De Ce Am Vrut Sa Ma Fac Psiholog.docx

De ce am vrut sa ma fac psiholog

Fiindcă am vrut să lupt pentru mine din interior. De acolo de unde se naște mereu autosabotarea. Îmi cunosc dușmanul pe de rost. Dușmanul sunt tot eu. Nu știu dacă și dumneavoastră, dar eu mi-am petrecut mult timp gîndindu-mă cum oamenii se găsesc înainte de toate la ei în cap. Unde ești? La ai mei. Unde ești? La locul de joacă. La socri. La job. La metrou. La proteste. La magazin. La examen.

Bine, bine, dar mai întîi? Înainte de toate astea, unde ești? La tine în cap ești. Cu tine însuți ești. Vreau să spun: nu poți să iei o pauză de la de la propria ta minte. Clipă de clipă, aproape, trebuie să treci prin toate gîndurile tale, nu poți sări nici unul. Distanțele psihice se parcurg anevoie. Nu poți cere altcuiva să sufere pentru tine. Nu poți cere altcuiva să fie maniac în locul tău. Să fie gelos și paranoic în locul tău. Psihotic în locul tău. Panicat în locul tău.

Vorba anchetatorului din Crimă și pedeapsă cînd vorbește despre posibilitățile de salvare ale criminalului: “Unde să fugă? Să fugă în străinătate? Să fugă în fundul țării? Toate astea sunt fleacuri ce țin de latura exterioară a chestiunii. N-o să fugă, nu numai că nu are unde, ci pentru că nu poate să fugă de mine psihologic vorbind, he-he! Legea firii îl împiedică să fugă, chiar dacă ar avea unde”. Așa că, unde să fugim de noi înșine, hm? Trebuie să ne răbdăm pe de-a întregul. Cînd eram mică și bolnavă nu cred că era mîngîiere mai mare pe lumea asta decît să o aud pe mama mea spunînd:

“Dacă ar putea să mă doară pe mine în locul tău, ce bine ar fi…” Era fericirea cea mai mare, și este și acum, această împărțire la doi a lumii mele interioare. De-asta am vrut să mă fac psiholog clinician, pentru această împărțire în doi a vieții-care-nu-se-vede. Care nu se vede, dar care ne ține captivi pe dinăuntru și ne izolează de ceilalți. În definitiv, ești singur cu gîndurile tale (oricît de absurde, iraționale, neadevărate, lipsite de temei ar fi, ele sunt ale tale). Nu-ți poți preda viața interioară așa cum îți predai copilul dimineața la grădiniță ca să pleci liniștit la serviciu. Dar o poți împărți cu cineva.

Mi-a fost mereu milă de suferința psihică. Mi s-a părut că omul e cel mai singur atunci cînd suferă. Atunci cînd îl macină ceva. Că suferința te cheamă înăuntru. Te baricadează. O ușă se închide în urma ta și dincolo de ea urmează confruntarea cu tine însuți. Pe tine însuți cel mai bine nu te poți chinui decît tot tu. De cînd mă știu m-a obsedat răspunsul la două întrebări: cum să fii optimist & cum să lupți cu sentimentul de singurătate. Lipsa de speranță a omului mi s-a părut obstacolul cel mai greu de înfruntat. Și cel mai șiret. Și asta pentru că se ridică din noi, fiindcă vine dinăuntru.

Cînd omul este cuprins de deznădejde crede ceva teribil: crede că mintea lui e toată realitatea, că nu mai există altceva dincolo de ceea ce îi dictează și îi arată lui gîndurile. În deznădejde omul este captiv lui însuși. Deznădejdea e atunci cînd omul crede că nu se mai poate face nimic. Fix atunci e bine să se mai găsească cineva lîngă el care să susțină contrariul: ba se poate.

Cea mai mare mîngîiere pe care o poate primi un om amărît sau trist este să nu fie lăsat singur cu gîndurile lui triste. E curios cum omul e singur numai în tristețe. Bucuria, în schimb, e ca o colaborare, e ca o a doua persoană. Nu ne-am gîndi vreodată că un om e singur în bucuria lui. În bucurie omul e bine mersi. În Diavolul de Lev Tolstoi, Evgheni, personajul principal îi adresează unchiului său o rugăminte unică: “ Scapă-mă de mine însumi.”

Evgheni e proprietar de moșie, are o educație aleasă, iar în ceea ce privește caracterul său: “nu-l puteai bănui de înșelătorie, cuvîntul său nu putea fi pus la îndoială iar visul și idealul său era să reînvie vremurile tatălui și obțină acolo la moșie un trai pe picior mare și îndestularea tuturor celor din preajma lui. Era atît de bun și sincer că lumea înșelătoare pe el uita să îl înșele sau să îl tragă pe sfoară”. Mai mult, Evgheni e căsătorit cu Liza care îl adoră.

Liza își întrebuințează toate forțele sufletului să ghicească și să împlinească dorințele celui pe care îl vede cel mai desăvîrșit, cel mai deștept, cel mai pur și cel mai nobil. Dar dincolo de aceste fapte, Evgheni este un chinuit. Fiindcă trăiește prins între viața de familie și patima fizică pentru o țărancă cu basma roșie și ochi negri, lucitori. Cînd o vede pe țărancă, un vierme i se strecoară în inimă și îl roade. Sîngele îi năvălește în inimă, se aude trosnitura unei crenguțe rupte.

O dorește. O caută. Ea stă desculță, proaspătă, frumoasă, cu fusta ei de un roșu-cărămiziu, cu o basma roșie ca focul și îi zîmbește cu sfială. Farmecul ei parcă devine tot mai acaparator, făptura ei, așa cum o zărește de multe ori în treacăt, are ceva neobișnuit de atrăgător. Brusc se naște dorința pătimașă (ardoarea) care îi prinde inima ca într-o gheară și parcă o voință străină acționează asupra lui. Simte tot mai tare că înnebunește, că își pierde mințile. În fiecare zi își spune că nu se va duce înspre pădure, acolo unde știe că va da de ea și în fiecare zi sfîrșește prin a se îndrepta spre pădure.

În același timp, asprimea cu care se judecă pe sine nu slăbește cîtuși de puțin. Asta face din el un chinuit. Faptul de a fi prins între două lumi. Se ceartă singur, e conștient de toată grozăvia, adică a faptei pe care poate – în orice clipă – să o săvîrșească. Îl chinuie fiindcă e dovada că nu e liber, că trăiesc în el simțăminte de care trebuie să se păzească. Se privește pe sine ca un abject, se disprețuiește pe sine cu toată puterea.

Zi de zi născocește planuri ca să scape de nălucă, să n-o mai privească, s-o uite, dar totul e în zadar. Se ține ocupat prin muncă, se dedică muncii fizice intense, se abține de la mîncare, pleacă departe cu soția. Dar știm care e deznodămîntul chinuirii. Dușmanul cel mai serios al lui Evgheni e tot Evgheni. Dar să lăsăm patima sufletească a lui Evgheni. Să ne gîndim la ceva mai pragmatic, la tulburarea obsesivcompulsivă.

Un individ își pierde părintele la vîrsta de 9 ani. Devine obsedat de frica de înmormîntări (moarte). Devine obsedat să nu-i moară mama. Și ajunge să-și însușească o serie de ritualuri pentru a alunga această frică. Ajunge să mestece hîrtie de ziar pentru a ține departe moartea mamei (unul dintre ritualuri). Ritualurile durează 36 de ani, cînd mama lui încetează din viață. Odată cu pubertatea și prima ejaculare, debutează frica să nu contracteze o boală cu transmisie sexuală. Frica de a nu contracta o boală sau de a nu o transmite unei persoane dragi îl împiedică să formeze o relație normală cu o femeie. Alt set de ritualuri.

Trece printr-o fază în care ajunge să își curețe riguros zona genitală cu soluție dezinfectantă, ajunge să poarte mănuși de latex pentru a se asigura că nu ia microbi de pe clanțele publice de la autobuz, de la intrarea într-o clădire etc. Un individ este obsedat că o să contracteze HIV. Te zgîrii într-un cui în stația de autobuz. “Dacă cineva înaintea mea s-a zgîriat fix în același cui? Și dacă persoana aceea era seropozitivă?”

E un gînd care nu-ți dă pace o vreme. Apoi, după cîteva săptămîni, după ce ieși din bazin, te rănești la călcîi, de ultima treapta a scărilor de ieșire. Ajungi la baie, presezi un șervet de hîrtie peste zgîrietura sîngerîndă și brusc te lovește. Dacă cineva cu sînge pe mînă, bolnav de SIDA, a atins înainte același prosop? E posibil. Un om crede că a luat HIV dintr-o picătura de ploaie care i-a intrat în ochi. În interiorul minții sale această situație devine posibilă, pe cale mentală devine posibilă legătura dintre HIV și o picătură de ploaie: picătura de ploaie s-a prelins de la o fereastră, picătura a intrat apoi în contact cu o picătură de sînge a unui seropozitiv.

E posibil. Frica că ar putea lua virusul HIV îl face să verifice în mod repetat mînerele ușilor de urme de sînge, scaunele pe care se așează, mîinile oamenilor cu care se salută, verifică dacă a băut cineva din băutura lui și dacă persoana aceea n-avea cumva o tăietură, o zgîrietură și dacă nu cumva persoana aceea era bolnavă de SIDA. (E tulburătoare și impresionantă relatarea lui David Adam, jurnalistul care a scris “The man who couldn’t stop – The truth about OCD”) Vedeți cum iadul e psihic? Cum ne pot teroriza propriile gînduri?

Mintea lui rațională știe că aceste frici sunt ridicole. Știe că nu poate lua HIV în modul acesta. Cu toate acestea, anxietatea (îngrijorarea patologică) apare, gîndul obsedant își face apariția și este de neînvins. La terapie vin mai ales oameni împotmoliți. Oameni în impas. Oameni chinuiți sufletește, oameni osteniți de rana trecutului lor, oameni furioși, impulsivi, panicați, oameni răniți și oameni singuri. Oameni care au nevoie de o schimbare. Dar dincolo de terapiile specifice care i se aplică persoanei, eu cred că e nevoie de invocarea persoanei.

Nu ne putem căra dintr-un loc vechi (al dezechilibrului și instabilității nervoase) într-unul nou (al echilibrului și nădejdii) pe bucăți. Am ajuns la concluzia că nu funcționează. Îi “lucrezi” omului pe porțiuni situația, anxietatea, fobia, convingerile iraționale, dar dincolo de acest management practic, țintit, mecanic, secvențial, eu cred că e nevoie de ceva în plus. Pentru mine psihoterapia nu e doar o sumă de tehnici validate științific.

Materialismul științific singur usucă firea omului. Atenție, am spus singur, fară nimic altceva în plus. Formularele de automonitorizare a senzațiilor fizice, a convingerilor (măsurate pe o scala de la 0-100), ierarhia situațiilor anxiogene nu te duc prea departe. Te duc cît trebuie, te scot la liman, să ne înțelegem. Dar noi vrem departe, abia departe respiri alt aer. Sigur, descrii pe scurt situația anxiogenă, Sigur, îți evaluezi ca un ucenic al lui A. Beck nivelul anxietății resimțite pe parcursul zilei, și scrii în carnețel nivel mediu, nivel obișnuit, stare de panică maximă.

Devii un conștiincios, un birocrat al muncii cu sine. Nu vreau să intru în detalii, ajută la foarte multe lucruri această notare pe foaie a stării, conferă niște ancore foarte binevenite în condițiile confuziei și disperării psihice, dar în jurul tabelelor și formularelor de autoevaluare zace o mecanicitate soră cu moartea. E o vorbă a lui Isaac Sirul, “Ia-o înaintea tuturor prin dragoste.” Mutînd puțin chestiunea, e ceva ce înțeleg tot mai bine, că nu se poate înainta cu adevărat în viață (în schimbare) decît prin inimă. Și nu prin gîndire, așa cum am crezut o vreme.

Așa că ia-o înaintea tuturor prin inimă. Inima aceea în drum spre Emaus, inima ce stă să se preschimbe. ”Oricine se poate face pe sine, oricînd samurai”, știți îndemnul la metanoia din Jurnalul fericirii? Dar cum te poți face oare pe tine samurai? Dacă ați ști de cîte ori m-am întrebat. Cum te poți schimba? Cum te poți echilibra? Cum te faci pe tine onorabil?

Păi coborînd în inimă, măi Andrada. Acolo se dă bătălia, acolo sunt toate mizele, acolo e sensul și emoționarea. Plus că inima are genunchi, are vie, are poartă, serios, are de toate. Dar mai presus de orice, are un simț simplu al adevărului. Pe căi strict raționale nu te faci samurai, fiindcă rațiunea singură nici nu concepe așa o bazaconie, transformarea e strict metaforică în concepția ei. Ori eu sper la o transformare concretă ca un televizor. Ca să avanseze pe lumea asta, ca să se schimbe, ca să iasă din impas și din afundătură, omului îi trebuie o miză neobișnuită.

Adică irațională. Terapiei țintite îi trebuie ceva suplimentar. O îndrăzneală. Și cred că doar inima e singura capabilă să se arunce toată deodată, inconștientă și plină de speranță. Inima însuflețește omul și îi dă elan. Inima te face curajos. Pe ultima sută de metri, curajul nu mai poate fi o chestiune rațională. Nu poți lupta doar pe cale rațională (pe calea voinței) cu depresia, cu compulsivitatea, cu impulsivitatea, cu furia.

Nu îți poți învinge gîndurile doar disputîndu-le. Starea noastră psihică e mai mult decît suma gîndurilor noastre. Rațiunea (luciditatea) e puterea mea, dar e și limita mea. La fel cum și însuflețirea poate fi puterea mea și pierderea mea. Nu numai înflăcărarea mă apropie de adevăr, ci și luciditatea.

De cînd mă știu am fost preocupată să găsesc soluții să răzbat psihic, să pricep cum se poate face omul din pesimist optimist, din depresiv plin de viață și tot așa. Și am zăbovit în gîndire, și în luciditate și în voință: dacă vrei, dacă ai mintea lucidă, dacă îți vezi problemele, dacă tragi de tine – poți! Și parcă prea departe nu am ajuns. Înaintarea există, dar parcă e o înaintare modestă. Abia cînd am pățit ceva, abia cînd s-a preschimbat ceva în mine am realizat că nu ne putem depăși propria persoană din interior. E logic.

E ca și cum ai vrea să te ridici de guler singur. Abia cînd mi s-a preschimbat inima, am simțit că schimbarea este posibilă cu adevărat. Și chiar dacă schimbarea nu se întîmplă peste noapte, nădejdea de care ai parte cînd ceva din tine simte, fără drept de apel, că schimbarea e posibilă, e formidabilă. Degeaba spunem noi că inima e o simplă pompă. Inima ține omul laolaltă.

E nevoie de ea. Ea poate confrunta lucrurile acelea de neînvins. Ea convertește starea psihică în stare sufletească. Fără coborîrea minții în inimă, schimbarea de sine e praf în ochi. Asta numesc eu reușită: persoana însuflețită – declanșarea singurei seriozități interioare capabile să propulseze omul înainte.Și mă preocupă această însuflețire, să duc această însuflețire în cabinet, în întîlnirea cu pacientul meu.

Ce va cîștiga persoana din relația cu psihologul terapeut? Nu salvarea, cu siguranță. Ci o mai bună luciditate de sine. E cel mai mare cîștig, cred eu: să te vezi pe tine cum ești. Cum sunt eu? Uite așa și așa. Cu bune și cu rele. Omul nu se poate vindeca complet de el însuși. Dar se poate vedea mai limpede. Poate vedea cum greșeste. Și unde greșește. Și poate descoperi cum vederea stricată asupra lui și asupra lui-cu-ceilalți îl împiedică să fie liber.

Cred că cea mai mare piedică care stă între persoană și starea ei de bine e lipsa vederii. Cel care nu vede, cel care nu acceptă că vederea lui poate fi viciată și că singura posibilitate e încrederea că reprezentarea de sine e completă numai dacă ne vine și din afară, adică prin ceilalți, acela se condamnă iremediabil. E singura diferență pe care o văd demnă de consecințele cele mai valoroase între omul liber și omul neliber, din punct de vedere psihologic: vederea bună de sine. Nu e eliberare mai mare decît asta: să te vezi cum ești. Să recunoști că nu ești chiar cum credeai.

E ceva inopinat și neașteptat în această descoperire de sine care te convinge că înainte greșeai și că acum greșești mai puțin, că acum ești mai aproape de drumul bun. Sigur, de tot acest parcurs al imaginii cinstite de sine trebuie să se asigure prima oară (și în mod permanent) psihologul. Mă tot gîndesc, în relațiile astea ale noastre interumane, avem parte de un avantaj incredibil: avantajul acesta nesperat că omul simte (știe) cînd seamănul său e serios și onest. Avantajul acesta teribil că există o legătură strînsă între adeziune interioară, prosperitate psihică și onestitate.

Nu știu dacă v-ați gîndit ce plin de viitor este acest avantaj. S eriozitatea și onestitatea sunt extrem de convingătoare și mobilizatoare. Ca omul să pună inima la ascultare, trebuie ca seamănul lui să fie cinstit. Să se găsească cît mai aproape de cuvintele sale. Așa se măsoară cinstea pentru mine. În apropierea omului de vorbele sale. Cred că suntem făcuți pentru adevăr.

Și pe calea acestei predestinări pentru adevăr avem ocazia să devenim reali. Adică mai autentici. Adică mai echilibrați. Iar echilibrul e rai. Crezurile nu rezolvă problemele. Dar dacă nu ai la ce să te raportezi, cum să mai avansezi? Crezul nu mă face mai bun, crezul “strigă” la mine, îmi semnalează greșeala. Îmi semnalizează că m-am îndepărtat de bază (casă). E vocea asta interioară, e daimonul lui Socrate (daimonul Andradei) care îmi spune nu. Spune mai mult nu decît da. Nu, nu ai făcut bine. Nu e frumos ce faci. Oprește-te. Nu te arunca, mai așteaptă.

Nu, nu ești buricul pămîntului. Pur și simplu știe cînd o dau în bară. Cineva din mine știe cînd nu procedez corect. Cine? Și această știință de sine mă silește să acționez sau măcar mă ține trează

noaptea. Dar pe om înainte de a-l sili să se schimbe, de a-l sili să facă ceva cu el însuși, trebuie mai întîii să îl înțelegi.

Să-i porți pentru o vreme mocasinii. Să iei seama la suferința lui, la neputința lui. Să îl vezi. Să îl lași să te exaspereze în totalitatea lui. Stau aici în fața ta și suntem doi. Tu și cu mine. Ne luăm la cunoștință, dar nu ne oprim la luarea aceasta la cunoștință.

Vine omul la tine și îți spune: “Nu mai pot” “Mă simt teribil de singur”, “Nimeni nu știe prin ce trec.” Încerc eu să înțeleg, îmi dau eu silința să te înțeleg, îi răspund. Iar omul își ia un angajament. Înțelegerea și angajamentul (lupta) nasc relație. Și în această nouă relație omul poate să se schimbe. Mi se pare că relația terapeutică e o lume în miniatură.

E locul in care te găsești față în față cu cel străin ție, care nu îți este identic și, făcînd uz de această neomogenitate, relația e o alteritate pe care concomitent o generezi și o rabzi. Terapeutul e străinul care ia aminte la tine și această nouă și neobișnuită luare la cunoștință “înnoiește” interpersonalitatea.

Spre deosebire de clasa de curs sau de încăperea de birou în care clientul (persoana) pătrunde temător fiindcă știe că oamenii (străinii) aceia nu îl au pe el ca prioritate interpersonală, relația terapeutică e un loc în care străinătatea e amortizată. Relația terapeutică exersează relația cu celălalt, acomodînd trecerea dinspre lumea profund interioară, ascunsă spre cea reală, comună.

Spre deosebire de lumea largă, confruntarea (în definitiv, fiecare întîlnire e o confruntare, e calibrare, o mișcare de echilibrare) de aici se petrece în condiții de siguranță, de încredere. Vulnerabilitatea e explicită în relația terapeutică și, prin aceasta, că este recunoscută, ea devine mai puțin angoasantă (terapia reduce “groaza” de celălalt, de lume, de existență). Lumea largă, lumea reală n-o să fie niciodată în întregime pregătită pentru noi, pentru discreta și particulara noastră prezență.

Dar dacă noi suntem puternici, dacă noi ne facem apariția în lume puternici (întăriți), atunci lumea reală din amenințătoare, crudă și intolerabilă, poate deveni rezonabilă, acceptabilă. Realitatea e costisitoare. Și rece. Dar relațiile au șansa căldurii. Îmi doresc să luptăm cot la cot unii pentru alții. Dar să fim credibili în această solidaritate. Inima nu e numai generozitate. Inima e și severitate.

Cînd dăruiești, ți se nasc pretențiile. Cînd îți dăruiesc alții ție, se naște datoria. Mi se pare că doar relațiile unul la unul pot realiza acest dezirat și această dublură a inimii: inima caldă și severă totodată. Iar relația de terapie este o astfel de relație unu-la-unu. De la egal la egal. În care să fie posibile deodată și generozitatea și severitatea (disciplina). O relație realistă, nu utopică. E o chestie pe care o spune Berdiaev despre Dostoiesvki: că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sunt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu.

Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Tocmai raporturile dintre oameni constituie “afacerea” cea mai serioasă. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. La fel e și pentru mine. Omul e afacerea mea. El și viața lui interioară. Și mi se pare că numai relațiile oneste pot împlini această afacere, a omului.

Numai în ele poate prospera micuța și strălucitoarea noastră viață interioară. Mi-am început pledoaria pentru psihologie enunțînd dușmanul. Să termin tot cu el, explicîndu-l. Cînd am spus că dușmanul meu sunt tot eu am vrut să spun că soluțiile sunt înăuntru, nu în afară, că nu schimbînd lumea vom răzbate, ci schimbîndu-ne pe noi înșine. Nu revoluționînd lumea din afară, ci revoluționînd rana dinăuntru.

Citește articolul original pe Contributors.ro.