Datele [ro]

[RO]

Daţi-i o dragoste fericită sau nefericită, dragoste să fie….

Limbajul nu este doar o reprezentare a lumii, sau un mijloc care dă posibilitatea subiectului să intre în contact cu lumea înconjurătoare. Este organul care ne permite să ne contopim cu lumea, să deschidem un flux personal, inanimat şi circular cu mediul inconjurător. În momentul în care limbajul devine motorul lumii, în loc de a se limita la a-i oferi o oglindă, desfiinţează contrapuneri de tipul eu/celălat, public/privat: în acest fel rezultă posibile noi forme de cunoaştere, care duc cu gândul la globalitatea existenţei în lumina unui salt continuu de registru între aproape şi departe. Intrând în lume şi făcând-o să vorbească prin prisma propriei practici: artistul, mediul (fie că sunt locuri sau writers necunoscuţi sau persoane dragi) şi limbajul însuşi contribuiesc la o lectură continuă pe mai multe planuri a sinelui sau a celorlalţi, care tinde să reformuleze nu doar un raport, ci conceptul insuşi de identitate. O asemenea lectură este posibilă prin prisma manipulării mesajelor anonime de pe ziduri, readresate la randul lor persoanelor familiare, care le primesc în dar, ca broderie pe o piesă vestimentară sustrasă în precedenţă. Mesajul original, introdus într-un circuit care nu ne permite să ajungem la cei care l-au facut şi nici la conţinutul real al acestuia, se transmite din mană în mană, încontinuu tradus şi repropus. Opera constă nu atat într-o anumită lectură a subiecţilor, într-un portret al lor, cat în a sugera un comportament şi în a-l propune ca obiect într-o dezbatere. Artistul devine cel care dă nume, printr-o continuă interogare a prezentului, nefăcând apel la cunoştinţe sau tehnici anumite. Lumea devine un interlocutor şi artistul citeşte orice stimul ca pe un posibil răspuns, transformând totul în semnal, în metafora unui altceva. Diferenţa între eu şi exterior se subţiaza pană aproape a se confunda, datorită limbajului, care în acelaşi timp constituie o ultimă limită de netrecut. Această deschidere constituie însă o expansiune a propriei sfere private, nu o depăşire sau o anulare a acesteia. Cercetarea îndreptată spre folosirea limbajului ca acţiune mai degrabă decat ca reprezentare, se amestecă cu sentimente personale, reformulândule. Diferenţa, în aparenţă banală, este semnificativă: nu comunicarea stării lucrurilor, ci mai curand descoperirea unui nou sens al acestora; în locul căutării unei semnificaţii general împărtăşite şi definitive, ci a uneia personale. Mesajul intim, personal – în mod paradoxal public, în acelaşi timp – la care nu se poate avea acces, este digerat printr-un proces care, trecandu-l prin propriul corp şi experienţă, îl trasformă, îl traduce. Orice stimul, pe de altă parte, în momentul în care este perceput, este transformat în percepţie “subiectivă”. Concentrându-se pe procesul de traducere, pe inevitabilele pierderi de semnificat presupuse de aceasta, devine problematică ideea unei confruntări pozitive. Pentru o adevărată împărtăşire a sensului, e necesară înainte de orice altceva conştientizarea imposibilităţii unui raport complet transparent şi mulţumitor. În lumina celor afirmate anterior rămâne speranţa şi încrederea în valoarea schimbului: opera în cauză este constituită din toate discuţiile posibile declanşate de reprezentarea unei astfel de practici. Aceasta înmulţeşte contradicţiile, complică mai degrabă decat să ofere soluţii. Provocarea este tocmai a începe un dialog chiar din punctul în care de obicei se întrerupe, depăşind bariera personală şi a nespusului.

Traducere în limba română de Mihaela Ganovici şi Marcela Martinaş