Cuvinte De Folos

Cuvinte de folos Viata mea Surorile mele, sa va povestesc deci viata mea caci ce-i recent încep sa pierd dar ce-i din trecut, toate le tin minte. Eu sunt nascuta în comuna Matca, Tecuci, judetul Galati, în 1909. Parintii mei au fost gopodari. Tata, bun gospodar, bun meserias, lucra si la case, lucra de toate. La parinti eram 7 copii, eu eram singura fata, al cincilea copil dupa patru frati si, fiind fata, tata tinea mult la mine, el era fericit. Pe vremea aceea mama era tînara, avea 32 de ani. În fine, la vîrsta mea de 7 ani, atîta tin minte, ca i-a venit ordin lui tata sa plece în luptele de la Marasesti. Bietul tata i-a spus atunci mamei:”Mai, Marico, eu îmi iau fata cu mine. N-are cine sa ma spele, n-are cine-mi face mîncare!”. Eu, isteata, imediat zic:”Merg tata!”. Mi-am facut bocceluta cu rochitele, cu ce aveam, dar tata plîngea. Eu, vazînd ca plînge tata, l-am cuprins cu bratele de gît si i-am zis:”Matale de ce plîngi, nu vezi ca merg?”. Mintea mea de copil judeca altfel. Eu credeam ca tata plînge din cauza ca nu merg eu, dar el plîngea caci stia unde se duce. Cu mine de mîna, tata a plecat pe la rude, sa-si ia ramas bun de pe la neamuri. Acolo, la un unchi, mi-a spus:”Tu ramîi aici. Daca mergem în sat, ne manînca cîinii! Vin eu mai tîrziu sa te iau!”. Si dus a fost tata, s-a prapadit în luptele de la Marasesti. Mama, s-a prapadit de tifos exantematic. Ea s-a dus dupa tata, cînd a auzit ca au fost luptele. S-a dus cu trenul, a crezut ca-l gaseste în viata. I-a luat hainele, s-a dus, dar nu l-a mai gasit. În urma i-a venit vestea ca tata a murit. Apoi s-a dus si mama. Plîngeau neamurile mele, eu eram prea mica, nu-mi dadeam seama de ce se întîmpla. Si am ramas astfel, sapte copii orfani. Cel mai mic dintre noi, la doi anisori, a murit de mizeria ce era pe atunci. Pe mine, fiindca eram singura fata, a venit sora mamei si m-a luat de acasa. M-a tinut lînga ea. Asa am pierdut legatura cu fratii. Dar eu doream de frati, udam perna, plîngeam noaptea. Mi-era dor de frati, eram crescuta cu ei la o masa, era alta viata, era altceva. Tata, cînd traia, venea cu vitelul în brate si ni-l aducea sa-l pupam în bot. Venea cu mielul, venea cu tot ce era vietate nou facuta. Si noi ne bucuram. Nu era, mama, televizorul, ca acum... Aia era bucuria noastra. Si, deodata, am ramas fara sprijinul parintilor, ne-am împrastiat, unii din frati au fost luati de orfelinat, cel mai mare a ramas acasa... Asa m-am îndepartat eu de frati. La matusa mea ce faceam: ma duceam cu vacuta la iarba, ma duceam cu caii - îi împiedicam, se duceau caii. Erau cei mai buni prieteni ai mei. Eu eram micuta... La vîrsta mea de 11 ani a venit cu Sfînta pentru ploaie în sat, în comuna Matca. Eu, copil fiind, am vazut doua maicute. Nu stiam ce sunt alea, maicute. Nu cunosteam, ce sa fie astea? Erau frumoase, asa mi se parea mie, si cîntau asa frumos de m-a ranit la suflet. Am întrebat-o atunci pe matusa: “Ce sunt astea, mamuca ?” “Lasa, ca-ti spun eu acasa! Astea sunt Maicute!” “Cum, Maica Domnului ? Maica Domnului stiu ca este Una, nu doua !” “Nu, lasa ca-ti spun eu acasa!”. Eu, n-am avut rabdare, si m-am dus si le-am luat pe maicute de haine, ele m-au mîngîiat. I-am spus uneia: ”Merg si eu cu matale!” “Lasa, fetito, ca te luam altadata !” “Bine!”, le-am zis, bucuroasa ca maicile vor veni sa ma ia. Am venit acasa cu mamuca, dar mintea mea era la ele. Nu mai vroiam sa fac treaba, nu m-am mai dus cu vacuta, ca vin maicutele. A început atunci mamuca mea sa le graiasca de rau: ”Maicile sunt rele! Te bat! Ele nu manînca decît o data pe saptamîna, nu manînca carne! O sa fii chinuita, o sa-ti dea numai cartoafe si fasole!”. Dar mie nu-mi trebuia nimic, faceam orice sa merg la ele. “Bine, o sa plîngi!” “Mamuca, matale zici ca ele manînca o data pe saptamîna. Vezi, de-aia sunt ele asa frumoase si îi cînta asa frumos lui Dumnezeu! Vezi, cum esti matale, cauti sa ma îndepartezi de ele!” “O sa vezi tu !”. Eu plîngeam: “Mamuca, nu da Dumnezeu sa ma fac eu mare ca tot maica o sa ma fac!” În fine, am crescut cu necaz, cum era acolo. N-aveam lemne, faceam focul cu balega uscata de vaca, o stivuiam si o puneam sa arda în soba. Asa am crescut pîna la 14 ani. Atunci n-am mai avut întelegere cu mine. I-am zis matusii: “Ma dai sa învat si eu ceva ?” Simteam eu nevoia ca trebuie sa învat, sa stiu carte, sa-mi caut fratii. Matusa îmi zicea: ”O sa te duc eu!” “Mamuca, nu se poate, trebuie sa ma dai!” “Unde sa te dau fata mea, unde ?” Îmi zice: “Uite, am o prietena la Tecuci. Ea stie, la Corabia, un atelier de covoare. Am sa te dau la atelier, acolo. O sa

vorbesc cu prietena mea !” Eu, bucuroasa, abia asteptam acea clipa. Mama, ce întîmplare a fost atunci… M-a luat mamuca mea si m-a dus la prietena ei. Intru acolo, parca vad si acuma, o bucatarie, o camera cam întunecata, si un pat. În pat, pus într-o albioara mica, era un copil cam de vreo 9 luni cu biberonul în gura. Cît timp a vorbit matusa mea cu prietena ei, eu am stat deoparte. Prietena aceasta trebuia si ea sa mearga la Corabia, împreuna cu copilul, acolo o asteptau socrii ei. La ora 3 din noapte trebuia sa plecam. Zis si facut. La ora 3 ne-a dus la tren. Primul meu drum cu trenul asta a fost, drumul de la Tecuci la Corabia. Ne-am urcat în tren, îmi pune copilul în brate, legaturica alaturi si mama copilului s-a dus în compartimentul alaturat. Copilul, în bratele mele, n-a zis, saracul, nimica, parca era mort. Tot drumul, copilul a dormit. Ajungem la capatul liniei, la Visina. Eu, stateam, asteptam sa vina mama copilului. Vine controlorul: “Fetito, tu nu te dai jos?” “Pai astept mama copilului, ca eu nu stiu unde sa mergem!” “Hai, fetito, coboara! Aici este capatul liniei, mama copilului nu mai este în tren!” Am început sa plîng si am coborît. Mama copilului, nicaieri. S-a strîns lumea roata în jurul meu, sa vezi o fetita cu un copil în brate... Norocul meu ca am tinut minte ce discutase matusa cu prietena ei, ca altfel eram pierduta cu copilul acela acolo. Dar lumea stia de copilul acela, copil din dragostea unui baiat din Visina care facea scoala de aviatori la Tecuci. Si, din dragostea lui cu o fata de la liceu, iesise copilul asta. Lumea stia, domnule. Dar acolo, un biet om la 50 de ani zice: “Stai fetito, ca te duc la baba mea si iau eu copilul ! Hai cu mine, nu mai plînge!” M-a dus la baba lui, în Visina, a lasat copilul acolo si mi-a zis: “Te duc eu la atelierul boierului Dabuleanu, la Nicolae Dabuleanu, primarul orasului Corabia!” Eu, bucuroasa ca am scapat de copil, m-am dus cu adresa la familia Dabuleanu, unde era atelierul de covoare. Ma prezint acolo, ma primeste foarte frumos doamna Stefania Germaneanu, fiica lui Nicolae Dabuleanu, care ma vede si facîndu-i-se mila de mine ca eram orfana, îmi da o camaruta. Îi spun cu ce ocazie am venit si ea, cînd aude de copil, îmi zice: “Hai sa-l ia Costica, fratele meu. Ei sunt de 8 ani casatoriti si n-au copil! Asta-i copil de familie, îl cunoastem, stim cine e, hai sa-l ia ei pe copil !” Dabulenii erau oameni importanti, aveau casa mare de te pierdeai prin ea, aveau servitoare… El era primarul orasului iar baietii lui tineau moara Assan. Zis si facut. Au dat telegrama la mama copilului, mama s-a dus la ei a treia zi, si asa l-au înfiat pe Octavian. Asa a ajuns copilul mare boier. Avea si doica, era fiu de oameni bogati. Domnul Costica era mare angrosist, facea negustorie cu Moara Assan, cu strainatatea, vindea pîine… Faceau niste pîine, nu stiu ce bagau în ea, Doamne ce pîine era atunci… Nu ca acum, de se sfarma de cum o tai! În fine. Dupa ce am scapat de copil, am stat doi ani acolo, am facut scoala, am învatat carte. Singura am învatat carte. Erau abecedarele cu desene. Eu îmi bateam capul: “Ac” are doua litere, scriam imediat. Bineînteles, în afara de asta mai erau niste semne, toate aveau un rost în cartea aceea. Si o întrebam pe Laura, pe fata patronului: “Laura, arata-mi si mie, ce sunt astea ? Spune-mi!” “Uite Ana, uite asa, uite asa… Asta-i semnul mirarii, asta-i semnul întrebarii…” Asa am bagat la cap. Si am învatat sa scriu, am învatat sacitesc. Îmi dadeau carti dar nu prea-mi placeau ca erau cu povesti. Dar am învatat acolo, ma duceam la Biserica si acolo am învatat slova veche, chirilica. Însa gîndul meu era tot la manastire. Era bine la Dabuleni dar eu consideram ca a venit timpul sa plec de acolo. Patroana nu dorea sa ma lase sa vin la manastire dar eu nu am ascultat-o si bine am facut! Bine am facut! Pentru ca dupa ce am plecat eu de acolo au venit comunistii, pe Dabuleni i-au dat afara din casa, i-au pus pe goana si le-au luat tot. Am scris deci fratilor mei. Si fratii mi-au raspuns unde este fratele meu, Pavel. Fratele meu atunci era la spitalul militar “Regina Elisabeta”, unde-si facea stagiul de militar. I-am scris si a venit sa ma vada. Ne-am vazut dupa 12 ani, am început sa-mi adun fratii, sa mi-i cunosc prin scrisul meu, asa cum am dorit. Apoi, dragii mei, fratii mei mi i-am adunat, i-am cunoscut si toti trei frati ai mei în patul din chilia mea au închis ochii, în jurul meu, aici, unul cîte unul. Am un tablou în chilie cu fratele meu, Nifon, poate îl stiti, a fost staret la Cernica 8 ani. A slujit manastirea Pasarea 50 de ani, în 1990 s-a prapadit la vîrsta de 76 de ani. Celalalt frate al meu, Pimen, cel mai mare, facuse 16 ani detentie sub comunisti, l-am îngrijit si s-a stins tot aici, a fost tot

calugar preot, la schitul Cetatuia. Si asa m-au lasat. Si deci, dintr-o famile de 6 copii, ne-am ales 3 preoti calugari si eu, calugarita, sora lor. Asta este viata mea care, de atunci, din 1929, sunt în manastirea Pasarea. Cum am fost eu la Spitalul Militar Cînd am intrat în manastire am facut scoala, ca trebuia sa am cel putin certificat de 4 clase primare ca sa intru. Era ultima clasa de orfane aici, la Pasarea. Si în 3 luni am dat 4 clase primare, iesind cu media 8. 60 si reusind asa sa fiu primita si sa ramîn în manastire. De atunci numai aici am stat. Prin 1936 a venit o comisie si a ales maicute tinere pentru Spitalul Militar. Între ele am fost si eu, asa reusind sa fac si scoala de surori. La Spital, cînd venea ora de luat temperatura, îi dadeam raportul doctorului. Doctorii erau militari toti, erau profesorii nostrii, ne stimau, majoritatea erau foarte cumsecade cu noi. Am facut deci scoala numai cu militari, oameni foarte cumsecade i profesori minunati. Era acolo un medic militar, era francez. Si era ca un parinte pentru noi. Ne sfatuia: “Maicutelor, niciodata sa nu intrati în rezerve una – una! Totdeauna doua – doua!” Dupa ce am terminat cursurile ei doreau sa ne faca medici. Daca avea cine sa ne plateasca liceul, faceam liceul si, cu ce am învatat, ajungeam medici. Mie îmi placea, nu mi se parea foarte greu, sau poate ca era mai usoara medicina pe atunci. Însa dintre toate materiile cel mai mult îmi placea psihologia. Asta mi-a placut enorm, psihologia! Apoi, în 1942 – 1944 au venit comunistii si au spus ei asa: “Cele care vreti sa ramîneti la Spitalul Militar mergeti si va îmbracati în rochite. Iar cine vrea sa fie calugarita sa plece la manastire !” Dar eu nu doream sa fiu la Spitalul Militar si, în 1944, m-am retras din nou acasa, la manastire. Cuvînt despre alti sporiti si pustnici sporiti Cuvînt despre viata monahala de ieri si azi Am cunoscut în viata mea multe maici cu viata sporita. Eram eu mica atunci cînd am venit la manastire si pe cele dinaintea mea nu prea le-am cunoscut. Însa vreau sa o pomenesc aici pe maica Arcadia Radulescu, cea cu icoanele, pe maica Tomaida, pe maica Domnica. Au fost si maici proistoase, maici bune, maici frumoase, cu viata. Toate însa s-au dus… Cînd am intrat eu la manastire, maica începea sa-mi dea de lucru, sa iau cunostiinta cu casa, cu rostul casei. La Biserica aveam ore împartite. De dimineata faceam rugaciunea si ne împarteam, fie ne duceam la Biserica, fie ramîneam acasa si vedeam de cele ale gospodariei. Maica se ducea la Biserica. Cînd venea Maica eu pregateam masa. Pe la ora 11 mîncam cu Maica, strîngeam masa si apoi ne asezam la lucru. Lucram, faceam treburile casnice si, la ora 4, cînd toca de Vecernie, ne duceam la Biserica. Eu, fiind mai mica, stateam si faceam treaba. La început m-au dat la o maica sa învat Ceaslovul, cîntarile si glasurile care se cînta la Biserica. Aveam deci ore precise de învatat la maicuta profesoara. Pe vremuri era o viata ce îmi placea mai mult. Era saracie, dar era ceva mai placut. Era mai bine, sa stiti ca era bine ! Nu era nici lumina electrica, ardeam doar lampa. Dar era o viata placuta. Acum si sarbatorile parca nu mai sunt aceleasi. Pe atunci era slujba de noapte… La ora 11 jumatate dadeam clopot, ne sculam, ne duceam la Biserica. La 2 jumatate veneam de la Biserica, ori intram la razboi, ori lucram, teseam, torceam. Era altceva, nu stiu, luptam cu tineretea, dar era altceva. Sarbatorile, praznicele mari, cu totul erau altceva. Venea Sfînta Treime, venea Pastele, se simtea ceva. Acum, ori eu nu mai simt lucrul asta ori… Dar stau si ma gîndesc, zic ca nu mai este ce era altadata. Erau maicute care nu mîncau carne, nu mîncau, se duceau cu trasura la Bucuresti, cumparau peste, ne dadeau, cînd se se facea curatenie la Biserica, si punea masa acolo, între nuci, în fata Bisericii. Curatau policandrele, faceau frumos, simteai ca vine sarbatoarea, aducea Arhiereul, aducea Preotul… Era altceva, mama… Cînd era lipsa de ploaie scoteau pe Sfîntul Dumitru, scoteau pe Cuvioasa Paraschiva si vedeai ca numaidecît se ridicau norii, dadea ploaie. Pe atunci lucram, lucram de toate, lucram la gherghef, lucruri fine – nici n-ai fi zis ca sunt lucruri facute de mîna de maici, torceam, teseam. Asa lucram, daraceam lîna, lîna tigaie, data de 5 ori prin darac si apoi alegeam firul. Acum

cine mai tese, fetele din ziua de azi mai stiu sa teasa? Am si acum ceeea ce lucram, mai am fusul – un fus mititel si cu firul pe el, am si razboiul – îl manînca cariile. Va spun drept, ma uit cu jale, maicile nu mai stiu sa lucreze, sunt angajate la atelierul de icoane, la croitorie. Astazi nu mai stiu cum e treaba, va spun drept, nici nu prea mai pot sa umblu. La vîrsta mea nu ma mai pot duce nici la Biserica, am suferinta, picioarele ma dor, un ochi l-am pierdut, vad numai cu unul. Zice sa ma duc la doctor… Dar ce sa caut acolo, pentru cînd sa ma duc acolo? Daca îmi umbla la ochi poate îl pierd si pe asta care-l mai am. Mai bine ma multumesc cu atîta. Uite, stau cu Psaltirea mea aici si citesc la Psaltire. Psaltirea este Scriptura toata, aici este toata viata Mîntuitorului, toti Proorocii. Si eu citesc si înteleg, asta-i viata mea. Si stiu ca nu mai e viata de atunci. Cuvînt despre calugarie Eu am primit calugaria ca si o Nunta. Caci asta este calugaria, o Nunta. Este frumoasa, te pregatesti de ea, calugaria este Nunta noastra, bucuria noastra. Si atunci trebuie sa o întîmpini, cu daruri, cu pregatiri, cu preoti… La intrarea în viata aceasta se fac recomandari, se fac niste selectii pentru cine sa intre: “Atîtea surori vor fi recomandate pentru calugarie”. Sunt necesare aceste selectii caci nu toti sunt chemati pentru lucrul acesta, se mai întîmpla sa plece cîte una din maicute. Se întîmpla, mama, le cheama lumea. Ele vin, nu stiu ce vor, intra în manastire, stau un timp si pleaca dupa ce vad viata de aici. Multe nu stiu ce vor, manastirea fara chemare nu se poate. Omul trebuie sa aiba chemare, daca are chemare – ramîne, daca nu pleaca. Indiferent cîti ani trec, unul, doi, trei, poate mai multi, omul se razgîndeste deseori si zboara. Dumnezeu a facut lumea sa se înmulteasca si noi nu ne putem opune. Doroteea înseamna “Daruit de Dumnezeu”, în limba greaca. Nu stiu daca numele asta mi se potriveste dar asa a ales maica mea sa ma boteze, ce a vrut maica aia mi-a pus… Acum ma uit si la noi, suntem o casa aglomerata, am 8 fete… Despre îndoiala si criza spirituala În viata mea niciodata, dar absolut niciodata, nu am avut un moment de îndoiala. Nu mi-a parut rau pentru nimic, mereu am zis ca daca vine acum Dumnezeu sa-mi ia capul, eu îl pun. Ca si la Sfinti. Nu-l lepad eu pe Dumnezeu, El m-a dus pe drumul ce a trebuit pîna la vîrsta de 93 de ani. Nu am avut nici îndoiala, nici nu m-a dus cineva în vreo ispita. Niciodata nu am avut îndoiala! Întotdeauna mi s-a parut ca, daca sunt calugarita nu trebuie sa ies în lume, nimic, nici macar pîna la poarta sa-mi iau un suc. Nu! Cînd ma duceam sa-mi iau salariul nici macar casierul nu ma cunostea: “Din ce serie sunteti?” “Din prima, domnule casier!”. Nu ma cunostea, daca eu nu ieseam... Maicile celelalte mai ieseau pe alee, pe colo, pe colo. Dar eu simteam nevoia sa intru sa citesc, sa lucrez, lucru de mîna, sa-mi vad de bolnavi. Asa mi-a placut mie, asa am simtit eu. Dar îndoiala n-am avut! Nu! De ce sa am? Sfaturi pentru tinerii de azi Sunt si unele fete bune, sa stiti. Eu asa am parerea. Vad unele fete, cuminti, învata, fac seminarul… N-am ce sa zic, vad ca nu se întîmpla rele. Ei, s-au mai întîmplat, ca pe oriunde. Ce sa faci, daca le cheama lumea… Însa, daca ne mai tine Dumnezeu ne tine pentru ca înca mai sînt si oameni buni, mai sînt si tineri ce au crestere frumoasa, crestere de la bunici, de la mame… Mai sînt si tineri care cred! Sa va spun o poveste: S-a facut mai demult o experienta, un copil a fost crescut într-o padure. Era acolo crescut de o singura persoana care îl hranea, în spala… Copilul îi spunea: Tata! Si, cînd copilul avea trei ani l-a gasit persoana aceea, “tatal” lui, îngenuncheat lînga un copac. Se ruga! Si asa si-a dat seama omul acela ca noi ne nastem cu scînteia credintei în noi. Daca scînteia credintei este aprinsa de parinti si de cei care ne cvresc atunci totul va fi bine. Iar daca nu drum rau vom apuca, nu vom mai fi cu Dumnezeu! Scînteia trebuie deci aprinsa! Sa o aprinda tata, mama… Sînt unii copii acum, mici, vin la toate icoanele, vin imediat la “Doamne-Doamne”! Asa sînt crescuti de bunici si de mame, sînt împartasiti, dusi la biserica… Si cînd vin pe la mine se urca în

fotoliu si îmi cer sa sarute icoanele de pe pereti… Uite asa se cresc copiii! Mama, tinerilor le doresc ce-mi doresc eu mie, tot ce-i bun si frumos în viata lor. Le doresc fericire. Si celor care se casatoresc, le doresc casatorie fericita. Ca Dumnezeu a lasat pe om sa se înmulteasca, sa slujeasca Lui, sa stie pe Dumnezeu, sa nu se lepede de El ca El exista. Sa-si creasca pruncii, ca pruncii sunt bucuria parintilor. Iar daca ei înteleg casatoria, pruncii sa nu-i dea la Gheena ca-i mare pacat! Mare pacat, ca viermii neadormiti îi manînca! Despre Papa Ioan Paul al II-lea Nu putem zice, cum zic catolicii, ca “Papa este al doilea dupa Dumnezeu”. Cum sa spui asa ceva? Nu-i tot om? Nu-i tot nascut din pacate? Nu putem zice deci asa ceva. Asta o pot în schimb zice catolicii si d-aia noi sîntem despartiti, d-aia se cearta bisericile. Dupa mine tot ortodoxia este mai sus. Sînt sigura de asta! Papa a venit aici, asa cum se duce peste tot, ca sa caute împacare. Vad ca grecii nu au vrut sa-l primeasca… Noi l-am primit, c-asa-i politica pe la noi… Despre preoti Preotul este mai mare si decît împaratul. Împaratul sta pe scaun si porunceste: Fa aia, fa ailalta! Preotul, daca-i preot, direct cu Dumnezeu graieste cînd face Sfînta Liturghie. Direct cu Dumnezeu graieste! Din acest motiv noi nu trebuie sa judecam preotii. Nu avem dreptul, ca oameni, sa judecam preotii. Despre frica Maica mea era tare fricoasa. Eu n-am fost fricoasa, nici de cînd sunt eu si nici acum nu sînt fricoasa. Am fost si în mîna hotilor, a tîlharilor, era sa ma împuste, dar n-am avut frica. N-am frica, de ce sami fie frica? Mi-e frica numai de Dumnezeu. Îmi omoara trupul? Trupul se duce în pamînt dar sufletul nu mi-l ia, nu-l poate lua. Trupul fara suflet nu traieste. Traieste trupul fara suflet? Nu traieste! Sufletul este totul, Dumnezeu a suflat asupra omului si i-a dat viata. Poate ca nu mi-am facut destul datoria în fata Lui, eu simt ca n-am facut-o – fiindca am avut mult de lucru, am muncit, am lucrat, poate trebuia mai mult sa fac pentru Dumnezeu. Dar, totusi m-o ierta si pe mine, asa zic eu. Însa eu, prin credinta mea, nu am frica. De ce sa-mi fie frica? Despre cultura Are si cultura un rol în viata omului, dar cel mai mult conteaza cei sapte ani de acasa. Daca nu-i ai pe astia ramîi de caruta… Nu din cultura îti faci cei sapte ani de acasa! Eu ce am învatat de la mama stiu si acum. Chestii de lucru, de… Vedeam ce face mama, cum toarce, cum facea turte de Craciun, turte cu mirodenii ce se chemau “Scutecele Domnului”si la care venea preotul si le sfintea. O întîmplare cu Dasa Sa va spun o întîmplare… Cînd eram mai tînara am cunoscut o fata, basarabeanca, de 19 ani, fiica de primar. Foarte buna fata! Avea 3 frati, risipiti, dati la o parte, dusi prin Transnistria. Doi dintre ei au lucrat si pe aici, pe la noi, dar Dasa nu stia ca sunt fratii ei. Am cunoscut fata asta, Dasa o chema. Si am luat-o pe Dasa… Ce fata, mi-era draga, era un copil de toata bunatatea. Într-o buna zi, era de ziua de Înaltare, are Dasa un somn… Pe atunci nu erau frigidere, nu erau d-astea. Si, ne trimisese de la staretie niste carne, asa, o bucatica de carne – taiase o vita sau ce taiase, si maica mea, pentru ca era în comitet, a primit de la staretie o bucata de carne. Au înfasurat-o si au dus-o în pivnita. “Dasa, zic, o duci în pivnita! Ca nu o gatim azi” – pentru ca gatisem alta mîncare. A dus-o fata. Ea, tot nu stiu ce facea, tot îi spuneam:”Hai Dasa, hai sa mergem! Hai mama, ca se duce slujba!” A

plecat Maica mea, am plecat si eu si ea a ramas sa vina în urma. Eu n-am stiut nimic, am venit de la Biserica, am mîncat, ne-am facut datoria. Si Dasa era nitel ametita, era ceva cu ea, vedeam eu o schimbare. Dar eu o întreb:” Dasa, ai dus carnea aia mama, sa nu intre musca?” “Da maicuta, am dus-o, nu se întîmpla nimic, totul este bine!”. Am zis atunci: ”Hai sa ne odihnim!”. Am mîncat si ne-am asezat. Era o zi calduroasa. Se duce Dasa în bucataria din curte, se aseaza, pune o rogojina acolo, era cald afara, acolo racoare, flori în curte si un pui de gaina care era scapat de la o cioara – Titirica îi spuneam eu – tot ciugulea pe acolo. Pe la ora 4, ma scol eu, intru sa vad de carnea aia, sa o iau, sa o tai. Dasa mea dormea, dormea frumos. Maica dormea. Maica, cînd a auzit ca eu intru în magazie si tai bucatelele alea, mai miorlaiau si pisicile în jurul meu, vine si ma întreaba: ”Dar Dasa unde e?” Doarme!” “Scoal-o de acolo!” “Hai maicuta, las-o! Mai las-o!” “De ce, cum s-o las, du-te si scoal-o de acolo! O tii atîta, o înveti puturoasa?” “Hai maicuta, a fost si ea la Biserica!”. Mi-era mila, nu puteam. Si ma duc s-o scol pe Dasa. Dar mai scoal-o pe Dasa! N-am mai putut s-o scol, Dasa era dusa. Era roza, frumoasa la fata… Îi iau pulsul… Dormea. Încep sa o ciupesc, de colea, de colea… Dasa nu e. Aveam o maicuta mai batrîna, mai curajoasa, care fusese pe la Spital. Zic: ”Cheam-o pe maica Elisabeta!”. Vine maica, cu sticla cu eter, da-i sa o scoale pe Dasa... N-a fost chip. Maicuta începuse sa jeleasca. Îi zic: ”Maicuta, fata se scoala, las-o! Se scoala ea!” N-a fost chip sa ma asculte. “Lasa fata în pace, zic, se scoala ea!” În timpul asta Dasa a plîns în 3 rînduri. Îi curgeau lacrimile. Zic: ”Uite, ea vede ceva, ea vede!” Îi curgeau lacrimile, le stergeam, dar nu puteam sa o scol. Au venit atunci musafiri de la Bucuresti. Eu, dau fuga sa fac niste cafea – nici n-aveam unde sa fac cafeaua pentru musafiri. Vin si doua doamne din Burdusani si se aseaza lînga usa, se uitau la Dasa cum doarme. Eu, dadeam fuga la maica, ma duceam iar la Dasa. Cum v-am spus, Dasa a plîns în 3 rînduri. Si, deodata, mi s-a parut ca deschide ochii. N-am de lucru atunci si ma duc lînga ea, o mîngîi: ”Hai Dasa, ce faci tu mama?”. Atunci ea a adormit din nou. Zic: ”Trebuie sa se scoale!”. Dupa o jumatate de ora, într-adevar, s-a sculat. Dasa, cum s-a sculat, zice: ”Hristos în mijlocul vostru!”. Si s-a pornit pe plîns! Erau doamnele alea acolo: “Spune-ne si noua, ce ai vazut?” Ea zice: ”Lasati-ma nitel!” A plîns pîna s-a saturat. Ca, de unde a venit ea, de asta a plîns, ca ea nu mai trebuia sa vina de acolo. Si ce a vazut ea? A vazut un cimitir, o Biserica. Zice: ”Am fost luata de doua voci de barbat, ma tineau ca în vata, care m-au dus si m-au plimbat peste tot. Eu aveam tot timpul în mîna un buchet de flori. Si primul pe care l-am vazut a fost tata. Tata pazea doua turme de oi. O turma de oi, neagra, într-o parte, rabdau de foame pe un pamînt negru. În cealalta turma, turma cu oi albe, frumoase, calcau pe flori si nu se duceau la iarba nici una. Eu am început atunci sa plîng de mila oilor care stateau în tarîna, si n-aveau apa, si n-aveau mîncare. Am mers mai departe, purtata de acele voci. Am vazut o groapa rotunda si din ea se auzeau tipete de femei. I-am întrebat pe cei care ma purtau: Ce-i aici? Zice: Tu mergi mai departe, aici sînt femeile care si-au omorît pruncii! Am mers mai departe. Am intrat în Biserica, acolo se dadea ulei. Atunci vocile mi-au zis: Acum e timpul sa pleci înapoi acasa! Dar eu nu doream sa plec. S-a deschis apoi o prapastie mare si vocile mi-au spus: Cînd vei ajunge dincolo sa spui “Hristos în mijlocul vostru!”. Atunci mi s-au smuls florile din mîna si m-am trezit aici”. Dar, cînd a dat sa treaca, a uitat ce avea de spus si a început sa plînga. A stat si s-a gîndit: ”Doamne, ce trebuia sa spun?” Si, cînd si-a adus aminte s-a desteptat spunînd: ”Hristos în mijlocul vostru!” Deci asa Dasa a vazut iadul, a vazut Raiul, a vazut florile si a vazut pe tatal ei care a murit în Transnistria. Despre ascultare Ascultarea are rolul de a ajuta manastirea. Manastirea are pamînt, are de facut curatenie… Trebuie deci sa faci ascultare, fa ascultare. Eu nu pot sa te îndemn pe matale sa faci ascultare daca ai o suferinta dar altfel, daca te îndemn sa bei o cafea, fa ascultare. Asta-i ascultarea calugareasca. Trebuie facuta atunci cînd ti se spune: ”Te duci, mama, în cutare loc!”

Deci sa facem ascultare! Minunea de la manastirea Pasarea Am avut o brosurica, îmi pare rau ca nu o mai am, cred ca mi-a luat-o cineva. Se numea “Minunea de la manastirea Pasarea”. În aceasta brosura zice ca era o doamna, a manastirii. În fiecare an venea în posturi, se împartasea, maicile toate o stiau ca este doamna cutarica, a venit doamna cutare. Maicutele, asa sunt ele, respectau pe doamnele astea credincioase. Ea venea si se împartasea în fiecare post. La noi, în stînga, în Biserica, o maica batrîna, cu viata într-adevar ca de sfînta, se ruga. Era sarbatoare. A venit atunci si doamna asta, sa se împartaseasca. Toata lumea la rînd, cum trebuie. Si, cînd preotul i-a dus lingurita la gura, din lingurita ei o scînteie s-a stins în tavan. Maica, cu viata ei curata, s-a gîndit, zice: ”Femeia asta are un pacat ascuns! O iau acasa, îi dau o cafea, sa o vad eu, sa îmi spuna ce are. Ca s-a împartasit, zice ea, dar mai are un pacat ascuns!” A chemat-o acasa si i-a zis: ”Doamna, dumneata te-ai împartasit dar un pacat tot nu l-ai spus!” “Nu maicuta, am spus tot!” “Nu-i adevarat, eu stiu!” Si maicuta i-a spus tot ce a vazut. “Daca dumneata nu ai spus pacatul, el tot va iesi la lumina! O sa vezi ca am dreptate!” E, a trecut timpul, doamna a plecat. Apoi, în Bucuresti, într-un cimitir, cum este acolo ca fiecare mormînt are parcela lui, groparii sapau alaturi de unde era înmormîntat sotul doamnei. Si, în timp ce sapau, cade capatîna mortului, sotul doamei, cade capatîna în groapa alaturata. Cînd groparii o ridica vad ca avea un piron înfipt în crestet. Deci ea îsi ucisese sotul. Asa a avut dreptate maicuta noastra cînd a spus ca va veni Legea. Pe Dumnezeu nu-l putem însela. Tot ce se lucreaza la întuneric iese la lumina. Despre rabdare Prin rabdarea ta vei agonisi plata ta. Noi trebuie sa rabdam, sa rabdam si de la dusmanii nostri, si de la toti. Sa rabdam! Daca sunt lucruri bune, pe care noi trebuie sa le dam altora, sa le dam. Iar daca nu putem sa facem bine, rau sa nu facem! Sa rabdam! Rabdarea, sa stiti, rabdarea este mîntuirea noastra. Prin rabdare noi ne mîntuim. Dar rabdare curata! Rabdare! Sa rabdam! Multe sunt de rabdat, zice cineva: ”Ei, dar pîna cînd sa rabzi?” Mai rabzi, se poate rabda, daca eu va spun. Despre Sfînta Scriptura si despre Sfintele Carti Cred cu toata inima mea tot ce se spune în Sfînta Scriptura, în Evanghelie, cred în toate sfaturile pe care Dumnezeu ni le-a dat si dupa care noi ne conducem credinta noastra ortodoxa. Eu stau de vorba cu Psalmii mei, îi am mereu alaturi. Sa va spun o întîmplare: Am avut un doctor, îmi cununase nepotii. Îi murise copilul de leucemie. Îmi zice: ”Ce-i ala Dumnezeu?” Îi spun: “De ce faci atunci domnule parastas?” “Pai, daca face toata lumea…” Si atunci m-am repezit ca o leoaica, i-am zis: ”Domnule doctor, dumneta esti ca cel mai incult om! Asculta aici, nu de la mine: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii si urîti s-au facut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunatate, nu este pîna la unul. A facut doctorul niste ochi mari… Zic: ”Nu de la mine este! Aici, în Psalmi, este totul!” Auziti: ”Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mîinilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvînt, si noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale caror glasuri sa nu se auda. În tot pamîntul a iesit vestirea lor, si la marginile lumii cuvintele lor. În soare si-a pus locasul Sau; si El e ca un mire ce iese din camara sa. Bucura-se-va ca un urias, care alearga drumul lui. De la marginea cerului iesirea Lui, si oprirea Lui pîna la marginea cerului; si nu este cine sa se ascunda de caldura Lui.” Mama, este o frumusete aici, Psalmii sunt hrana mea, eu cu asta traiesc. Mai vine cîte cineva la mine si ma întreaba cînd intra pe usa: “Ce mai faceti maicuta?” Si eu îi raspund, aratîndu-i Psalmii din fata mea: “E, ce sa fac… Stau de vorba cu Dumnezeu!” Asta e tot ce pot sa mai fac la vîrsta mea, sa vorbesc cu Dumnezeu!

Despre alte religii si despre secte Ceilalti care se roaga, tot unui Dumnezeu se roaga. Dar fiecare dupa cum îl întelege. Eu, daca în viata m-am nascut ortodoxa si vad eu minunile pe care Dumnezeu le-a facut cu mine, nu ma pot schimba. Sa va dau un exemplu. Cînd am venit în manastire, la început, în fiecare an, îmi curgea sînge din nas. În ultima saptamîna din post nu puteam sa ma împartasesc. Maica îmi zice: ”Du-te la parintele, vezi ce poti sa faci ca sa te poti împartasi!” Si parintele meu duhovnic, care s-a prapadit, m-a pus în genunchi si mi-a citit. Si, o data în viata mea, am simtit atunci pîna în unghii o transformare cu fiecare cuvînt pe care parintele îl citea. Atunci nu întelegeam nimic, eram o proasta, o copila. Dar cuvintele îmi intrau prin urechile deschise, si simteam cuvînt cu cuvînt. A fost o minune cu mine, de atunci nu mi-a mai curs sînge din nas. Dar sa n-avem frica de celelalte religii. Nu ne pot ele trage de partea lor. Poate unii pleaca la alte religii dar aia care pleaca nu cunosc pe Dumnezeu. Ca, daca l-ar cunoaste nu s-ar duce. Sa vina la mine, sa le spun eu! Despre atei Eram odata, cu fratii mei, preoti calugari, în tramvai, veneam de la Sinaia. Si un domn îmi face loc sa ma asez pe scaun: ”Poftiti maicuta!”. Îi multumesc, ma asez, el se aseaza lînga mine. Zice: ”Eu sunt ateu!” Îi spun: ”Atunci Dumnezeu sa te întoarca la credinta!” El, imediat: ”Ce-mi spui mie de Dumnezeu!” Zic: ”A, nu vorbi asa, cine a facut Cerul si Pamîntul?” Îmi spunea el mie ca nu stie Scriptura, ca nu stie nimic. Ma uit la el si îi spun: ”Domnule, esti om citit, se vede ca nu esti tu om care sa nu fi învatat carte, sa nu fi citit din Scriptura!” Si uite asa am dus o discutie cu el ca, la plecare, mi-a zis si “Sarut-mîna!” Asta deci era ateu?! Nici vorba, era o ispita, dorea sa ma încerce pe mine. Despre Cuvînt Eu de vorbit vorbesc cu oricine. Cu oricine vorbesc. Însa, zice Psalmul: ”Pune Doamne, straja gurii mele si usa de îngradire împrejurul buzelor mele! Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele.” Despre singuratate Nu mi-e frica de singuratate dar n-as fi putut trai singura. Dumnezeu, cînd l-a facut pe om, a spus ca nu este bine sa fie singur. Si i-a creat sotie. Atunci si eu, ca maica, sa traiesc singura? Sa nu poata trai lînga mine niste suflete cu viata curata a lui Hristos? Si uite, am 8 ucenice, iar cu mine sîntem 9 în chilia asta. Sa nu va fie deci frica de singuratate. Chiar si singur de esti nu esti singur, Dumnezeu este cu tine. Cine zice ca nu e Dumnezeu cu el, e mincinos. El este cu noi. Dar sa nu-l respingem, sa nu zicem rau lui Dumnezeu! Ca asta este singurul lucru de neiertat, pe Dumnezeu nu trebuie sa-l bîrfim. Despre ucenicele mele Astea sfaturi dau ucenicelor mele: Sa-si faca datoria fata de Dumnezeu si cînd cere Biserica ele sa se prezinte. Au fost duse la studii, au profesori, le-am lasat sa cînte, le-am lasat sa se duca la Biserica. Daca nu aveau dragoste fata de Dumnezeu si de Biserica, nu tineam nici una. Si sînt asa cum mi-am dorit! Nu m-au dezamagit niciodata. Sînt ca albinele, uite, uda florile, toate se duc colo, se duc colo. Cînd vine ora de Biserica, gata, imediat se duc. Nu sînt mîndre, au învatat carte, au învatat sa cînte, sa citeasca… N-am treaba. Asa sînt ucenicele mele! Despre trecerea la cele vesnice Numai Ochiul lui Dumnezeu stie cum se va petrece trecerea mea la cele vesnice. Eu spun ca El e

bun si ca ne va trece pe toti. Pentru smerenia mea mea nu pot spune însa ca sînt pregatita pentru clipa aceea. Niciodata omul nu e pregatit, ca nu stie ceasul si ziua cînd va veni. De aceea noi stam mereu cu Dumnezeu în suflet. El poate ne cheama noaptea, în somn… Eu, arde candeluta alaturi, pun capul pe perna si încep sami spun rugaciunea pîna adorm, atît cît pot eu sa stiu. Uneori nu pot sa mai adorm, mai am vreo indispozitie, mai aud ca se întîmpla atîtea nenorociri în tara asta ca încep sa plîng si pentru aia fara case, pentru copii pe care-i vad în fel si chip, pentru atîtea chinuri ce sînt pe lumea asta. Si plîng, nu pot sa fiu indiferenta, plîng ca nu pot sa ajut. Ajut si eu doar cu o rugaciune si zic: ”Doamne, ai mila de ei, si de sufletul meu, si de toti care sînt în chinuri! Da-le Doamne, celor flamînzi, da-le satiu, ca sa se sature macar cu o picatura de mîncare!” Ma anunta cîte unii: “Maicuta, la vara venim sa va vedem!” Lumea vrea sa vina… Ce pot eu sa le zic? Ma gîndesc doar daca oi mai trai pîna vor ei sa soseasca… Daca nu o sa sar gardul în cimitir pîna atunci… Despre blesteme Nu cred în blesteme… Cum sa blestemam, avem noi acest drept? Mai aud de unii parinti care-si blestema copii… Nu stiu ce fac, sînt nestiutori… Singurul care poate blestema este preotul! Dar sa nu cadem vreodata sub blestem preotesc! Singura persoana pe care o putem blestema, pe care avem voie sa o blestemam este diavolul! Eu, daca am blestemat vreodata, l-am blestemat pe diavol! Despre boli Eu zic asa: toate sînt de folos omului… N-ai o mîna, e rau ca nu o ai, nu ai un picior, este rau… Dar dintre toate este cel mai rau fara vedere. Va spun asta fiindca stiu pe propria mea piele, nu vad cu un ochi iar cu celalat abia întrezaresc. Ma chinui sa citesc cu lupa, am o lupa mica si, cu ajutorul ei, am recitit toate Evangheliile, de la un cvapat la celalalt. Am simtit eu apoi ca ma ia o ameteala dar nu am dat importanta caci textul ma atragea mai mult, îmi placea ce citesc. Si citeam asa, cu toate greutatile mele, fara un ochi, cu mîinile aceste bolnave de Parkinson… Mi-am stricat asa ochii dar nu am lasat Psaltirea din mîna. Deci stiu ce înseamna sa nu mai poti vedea, stiu ce înseamna sa nu mai poti citi din Psaltire, sa nu vezi frumusetile si bunatatile lasate de Dumnezeu pe pamînt. Deci, dupa parerea mea, dintre toate bolile cel mai greu este sa-ti pierzi vederea, care mijloceste contactul între tine si ceea ce a lasat Dumnezeu pe pamînt. Despre Prea Fericitul Teoctist Prea Fericitul Teoctist a fost coleg cu fratele meu, se aveau ca fratii, au învatat împreuna. Îl pretuiesc mult pe Patriarhul nostru si stiu ca si Prea Fericitul tine la familia noastra. De cînd a murit fratele meu a venit aici la manastire de vreo patru ori, a venit sa ma vada. Venea roata, tragea la staretie si, pîna sa se pregateasca stareta, venea roata aici, venea la poarta, auzeam: Boc! Boc! Cînd deschideau fetele vedeau pe Prea Fericitul. Despre Episcopul Casian Cînd l-am vazut prima data pe actualul episcop al Dunarii de Jos, Casian Galateanu, el era student în anul doi sau trei la Cernica. Era un copil fata de mine! Cuvînt de folos Ce-mi doresc eu mie, doresc la toti, la toata lumea. Ma rog si pentru dusmanii mei, ca cine nu are dusmani, ma rog pentru ei. Zice Domnul: ”Rugati-va pentru dusmanii vostri”. Numai asa va place Dumnezeu.

Deci sanatate sa aveti, Mîntuire, si sa primiti de la mine tot ce am eu, tot ce mi-a dat Dumnezeu. Va dau din toata inima. Dumnezeu sa va împarta tot ce am, si anii mei, si toate simtamintele mele. Caci Dumnezeu a facut lumea din Iubire. Maica Doroteea Barbieru Manastirea Pasarea

Iisus m-a privit cu o infioratoare seriozitate – Convorbire duhovniceasca cu Maica Alexandra Georgescu – – Cum poti ajunge sa primesti lumina lui Dumnezeu? Maica Alexandra: Trebuie sa simti în suflet o mare dorinta de a comunica cu Dumnezeu, sufletul trebuie sa arda ca un foc de dragoste dumnezeiasca. Pentru aceasta, omul trebuie întîi sa-si curete sufletul de patimi, sa faca întîi pace cu Dumnezeu; ca sa ai pace în jur trebuie mai întîi sa faci pace cu Dumnezeu si ajungînd la pacea cu Dumnezeu sa nu urasti pe nimeni. Ne închinam Tatalui, Fiului si Sfîntului Duh. Pe Tatal nu l-a vazut nimeni însa s-a auzit glasul lui, Duhul Sfînt s-a sfintit tot timpul iar Mîntuitorul a fost vazut si noi pe El îl stim, pe El îl iubim si cu El vrem sa comunicam. Dar desigur rugîndu-ne Mîntuitorului ne rugam si Tatalui si Duhului Sfînt; este o unitate absoluta în dumnezeire. Dar ca sa ajungem la aceasta desavîrsire sufleteasca trebuie sa ne luptam cu noi însine, sa ne curatim sufletul de toate patimile. Dumnezeu are îngeri buni, diavolul are îngeri rai si este o lupta între lumina lui Dumnezeu si întunericul Satanei. Sufletul omului este o arena în care se lupta si fiecare îsi aduce ai lui. Dumnezeu a lasat omului libera vointa însa e cam slaba vointa noastra ca mai repede ne plecam spre rau decît spre bine dar luptîndu-ne cu noi, alungam pe îngerii Satanei: ura, mînia, zavistia, deznadejdea, gelozia, necredinta, lacomia si curvia. Acesti îngeri rai, în anumite împrejurari ale vietii, fara ca noi sa ne dam seama, intra cîte unul în sufletul nostru, astfel încît un pacat devine o obisnuinta, nu ti se pare ca ar fi prea rau pacatul respectiv. Ale lui Dunezeu sunt: credinta, nadejdea, dragostea, toate faptele bune, blîndetea, smerenia. Daca Dumnezeu le sta celor mîndri împotriva, sa socotim cîta smerenie trebuie sa fi avut Maica Domnului daca Dumnezeu însusi a stat cu dînsa atîta timp. Maica Domnului a fost persoana care s-a oferit sa ajute la procesul de mîntuire al Tatalui ceresc, si-a oferit persoana ei în cea mai desavîrsita credinta în Dumnezeu. Noi o avem pe ea ca pilda; în toate faptele ei nu gasesti decît smerenie, blîndete, dragoste. În viata noastra de multe ori avem necazuri si atunci alergam la rugaciune, cîteodata este dorinta de a vorbi cu Dumnezeu. În rugaciune eu prefer urmatoarea formula: „Iisuse, Dumnezeul inimii mele, vino si te uneste cu mine în veci". Cînd spun aceasta simt o pace. Am cautat sa curatesc aria sufletului de orice patimi. Orice fac, fac ca pentru Domnul. Cînd faceam ascultare la bucatarie ziceam ca vin copiii lui Iisus sa le dau de mîncare. – Povestiti-ne cum ati primit sau cum primiti lumina în timpul rugaciunii? Maica Alexandra: Pîna nu faci pace cu Dumnezeu si cu toti oamenii nu poti ajunge la rezultate deosebite. În inima mea simt o caldura, o bucurie duhovniceasca. Pace cu Dumnezeu înseamna sa nu faci pacate. Pacate marunte mai face omul, caci nu se poate ca omul, cu gîndul, cu mintea, sa nu greseasca; dar sa nu faci rau nici unui semen. În suflet arde un foc. Eu am stat 7 ani în pribegie si cînd veneam de la biserica, aflata la 7 kilometri, ma rugam tot timpul pe drum, faceam toata pravila în gînd. Bucuria sufletului e cînd vede ca nu s-a certat cu Dumnezeu, cînd a facut voia Domnului. Cînd încerci sa lucrezi poruncile Domnului poti ajunge sa faci minuni, cum s-a întîmplat cu multi calugari. – Cum l-ati vazut pe Iisus Hristos? Maica Alexandra: L-am vazut de mai multe ori. La Dragomina, în vis, l-am vazut îmbracat în

hainele de Înviere, albe, nu era mînios însa era de o înfioratoare seriozitate. În icoane nu este ca în realitate, te înfiora seriozitatea cu care te privea. Ma asteptam sa spuna o predica extraordinara, l-am invitat sa stea cîteva clipe pe scaun si cînd am vazut ca vrea sa plece L-am întrebat: „ Doamne, ce sfat îmi dai?” Mîntuitorul mi-a spus clar: „Tine-te de Evanghelie!” Si a plecat. Noi nu suntem asa cum ar trebui sa fim în viata aceasta desi ne straduim sa facem numai binele. Dar El, ca judecator care Stie perspectiva noastra de a cadea în iad, ne priveste cu o înfioratoare seriozitate. Prima întîlnire cu Mîntuitorul a fost la Alexandria. Acolo ma duceam la biserica Sfîntul Alexandru. Era înainte de a merge la manastire dar deja mi se aprinsese sufletul de dragoste pentru Hristos. Cînd a scos preotul Sfînta Evanghelie la slujba, deasupra Evangheliei L-am vazut pe Hristos. Alta data, tot la biserica Sfîntul Alexandru, am vazut-o, cu duhul, pe Maica Domnului, deasupra catapetesmei si dupa ce s-a terminat slujba, Maica Domnului s-a dat jos de pe catapeteasma si a îngenunchiat si a început sa se roage. Alta data am visat o icoana a Maicii Domnului plîngînd. Era pe cînd eu voiam sa ma duc la manastire dar familianu ma lasa fiindca eram singura fata la parinti. În vis l-am vazut si pe sfîntul Alexandru (la biserica sa) si i-am spus ca vreau sa ma duc la manastire iar el m-a binecuvîntat. Pe sfîntul Alexandru îl am ca ajutator permanent, patronul meu. Cît am stat în padure singura m-am rugat la bunul Dumnezeu sa nu vie nici un duh rau sa ma sperie si nici un înger luminos sa ma faca sa ma mîndresc: „sa nu-mi arati nimic, Doamne, ca tu stii ca eu sunt slaba”, (cînd eram în padure vedem doar scînteioare în fata mea cînd ma rugam). De aceea nu m-am temut niciodata, în zi sau noapte, ca întodeauna i-am avut pe Maica Domnului si pe Mîntuitorul cu mine. Au mai venit maici la mine sa-mi ceara sa locuim împreuna dar le-am zis: „Daca stau cu dumneata înseamna ca am nadajde în fratia ta ori eu am nadejde în Dumnezeu!” Am vazut-o si pe Maica Domnului într-o asemenea slava ca am crezut ca rasare soarele si am zis: „Vai, ce frumos rasare soarele!” dar era Maica Domnului. Si avea o lumina mai mare decît a soarelui. S-a uitat de acolo de sus la mine si mi-a zis ca s-a apropiat sfîrsitul lumii. La fel mi-a spus si Mîntuitorul cînd l-am visat pe pamînt ca om. Eram copil si tot ceea ce vedeam credeam. Am avut inspirata credinta în Tatal, Fiul si Sfîntul Duh de la familie. Mama, tata, bunicii erau binecredinciosi si nici nu m-am gîndit ca Satana ar putea lua chipul Mîntuitorului. În chip de înger pot sa vina diavolii însa în chipul Maicii Domnului nu, ca nu-i lasa Maica Domnului, e prea mare. Am învatat de la bunicii mei ca orice as face, întîi sa-mi fac cruce. În Valahia este o credinta bine întemeiata. – Ce trebuie sa tacem pentru mîntuirea noastra? Maica Alexandra: Pace. Mîntuitorul cînd s-a aratat dupa Înviere a spus ucenicilor: „Pace voua!” Sa cautati pacea cu Dumnezeu si cu semenii, sa nu faceti rau la nimeni. Ca sa poti sa ajungi la dorinta de a comunica cu Dumnezeu trebuie sa ai pace, sa nu te razboiesti cu nimeni si atunci vine si dorinta de a te departa de oameni si de a ramîne numai cu Dumnezeu. Ca sa scoti relele din tine trebuie sa te lupti cu tine însuti, prin vointa, sa voiesti sa te lupti cu tine ca sa îndepartezi pe îngerii Satanei. Poti cere ajutorul lui Dumnezeu iar în rugaciune ajuta mult zilele de post. Noi postim luni, miercuri si vineri, miercuri pentru ca s-a tinut sfatul cel viclean asupra Mîntuitorului, vineri pentru ca s-a împlinit sfatul si au ucis pe Domnul iar lunea pentru prisosul cerut de Mîntuitorul cînd a spus apostolilor: „Daca nu prisoseste dreptatea voastra mai mult decît a fariseilor nu puteti intra în Împaratia lui Dumnezeu''. Carne în general nu se prea manînca în manastiri dar în general despre post nu se vorbeste. Postul este foarte bun pentru cine poate sa posteasca. Însa toate lucrurile se fac cu dreapta socoteala si cu antrenament. Toate cu antrenament: si postul si rugaciunea si închinaciunea, si toate cu staruinta. – Cum vedeti viitorul neamului nostru? Maica Alexandra: Eu traiesc foarte absesnt de lume, am facut un zid între mine si lume. Iubesc poporul romîn si doresc foarte mult si ma rog la bunul Dumnezeu pentru prosperitatea romînilor însa ca sa lucrez activ n-am cum. Biserica ortodoxa nu conlucreaza separat de conducerea statului si noi ne rugam ca bunul Dumnezeu sa ajute conducerea actuala a statului. – Cum se uneste mintea cu inima? Maica Alexandra: Pîna cînd n-ai liniste, pace, nu se uneste mintea cu inima. Eu am plecat din

tinerete cu Iisus în inima. Odata, cînd am plecat de la o manastire sa ajung acasa si am pierdut cursa iar urmatoarea cursa era doar a doua zi, ramasesem singura si straina la marginea drumului. Dar Dumnezeu nu m-a parasit si o familie de oameni saraci dar credinciosi m-au luat la ei acasa peste noapte. Eu am avut întotdeauna încredere si niciodata nu m-a lasat desi am avut parte de ispite amarnice. Totul ti se va plati dincolo, de aceea sa zici: „Doamne, daca trebuie sa sufar aici, ajuta-ma si fie voia ta”. Pe cînd eram pustnica în padure, niste oameni au pîrît la militie ca este o maica în deal si au si mintit ca eram în legatura cu „Sfîntul Ioan de la Vladimiresti”. Nu stiu daca era sfînt, ca pîna la dreapta judecata noi nu osîndim, nici nu ne mîndrim, urmam calea de mijloc a lui Dumnezeu. Nu ne mîndrim cînd ne lauda oamenii. Deci nici cînd a strigat militia dupa noi nu ne-am smintit. Si am rugat pe Dumnezeu sa-i ierte ca m-au pîrît. – Cum trebuie sa fie mintea unui credincios? Maica Alexandra: Mintea sa fie îndragostita de Iisus; sa vezi ce a spus El si sa cauti sa-I placi Lui cît mai mult si atunci simti bucuria duhovniceasca. Numai biruindu-te pe tine însuti, poti sa îi iubesti pe vrajmasii tai, sa-i binecuvintezi pe cei ce te blesteama, sa faci bine la cei ce-ti fac rau. Este o lupta si pentru aceasta trebuie timp si trebuie sa tot citesti ca sa stii ce-a poruncit si ce-a spus Mîntuitorul. Omul trebuie sa fie mai întîi documentat, sa stie, sa aiba o orientare. – Ce este sufletul? Maica Alexandra: Sufletul este biserica unde se cînta lui Dumnezeu si în ea trebuie sa arda mereu o candela: inima. Asa îmi explic de ce în toate împrejurarile vietii Mîntuitorul si Maica Domnului mau ajutat vizibil. – Ce legatura este între frica si iubirea de Dumnezeu? Maica Alexandra: Frica de Dumnezeu are omul care nu prea împlineste poruncile; cel care-l iubeste pe Dumnezeu nu se mai teme de El. – Cum sa întelegem rugaciunea în fata unei icoane? Maica Alexandra: Icoana nu nu este un idol. Icoana este ca si cum ai avea dumneata fotografia mamei, a tatalui, a fiului sau a altcuiva din familie pe care îl iubesti. Noi ne uitam la icoane ca la Dumnezeu si ca la prietenii nostrii, sfintii; îi cinstim. Cum ne uitam la fotografia tatalui asa ne uitam la fotografia Mîntuitorului. Sunt si icoane facatoare de minuni dar acest lucru este dupa cum crede fiecare, ca nu toti au acelasi nivel de întelegere si aceeasi credinta. – Ce traitori ati cunoscut? Maica Alexandra: Am cunoscut la schitul Magura o maica, Minodora, venita de la Nistru, care împlinea poruncile Mîntuitorului: era saraca, n-avea mai nimic în casa, oricine venea sa-i ceara ceva ea îi dadea chiar ultima bucatica, facea privegheri, rugaciuni, posturi, nu judeca pe nimeni. La Manastirea Jepca, unde s-a calugarit Maica Minodora erau 700 de maici. Una din ele nu vorbea cu nimeni. Odata s-a rupt lantul ciuturii de la fîntîna si cînd a mers sa ia apa, o alta maica i-a spus sa nu sa duca deoarece s-a rupt lantul. Ee a tacut si a mers înainte si dupa un timp apare cu galeata plina. Cealalta maica fuge sa vada ce s-a întîmplat si vede apa ridicata pîna sus si începuse sa scada usor spre nivelul ei obisnuit. Maica Minodora a avut o viata duhovniceasca caci a avut multe exemple la manastire. – Ce sfaturi duhovnicesti dati mirenilor? Maica Alexandra: Dumnezeu priveste cu dragoste catre familia care se roaga si posteste împreuna. Postul însotit cu rugaciunea ajunge foarte repede la Dumnezeu. Fiecare însa dupa puterea lui de întelegere. La cei care stim ca nu prea pot sa posteasca nu le zic sa posteasca decît putin. Însa, în general, le spun sa-si tina demnitatea familiei, sa-si creasca copiii în frica lui Dumnezeu, ca la dreapta judecata vor raspunde daca au crescut niste copii în lume si nu le-a aratat lumina lui Dumnezeu; nu e suficent sa le dai haine si mîncare, trebuie sa-i înveti ca cine nu se teme de Dumnezeu nu se rusineaza nici de oameni. Sfatul este sa cresti copiii în frica de Dumnezeu, sa le arati pe Dumnezeu ca pe o persoana vie si prezenta, nu ca o poveste; sa-i înveti sa-L iubeasca. Sa faceti rugaciuni si sa le spui: „Ia sa vedem astazi ce fapta buna facem: ajutam un batrîn sau vizitam un bolnav la spital...” Deci sa antrenezi copilasii la fapte bune si sa le arati ca sunt si fapte rele de care trebuie sa se fereasca si sa nu le faca. Iar seara facem proces de constiinta. Cînd am gasit pacea sufleteasca atunci zîmbim la toata lumea,

nu pîrîm pe nimeni iar daca cineva ne greseste îi trecem cu vederea. Înaintea lui Dumnezeu, la dreapta judecata, feciorelnicii vor fi primii iar a doua ceata vor fi cei casatoriti care nu si-au întinat casatoria, care au fost cinstiti. Nu trebuie sa fim toti calugari, important este sa-L iubim pe Dumnezeu. Manastirea Dragomirna, 1990

Convorbire duhovniceascã cu Pãrintele Nicodim de la Tarcãu Si vazînd eu ca nelinistea tot nu ma lasa, într-o zi am pornit spre chilia parintelui Nicodim, de pe Valea Tarcaului, dincolo de Manastirea Tarcau, peste drum, într-o poiana luminoasa, împodobita cu verdeata si ocrotita de o padure de fagi, de stejari si de brazi. Prof. Mircea Dumitrescu M. D.: Parinte, bine v-am gasit... P. N.: Bine ati venit! M. D.: Sa va dea Dumnezeu ani multi! P. N.: Mie nu are de unde sa îmi dea, ca sînt cam multi! M. D.: Eu sînt profesorul Mircea Dumitrescu, din Bucuresti. Am fost recent, cu niste studenti... Parinte, spuneati sa traim noi, ca dumneavoastra aveti prea multi ani. Cînd v-ati nascut? P. N.: În 1906. M. D.: Unde, parinte? P. N.: În comuna Bicaz, satul Cîrnu. Aici unde acu' este iaz. Dincolo de baraj a fost satu' nostru. M. D.: Ma iertati, parinte ca îndraznesc sa va întreb, pentru ca ati apucat niste vremuri cu totul aparte... Ati simtit din copilarie chemarea predicarii, chemarea meditatiei, chemarea reflectiunii si asa mai departe? P. N.: Sigur ca da. Am facut armata, ca toata lumea. Dupa aceea a trebuit sa-mi dirijez situatia. Ca sa ma casatoresc vedeam ca lumea e asa nestabila. Nu era nimic stabil. Nu era nimic statornic. Si atunci am plecat de-acasa, de-acolo, pîna la Tîrgu' Ocna. Era... M. D.: Ce vîrsta aveati atunci? P. N.: 24 de ani. Am plecat la Tîrgu' Ocna, la Schitul Magura. Acolo era un preot, arhimandritul Grigore Petrovici, fost vicar la Episcopie, la Roman. Era un om bine în felu' lui... Si m-a facut acolo monah, m-a facut diacon, preot... Dupa ce m-a facut preot m-am notarît sa ma duc la seminaru' calugaresc. Am fost întîi la Mînastirea Neamt iar dupa aceea s-a transferat... S-a transferat la manastirea Cernica din Bucuresti. M. D.: Da. P. N.: Asa... Si acolo am facut pîna în 1940 cînd s-a desfiintat de catre Patriarhu' Munteanu si m-a risipit pe unde s-a putut. Am terminat la Rîmnicu-Vîlcea clasa a saptea si a opta... M. D.: La ce manastiri ati mai fost atunci? P. N.: Dupa ce am terminat seminaru' la Tîrgu'Ocna, m-am dus la Manastirea Horavita. Ei, n-am putut sa stau acolo. Am stat o luna de zile. Pe urma m-am dus la Manastirea Varatec, ca preot deservent. Si am deservit acolo vreo zece ani. Ei, acolo am avut destule neplaceri. C-asa este! Pentru ca lucrurile si asa sînt bune. De-acolo m-am înscris la Facultatea de Teologie de la Suceava. Am facut anul întîi acolo, dupa aceea am mai întrerupt iar, ca s-a transformat în Institut Teologic, la Bucuresti. M-am dus acolo, la Institutul Teologic, mi-am dat anul trei si patru si cu asta am terminat, cum se zice... M. D.: Ati avut profesori mari la Teologie? P. N.: Am avut pe parintele Staniloaie, l-am avut pe parintele Teodor Popescu... La Teodor Popescu am luat licenta! L-am avut pe parintele Chealda, pe parintele Barto..., nu-i mai tin minte... Da, era o

elita de profesori... Si i-am apreciat foarte mult pe parintele Teodor si pe parintele Staniloaie... L-am avut la dogmatica. Eu am cursurile dumnealui aici. Si le mai citesc iar si iar... le tot citesc. M. D.: Parintele Staniloaie poate fi considerat un parinte spiritual al dumneavoastra? P. N.: Poate fi într-o masura, asa... ca profesor. M. D.: Ca profesor... P. N.: Încolo am avut pentru el o deosebita simpatie, asa, ca profesor emerit. M. D.: Dar considerati pe alt profesor pe care l-ati avut sau pe care i-ati avut la Institutul Teologic ca parinti spirituali? P. N.: Înteleg... înteleg... da! Nu... n-am avut! M. D.: Da... Ma iertati... ati simtit... Cum ati putut suplini totusi aceasta, n-as zice chiar lipsa, dar, totusi, aceasta lipsa de concordanta între aspiratiile dumneavoastra spirituale si un eventual parinte spiritual? Cum le-ati suplinit? Cum le-ati înlocuit? Cu ce? P. N.: Pai, cu ce sa le-nlocuiesc... Am venit sa ma retrag cînd am putut. M. D.: Am înteles. P. N.: Asa... Atunci n-am putut din cauza serviciului si atunci, cînd am iesit la pensie, am venit aici, asa, ca sa ma retrag, sa meditez asupra situatiei mele interioare. M. D.: Da. P. N.: Ca sa ma lupt cu omul din mine, cu mine însumi. Asta era... M. D.: Cel mai greu. Era problema cea mai grea. P. N.: Si înca n-am ajuns la capat... Mai am mult de lucru. Lupta cu sine este o lupta groaznica. Este o lupta foarte puternica. M. D.: Dezvoltati, va rog. P. N.: Aceasta lupta... nu pot sa o fac decît în singuratate, în alt fel nu se poate. Ei, ori... am ajuns la o etate, la o etate înaintata, acum mi-au scazut puterile, chiar si cele intelectuale într-o anumita masura, si nu mai pot lupta. Acum as vrea sa ma retrag în manastire din cauza slabiciunilor fizice. M. D.: Da... De ce credeti ca, totusi, lupta cu sine însusi, nu ca este cea mai cumplita, ca tensiune vreau sa spun, cea mai dura, cea mai necrutatoare, dar chiar si în timp ea dureaza, pentru unii, tot timpul existentei lor... P. N.: Tot timpul vietii dureaza. Tot timpul! M. D.: Care credeti ca ar fi motivele pentru care lupta cu mine însumi este cea mai cumplita? P. N.: Motivele, care sa fie? Întîi este legatura cu divinitatea... În aceasta legatura vine spiritul cel rau si te lupti mereu... Cu el trebuie sa tii lupta continuu... Aceasta este lupta! Cea care tine toata viata si nu se termina niciodata... Cum zice Mîntuitorul Iisus: „În ce te voi gasi în aceea te voi judeca”, Cu aceasta trebuie sa avem legatura. M. D.: Asta înseamna, oare, înnabusirea, învingerea unor pofte lumesti, unor... unor instincte care-si cer... P. N.: Daca omul cauta, într-adevar, mîntuirea sufletului, acestea se înving usor. Dar trebuie sa fii mereu prezent si mereu atent. În fiecare clipa! Pentru ca, în fiecare clipa, întunecatul vine mereu. M. D.: Ar exista doua forte... P. N.: Asa! M. D.: Binele si raul, daca vreti... P. N.: Asa, sa zicem asa... Adica, Dumnezeu vine si zice asa Gînditorul: „Cautati Împaratia cerului caci este înauntrul vostru”. Adica, cu noi însine trebuie sa ne luptam, noi trebuie sa devenim, asa, aspiranti catre Dumnezeire... Totdeauna! Aceasta este puterea si lupta. Dar si cele rele mereu striga în noi. Zbiara pe de laturi si striga. Si noi sa strigam mereu la puterea Dumnezeiasca, din clipa în clipa, ca daca o clipa a ramas... ramîne un gol si-n golul acela el gaseste loc. M. D.: Se poate vorbi despre aceasta permanenta lupta, ca este, de fapt, si-o permanenta stare de veghe? P. N.: Pai, da, asta este! O permanenta stare de veghe. Sigur! Chiar si cînd dormi trebuie sa fii treaz. Ca, daca practici aceasta vointa, asa, se practica si o rugaciune mentala, care, se zice, dupa aceea, trece în toata fiinta, de la o vreme, si se mecanizeaza si asta se chiama ca rugaciunea trece la inima, asa cum spun unii Parinti.

M. D.: Da. P. N.: E o teorie, însa eu n-am gasît-o... Si, trecînd în fiinta umana, chiar dormind, rugaciunea continua. M. D.: Eul uman... P. N.: Si cu eul uman, cu chestia asta, trebuie sa ne socotim totdeauna neperfecti. Niciodata ajunsi la perfectiune! Si atunci vine ceea ce se numeste smerenie. Sau smerita cugetare. Prin aceasta sfintii parinti s-au ridicat la stralucire. M. D.: Da un sentiment de eliberare, de plenitudine, aceasta lupta cu sine însusi? V-a dat? P. N.: Da... da... Dar trebuie mult timp ca s-ajungem la acest ceva care se cheama contemplatie, care se cheama auto-transformare. La aceasta au ajuns unii sfinti parinti, dar noi n-am putut sa ajungem nici acum. N-am ajuns la aceasta, la acest exercitiu asa de grozav! M. D.: Prin urmare, ati vorbit despre meditatie, despre contemplatie. P. N.: Asa... M. D.: Putem vorbi si despre iluminare? P. N.: Pai, iluminarea vine pîna aici. Aceasta e o iluminare cînd... cînd stai permanent si nu dai voie celui rau sa intre în tine... M. D.: E o stare de iluminare... P. N.: E o stare de iluminare, sigur... Sînt mai multe trepte de iluminare... Chiar în timpurile noastre... era un sfînt, în Rusia, unu' Serafim, era la Manastirea Sahau, care stia de acestea. El a ajuns la aceasta iluminare, adica a ajuns sa aiba permanent pe Duhul Sfînt în fiinta umana. M. D.: Si asta este o eliberare, nu? P. N.: E o eliberare de tot ce este material... M. D.: Gasiti deosebire între iluminare, contemplatie, extaz? P. N.: Extazul vine la urma. Extazul e atunci cînd omul s-a transformat si îl ia Puterea Dumnezeiasca si îl duce Dincolo... Numai cu cine vrea Dumnezeu se face asta. Asta a vazut sfîntu' apostol Pavel... s-a ridicat pîna la al treilea cer... nu stiu, în trup sau în afara din trup, nu stiu. Si a vazut lucruri care nu se pot spune si care nu se pot vorbi de mintea omeneasca. Si s-au înaltat multi. Avem si noi, în Vietile Sfintilor, un caz în care un frate a fost condamnat pentru furt de vase sfinte – si aceasta pe vremea aceea se condamna cu moartea daca nu se putea dovedi nevinovatia. Si, l-au chinuit pe acesta mult timp, iar el n-a pîrît pe nimeni, nici n-a acu zat pe nimeni niciodata, desi stia cine l-a ascuns. L-au batut, l-au chinuit, l-au pus la încercari grele, la foc, la fum... Acum, daca au vazut ca n-au scos nimic de la el, îl duceau sa-l execute. Si cel care ascunsese vasele se duce la egumenul mare si îi zice: „Bun parinte, am gasit vasele. Sa nu mearga fratele sa fie executat”. Si dupa aceea i-a redat libertatea, a venit, a stat în chilie, s-a rugat si, în rugaciune, a adormit. Adica s-a mutat în lumea cealalta. A murit! Dupa atîtea chinuri Dumnezeu l-a scos din aceasta viata... Acum, fiecare voia sa ia ceva din binecuvântarea, din hainele lui sau din pielea lui. Staretul locului l-a încuiat în Altar, în Sfintul Altar l-a încuiat, si-l cheama pe mai marele regiunii de acolo, tot un preot mare. În cheama sa vada. Cînd l-a chemat, si îi descuie repede, acolo au gasit numai hainele, dar trupul nu l-o mai gasit... Înseamna ca Dumnezeu l-a luat cu trup cu tot. M. D.: L-a înaltat!? S-a înaltat!? P. N.: S-a înaltat. M. D.: S-a înaltat sau L-a înaltat? P. N.: L-a înaltat... nu s-a înaltat el. Dumnezeu L-a înaltat pentru suferinta care a primit-o si pentru ca nu a cîrtit deloc, pentru nimeni. N-a pîrît pe nimeni. N-a dat vina pe nimeni. Ajunsese la sfintenie. Asa mai avem acum la noi, în România, pe sfintul Ioan Iacob, fost calugar la manastirea Neamt. El s-a nevoit în Pustia Hoveza. Acolo a dormit în 1960 si-acum e vorba sa-l aduca în tara. El s-a nevoit atît de mult si a adormit, si a fost asezat în „pestera mormintelor”. Si, dupa multi ani, în 1980, s-a aratat în vis lui Victorin Ursache, sa vina sa-l dezgroape. Si a venit si l-a dezgropat si a gasit trupul întreg si nealterat deloc... Atunci, ce-a zis? „Poate e un blestem.” A facut patruzeci de zile liturghii si cu dezlegari. Ei! Trupul tot asa a ramas... dimpotriva, si mai frumos s-a facut. Si atunci l-a declarat sfint. I-a facut racla de argint. Acum e vorba sa-l aduca în tara. M. D.: Da.

P. N.: Acestea sînt lucruri care se fac... Si în acestea trebuie sa nazuim noi. M. D.: Starea de sfintenie... în care granita dintre trup si suflet dispare. P. N.: Da... da... dispare. Mai sînt si alte lucruri... Tot asa, declarate! Ca unul muncea la bucatarie, Eufrosin Bucatarul îi zicea... Si era el foarte concentrat la rugaciune tot timpul, si la nevointe, si facea lucrarile Manastirii ca pentru Dumnezeu. Totdeauna! La un moment dat zice ca un preot deacolo, din Manastire, merge sa vada ce este cu bucatarul Eufrosin. Si i-a aratat Dumnezeu ca era într-o gradina frumoasa, cu livada, cu pomi, si parintele Eufrosin îi da trei mere din gradina aceea. Preotul le ia si pune merele în batista, pe patul chiliei. Deci, el a fost la realitate acolo! L-a întrebat pe Eufrosin: „Unde ai fost asta noapte?” „Acolo unde m-ai vazut am fost!” Asta înseamna ca s-a transformat trupul lui egal cu sufletul. Disparuse granita dintre trup si suflet. M. D.: Sfintenie! P. N.: Asa! Si, ce se întîmpla? Acum s-a dus... A aratat merele la Sobor: „Uite, astea mi le-a dat parintele Eufrosin din Rai”. Si a venit tot Soborul sa-l vada la bucatarie. El disparuse de la bucatarie. Si unde s-a dus? Pai daca e Raiul deschis, unde a avut sa se duca decît în raiul lui. Deci, acum era transformat, liber sa se duca în Rai. M. D.: Da! P. N.: Cu trup cu tot. M. D.: Parinte, revin putin. Pornind de la starea aceasta de lupta interioara care înseamna forma pe care o ia tendinta de autodepasire, de atingere a stadiului de Sfintenie. P. N.: Da... M. D.: Parinte, sunt mai multe etape, probabil. P. N.: Sînt... M. D.: Puteti sa-mi definiti, desi este cam scolareste ce va pretind eu, aceste etape. Am vorbit de iluminare, de meditatie, de contemplatie, de extaz, acestea sunt... care ar fi ordinea... sau altele sunt aceste etape? P. N.: Acestea sînt. Nu sînt altele. Dar... M. D.: Care ar fi ordinea lor? P. N.: Ca sa ajungi la extaz trebuie sa treci prin toate celelalte. M. D.: Care sunt acelea? P. N.: Iluminarea, în primul rînd... Rugaciunea continua... Si dupa aceea, vederea cu ochii sufletului. Sa vad Dumnezeirea în mintea mea. Extazul vine de la Dumnezeu. M. D.:N-ati spus nimic de meditatie. Ce loc ar ocupa în aceasta însirare, în aceste etape? P. N.: Meditatia ocupa tot timpul. În toate... Nu-i o treapta... Asta-i o metoda. M. D.: Putem spune ca acest proces îndelungat înseamna, de fapt, un proces de autocunoastere? P. N.: Da. Este si o autocunoastere. Dar trebuie sa fie mereu cu smerenie... M. D.: Cu smerenie. Am înteles. P. N.: Asta este cunoastere. A se cunoaste pe sine, sa vada în ce stare poate fi... M. D.: Sigur ca da. Nu pentru acea stare de narcisism, de egolatrism. P. N.: Nu. Aceea e cadere... Asa o cazut îngeru' cel care si-a pus scaunul loc sa fie asemenea cu cel înalt. M. D.: Si smerenia însoteste toate celelalte trepte pîna se ajunge la acea stare de sfintenie. P. N.: Niciodata nu trebuie sa ne spunem noi c-am ajuns la acea stare de sfintenie. Ca atunci... Toata fapta buna care o faci s-o acoperi cu smerenie. Ca sa n-o vada diavolul!