Depresia.docx

În ultimele decenii, s-a înregistrat un progres științific remarcabil în ceea ce privește înțelegerea tulburărilor mentale ale copilăriei și adolescenței (Institutul de medicină [IOM], 1985, 1989).1 Cu toate aceste progrese, bolile mintale continuă să provoace milioane de indivizi și familii, precum și echipele de cercetători, dar și sistemul de furnizare de servicii pentru bolile mentale, pentru îmbunătățirea serviciilor pe care le oferă. (OIM, 1985, 1989, 1994). La adulți, tulburările depresive sunt destul de frecvente și au tendința de a coexista cu alte tulburări psihice grave, inclusiv abuzul de substanțe, tulburările de anxietate și schizofrenie. Poate cel mai semnificativ, depresia este des asociată cu sinuciderea, una din cele mai importante cauze de deces la adolescenți și adulți.2 “Ce este depresia?” – o întrebare la care nu s-a dat încă un răspuns foarte clar, deși sau făcut multe studii în domeniu. Este o afecțiune greu de diagnosticat, datorită implicațiilor sale multiple și a felului în care se împletește cu alte boli psihosomatice. Dacă la adolescent tabloul clinic al depresiei este superpozabil cu cel de la adult, la copil particularitățile dezvoltării influențează și modifică aspectul clinic al acestor manifestări. Astfel, tabloul clinic la copii și adolescenți este caracterizat prin dispoziție depresivă sau iritabilă, pierderea interesului sau a plăcerii, dificultăți de concentrare, probleme cu apetitul și cu greutatea corporală, probleme de somn, agitație psihomotorie sau retard psihomotor, lipsă de energie, sentimente de devalorizare sau de vină excesivă, ideație și/sau comportament suicidar. Pentru diagnostic, trebuie să fie prezente cel puțin 5 simptome, timp de minim două săptămâni. Datorită faptului că la copii tinde să apară mai ales dispoziţia iritabilă şi mai puţin dispoziţia depresivă, depresia în cazul acestora poate fi considerată drept comportament opoziţionist. Un caz aparte este distimia, care prezintă două sau mai multe simptome depresive, prezente cel puţin 1 an. Aceasta creşte riscul dezvoltării tulburării depresive majore şi mulţi tineri sunt diagnosticaţi atât cu distimie, cât şi cu tulburare depresivă majoră. Diagnosticul de depresie va fi formulat pe baza observației clinice directe și a interviului cu pacientul, a istoricului obținut de la părinți, a examenului psihologic și a chestionarelor specifice. Se vor exclude tulburările somatice care pot fi însoțite de simptome

1

Dante Cicchetti, Sheree L. Toth, 1998. The Development of Depression in Children and Adolescents, American Psychologist, Vol. 53, No, 2, 221-241 2 idem

asemănătoare celor din depresie (de ex: adinamie, apatie, tulburări de apetit sau tulburări de somn). La copii și adolescenți, majoritatea tulburărilor de anxietate preced episodul depresiv, în timp ce la adulți, depresia precede de obicei tulburarea de anxietate (Kovacs, 1996).3 În ceea ce privește epidemiologia, tulburarea depresivă majoră are o prevalență de 2% la copii și de 4% - 8% la adolescenți, rata băieți – fete fiind de 1:1 la copii și de 1:2 la adolescenți. Incidența bolii până la vârsta de 18 ani este de 20%. În schimb, distimia este adesea neidentificată, având o prevalență de 0.6% - 1.7% la copii și de 1.6% - 8% la adolescenți. Referitor la comorbiditate, între 40% și 70% dintre copiii care suferă de depresie dezvoltă o tulburare suplimentară sau comorbidă. Cel mai frecvent diagnostic comorbid include tulburarea de anxietate, tulburarea cu perturbare afectivă de tip disruptiv și abuzul de substanțe (Harrington și colab., 1996; Kovacs, 1989, 1996).4 Printre evenimentele sau situațiile care declanșează depresia la copii se numără mediul familial și separarea sau pierderea. Acest din urmă eveniment apare mai traumatic atunci când copilul are o vârstă critică (6 luni până la 4-5 ani). Pierderea poate fi reală si să aibă efecte durabile: decesul unuia sau al ambilor părinți, al unui frate, al unui adult apropiat copilului (bunic, doică), separare brutală sau completă, fie prin dispariția unei persoane apropiate (separare parentală, plecarea unui frate), fie prin îndepărtarea copilului însuși (spitalizare, plasare la doică etc.). Separarea poate fi temporară (boală, spitalizare scurtă, absența momentană a unuia dintre părinți), dar să suscite o angoasă de abandon, care să persiste mult timp după reîntoarcerea la situația normală. În cazul în care unul dintre părinți, mai ales mama, prezintă antecedente de depresie, copilul se identifică cu părintele deprimat, trăiește sentimentul că mama este inaccesibilă și indisponibilă și că el este incapabil să o consoleze, să o gratifice sau să o satisfacă. O altă cauză o reprezintă carențele parentale, mai ales cele materne, mai exact stimularea afectivă redusă sau absența totală a acesteia, verbală sau educativă, devalorizarea, agresivitatea, ostilitatea sau indiferența totală față de copil, putând să meargă până la respingere completă. În plus, copiii victime ale maltratărilor prezintă adesea trăsături depresive sau chiar o depresie veritabilă. Ei se simt vinovați și cred că dacă părinții lor îi maltratează este pentru că au făcut prostii și sunt răi. Din punct de vedere teoretic, în literatură se disting două modele cognitivcomportamentale de conceptualizare a depresiei, mai exact modelul comportamental al lui 3 4

idem idem

Lewinshon (1974) și teoria neajutorării învățate (abramson et al., 1989). Primul model susține că individul este pedepsit de mediu pentru faptele sale, comportamentele depresive datorânduse reducerii întăririlor pozitive, drept pentru care individul nu mai primește întăriri pentru comportamentele adaptative. Cel de-al doilea model susține cp schimbarea afectivă survine din cauza așteptărilor apariției unor rezultate nefavorabile, indiferent de comportamentul persoanei. În cadrul acestei teorii se distinge stilul atribuțional depresogen, adică tendința de a atribui rezultatele negative unor cauze interne, globale și stabile și rezultatele pozitive unor cauze externe, specifice și instabile. În continuare, vom vorbi despre vârsta copilului și formele de manifestare a depresiei. La copilul de 2-4 ani, la care limbajul nu este foarte bine dezvoltat şi, deci, incomplet ca mijloc de comunicare eficientă, depresia se manifestă prin agresivitate, comportament hiperkinetic şi protestatar. La copilul de 5-8 ani, cea mai frecventă formă de manifestare a depresiei este somatizarea, adică o pleiadă de acuze fizice multiple, psihogene, cu predominanţa durerilor abdominale, care maschează în special un sentiment de insecuritate şi o nevoie intensă de afectivitate protectivă. Depresia la copilul de 9-12 ani se manifestă predominant prin izolare, apatie, comunicare redusă, scăderea interesului pentru activităţi anterior plăcute și diminuarea randamentului şcolar. Adolescentul prezintă o simptomatologie asemănătoare adultului, adică oboseală, iritabilitate, tensiune, tulburări somatice şi dispoziţie tristă, alături de negativitatea manifestată prin stimă de sine scăzută, autoreproşuri, autocritică, interpretări negative ale experienţelor și amintiri neplăcute. Cele mai recente studii arată că în România numărul copiilor și adolescenților care suferă de depresie este în creștere. Aceste tulburări psihice sunt, de cele mai multe ori, tratate cu indiferență, nefiind considerate la fel de importante precum cele de ordin fizic. Conform unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății privind implicațiile fenomenului de bullying în mediul școlar, din 42 de țări din Europa, România se situează pe locul 3 în acest clasament. 17% din copiii de 11 ani au recunoscut că au agresat alți elevi de cel puțin 3 ori în ultima lună, iar procentul celor de 13, repectiv 15 ani care au admis comiterea acestor agresiuni este de 23%. În anul școlar 2014 – 2015, Ministerul Educației Naționale a eliberat un comunicat care menționa 18.783 cazuri de violență în școli la nivel național. Mai mult, 9 din 10 cazuri de bullying au avut loc în școală, conform analizei realizate de Child Helpline International, în urma apelurilor efectuate la telefonul copilului la nivel global, în ultimul deceniu. Agenția Națională pentru Egalitate între Femei și Bărbați a efectuat o serie de cercetări în primul semestru al anului școlar 2016 – 2017, cu privire la violența în școli, iar rezultatele provenite de la Inspectoratele Școlare Județene indică un număr de 7.690 de cazuri, cele mai multe în

județele Brașov (782), Timiș (596), Bihor (575), Iași (561) și Neamț (472). Aceste cifre îngrijorătoare, cumulate cu insuficiența consilierilor psihologici in școli (2.209 consilieri în 6.221 de unități de învățământ în anul școlar 2016 – 2017) prezintă o situație dezolantă a mediului școlar românesc și un context în care tulburările psihice, în special depresia, pot apărea și prolifera. Spre exemplu, același studiu efectuat de Child Helpline International menționează că depresiile și tulburările comportamentale reprezintă efectul predominant al fenomenului de bullying (33.15% din cazuri), urmate de excluderea și dificultatea în relaționare (29.78%), gândurile suicidare (15.17%), frica şi anxietatea (12.92%), criza de identitate (4.49%) şi criza de singurătate (4.49%). „Curtea școlii este acest micro-univers social în care copiii primesc primele lecții de viață în afara familiei. Vorbim despre validare, acceptare, empatie… dar din păcate vorbim și despre teamă. Rușine. Respingere. De cele mai multe ori, încărcarea negativă de la școală reverberează și acoperă emoțiile pozitive, ambiția și potențialul copiilor.” – (www.unicef.ro, 2015). Fenomenul de bullying apare adesea în școli și presupune interacțiunea dintre un agresor sau un grup de agresori și o victimă sau un grup de victime. Acest comportament este unul ostil, rău-voitor, de luare în derâdere, batjocorire sau umilire și în unele cazuri poate duce la agresiuni fizice. Bullying-ul este o formă de abuz emoțional și/sau fizic și poate fi intenționat (agresorul abuzează deliberat o victimă specifică), repetat (aceeași victimă este aleasă ca țintă în mod constant) sau sub forma unui dezechilibru de forțe (reprezintă contextul în care victima este percepută ca vulnerabilă și susceptibilă abuzului, este lipsită de apărare, prin urmare este ușor de agresat). Printre cauzele care determină acest comportament se numără: o serie de tulburări psihice precum lipsa de empatie, agresivitatea, egocentrismul sau superficialitatea în cadrul relațiilor inter-umane, un nivel scăzut de inteligență emoțională și dificultatea de exprimare a emoțiilor; expunerea la violența, abuzul în mediul familial, neglijarea, dar și preluarea unor modele comportamentale. Efectul victimizării de la egal la egal (peer victimization) este acea experiență în rândul copiilor de a fi o țintă a comportamentului agresiv al altor copii, care nu sunt neapărat rude sau de aceaași vârstă. Un interes major în problema victimizării de la egal la egal a apărut în anii 1990, datorită acoperirii în mass-media a sinuciderilor comise de elevi, a bătăilor între colegi, dar și a impuscăturilor din școli în S.U.A. (în special a tragediei din Columbine,

Colorado). Ca urmare a acestor evenimente, s-a constatat o explozie a cercetărilor în domeniul bullying-ului și peer victimization. Aceste studii s-au desfășurat și în contextul relevării importanței relațiilor copiilor în general și cum afectează acestea performanța școlară. Cercetările au demonstrat natura problematică a victimizării de la egal la egal, identificând numeroase rezultate negative, cum ar fi stima de sine scăzută, angajarea scăzută la școală (school engagement), evitarea școlii (school avoidance), rezultatele academice inferioare (school achievement), neajutorarea învățată (learned helplessness), dar și depresia. Un studiu efectuat de Cole, Maxwell, Dukewich și Yosick a examinat raportul dintre victimizarea fizică și cea relațională (TPV – Targeted Peer Victimization) și a măsurat efectele acestora asupra diferitelor tipuri de cogniții pozitive și negative. S-a emis ipoteza că legătura dintre victimizarea de la egal la egal și depresie a fost mediată de crearea unor auto-scheme negative (cogniții negative). Studiul a constatat diferențe de gen în victimizare, deoarece TPV relațional a fost mai frecvent pentru fete și TPV fizic a fost mai frecvent pentru băieți. De asemenea, copiii care au fost grav „victimizați” (peer victimized) au prezentat mai puține autocogniții pozitive și mai multe negative, precum și simptome de depresie. Cu toate acestea, când au inspectat efectele TPV relaționale, efectele TPV fizice au dispărut; se pare că TPV relațional este mai puternic asociat cu aceste rezultate și că o investigație a TPV fizic în sine nu ar rezulta în aceleași asocieri. S-a mai constatat și că auto-cogniția pozitivă și negativă mediază efectul victimizării relaționale asupra simptomelor depresiei. În depresie, unul dintre aspectele afectate este stima de sine. Acest aspect se manifestă prin autodepreciere, acuze, verbalizare prin expresii precum “ nu sunt bun de nimic” sau “nu pot să fac nimic”. În cazul copiilor mici, este dificil de urmărit o scădere importantă a stimei de sine, însă prin analiza atitudinii sale față de școală, anumite schimbări pot fi indentificate. Spre exemplu, senzația că nu se pot alinia la cerințele profesorului sau a instituției de învățământ. Școala, prin reprezentanții direcți, profesorii, joacă un rol foarte important în creșterea stimei de sine la copii și adolescenți. Datorită faptului că în acel interval de vârstă mare parte din universul lor se învârte în jurul instituției de învățământ, trebuie să avem în vedere modul în care școala influențează stima de sine când vine vorba despre depresie. Studiul efectuat de Child Helpline International menționează printre agresorii indicați de victime atât adulții (25% din cazuri), dar mai specific mediului educațional – profesorii (17,86% din cazuri). Analizând un caz des întâlnit pe băncile școlii putem să vedem cum profesorul poate influența totul prin alegerea cuvintelor folosite. Prin natura umană, unii elevi se descurcă mai bine la un set de materii și au dificultăți mai mari la altele. Profesorul conștient de acest aspect poate să

încurajeze elevul spre reușită sau să îi penalizeze stângăciile și greutatea cu care abordeaza situația. Ca rezultat al celei de-a doua variante, elevul poate pleca de la școală cu sentimentul că nu este suficient de bun, uitând de potențialul pe care îl are într-o altă arie educațională. Depresia la copii și adolescenți are legătură cu persistența sentimentelor de vinovăție și rușine, a căror posibilă cauză a fost explicată mai sus. Un copil apreciat pentru eforturile sale, văzut ca o persoană unică deși se află într-un colectiv, nu va manifesta tendința de a se simți vinovat sau rușinat pentru cine este sau ce face. Un rol important în această discuție îl joacă și bagajul cognitiv pe care școala îl pune la dispoziție elevilor, astfel aceștia trebuie să își îmbogățească atât universul intelectual, cât și pe cel emoțional. Presiunea afilierii la grup și depresia A deveni membru al unui grup școlar e una dintre sarcinile primare ale adolescenților. Deși un aspect cheie al dezvoltării acestora, mulți consideră că există anumite costuri asociate cu afilierea la un anturaj. Multe cercetări au asociat presiunea anturajului cu o varietate de potențiale probleme, precum abuzul de substanțe, delincvența juvenilă, dar și cu tulburări precum depresia sau anxietatea. De mult timp a fost recunoscut faptul că relațiile cu colegii și prietenia contribuie în moduri importante la funcționarea psihosocială a copiilor și adolescenților, astfel relațiile sociale dezvoltate în mediul școlar devin una dintre principalele cauze ale apariției simptomelor depresive. Acceptarea de către colegi e o parte importantă în dezvoltarea identității adolescenților, aceștia aflându-se în perioada comparației sociale și a evaluărilor operaționale. Astfel, aprobarea mult dorită din partea colegilor are o influență puternică asupra stării mentale și a stimei de sine. În vederea câștigării suportului și aprecierii, majoritatea copiilor și adolescenților caută afilierea cu un anumit grup școlar, care este un colectiv bazat pe reputație, în cadrul căruia membrii împărtășesc valori similare, atitudini și comportamente. Deși termenii specifici pentru aceste mulțimi pot varia, în general în mediul școlar există tipuri de grupuri aproximativ similare indiferent de cultură sau regiune (Brown, 1990; Philips, Hughes, & Wilkes, 1998). Prin urmare, există mulțimi care aspiră spre un statut înalt, bazate pe reputație și imagine, mulțimi orientate spre activități sportive sau academice, mulțimi care se împotrivesc normelor sociale ș.a.m.d. Articolele de specialitate au examinat de-a lungul timpului legătura dintre afilierea cu un anumit anturaj și distresul intern. LaGreca și Harrison (2005) au condus un studiu care a

investigat multiple niveluri de funcționare interpersonală ca potențial risc pentru simptomele depresive. În mod specific, această cercetare s- a axat pe relațiile generale ale colegilor, atât negative, cât și pozitive, și a inclus caracteristici importante ale acestora, abordând astfel unele lacune din înțelegerea noastră în ceea ce privește legăturile dintre multiplele aspecte ale lumii sociale a adolescenților și sentimentele acestora. După cum au observat și alți cercetători înainte (Brown & Lohr, 1987; Prinstein & LaGreca, 2002), apartenența la o mulțime care are un statut înalt poate oferi o anumită protecție împotriva afectelor depresive. Toți acești cercetători au descoperit că pe măsură ce adolescenții își petrec mai mult timp cu grupuri care au o reputație și o imagine bună raportează o stimă de sine mai ridicată și un nivel mai scăzut de izolare. Acest lucru nu e surprinzător, deoarece adolescenții care sunt asociați cu o astfel de mulțime sunt respectați de restul colegilor și neimplicați în acte de victimizare sau violență. Însă ceea ce este demn de remarcat e faptul că acest beneficiu de a face parte dintr-un astfel de grup pare a fi independent de formarea prieteniilor de bună calitate. În opoziție, afilierea la un grup cu un statut inferior nu a protejat adolescenții de simptome depresive, însă cei care au luat parte la studiul lui Brown și colaboratorii (1986) au raportat că oportunitățile de sprijin, de prietenie și de companie sunt mai numeroase în cadrul afilierii la mulțimile mai puțin apreciate. Mai mult, dovezi din cercetările lui LaGreca și colaboratorii susțin faptul că mulțimile mai puțin populare sunt deosebit de strânse și unite, 94% dintre adolescenți având cel puțin un prieten apropiat care își petrece timpul cu aceeași mulțime. Astfel, este posibil ca aceste calități ale grupurilor cu statut inferior să ofere protecție împotriva tulburărilor depresive, prin sprijin intern și prietenie, în ciuda faptului că nu sunt foarte apreciate. Peer pressure și depresia Un alt mod prin care presiunea grupurilor poate afecta starea mentală a copiilor și adolescenților e reprezentat de faptul că, de multe ori, aceștia recurg la modificarea și încălcarea valorilor proprii, adoptarea unor comportamente care nu îi definesc sau alte acțiuni care ilustrează conformarea la normele grupului din care vor să facă parte, generând astfel distres și disonanță. Apartenența la un grup necesită concordanță cu interesele și dorințele grupului respectiv, care de obicei nu reprezintă o chestiune de preferință individuală. Pentru mulți tineri valorile, și comportamentele pe care trebuie să le adopte reprezintă adevărate eforturi pentru a se conforma normelor grupului și pentru a demonstra angajament și loialitate față de ceilalți membri (Newman & Newman, 1976).

Excluderea socială și depresia În adolescență relațiile de importanță primară devin cele pe care le dezvoltăm cu prietenii și colegii, interacțiunile cu persoane de aceeași vârstă fiind cele mai caracteristice acestei perioade. Odată cu această schimbare, crește și sensibilitatea în ceea ce privește excluderea socială. S-a demonstrat că excluderea socială poate provoca o serie de efecte psihologice negative, de la diminuarea comportamentelor prosociale și a stării mentale sănătoase (Twenge, Baumeister, DeWall, Ciarocco & Bartels, 2007; Rigby, 2000) până la dezvoltarea anxietății sociale și a tulburării depresive (Gazelle & Ladd, 2003). Masten et. al (2011) au explorat efectele psihologice ale excluziunii sociale pe un eșantion de adolescenți tineri, descoperind astfel că răspunsurile neurale în cazul unei excluderi prezic simptome depresive subsecvente. Fiind primul studiu care stabilește o legătură neurobiologică între stresul social asociat excluderii și simptomele depresive din cadrul adolescenței, concluziile acestuia oferind un sprijin promițător ipotezei conform căreia activitatea crescută în regiunea subgenuală a cortexului cingulat anterior este predictivă în ceea ce privește dezvoltarea unei tulburări depresive. Alte cercetări oferă dovezi care sugerează că respingerea socială este într-adevăr o experiență interpersonală aversivă și esențială în rândul copiilor și adolescenților, care poate servi drept sursă de stres substanțial (Coie, 1990). De exemplu, copiii respinși sunt mai predispuși decât ceilalți să devină țintele actelor agresive ale colegilor, incluzând atât victimizarea evidentă, cât și relațională. Excluderea socială este, de asemenea, un predictor semnificativ al izolării copiilor și poate servi drept un agent de precipitare al comportamentului suicidar (Prinstein, 2003). Totodată, excluderea din anturajul școlar a fost asociată și cu alte consecințe negative, precum absenteism, performanță academică scăzută și conflicte familiale, crescând amploarea simptomelor depresive. Programul școlar (stresul academic) și depresia Părinți din întreaga lume și-au exprimat îngrijorarea în legătură cu programele din ce în ce mai aglomerate ale elevilor. De asemenea, au fost raportate neliniști atât cu privire la cantitatea de timp dedicată în fiecare săptămână activităților școlare, cât și cu privire la presiunea și așteptările profesorilor sau antrenorilor (Gilbert, 1999). Din punct de vedere fizic, acest program încărcat poate provoca modificări ale pattern-urilor de somn și poate afecta calitatea acestuia. Atât privarea de somn, cât și stresul asociat cu programul agitat, au drept

consecințe tulburări ale dispoziției, incluzând simptomele depresive (Compas, Orosan & Grant, 1993). Pentru copii și adolescenți, stresul pare a fi de cele mai multe ori asociat cu pretențiile adulților cu privire la diferite activități sau cu cantitatea de muncă și teme (Shaw, Caldwell, Kleiber & Douglas, 1996). Shaw et al. au condus un studiu în care au intervievat elevi în legătură cu timpul petrecut la școală și în afara acesteia. Elevii au oferit estimări ale timpului petrecut pentru diferite activități, inclusiv activități școlare, extracurriculare și teme. Aceștia șiau exprimat și atitudinea față de timp, muncă și petrecerea timpului liber. Rezultatele au indicat că puțin peste jumătate dintre elevi au simțit că nu au avut timp suficient pentru a rezolva toate cerințele și a desfășura toate activitățile impuse de școală. Experiențele stresante și eforturile de a face față stresului academic sunt esențiale pentru înțelegerea distresului psihologic și a tulburărilor din timpul adolescenței. Compas et al., în studiul lor privind copingul în timpul adolescenței, au folosit depresia ca un exemplu cheie al consecințelor stresului. Pe baza acestei cercetări, se presupune că expunerea la stresori se combină cu utilizarea strategiilor de coping maladaptative, generând astfel simptome depresive. Pe lângă cele menționate mai sus, un alt aspect al programului școlar, care s-a dovedit a provoca afecte depresive, este ora de începere a cursurilor. Nu e deloc surprinzător faptul că adolescenții își amână adesea nevoia de somn pentru a se adapta la o gamă largă de cerințe sociale, academice și extrașcolare (Carskadon & Acebo, 2002; Dahl & Lewin, 2002; Wolfson, Acebo, Fallone și Carskadon, 2003). Cu toate acestea, abilitatea lor de a funcționa pe tot parcursul zilei școlare este foarte afectată de cantitatea, regularitatea și calitatea somnului lor. Mai multe studii au demonstrat că începerea școlii mai târziu e asociată cu un somn mai lung și de mai bună calitate și implicit o performanță școlară ridicată și stare mentală sănătoasă (Allen, 1992; Epstein, Chillag, & Lavie, 1995; 1998; Wahlstrom, 2002). Studiul lui Wahlstrom a evaluat 18.000 de elevi în urma schimbării orei la care încep cursurile de la 7:15 la 8:40. Rezultatele au arătat o îmbunătățire a performanței studenților, o prezență crescută și, de asemenea, optimizarea pattern-urilor de somn, rezultând o stare psihică mai sănătoasă. Ora prematură de începere a cursurilor este considerată a pune presiune asupra copiilor în vederea obținerii cât mai multor ore de somn, ceea ce, de fapt, împiedică capacitatea lor de a dormi și îi expune unui risc mai mare de tulburări mentale, susține un studiu condus în 2017. În contrast, o oră de începere a zilei de școală mai târzie oferă o protecție mentală elevilor. Peltz

et al. au analizat 197 de elevi. Participanții la studiu au completat un chestionar cu privire la obiceiurile de somn ale acestora și la orele de început ale cursurilor, urmând să fie împărțiți în două grupuri: cei care încep școala înainte de 8:30 și cei care încep după. Participanții au completat pe parcursul studiului un jurnal în care au înregistrat pattern-urile de somn și calitatea și durata acestora, iar apoi au fost testați pentru a evalua orice simptome de depresie sau anxietate. Rezultatele au arătat că cei care începeau școala după ora 8:30 prezentau simptome minore sau inexistente atât în ceea ce privește depresia, cât și anxietatea. Cercetătorii consideră că pe lângă presiunea pentru a obține un somn de bună calitate, care afectează cantitatea și durata acestuia, orele premature de începere a școlii pot, de asemenea, să influențeze nivelurile de nutriție sau de activitate ale copiilor și adolescenților. Pentru a concluziona, putem afirma faptul că depresia este o boală actuală, care poate afecta toate tipurile de vârstă, de la copii până la adulți de vârsta a treia. Numeroase studii au demonstrat dezvoltarea depresiei la copii și adolescenți și au cercetat mecanismele declanșatoare ale acesteia. Un factor important îl reprezintă mediul educațional, pe lângă caracteristicile personale și mediul familial. Mai exact, în cadrul interacțiunilor din mediul școlar pot apărea comportamente de tipul presiunea afilierii la grup, peer pressure, excluderea socială și bullying, urmat de peer victimization. Toate acestea au fost asociate cu depresia în studiile de specialitate, la care se adaugă și programul școlar, care poate genera un stres academic. Aceste rezultate se aplică și în România, unde ratele depresiei sunt chiar îngrijorătoare. Pe viitor, este recomandat să se studieze în profunzime fenomenul depresiei la copii și adolescenți, împreună cu cauzele și comorbiditățile sale, pentru a putea înțelege mai bine ce se întămplă, cum putem ajuta persoanele în cauză să aibă o dezvoltare dezirabilă și pentru a implementa programe de prevenție în mediul educațional.