Femeia Canaaneanca

Femeia Canaaneancã1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

D

umnezeiasca Evanghelie de astãzi, numitã ºi a canaaneencei, ne vorbeºte despre acea femeie pãtimitoare ºi dreptmãritoare totodatã care L-a întâmpinat pe Mântuitorul Hristos ºi a primit, pentru credinþa care o însufleþea, darul dumnezeiesc al vindecãrii fiicei sale. Aici aflãm ceea ce Mântuitorul i-a zis acesteia: O, femeie! Mare este credinþa ta! Fie þie precum voieºti. ªi s-a tãmãduit copila ei în ceasul acela. Iubiþilor! O deosebitã tainã se dezvãluie în aceastã Evanghelie, tainã pe care am numi-o a pedagogiei dumnezeieºti. Observaþi cum se desfãºoarã acest dialog între Mântuitorul ºi mama copilei! Iisus a trecut dincolo de hotarele lui Israel, în pãrþile Tirului ºi ale Sidonului ºi din acele locuri a apãrut aceastã femeie sirofenicianã (adicã din pãrþile Siriei ºi ale Feniciei, cum erau numite þãrile îmbinate ale celor douã provincii); auzind cã a sosit Iisus în pãrþile lor, a ieºit în calea Mântuitorului. Hotãrât, numele Lui trecuse de hotarele lui Israel. Începuse a fi cunoscut. Femeia se închinã ºi Îi ieºi în întâmpinare strigând: Iisuse, Fiul lui David, ai milã de mine, de copila mea care e stãpânitã de un demon! Îl numeºte Fiul lui David. Erau mulþi dreptcredincioºi care Îl recunoºteau acum pe Iisus în obârºia Lui, dumnezeiascã ºi omeneascã totodatã! Asemenea tâlharului de pe cruce, care I-a cerut iertare divinã. De aceea femeia Îl numeºte Iisuse, Fiul lui David – cum Îl numise profetul: pentru cã 11 februarie 1998. Duminica a XVII-a dupã Rusalii

2

din coapsele lui David, de la Duhul Sfânt ºi din Fecioara Maria, Se va întrupa Mesia (Isaia 7, 14; 11, 1). … Ai milã de mine, de copila mea! Observaþi: ea zice: Ai milã de mine, deºi era vorba de copila ei. Dezvãluie, altfel spus, suferinþa ei pentru copilã. Cu alte cuvinte: Tu ai venit din milã pentru lume; nu pentru Tine, ci pentru noi toþi. O, Doamne! Parcã se identificã într-un anume fel cu iubirea Mântuitorului. Aºa trãieºte ea iubirea copilei sale. La fel trebuie sã trãiascã fiecare iubirea celuilalt, ºi durerea celuilalt. Cãci aceasta este taina ºi definiþia dragostei: a trãi, a-þi asuma suferinþa sau bucuria celorlalþi; precum Fiul lui Dumnezeu, în iubirea divinã – dezvãluind ce înseamnã iubirea – ªi-a asumat durerea noastrã, bucuria noastrã, mântuirea noastrã. Ai milã de mine, Doamne, fiica mea rãu este chinuitã. ªi Mântuitorul nu rãspunde. Neprimind rãspuns, ea strigã! De bunã seamã cã n-a strigat numai o datã. Mai ales când a vãzut cã Mântuitorul nu dã glas, ea strigã mereu. Mântuitorul – observaþi – o lasã sã strige, nu rãspunde, pentru ca sã dea cuvânt ucenicilor (vedeþi cum se dezvãluie taina), sã intervinã ei ºi sã spunã: Slobozeºte-o! Slobozeºte-o, nu vezi?!Ea strigã pe urma noastrã. De ce îi lasã pe ucenici sã rãspundã Mântuitorul? – Circula printre farisei aceastã idee: cã va veni în lume Mesia, dar va veni pentru casa lui Israel, pentru poporul cel ales sã pregãteascã venirea lui Mesia în lume. ªi aºa auziserã ºi ucenicii – aveau sfatul fariseilor ºi în ºcoala lor crescuserã, de mici. Aºadar Mântuitorul tace anume, ca ei sã intervinã; am zice – iertaþi-mi cuvântul – sã intre în scenã, sã participe. Într-adevãr ei strigã: Slobozeºte-o Doamne! Deºi e de alt neam. Slobozeºte-o! – Totul e întocmit de Domnul anume pentru a creºte în ei conºtiinþa pãrtãºiei lor, a misiunii lor viitoare. Mântuitorul le rãspunde cu un cuvânt care pare de neînþeles: Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale lui Israel. De ce rosteºte acest cuvânt, El care acum trecuse dincolo, dincolo de oile lui Israel, în þãrmul Tirului ºi al Sidonului. El rãspunde ca ºi cum le-ar spune: Naþi fost voi învãþaþi cã Mesia va veni doar pentru oile pierdute ale casei lui Israel? Aºa v-au învãþat! Dã glas gândului lor: Cum, Doamne?! Cum spui vorba aceasta? O spui tocmai acum, când Tu însuþi ai pãºit dincolo de hotarele lui Israel?! – Da! Pentru voi; pentru a rãscoli cugetul vostru. Pentru a trezi conºtiinþa misiunii voastre viitoare. Pentru a descoperi ce tainã se dezvãluie în acest suflet de femeie. Uimitoare tainã, repet, a unei femei pãtimitoare. ...Nu sunt trimis decât la oile casei lui Israel! – La aceastã provocare, Hristos, canaaneeanca, ucenicii, fiecare participã în felul lui. Mântuitorul însã – pentru toþi ºi peste toþi. Observaþi desfãºurarea: de astãdatã, canaaneanca e cea care vine în faþa Mântuitorului, îngenuncheazã, cade la pãmânt ºi strigã – peste toþi ºi

3

peste toate: Doamne! Ajutã-mã, Doamne! Strigãtul ei pãrea sã fie ultimul cuvânt. Dar nu! Mântuitorul merge mai departe; tensiunea creºte. La cuvântul ei, rãspunde iarãºi cu un cuvânt care plutea, care se miºca în vãzduhul acelor timpuri, pe buzele unora: Nu este bine sã iei pâinea fiilor ºi sã o arunci câinilor. (În original: cãþeilor) Aºa socoteau fariseii: cã ei au dreptul la pâine. (Pâinea, aºa cum le fusese dãruitã în pustie – mana, când poporul rãtãcea în drumul spre Pãmântul Fãgãduinþei.) Ei – din Israel, fiii lui Dumnezeu – au dreptul la pâine. Iar celelalte neamuri erau socotite – sãrmane neamuri! – animale mãrunte, cãþei. Aºa cum ºi o altã lume – a elenilor – îi numea pe ceilalþi, barbari. Rãmânã vremii vechi aceastã împãrþire nedreaptã! Cãci al Domnului este pãmântul ºi plinirea lui; lumea ºi toþi cei ce locuiesc în ea – cum zice Psalmistul (Psalmul 23, 1). ªi tot Psalmistul spune: Voi dumnezei sunteþi: toþi, fii ai Celui Preaînalt. Gândeascã-se fiecare în clipa aceasta: la o rugãciune atât de fierbinte, adâncã, sfâºietoare, primeºti drept rãspuns un asemenea cuvânt, Nu este bine sã iei pâinea fiilor…Cum am fi rãspuns oricare dintre noi, în revolta noastrã, adesea în nemintoºia noastrã? O, ºi ce rãspuns smerit dã femeia! E inspirat ºi personal totodatã, adicã ºi luminat de Dumnezeu dar ºi din vasul acestei femei: Adevãrat, Doamne! Da, Doamne. Nu este bine sã iei pâinea fiilor ºi s-o arunci cãþeilor. Doamne, dar ºi câinii mãnâncã mãcar din fãrâmiturile care cad de la masa stãpânilor lor. Fã-mã vrednicã, Doamne, mãcar de aceste fãrâmituri! Ea Îl avea în faþã pe Hristos; ºi când Îl ai în faþã pe Hristos în Duhul Sfânt, nu mai grãieºti doar de la tine. Grãieºti ºi de la tine. Nu eºti însã desfiinþat niciodatã, cãci Dumnezeu nu te vrea desfiinþat. Dumnezeu te-a zidit ºi te-a înrãdãcinat în har. Sã fii în dialog, în comuniune cu El! Te-a instituit ca frate al Lui! Tatãl ne-a zidit dupã chipul Fiului Sãu; sã fim fraþii Lui adoptivi.. Faþã în faþã cu Hristos sã fim, personal – aceasta e taina credinþei. ªi canaaneanca dã acum acest rãspuns iluminat: Da, Doamne. Adevãr ai zis; dar ºi câinii mãnâncã din fãrâmiturile care cad de la masa stãpânilor. Cuvântul ei se încheie cu rãspunsul lui Dumnezeu, rãspuns care vine acum din zona luminii divine. Pânã acum Fiul lui Dumnezeu rostise douã rãspunsuri din lumea aceasta. Acum însã, cuvântul þâºneºte din adâncurile fãrã de hotar ale Dumnezeirii ºi ale tainei omului: O, femeie! Mare este credinþa ta! Fie þie precum voieºti. ªi s-a tãmãduit fiica ei în ceasul acela. Tãmãduirea se sãvârºeºte. Dar la aceastã tãmãduire, odatã cu harul dumnezeiesc, participã ºi credinþa acelei femei. Acum înþelegem de ce Mântuitorul a zãbovit atât de mult ºi cum întreagã aceastã lucrare a lui Hristos se miºcã pe atâtea planuri; cum intrã în cuvânt, rând pe rând, femeia, ucenicii ºi rãspunsurile Mântuitorului; e angajatã aici întreaga fire, întreaga creaþie, pentru acest final luminos, pentru descoperirea acestei taine.

4

Observaþi: sunt câteva locuri în dumnezeiasca Evanghelie unde, pe lângã evrei, israeliþi, se înfãþiºeazã în prim-plan ºi oameni de alt neam. Ne aducem aminte de la Duminica celor zece leproºi – unul dintre ei era de alt neam: samarinean; el vine ºi-I mulþumeºte Mântuitorului, cã s-a vindecat. Altã datã – sutaºul, cel cu sluga bolnavã. Mântuitorul îi spune, precum ºtiþi: Venind, îl voi vindeca. – Doamne, rãspunde sutaºul, nu sunt vrednic sã intri sub acoperiºul meu. Zi numai un cuvânt, de unde te afli, de aici, ºi se va tãmãdui sluga mea. Iar Mântuitorul ce spune? – Nici în Israel n-am gãsit atâta credinþã. ªi sluga s-a tãmãduit. Acestei femei care este tot de alt neam i se spune: Mare este credinþa ta! O descoperire pentru noi, iubiþilor, ºi anume: chipul lui Dumnezeu e întipãrit adânc în fiecare om, de la cel dintâi om, Adam; toþi avem moºtenirea lui, toate neamurile pãmântului. Dar s-a mai întunecat aceastã moºtenire. În aceastã femeie însã strãlucea pecetea chipului Fiului lui Dumnezeu. Iar acum L-a întâlnit pe Fiul lui Dumnezeu faþã cãtre faþã; s-a iluminat în Duhul Sfânt. Cãci: Trimite-vei Duhul Tãu ºi vei înnoi faþa pãmântului. ªi s-a înnoit, în suferinþa ei. O, Doamne, cum se înnoieºte faþa noastrã ºi inima noastrã în suferinþã! Iar în petreceri ºi în plãceri cum se întunecã duhul nostru! Dar în suferinþã, când totul în jur se prãbuºeºte, simþi cã singurul care te mai poate salva este El, Ziditorul tãu, Pãrintele Tãu, Fiul Pãrintelui, Care a murit pentru tine, Duhul Sfânt – Mângâietorul. Mare este credinþa acestei femei. Mare e taina credinþei, iubiþilor. Credinþa este taina omului. Dacã raþiune e în întreg Universul – sens, rost, raþiune –, credinþã este numai în om. Credinþa: acea scânteie divinã aruncatã în om dintru început. De când a fost zidit omul. Nu e cu putinþã comunicarea mea cu Dumnezeu decât prin credinþã. Cum a zis dumnezeiescul Pavel: Prin har sunteþi mântuiþi, prin credinþã. ªi acesta nu este de la voi; ci e darul lui Dumnezeu. E darul Lui în noi. Ca o luminiþã prin care noi tindem cãtre El. Aceastã tindere e taina întregii zidiri. Tensiune, tindere, cãreia filosofii i-au zis miºcare. ªi au vorbit unii filosofi despre universalitatea miºcãrii. Tinderea aceasta pe care o numeºte Psalmistul când spune: Merge-vor din putere în putere. ªi înainte de el Scara lui Iacob care uneºte cerul cu pãmântul. Urci din treaptã în treaptã, primeºti har peste har ºi, dacã eºti vrednic, mergi din slavã în slavã. Puterea, virtutea care ne dã întãrire sã tindem cãtre El se numeºte credinþã. E harul credinþei. A insuflat-o Dumnezeu din prima clipã în Adam. Cum spune dumnezeiescul Pãrinte Grigorie Palama: Dumnezeu a zidit întâi vasul ºi apoi a suflat suflarea de viaþã – lumina, care a strãlucit deodatã în Adam, în faþa lui

5

Dumnezeu. Adam L-a recunoscut. A crezut în El ºi a stabilit aceastã legãturã: taina cea dintâi, a legãturii mele cu Dumnezeu, credinþa. Proorocul Isaia mãrturiseºte, în capitolul 6 al cãrþii sale: Deodatã s-a deschis cerul ºi L-am vãzut pe Cel Preaînalt, adicã pe Dumnezeul cel veºnic, în faþa altarului… ªi am strigat: Vai mie! (vãzînd serafimii – duhurile slujitoare – cum se miºcau în jurul Dumnezeirii.) Vai mie cã am privit cu niºte ochi pãcãtoºi, vinovaþi; ºi atunci unul din serafimi a luat cu cleºtele ceresc un cãrbune de pe altarul dumnezeiesc ºi l-a atins de buzele mele ºi a rostit: Iatã, s-a atins de buzele tale. Va ºterge fãrãdelegile tale ºi de pãcatele tale te va curãþi. Cãrbunele acesta e harul. Cleºtele cu care a umblat serafimul e aceastã legãturã între cer ºi pãmânt, pe care serafimul a dezvãluit-o. ªi s-a atins cãrbunele – harul – de buzele profetului. ªi parcã-þi vine a striga: Acest cleºte dumnezeiesc care mereu ia cãrbunele divin ºi-l atinge de buzele mele, îmi descoperã legãtura credinþei mele cu Tine, Doamne; lanþul acesta mã atrage cãtre Tine ºi care mã face sã fiu om. Viktor Frankl surprinde aceastã tainã a creaþiei întregi ca tindere continuã de la cele inferioare la cele superioare. O ascensiune care are treptele sale, dupã cum zice Psalmistul: Toate cãtre Tine aºteaptã (toate fãpturile) ca sã le dai lor hranã la bunã vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunãtãþi; dar întorcându-Þi Tu faþa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor ºi se vor sfârºi ºi în þãrânã se vor întoarce. Trimitevei Duhul Tãu ºi se vor zidi ºi vei înnoi faþa pãmântului. Fie slava Domnului în veac! Veseli-Se-va Domnul de lucrurile Sale (Psalmul 103). Toate fãpturile tind cãtre Dumnezeu, dar prin om. Iar omul tinde cãtre Dumnezeu prin credinþã. Viktor Frankl zice – aºa cum spusese oarecând Dionisie Areopagitul: Cele inferioare sunt în cele superioare – în treptele mai înalte – mai mult decât în ele însele. Prin urmare: toate fãpturile tind cãtre om, iar omul tinde cãtre Dumnezeu. Tinderea fãpturilor cãtre om e suspinul lor. Când suferã un biet animal – leul Sfântului Gherasim, de exemplu –, când suferã un cãþeluº bolnav, nu priveºte cu un fel de încredere cãtre stãpânul lui?! La fel tinde omul cãtre Dumnezeu, cãtre planul cel mai înalt. Numai aºa putem înþelege creaþia: în tinderea aceasta, din treaptã în treaptã, cãtre Dumnezeu. Prãznuim astãzi, odatã cu Sfântul Trifon, douã martire: Perpetua ºi Felicitas, care au pãtimit la Roma pentru marea lor credinþã. Perpetua era de neam nobil ºi ducea o viaþã îmbelºugatã. Dar ºi ea, ºi mama ei, ºi fraþii ei au primit, scânteind deasuprã-le lumina credinþei. A fost prigoanã mare în vremea aceea. Atunci au mãrturisit prin martiriu. Da! Perpetua era însãrcinatã. ªi a nãscut copilaºul. Este chematã la judecatã. Gândiþi-vã ce tragism adânc în

6

sufletul ei: ea – creºtinã, tatãl ei – necreºtin: Uitã-te la perii mei albi; gândeºte-te la copilaºul tãu. Cum sã primeºti martiriul? ªi cui sã laºi copilul? îi strigã tatãl. ªi în dialogul pe care îl are, ea îi aratã un vas frumos ºi îi rãspunde: Iatã vasul acesta luminos. Are un nume; îºi poate schimba numele? Nu. Mai mult: cum mi-aº putea schimba eu numele? ªtii care e numele meu: eu sunt creºtinã. ªi nu-mi pot schimba numele cu nici un chip. Numele meu e fiinþa mea, e viaþa mea. Numele meu e de creºtinã. Astfel merge la temniþã. Îi duc copilul acolo ºi îl alãpteazã; îl dã înapoi, mamei sale, sã aibã grijã de el. Când Sfânta Perpetua ajunge în pretoriu, la locul de judecatã, tatãl ei din nou strigã: Nu-þi pasã de perii albi ai unui tatã nenorocit, nici de nevinovãþia acestui prunc care va rãmâne orfan dupã sacrificiul tãu? Jertfeºte împãratului! – Nu voi jertfi, i-a rãspuns sfânta. A întrebat-o guvernatorul: Eºti ºi rãmâi creºtinã? Da, a spus ea, sunt creºtinã. Pe totdeauna. ªi a mers la martiriu împreunã cu slujitoarea ei. Au fost aruncate fiarelor. Dintre fiare, doar o vacã sãlbaticã a împuns-o, a aruncat-o. În cele din urmã, i s-a tãiat capul cu sabia. ªi într-o pildã, ºi în cealaltã, e implicat copilul. Acolo mama canaaneancã strigã pentru salvarea fiicei sale, ºi aceasta se tãmãduieºte. Aici mama se jertfeºte. ªi pentru ea, dar, ºi pentru copilul ei. Adânc, peste toate, e taina credinþei. O, Doamne! Fã-ne vrednici ca ºi nouã, fiecãruia dintre noi, în orice împrejurare a vieþii, în orice încercare, sã avem aceastã rãbdare, aceastã stãruinþã, aceastã neclintire în credinþã! O, Doamne, fã-ne vrednici ca nici o clipã sã nu cãdem în clãtinare, în îndoialã! Avem de purtat crucea noastrã ºi de atins idealul nostru de creºtini. Aºa cum l-au purtat mucenicii noºtri, prin munþi, aºa cum l-a dus, iatã, sora Elisabeta2 – aici de faþã. Neclintiþi sã rãmânem în credinþã, în Hristos Iisus, Domnul nostru, ºi vom birui întotdeauna. În credinþã, în adevãr, în bine ºi în iubire. Aceasta este biruinþa creºtinului: adevãrul ºi iubirea prin credinþa în Hristos Domnul, cu Tatãl ºi cu Duhul Sfânt; cu rugãciunile Maicii Sale, ale sfinþilor Sãi, Trifon, Perpetua ºi Felicitas, ale Sfântului Silvestru ºi ale tuturor sfinþilor. Amin.

2Elisabeta Rizea – credincioasã implicatã în rezistenþa anticomunistã din Fãgãraº (nãscutã în 1911).