndreptat ºi slãvea pe Dumnezeu. Dar mai-marele sinagogii, mâniindu-se cã Iisus a vindecat-o sâmbãtã, rãspunzând zicea mulþimii: ªase zile sunt în care trebuie sã se lucreze; venind deci întru acestea, vindecaþi-vã, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a rãspuns ºi a zis: Fãþarnicilor! Fiecare dintre voi, oare nu dezleagã sâmbãta boul sau asinul sãu de la iesle, ºi nu-l duce sã-l adape? Iar aceasta, fiicã a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iatã, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare, sã fie dezlegatã de legãtra aceasta, în ziua sâmbetei? ªi zicând El acestea, s-au ruºinat toþi cei ce erau împotriva Lui. Iar toatã mulþimea se bucura de faptele strãlucite sãvârºite de El” (Luca 13,10-17).

17 decembrie 1997

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ Iubiþilor! Atâtea dureri sunt în lume, dar cred cã nimeni nu-i mai trist pentru durerile lumii decât Ziditorul lumii. Sã-l vadã pe cel zidit dupã chipul Lui în stare de gârbovire, de privire în jos!… Când omul are chemarea unicã, poate esenþialã a condiþiei umane - cel puþin în lumea pe care o cunoaºtem noi - de privire în sus.

Vedeþi cum, inspiratã,

înþelepciunea greceascã, a Rãsãritului, aºa l-a definit pe om: Antropos; ceea ce pe româneºte înseamnã: cu privirea în sus.

Apusul l-a numit

homo - aceastã fiinþã a noastrã gânditoare ºi grãitoare - de la radicalul humus - pãmânt. De aici ºi o vorbã veche - îngãduiþi s-o spun pe limba strãbunilor ºi apoi ºi pe limba mai nouã, a noastrã: “Homo humus, fama fumus, finis cinis”; omul - pãmânt, faima - fum, sfârºitul - cenuºã. Dar vedeþi, între aceste douã cugetãri ºi numiri: “cu privirea în sus” ºi “þãrâna”, pãmântul din care a fost luat trupul… Sã nu judecãm pe nimeni cãci cuvântul dumnezeiesc al Scripturii aºa spune: “Luând Dumnezeu þãrânã din pãmânt, l-a fãcut pe om… ºi a suflat suflare de viaþã ºi s-a fãcut Adam cu suflet viu”. Deci douã lumi în om.

Atât de adânc dorim sã înþelegem, sã

pãtrundem aceastã realitate, cãci aºa ne cunoaºtem pe noi cã suntem zidiþi din aceste douã lumi: din þãrâna pãmântului, aºa cum au dedus cei din Apus, dar ºi din suflarea divinã din eternitatea lui Dumnezeu - de sus. Deci douã lumi sunt în noi. ªi chemarea noastrã e tocmai de a privi în sus. De aceea, nu e durere mai mare, pe care suntem încredniþaþi cã a simþit-o atunci Mântuitorul, când a vãzut fãptura gârbovitã, privind în jos. E cãderea din definiþia, din condiþia noastrã.

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ Parcã simt aici a da o mãrturie, o interpretare aº zice, a tainei noastre în legãturã cu zidirea întreagã. Noi toþi ºtim de legea numitã a atracþiei universale sau a gravitaþiei; lege stabilitã de oameni învãþaþi, dar revelatã de Scripturã ºi intuitã adânc de Sfinþii Pãrinþi. În întreaga creaþie, în întreaga naturã se atrag corpurile unele pe altele; cum spune Sfântul Vasile cel Mare: “Fãpturile sunt legate între ele prin simpatie” - în româneºte cuvântul e mai slãbãnogit: “îmi eºti simpatic...” Dar în original,  înseamnã “împreunã pãtimire”;  - cu ºi  - pãtimire; deci: pãtimesc unii împreunã cu alþii.

ªi atunci, aceastã atracþie

universalã uneºte toate fãpturile; dar le uneºte - am zice - pe orizontala existenþei.

Pe câtã vreme în om e suflarea dumnezeiascã, repet, din

veºnicia lui Dumnezeu, de sus. ªi atunci, dacã între fãpturi este aceastã gravitaþie, atracþie, pe orizontalã, în om - aici sã gândim negrãit de adânc - e atracþia în sus.

Cum spune tot Sfântul Vasile cel Mare: “Sã

cauþi spre Rudenia cea de sus”. Psalmistul, el însuºi gândise, revelat, inspirat de Dumnezeu, ºi rostise: “Ce este omul, Doamne?

Doamne, privesc cerurile, lucrul

mâinilor Tale, luna ºi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, ºi-mi zic: Ce este omul cã-þi aminteºti de el?

Sau fiul omului, cã-l cercetezi pe el?

Micºoratu-l-ai pe dânsul cu puþin faþã de îngeri. Cu mãrire ºi cu cinste lai încununat pe el. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate leai supus sub picioarele lui - oile, boii, încã ºi vieþuitoarele câmpului ºi pãsãrile cerului ºi peºtii mãrii.

Doamne Dumnezeul nostru, cât de

minunat este numele Tãu în tot pãmântul!”

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ Aceastã tainã a omului, de privire în sus.

ªi aici v-aº ruga ºi ne

rugãm toþi. “M-aº umili ºi m-aº ruga - cum zice poetul -; întoarce-mã de sus din calea mea!” Sã privim atunci la taina omului; ºi anume: Cãderea a însemnat schimbarea sensului gravitaþiei. Pentru cã, hotãrât, din toate laturile dacã am privi taina omului, implicit deci din a cercetãrii ºtiinþifice, gravitaþia omului este cãtre harul dumnezeiesc care i-a fost insuflat; privirea în sus.

ªi cãderea a însemnat tocmai schimbarea sensului

existenþei; schimbarea gravitaþiei: în jos - gravitaþia cãtre lume. Parcã îndrãznesc a supune acest gând judecãþii dumneavoastrã, tuturor, ºi tuturor înþelepþilor lumii. Aici a fost tragismul omului, cãruia iau urmat stricãciunea ºi moartea.

Pentru cã omul, dacã rãmânea

gravitând în sus, adicã în unire cu harul dumnezeiesc, îndumnezeitor ºi veºnic, nemuritor, atunci trupul lui s-ar fi pãtruns ºi s-ar fi îndumnezeit. Trupul luat din þãrânã - deci care era solidar cu atracþia aceasta orizontalã. Or, el era chemat sã graviteze în sus ºi în aceastã gravitaþie în har, în sus, era cuprinsã chemarea ºi îndumnezeirea lui.

Sfinþii o

mãrturisesc. O spun cu tãrie din experienþa vie; experienþa ºi lucrarea harului dumnezeiesc. O, iubiþilor! Zice Patriarhul Calist cum a simþit el lucrarea harului auziþi - aºa cum a simþit-o Adam. Cei care cercetaþi în istoria religiilor constataþi cã pânã mai de curând - câteva zeci de ani în urmã - toþi grãiau în felul lor, sãrmanii, cã religia s-ar fi nãscut aºa, în istorie, gândind omul la stelele cerului, la natura aceaasta uimitoare, la sufletul pe care îl constatau în visele lor º.a.m.d.

ªi nu înþelegeau - pentru cã nu aveau

experienþa duhovniceascã - taina omului, din iniþiativa lui Dumnezeu, de

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ sus, din harul lui Dumnezeu.

Or, când noi cercetãm experienþa

oamenilor sfinþi care au primit harul, au primit lumina aceasta divinã aºa cum a primit-o Adam… Atunci, ºtiind cã aºa cum în Sfânta Împãrtãºanie se actualizeazã - adicã devine actual momentul când Mântuitorul a binecuvântat pâinea ºi a zis: “Luaþi, mâncaþi, acesta este Trupul Meu! Beþi dintru acesta toþi!

Acesta este Sângele Meu!...”

ºi le-a

binecuvântat. ªi la fiecare împãrtãºanie noi trãim aievea acel moment; se actualizeazã; cãci o datã rostit ºi sãvârºit de Dumnezeu un lucru, pe veci rãmâne. Ei, tot la fel: acel har pe care l-a primit Adam atunci în cei sfinþi se actualizeazã mereu, încât noi simþim, ºtim ce s-a petrecut atunci. Bunãoarã, când citim la Patriarhul Calist - o, Doamne! - “Lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh în inimã (cum a primit Adam suflarea de la Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt) nu-ºi are nicãieri naºterea în fire”. Auziþi: Nu-i din firea aceasta; nu e de aici; nu e din gravitaþia cãtre tinã, cãtre pãmânt.

“...Nu-ºi are naºterea nicãieri în fire, ci este o arãtare

neînþeleasã, în cei miluiþi de El. De aceea, ea se miºcã; sau, ca sã spun altfel, se aprinde în chip vãdit în noi...”.

Se aprinde harul, lumina,

cãldura, bucria, mireasma Duhului Sfânt în chip vãdit. ªi, auziþi: “...fãrã sã vrem. De aceea, nu are nevoie de nimic din ale noastre, câte sunt de trebuinþã pentru lucrare, fie cã e iluminare, fie o arãtare a Duhului. Ea are nevoie numai ca cel pãrtaº de ea sã o priveascã fãrã tulburare în inima sa ºi sã se desfãteze mai presus de fire.” Reþinem, iubiþilor, douã însuºiri dumnezeieºti. Întãi: Nu e din firea aceasta; e mai presus de fire.

A doua: Nu e determinatã, decisã de

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ voinþa noastrã.

E de dincolo de lume, de aceea ne înalþã pe noi mai

presus de lume. De aceea ne dã - repet - gravitaþia spre Dumnezeu. Iar în noi, sãrmanii de noi… Am spus-o ºi cred ºi mãrturisesc: Aici a fost cãderea, gravitaþia cãtre lume, cãtre trup, cãtre stricãciune ºi moarte. Or, dacã Adam ar fi rãmas în aceastã lucrare sfântã, sã lucreze, nu pasiv!… Auzi cum spune iarãºi un Pãrinte: “Când primeºte lucrarea Dhului Sfânt, puterea mai presus de fire, lutul se uºureazã, sau, mai bine zis, povara trupului i se subþiazã ºi pluteºte, înãlþându-se”. N-am citit noi la atâþia sfinþi, cum în rugãciunile lor se înãlþau?!

Aceasta era ºi este

chemarea chipului lui Dumnezeu din om. ªi atunci înþelegem cã era atât de adâncã tristeþea Mântuitorului, pentru cã acolo era inversul, rãsturnarea condinþiei noastre.

Acea

femeie, sãrmana, chiar dacã ea putea sã se miºte (cum se miºcã toate fãpturile, toate gângãniile, nu?!), dar se miºca gârbovitã, povârnitã la pãmânt. De aceea tristeþea era atât de adâncã: pentru cã era rãsturnatã condiþia omului; chipul lui Dumnezeu.

De aceea, Mântuitorul, nu de

multe ori îl pomenea pe cel rãu, când vindeca. Dar acum îl pomeneºte: “Iatã, satana de optsprezece ani a þinut-o pe aceastã femeie în jos privind”.

Pentru cã aceasta este “menirea” lui, sãrmanul; pe care ºi-a

împropriat-o el, cã menirea de la Dumnezeu era alta ºi pentru satana. Dar aceasta este filosofia lui, sãrmanul. ªi atunci - v-aduceþi aminte cum l-a osândit Dumnezeu pe ºarpe: “Pe pãmânt sã te târãºti, cu þãrânã sã te hrãneºti”.

ªi dumnezeieºtii

Pãrinþi spun: “Da, þãrâna cu care se hrãneºte demonul, este pãcatul”, adicã pofta de þãrânã, de pãmânt, de jos, de râmã, a omului. Aceasta

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVà este pâinea ºarpelui. Încât te zguduie, te cutremuri ori de câte ori… Tu neîncetat eºti chinuit de aceastã stare. ªi, mai mult! Cãci vedeþi, drama omului: el - din þãrânã zidit dar cu luminã divinã împãrtãºit.

Atunci,

cãderea spre þãrânã a metamorfozat toate aceste chipuri ale pãcatului. Cãci omul, înzestrat cu gândire, cu imaginaþie, cu amintire, cu memorie, atunci - mai rãu decât vieþuitoarele; patima lui - a înzestrat atunci plãcerea ºi durerea cu atâtea forme înspãimântãtoare, satanice. Repet: Mai grav decât celelalte fãpturi; ele îºi urmeazã cursul lor. Dar omul ºi-a imaginat atâtea forme ºi delicatese ale poftei trupului - mâncare, bãuturã, sexualitate ºi toate celelalte.

Gândiþi-vã!

Te înspãimânþi!

De aceea

cãderea, la sãrmanul om, a luat atâtea forme încât parcã te înspãimântã “icoana” - imaginea iadului pe care-l trãim de atâtea ori aici. ªi de aici cuvântul Mântuitorului: Femeie, eºti dezlegatã de neputinþa ta!

ªi noi sã simþim atunci în conºtiinþa noastrã - ºi dupã

conºtiinþa noastrã care ne mustrã - când îngenunchem, cu genunchii la pãmânt dar cu capul în sus, la Taina Spovedaniei, sã simþim gârbovirea; înspãimântãtoarea gârbovire, repet, de gravitare în jos. ªi sã înþelegem chemarea noastrã; în orice stare a noastrã. ªi anume - în esenþã - orice am face sã nu pierdem în adânc lumina divinã încredinþatã nouã, sã nu pierzi sensul existenþei tale. ªi, mai precis, sensul ziditor al existenþei tale; ºi încã mai precis: sensul ziditor dupã chipul Celui Care te-a zidit. ªi în orice împrejurare: în pregãtirea hranei, a adãpostului, cununei tale, în toate sã nu lipseascã. Aceasta-i prezenþa harului - de la Tatãl prin Fiul, dupã al cãrui chip suntem zidiþi, în Duhul Sfânt, Care ne dã lumina ºi viaþa.

ªi atunci tu neîncetat te afli în adevãr; te afli gravitând în sus;

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ luminând în tine, cãlãuzind sensul existenþei tale. Repet: Sensul ziditor, mântuitor în chipul Celui Care te-a zidit.

ªi atunci tu eºti dezlegat de

neputinþa ta. ªi, iubiþilor, Mântuitorul o dezleagã pe sãrmana femeie. Iar ea se înalþã. Se bucurau toþi. Unul nu se bucura: mai-marele sinagogii. ªi ce invocã? - “E sâmbãtã”. Sâmbãta pentru evrei era semnul ultim al pãzirii Legii; sâmbãta ca sâmbãtã, dar ºi faptul cã atunci se adunau la templu. Era ziua de sãrbãtoare ºi, deºi spuneau cã iubirea de Dumnezeu ºi de aproapele încununeazã Legea, totuºi, accentul pentru pãzitorii Legii, era pãzirea Sâmbetei.

...ªi ridicã glas cu mânie: “ªase zile se cuvine sã

umblaþi dupã vindecare, nu în ziua Sâmbetei!” ªi Mântuitorul rosteºte: “Fãþarnicilor!

(Nu numai mai-marele sinagogii, care rostise cuvântul,

gândea aºa; mai erau ºi câþiva farisei.) Oare nu ºi pentru vieþuitoarele voastre (boul ºi asinul), în zi de sâmbãtã faceþi dezlegare (le hrãniþi, le adãpaþi)?

Dar aceastã femeie, fiicã a lui Avraam - deci din neamul

evreiesc - nu se cuvenea sã fie dezlegatã de aceastã neputinþã, de aceastã povârnire în jos, ºi înãlþatã?! Sã fie readusã la demnitatea ei de chip divin. ªi s-au ruºinat toþi. Legea, sãrmanii… Mântuitorul, pentru cã era acuzat cã nu þine sâmbãta, le-a rãspuns iudeilor: “Tatãl Meu pânã acum lucreazã ºi Eu lucrez”. Sã nu zicã oarecine cã ziua de sãrbãtoare - pentru evrei Sabatul, pentru noi duminica - e ziua în care ar înþelege odihna drept, poate, somn.

Numai moartea este nelucrare; ºi nici în moarte nu rãmâi

încremenit.

Cãci sufletul poate atunci e ºi mai chinuit.

ªi în Vechiul

Testament este un loc în care Moisi preciza: “ªase zile sã mãnânci pâine

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ nedospitã, iar în ziua a ºaptea este încheierea sãrbãtorii Domnului Dumnezeului tãu. Auziþi: Sã nu lucrezi în acele zile nimic fãrã numai cele pentru suflet”(Deut. 16,8). Textul acesta este mult mai puþin cunoscut. Vã mai dau un amãnunt: Mai acum vreo zece-cincisprezece ani aveam la facultate studenþi, aprobaþi de autoritatea superioarã - patru pastori adventiºti. ªi la examen a venit vorba ºi am pus ºi întrebarea în legãturã cu ziua sabatului. ªi am pomenit de faptul acesta: a zis Domnul cã Fiul Omului este ºi Domn al sâmbetei - deci Domn al timpului.

Nu

timpul Îl stãpâneºte pe Dumnezeu ci Dumnezeu stãpâneºte timpul. Fraþii noºtri stiliºti [de stil vechi] nu înþeleg nici ei sãrmanii, taina aceasta. Timpul e odatã cu creaþia.

E o dimensiune a creaþiei; iar Creatorul,

Dumnezeu, e ºi Domn ºi Ziditor al timpului. ªi l-am pus pe fratele care era la examen sã scoatã textul din Scripturã, din Biblia pe care o avea la dânsul. ªi a citit aºa: “ªase zile sã mãnânci pâine nedospitã iar în ziua a ºaptea este încheierea sãrbãtorii, a Domnului Dumnezeu. Sã nu lucrezi în acele zile nimic”. La el se încheia aici cu “nimic”. Eu, în faþa lui mi-am fãcut cruce - ºtiþi ca la examen: îºi face uneori cruce ºi profesorul ºi studentul.

ªi cum: “nimic”?!

La dumneata aºa încheie Scriptura?

Cu

acest nihilism absolut? Nimic? ªi atunci eu îi dau Scriptura noastrã - a Bisericii Ortodoxe - în care se adaugã dupã nimic: “fãrã numai cele pentru suflet”. ªi a rãmas uimit, sãrmanul. La ei lipsea acest adaos esenþial. Cã nu e cu putinþã nimicul absolut. ªi-a dat seama cã s-a mai greºit în timp ei merg dupã traducerea veche, ebraicã, în care s-a mai pierdut ceva. Iar noi avem în vedere ºi Septuaginta, adicã traducerea evreilor în limba greacã, în care e completat.

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ O, iubiþilor - cele pentru suflet… Or, nu era tocmai pentru suflet esenþial, vindecarea, ridicarea, înãlþarea acelui suflet cu privirea în sus? Adevãrul, ordinea, taina omului faþã de toate celelalte fãpturi - a gravitaþiei în sus.

Dar el, sãrmanul, rãmãsese la o Lege pentru care

Sfântul Pavel va spune: “Dacã eu numai prin Lege mã mântuiesc, atunci m-am despãrþit de Hristos ºi am cãzut din har. Pavel, care ºtia Legea, care o cunoºtea în miezul ei cel mai adânc… Atunci, tot Pavel spune: “Dragostea este sfârºitul Legii. ªi þelul întregii legi este dragostea”. Iubiþilor, prãznuim astãzi ºi pe Sfântul Ambrozie ºi pe Sfânta Filofteia.

Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului (Mediolanului), care

fusese magistrat… ªi sãvârºindu-se din viaþã arhiepiscopul - era pe la anii 370-380 dupã Hristos - participa poporul la alegerea episcopului.

[întreruperea înregistrãrii]

...Dar, îi spuse lui împãratul Valentinian când l-a numit magistrat al cetãþii (cãci guvernatorii cetãþii erau numiþi direct de cãtre împãrat): “Eºti magistrat. poporul tãu”.

Dar sã fii mai mult un episcop ºi un pãstor pentru

Parcã ºi aceasta fusese o profeþie, cãci a ajuns: a fost

arhiepiscop mitropolit al Milanului. ªi a strãlucit. Era în bunã legãturã cu Rãsãritul.

Pãrintele ªtefan ºtie multe lucruri în sensul acesta: cum îl

cunoºtea bine, mai ales în opera lui, pe Sfântul Vasile cel Mare. Dar, odatã cu ideea cã aceºti oameni aveau privirea în sus… ªi Sfânta Filofteia de asemeni.

Copila aceasta, iubiþilor; crescutã de o

mamã sfântã, care-ºi împãrþea bucãþica ei de pâine cu cel sãrac (copiii

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ strãzii, cum am zice în ziua de astãzi).

ªi dacã s-a sãvârºit din viaþã

mama ei, tatãl s-a cãsãtorit cu o altã femeie, care nu putea suporta mila ºi iubirea… ªi o lovea ºi îl aþâþa mereu pe tatã împotriva copilei. ªi când ducea hranã tatãlui la câmp, dacã întâlnea pe cale vreun slãbãnog, vreun înfometat, mai rupea de acolo, îi mai dãdea ºi lui. ªi era scandal. ªi într-o zi s-a mâniat tatãl ºi a lovit-o; a lovit-o cu loviturã de moarte, cu securea. ªi s-a înspãimântat, a mers în cetate ºi a spus arhiepiscopului ºi preoþilor. ªi au venit, au vãzut fetiþa ºi au vrut sã o ridice, sã o ducã la bisericã. Dar trupul ei a devenit atât de greu pentru dânºii… Era grea de har; pe care nu putea sã-l prindã, sã-l poarte sãrmanul tatã ucigaº. ªi s-au rostit - cum spune cronica - diverse locuri unde sã meargã. ªi a dat ea mãrturie spre Þara Româneascã. ªi au aºezat-o atunci într-un car dus de niºte viþeluºi ºi a fost primitã de domnitorul þãrii, Basarab, la Curtea de Argeº, unde petrece pânã în ziua de astãzi. ªi, la ceasul acesta e atâta mulþime în Þara Româneascã, aºa cum se adunã aici pentru Sfânta Parascheva. Aici, pentru Sfânta Filofteia - o copilã; dar de micã sã ai (o, copilaºii noºtri! Voi care învãþaþi la ºcoalã acum...) privirea în sus!… Aceasta e chemarea, þinuta, cinstea omului. ªi de la Sfântul Ambrozie - el, cu privirea în sus - avem o mãrturie cu care încheiem. Era în vremea episcopatului lui, un mare împãrat - Teodosie; care, dupã Constantin cel Mare, iar s-a arãtat ca domnitor înþelept. Împãrat peste tot Imperiul Roman, ºi care, pentru pacea Bisericii a întrunit Sinodul al doilea ecumenic, la 381, unde s-a completat Crezul.

Prima parte a

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVÃ Crezului pe care îl rostim noi în bisericã: Cred întru Unul Dumnezeu Tatãl Atotþiitorul… iar partea a doua - de la Duhul Sfânt încolo: ...ªi în Duhul Sfânt, Domnul de viaþã Fãcãtorul, Care din Tatãl purcede, Cel ce împreunã cu Tatãl ºi cu Fiul este închinat ºi mãrit, care a grãit prin prooroci...º.c.l. Atunci, sub Teodosie s-au formulat. Dar, sãrmanul Teodosie! A cãzut într-un pãcat greu, ºi anume: Fiind asasinat guvernatorul Tesalonicului (care era slujbaºul lui principal), tot la fel, din nenorociri care se întâmplã ºi în ziua de astãzi, atunci a poruncit o mare pedeapsã ºi au trecut pe sub ascuþiºul sabiei, dupã unii aproape ºapte mii de rãsculaþi.

ªi atunci, în aceastã osândã gravã, aflându-se

Teodosie la Milano - el care stãpânea ºi în Rãsãrit ºi în Apus - ºi intrând în bisericã (ei mergeau la bisericã, împãraþii; ca ºi domnitorii noºtri, nu lipseau), Ambrozie, arhiepiscopul, l-a oprit ºi i-a zis: “Mãria ta! Se pare cã încã nu simþi grozãvia mãcelului sãvârºit din porunca ta.

Strãlucirea

purpurei nu trebuie sã te împiedice a cunoaºte slãbiciunea trupului acestuia, acoperit aºa de mãreþ. Eºti zidit din aceeaºi humã ca ºi supuºii tãi.

Numai Unul este Domnul, Stãpânitorul lumii.

Cu ce ochi vei privi

templul Sãu divin? Cu ce picioare vei cãlca în altarul Sãu? Îndrãzni-vei oare sã ridici aceste mâini încã mânjite de sânge vãrsat pe nedrept? Retrege-te, dar ºi nu mai spori crima de care eºti vinovat! Primeºte cu supunere jugul ce þi-l pune Domnul. El este aspru, dar e bun pentru cã dã vindecare sufletului.

Dupã lege ai ucis; acum supune-te legii

pocãinþei ºi iubirii lui Dumnezeu!” ªi a strigat împãratul: “Dar ºi David a pãcãtuit ºi ºi-a ucis sfetnicul lui”. ªi a rãspuns mitropolitul: “Dar s-a cãit David. ªi cãinþa lui strigã peste veacuri: Miluieºte-mã Dumnezeule dupã

Pr. prof. Constantin Galeriu - FEMEIA GÂRBOVà mare mila Ta!… ªi deoarece l-ai imitat pãcãtuind - i-a zis mitropolitul urmeazã-i pilda ºi în cãinþã!” Opt luni de pocãinþã a primit împãratul. ªi cum era pocãinþa?! - În trepte: stãteai o parte din timp la uºa bisericii, acolo unde stau cerºetorii. Acolo a stat împãratul o vreme, la uºa bisericii, cu cerºetorii, în genunchi. Dupã aceea a intrat, cu plângãtorii, în bisericã, apoi cu împreunãºezãtorii; ºi numai dupã ce a ajuns la Constantinopol, Patriarhul Nectarie i-a ridicat aceastã judecatã a pocãinþei. ªi când s-a dezlegat, auziþi ce a rostit împãratul: “Acum cunosc deosebirea dintre preoþie ºi împãrãþie. Sunt înconjurat de linguºitori. ªi numai un singur om am gãsit care sã-mi spunã adevãrul.

Numai un

episcop cunosc pe lume, ºi acela este Ambrozie.” Facã Domnul sã se înmulþeascã mereu aceºti Ambrozie. Iar noi sã cunoaºtem ºi sã simþim chemarea omului, de a sta drept. Cum spune Mântuitorul: “Sã staþi drepþi la Judecatã în faþa Dumnezeului celui viu”; drepþi, cu iubire ºi cu smerenie, asemenea Mântuitorului ºi sfinþilor Lui, ºi Maicii Domnului. Amin.