De-la-metode-tradiţionale-la-metode-moderne.docx

,,De la metode tradiţionale la metode moderne,, În sens restrâns, metodologia didactică este definită ca „o teorie cuprinzătoare despre metodele folosite în educaţie si în învăţământ care stau la dispoziţia profesorilor în vederea atingerii anumitor obiective.” Funcţia centrală a metodologiei constă în eficientizarea căilor de realizare a instruirii la nivel de activitate, în plan acţional. Structura de bază a metodologiei procesului de învăţământ include: metodele si procedeele de instruire/didactice, selectate si valorificate conform obiectivelor activităţii. Termenul „metodă” derivă etimologic din două cuvinte greceşti (odos-cale; metha-spre, către). În didactică, metoda se referă la drumul care conduce la realizarea obiectivelor. Metoda se aplică printr-o suită de operaţii concrete, numite procedee. Procedeul didactic reprezintă „o secvenţă a metodei, un simplu detaliu, o tehnică mai limitată de acţiune, o componenţă sau chiar o particularizare a metodei”. O metodă apare ca un ansamblu corelat de procedee considerate a fi cele mai oportune pentru o situaţie dată de învăţare. De regulă, în interiorul unei metode, procedeele se pot reordona, ceea ce face ca una si aceeaşi metodă să poată dobândi trăsături şi dimensiuni praxilogice noi, date de modul de combinare a procedeelor. Metodele îndeplinesc anumite funcţii, unele cu caracter general, altele cu caracter particular. Dintre funcţiile cu caracter general amintim: - funcţia instrumental (operaţioanlă): Metoda este un inetrmediar între elev şi material de studiat, între obiectivele de îndeplinit şi rezultate. Ea mijloceşte atingerea obiectivelor instructiv-educative; - funcţia cognitivă: Metoda constituie pentru elev o cale de cunoaştere, a afla, a cerceta, a (re)desccoperi noi adevăruri şi de a le folosi în mod independent; - funcţia formativ-educativă: Metoda facilitează elaborarea şi exersarea unor funcţii psihice ale elevilor, prin formarea unor noi deprinderi intelectuale şi structuri cognitive, a unor noi atitudini, sentimente, trăiri; - - funcţia normativă: Metoda îi arată profesorului „cum” să predea, „cum” să procedeze, iar elevului „cum” să înveţe încât să obţină cele mai bune rezultate; - - funcţia motivaţională: Metoda contribuie la stimularea curiozităţii epistemice, trezirea interesului pentru studiu şi dorinţei de a redescoperi şi de a acţiona. În afară de acestea, fiecare metodă deţine, de obicei, o funcţie specifică, prin care se impune faţă de alte metode care-i conferă o anumită identitate. De exemplu, exerciţiul este exerciţiu si nu altceva, tocmai prin funcţia lui formativă, de exersare

şi formare de noi structuri operatorii, de noi priceperi şi deprinderi, prin repetarea unor acţiuni sau operaţii. Posibilităţi de modernizare a metodologiei didactice: - asigurarea unui caracter dinamic şi deschis al metodologiei didactice; - utilizarea în procesul instructiv-educativ a unor metode care şi-au dovedit eficienţa în diferite domenii ştiinţifice (descoperirea, problematizarea, modelarea, algoritmizarea ş.a.); - re-evaluarea metodelor tradiţionale în vederea transformării lor din mijloace de transmitere a unor cunoştinţe gata elaborate de către profesor în modalităţi de organizare şi îndrumare a activităţii cognitive, de activizare a elevilor; - diversificarea metodologiei didactice, e nevoie de metode de învăţământ care să ţină cont de registrul în care va lucra elevul: acţional, figural sau simbolic, de repertoriul de operaţii logice carcateristic elevilor de o anumită vârstă ş.a.; - accentuarea caracterului practic-aplicativ al metodelor didactice– este de preferat ca sistemul de cunoştinţe şi abilităţi de care dispun elevii să rezulte din implicarea şi participarea lor efectivă la activităţi practice, în laboratoare, cabinete; - accentuarea caracterului formativ al metodelor didactice, respectiv accentuarea valorii pe care acestea o au pentru formarea şi modelarea personalităţii umane; - tehnicizarea metodologiei didactice este o tendinţă care reclamă folosirea în procesul instructiv-educativ a mijloacelor tehnice de instruire în activităţi frontale, de grup sau individuale. Într-o activitate didactică obişnuită, de obicei, se lucrează cu 1-2 metode şi unul sau mai multe procedee didactice. Metodele şi procedeele didactice vor fi consemnate în cadrul sistemului metodologic în ordinea descrescătoare a ponderii lor, adică vor fi notate întâi cele mai frecvente folosite metode şi procedee, iar la urmă cele mai puţin frecvente. De asemenea, în proiectul de lecţie se va preciza care sunt metodele preconizate a se folosi şi care sunt procedeeele. Este eronat să afirmăm că metodele didactice tradiţionale nu sunt eficiente şi că metodele moderne sunt eficiente deoarece fiecare metodă are atât valenţe, cât şi limite. Eficienţa unei metode de învăţământ depinde de modul în care cadrul didactic o ştie integra în lecţie, de modul în care îi ştie valorifica valenţele, deoarece o metodă modernă în mâna unui cadru didactic neinspirat nu va avea absolut nici o valoare, neputându-se valorifica, după cum o metodă clasică în mâna unui cadru didactic inspirit poate conduce la rezultate şcolare deosebit de bune. Câteva clasificări ale metodelor didactice: - din punct de vedere istoric: -metode tradiţionale/clasice (expunerea, conversaţia, prelegerea, exerciţiul ş.a) -metode moderne (metode de dezvoltare a gândirii critice, a creativităţii, învăţarea prin cooperare ş.a.) în funcţie de sfera de aplicabilitate:

-metode generale (expunerea, prelegerea, conversaţia ş.a.) -metode particulare/speciale (specifice predării unei discipline, unei trepte de învăţământ: metoda foneticoanalitico-sintetică, exemplu moral ş.a.) - în funcţie de gradul de angajare a elevilor: -metode expozitive sau pasive, centrate pe memoria reproductivă şi pe ascultarea pasivă; -metode active, care solicită activitatea de explorare personală a realităţii după funcŃia didactică principală: -cu funcţie principală de predare -cu funcţie principală de fixare şi consolidare -cu funcţie principală de verificare şi apreciere a rezultatelor muncii Dacă în învăţământul tradiţional, principalele metode le constituie conversaţia, expunerea, demonstraţia, metodele centrate pe profesor, transmiterea de cunoştinţe, pasivitatea elevilor, învăţământul modern solicită aplicarea metodelor active şi interactive, a celor care dezvoltă gândirea critică. Aplicarea acestor metode care generează învăţarea activă şi prin care elevii sunt iniţiaţi în gândirea critică nu este simplă ci necesită timp, răbdare, exerciţiu şi este de preferat să se facă de la vârste fragede, la toate disciplinele, însă cu măsură. Acestea trebuie să fie selectate şi utilizate în mod riguros, creativ, în funcţie de obiectivele propuse, de specifcul grupului educaţional şi nu trebuie să constituie un trend sau un moft al cadrului didactic. Metodele active şi interactive au multiple valenţe formative care contribuie la dezvoltarea gândirii critice, la dezvoltarea creativităţii, implică activ elevii în învăţare, punându-i în situaţia de a gândi critic, de a realiza conexiuni logice, de a produce idei şi opinii proprii argumentate, de a le comunica şi celorlalţi, de a sintetiza/esenţializa informaţiile, se bazează pe învăţarea independentă şi prin cooperare, elevii învaţă să respecte părerile colegilor. Metodele activ-participative pun accent pe învăţarea prin cooperare, aflându-se în antiteză cu metodele tradiţionale de învăţare. Educaţia pentru participare şi democraţie face parte din gama noilor educaţii, care reprezintă cel mai pertinent şi mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Prin participare, elevii îşi pot exprima opţiunile în domeniul educaţiei, culturii, timpului liber, pot deveni coparticipanţi la propria formare. Elevii nu sunt doar un receptor de informaţii, ci şi un participant activ la educaţie.În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ înseamnă pasul de la „a învăţa” la a „învăţa să fii şi să devii”, adică pregătirea pentru a face faţă situaţiilor, dobândind dorinţa de angajare şi acţiune. Principalul avantaj al metodelor activ-participative îl reprezintă implicarea elevilor în actul

didactic şi formarea capacităţii acestora de a emite opinii şi aprecieri asupra fenomenelor studiate. În acest mod, elevilor le va fi dezvoltată o gândire circumscrisă abilităţilor cognitive de tip superior, gândirea critică. Aceasta reprezintă o gândire centrată pe testarea şi evaluarea soluţiilor posibile într-o situaţie dată, urmată de alegerea rezolvării optime pe baza argumentelor. A gândi critic înseamnă a deţine cunoştinţe valoroase şi utile, a avea convingeri raţionale, a propune opinii personale, a accepta că ideile proprii pot fi discutate şi evaluate, a construi argumente suficiente propriilor opinii, a participa activ şi a colabora la găsirea soluţiilor. Principalele metode de dezvoltare a gândirii critice sunt: Gândiţi, lucraţi în echipă, comunicaţi; Termeni-cheie iniţiali; Ştiu-vreau să ştiu-am învăţat; metoda Sinelg; metoda Mozaic; Cubul; Turul Galeriei; Elaborarea unui referat/eseu; Jurnalul în trei părţi; Tehnica predicţiei; Învăţarea în grupuri mici; Turneul între echipe; Linia valorilor. Pentru ca învăţarea prin cooperare să se bucure de un real succes, se impune respectarea unor reguli. Literatura de specialitate relevă faptul că, pentru ca elevii să fie dispuşi să lucreze în echipă, se impune respectarea a două condiţii: asigurarea unui climat pozitiv în clasă; formularea unor explicaţii complete şi corecte asupra sarcinii de lucru, astfel încât aceasta să fie înţeleasă de toată lumea. În vederea asigurării unui climat pozitiv în sala de clasă este necesar ca elevii să aibă impresia că au succes în ceea ce fac. Factorii care asigură succesul într-o clasă sunt: formularea de expectanţe pozitive faţă de elevi; utilizarea unor strategii de management educaţional eficient; stabilirea de obiective clare şi comunicarea acestora elevilor; valorificarea la maxim a timpului destinat predării; evaluarea obiectivă. V. Guţu oferă o imagine fidelă asupra antitezei care se creează între metodele tradiţionale şi cele moderne utilizate în predare. Metodele tradiţionale au următoarele caracteristici: •pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a educaţiei; •sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al instruirii; •sunt predominant comunicative, verbale şi livreşti; •sunt orientate, în principal, spre produsul final;

•au un caracter formal, sunt rigide şi stimulează competiţia; •stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare; •relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă. La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note: •acordă prioritate dezvoltării personalităţii elevilor, vizând latura formativă a educaţiei; •sunt centrate pe activitatea de învăţare a elevului, acesta devenind subiect al procesului educaţional; •sunt centrate pe acţiune, pe învăţarea prin descoperire; •sunt orientate spre proces; •sunt flexibile, încurajează învăţarea prin cooperare şi capacitatea de autoevaluare la elevi; •stimulează motivaţia intrinsecă; •relaţia profesor-elev este democratică, bazată pe respect şi colaborare, iar disciplina derivă din modul de organizare a lecţiei. Din toate cele menţionate rezultă faptul că profesorul trebuie să-şi schimbe concepţia şi metodologia instruirii şi educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real de integrare socioprofesională şi educaţie permanentă, să se implice în deciziile educaţionale, să asigure un învăţământ de calitate. Pregătirea managerială a profesorului, însuşirea culturii manageriale, nu numai cea tradiţională psihopedagogică şi metodică, pot asigura esenţial înţelegerea şi aplicarea relaţiei autoritate-libertate, ca nou sens al educaţiei, prin predare-învăţare şi rezolvarea altor situaţii din procesul educaţional şcolar. Metodele şi tehnicile active şi interactive au avantaje şi dezavantaje. Dezvoltarea gândirii critice, caracterul formativ şi informativ, valorificarea experienţei proprii a elevilor, determinarea elevilor de a căuta şi dezvolta soluţii la diverse probleme, evidenţierea modului propriu de înţelegere, climatul antrenant, relaxat, bazat pe colaborarea, încrederea şi respectul dintre învăţător-elev/elevi, elev-elev/elevi sunt câteva dintre avantajele metodelor şi tehnicilor active care fac din lecţie o aventură a cunoaşterii în care copilul participă activ, după propriile puteri. Dintre dezavantaje putem menţiona pe cele de ordin evaluativ, pe cele de ordin temporal, material, de proiectare, se

creează agitaţie în rândul elevilor, necesită introducerea de elemente de creativitate pentru a evita monotonia, repetiţia.

Eficienţa muncii în grup depinde de claritatea explicaţiei pentru sarcinile de lucru. Profesorii trebuie să ofere explicaţii cât mai clare şi să se asigure că ele au fost corect înţelese de către elevi.