Eseu Istorie - Umanism.docx

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației SPECIALIZAREA: Psihologie, anul I, zi

PROIECT LA ISTORIA PSIHOLOGIEI Prezentarea istorică a unei teorii din psihologie

Petrea Emil Ștefan Vlaicu Andra

Psihologia ca și concept și mai apoi ca știință a avut o dezvoltare sinuoasă de-a lungul istoriei. Inițial se concretiza ca o abordare filozofică în rândul marilor gânditori din antichitate care dezbăteau mai cu seama ideea de suflet ca principiu al vieții și al mișcării ființelor vii , dar și ca mecanism al gândirii raționale. Printre primii reprezentanți ai acestui curent arhetipal se numară Aristotel care ridica problema sufletului în lucrarea „Despre suflet” (gr. Peri psychês, lat. De anima) ca o componentă esențială a ființei vii, ca entitate strâns legată de corp și care realizează împreună cu acesta un tot insolubil (spre deosebire de premergătorul său Platon, care îl definea ca o realitate autonomă, independentă, unită accidental cu trupul). Ulterior, Teofrast, discipolul ambilor filozofi Platon și Aristotel, definește 30 de caractere umane, astfel elaborând prima lucrare din istorie despre tipologia persoanelor. Tot despre suflet (sau spirit) vorbesc și filozofii egipteni și babilonieni, concretizându-l ca pe o instanță imaterială, intim legată de respirație sau de bătăile inimii, încercând să explice comportamentul uman. Tendințele filozofice au căpătat o altă natura în spațiul european pe parcursul evului mediu, fiind influențate cu precădere de răspândirea creștinismului și dogmele impuse de acesta. Astfel, gânditori precum Sfântul Augustin și ulterior Thomas d’Aquino adresează concepte precum introspecția și conștiința dintr-o perspectivă teologică în concordanță cu morala creștină. Bazându-se pe scrierile întelepților Greciei antice, aceștia abordează problematica sufletului prin prisma strânsei conexiuini al acestuia cu divinitatea. Prin urmare, sufletul devine reprezentarea sacralitații prezente în oameni, un dar de la Dumnezeu, inviolabil, intangibil și nemuritor care le acorda viața și rațiune. Importanța epocii iluministe pentru dezvoltarea psihologiei este una monumentală deoarece în această perioadă s-au pus bazele psihologiei moderne care a reprezentat piatra de temelie pentru aceasta ca știință. Valența pe care o capată conceptul de om este complet diferită față de cea utilizată până atunci. Influențată de ideile vremii și de impresionanta evoluție a tehnologiei, noțiunea de ființă umană este asociată, ca și orice alt proces sau subiect natural care este guvernat de legi ale fizicii și ale chimiei, cu un mecanism, o mașinărie (dezvoltându-se astfel curentul denumit mecanicism). Reprezentantul de seama al acestei perioade este René Descartes despre care se poate afirma că este inauguratorul psihologiei moderne. Acesta teoretizează, conform influențelor epocii, idei precum natura corpului a cărui funcționalitate fiziologică se poate explica prin termenii fizicii, dar și concepte precum dualitatea psihologicofizica, afirmând pentru prima dată că nu numai mintea influențează corpul, dar și acesta la rândul său are un impact considerabil asupra minții. Ulterior, în Anglia, s-a conturat un nou curent denumit Empirism, bazat pe cunoașterea științifică, mecanism al înțelegerii și manipulării mediului înconjurător. Această ideologie susținea că observația și experiența sunt superioare în ceea ce privește importanța în cunoașterea umană față de rațiune. Printre teoreticienii acestui curent se numără Francis Bacon, John Locke, George Berkely, David Hume si James Mill.

Auguste Comte, bazându-se pe ideile filozofice ale pozitivismului, îl introduce ca și curent în psihologie. Această ideologie respinge tot ce ține de speculativ, inferențial, metafizic și se centrează pe fapte care sunt observabile în mod obiectiv. Pozitivismul ca și curent a avut un rol important în introducerea metodei științifice în cadrul disciplinelor umaniste printre care se numară și psihologia. Un rol important în dezvoltarea psihologiei ca știință a avut și Psihofizica, care s-a concentrat pe studierea raportului dintre evenimentele fizice și psihice prin intermediul raportului dintre stimul și senzație. Fizicianul filozof Gustave Theodor Fechner a contribuit prin lucrările sale „Elemente de psihofizică” și „Vorschule der Aesthetic” la concretizarea acestei discipline ca știință sustinând că există o relație cuantificabilă între stimuli și senzații, ajungând ulterior la concluzia că orice creștere conștientizată a intensității stimulului în plan psihic este determinată de nivelul stimulării din plan fizic. Totuși, Ernst Heinrich Weber a fost acela care a demonstrat filozofului german Immanuel Kant că procesele psihice pot fi cuantificate (lucru contestat de Kant), astfel demonstrând importanța psihologiei ca știință. Pe fondul cercetărilor psihofizicienilor Weber, Fechner si Helmholtz, Wilhelm Maximilian Wundt fondează psihologia ca știință, sintetizând studiile anterioare și organizândule într-un program de cercetare în jurul unor idei centrale, proceduri și metode. Acesta deschide primul laborator de psihologie experimentală la Leipzig, iar sub supravegherea și coordonarea lui, activitățile desfășurate acolo au fost un exemplu pentru școlile de cercetare în psihologie din întreaga lume. Tot de la Leipzig a pornit și întemeietorul psihologiei clinice Lighter Witmer care și-a obținut doctoratul sub îndrumarea lui Wundt. Concepția lui Wundt despre psihologie a fost denumită Voluntarism și se referă la capacitatea voinței de a organiza conținuturile mentale în procese superioare ale gândirii, iar obiectivul său este de a înțelege legile mentale care guvernează mecanica conștiinței. În continuare, s-au dezvoltat și alte ideologii pe baza psihologiei experimentale ( de ex. Funcționalismul și Structuralismul) la sfârșitul secolului XIX. La începutul secolului XX, în Germania, pe fondul noii mentalități de a promova intelectualitatea și valorile cunoașterii, apare curentul gestaltist. Acesta reprezintă o reacție împotriva asocianismului mecanic, principiu care, în viziunea gestaltiștilor, nu se structura ca o explicație suficientă pentru formarea gândirii logice și organizarea psihicului omenesc. Deși aceasta nu mai există ca școală, gestaltismul a pus bazele viziunii contemporane a cognitiviștilor despre învățare. În același timp, în Statele Unite, se remarca o nouă abordare a psihologiei, Behaviorismul, care a luat rapid amploare și a devenit una dintre cele mai proeminente ideologii în psihologie ale secolului XX. Fondatorul său, John B. Watson, a concretizat studiile precedente efectuate pe comportamentul animalelor și a publicat revista „Psihologia văzută de un behaviorist” în 1913, considerată un manifest al noii mișcări. Definind această perspectivă,

Watson își afirmă, conform viziunii progresiste a controlului social, credința în maleabilitatea comportamentului uman, dar și credința că maliția cu care se confrunta lumea se afla în mediu, iar cu ajutorul științei omul poate să modeleze universul autohton. O altă mișcare filozofică care a luat amploare în Europa în secolul XX a fost Psihanaliza, dezvoltată de Sigmund Freud și aplicată posterior în psihologie tot de către acesta. Fiind una dintre cele mai cunoscute teorii, psihanaliza s-a remarcat ca abordare prin studiul revoluționar (considerat ulterior agresiv) al unor comportamente psihice „normale” precum visele, anxietatea, motivația inconștiența, sexualitatea, dar și influența afectivității asupra memoriei, etc. În fine, după această prezentare cronologică a dezvoltării psihologiei în istorie, reliefând importanța ideologiilor anterioare, în cele ce urmează ne vom concentra atenția în a prezenta în detaliu ce reprezintă unul dintre cele mai importante curente filozofice cu aplicare în psihologie de până acum – Umanismul. Acesta a apărut ca reacție împotriva determinismului și pesimismului din behaviorism și psihanaliză, fiind numită de fondatorul său, Abraham Maslow, o a treia forță în psihologie care vine să le completeze pe celelalte două ideologii dominante din epoca, amintite mai sus. Umanismul apare la începutul anilor 60 pe fondul mișcărilor pacifiste din Statele Unite în urma Războiului din Vietnam, dar și asasinarea liderului mișcării anti-rasiste Martin Luther King și a președintelui american John Fitzgerald Kennedy. Acest concept se adresează, conceptualizează, dezvoltă și propagă teme precum creativitatea, liberul arbitru, intenționalitatea, auto-determinarea, imaginația și valorile, dintr-o perspectivă eminamente optimistă asupra naturii umane conform căreia toți oamenii posedă capacități înnăscute pentru dezvoltare. În afară de cauzele politice și sociale care au contribuit la apariția umanismului, se remarcă și alte motive de natură literară, filozofică și psihologică care au impulsionat instituirea acestuia. Anumite aspecte care țin de specificul ființei umane regăsite în abordări precum romantismul, fenomenologia și existențialismul, subliniază concepte precum esența omului caracterizată prin benevolența intrinsecă, investigarea subiectivă a individului și existența unui model etic (Soren Kierkegaard) care presupune preocuparea omului pentru dreptate, pentru o stare de bine generală și legături morale perfecte. Pe lângă fondatorul umanismului Abraham Maslow care a adus contribuții de valoare în domeniu, alte figuri remarcabile sunt Gordon Allport, supranumit cel mai bun profesor de psihologie din istorie deoarece a inspirat, educat si indrumat multe generații de studenți pasionați și Carl Rogers, întemeietorul terapiei nondirective, apoi a celei centrate pe client și, mai apoi al terapiei centrate pe persoană.

Cu toate că și ceilalți reprezentanți ai umanismului au avut influențe importante asupra psihologiei, Abraham Maslow este cel care a contribuit în cea mai mare măsură la schimbarea concepției noastre despre natura umană și despre posibilitățile individului. Influența sa se află în continuă creștere, mai ales în domeniul sănătății, educației și teoriei managementului. Acest promotor al umanismului a elaborat una dintre cele mai importante teorii ale ideologiei, prin care pune accentul pe dezvoltarea personalității în condițiile unei dinamici a trebuințelor și motivelor sale. El vine cu o viziune holistă asupra omului, în care componentele de ordin biologic se combină cu cele de ordin spiritual și social, ceea ce conferă caracterul unic de ființă. Piramida lui Maslow e un concept pe care psihologul îl lansează în lucrarea „A Theory of Human Motivation”, în care încearcă să descifreze motivațiile care stau la originea acțiunilor umane. Modelul presupune că fiecare individ are o serie de niveluri ale necesităţilor fundamentale, plasate gradat în ordine crescătoare pornind de la bază, astfel încât, dacă nivelurile inferioare sunt satisfăcute, este pusă temelia pentru satisfacerea nevoilor de nivel superior. Maslow a identificat 5 nivele ale trebuințelor pe care le-a transpus în celebra piramidă. Pe nivelul cel mai de jos sunt plasate nevoile fiziologice. Nivelul următor e dedicat nevoilor ce țin de siguranță, al treilea, nevoilor de apartenență, iar al patrulea nevoilor de recunoaștere socială. În sfârșit, ultimul nivel e rezervat de Maslow dezvoltării personale și autorealizării. Maslow afrima că nevoile superioare au apărut mai târziu în cursul evoluției și, de asemenea, apar mai târziu la fiecare individ în parte. Ele sunt mai puțin presante și pot fi amânate, însă satisfacerea acestora este ceea ce îl face pe om mai fericit și ceea ce conduce la o mai bună dezvoltare personală. Piramida, în concepția lui Maslow, are un rol important și în terapie. El credea că se pot obține rezultate satisfăcătoare dacă terapeutul îl ajuta pe individ să își satisfacă trebuințele primare, conducându-l astfel pe calea actualizării sinelui, pe care psihologul american o definea drept „scopul ultim al oricărei terapii”. Maslow are o abordare umanistă, în primul rând, pentru că vede în trăirile benefice umane experiențe și calități unice, foarte importante în deblocarea potențialului de creștere și dezvoltare a personalității, căutarea experiențelor care stimulează dezvoltarea fiind una din caracteristicile principiilor de bază ale paradigmei. De asemenea, observă că ființele umane nu sunt împinse sau atrase numai de forțe mecanice, ci mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive necunoscute. Astfel, susține că ființele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, idee de la care a luat naștere și piramida amintită mai sus. Pe tot parcursul vieții sale, Maslow a fost un pionier al intelectului. Pe lângă studiile științifice riguroase, a avansat presupuneri, intuiții și idei personale. Și deși comunitatea l-a văzut drept părintele revoluției pornite împotriva psihanalizei și behaviorismului, psihologul se vedea

ca un gânditor care sintetizează creativ și își privea opera drept o extindere a tendințelor moderne din psihologie. Psihologia umanistă e revoluționară, în primul rând, pentru că prezintă un model pozitiv al experienței umane. Opera lui Maslow și a altor psihologi umaniști este științifică, se bazează pe studierea empirică a comportamentului uman și accentuează anumite convingeri filosofice privind ființele umane. În vara anului 1962, Maslow a ajuns la o companie de înaltă tehnologie din California. Datorită observașiilor făcute în cadrul acesteia, el a constatat că teoriile sale pot fi aplicate în managementul organizațional. De asemenea, a descoperit că oamenii ating un nivel optim de funcționare atunci când organizațiile elaborează practici care îmbrățișează holistic natura ființelor umane. În urma perioadei petrecute în California, Maslow a înțeles că o conducere de succes se concentrează pe valorile umane, satisface nevoia de sens a omului și creează un scop colectiv al organizației. Prin urmare, mari companii americane au adoptat presupozițiile menite să asigure buna funcționare (alcătuite de Maslow) și reflectau conștientizarea tot mai mare a faptului că viața industrială necesită un nivel înalt de interindependență umană, încredere reciprocă și cooperare pentru obținerea unei productivități constante. Pe lângă contribuția în management, teoriile lui Abraham Maslow și-au lăsat amprenta și în procesul de comunicare. Piramida trebuințelor ne ajută la ierarhizarea nevoilor publicului și la îmbunătățirea comunicării cu acesta. Prin practicarea unor modele de relații sociale, se stabilesc mesajele ce răspund cerințelor publicului. Orice mesaj, orice inițiativă trebuie să satisfacă o nevoie specifică a publicului. Daca se întârzie cu mesajul, ori nevoia nu este corect identificată, comunicarea se produce mult mai anevoios. În concluzie, teoriile lui Abraham Maslow au fost aplicate într-o gamă largă de organizații și contexte, iar opera lui, bazată pe observații atente, s-a ramificat mereu în multe dintre dimensiunile culturii noastre. Viziunea lui a avut un impact decisiv asupra sistemului nostru de valori, a modului de învățare și gândire. Maslow a deschis o nouă cale în înțelegerea universului uman și a ființei umane, subliniind natura potențialului nostru de a tinde întotdeauna spre mai mult. În final, adevăratul impact exercitat de psihologul american se află în fiecare dintre noi, în expresia continuei noastre căutări de a ne atinge potențialul uman maxim.

Bibliografie      

Atkinson & Hilgard, Introducere în psihologie, București, Editura Tehnică, 2005 Maslow Abraham, Motivație și personalitate, București, Editura Trei, 2007 Calbaza – Ormenișan Mirela, Istoria psihologiei, suport de curs http://faculty.vassar.edu/lowry/maslow1.html http://communicationtheory.org/maslow%E2%80%99s-hierarchy-of-needs/ https://en.wikipedia.org/wiki/Psychology