Criterii Ale Selectiei Sportive.docx

Criterii ale selecției sportive A) Concepte, analiza terminologică, istoric Individualizarea,

obiectivizarea

şi

ierarhizarea

indicatorilor

modelului

logic

al

performanţei sportive moderne, coroborate de momentul participării fiecăruia la procesul complex al realizării ei impun o anumită succesiune în tratarea şi analizarea eficienţei lor. În viziunea noastră, performanta sportivă izvorăşte din 3 surse principale: valoarea biologică şi a personalităţii sportivului, cea intelectuală exprimată de corpul de specialişti, care conduce programarea modelului de antrenament, şi timpul. În acest triptic, timpul este o constantă, iar celelalte două surse sunt variabile. Dar cea mai importantă premisă rămâne potenţialul genetic, talentul copilului său juniorului depistat oportun şi încadrat într-un sistem de pregătire, desfăşurat în deplină armonie cu procesul de învăţământ. Selecţia presupune o acţiune amplă de natură conceptuală şi organizatorică de evaluare pe diferite planuri (anamneza, diagnosticarea stării de sănătate, nivelul de creştere şi dezvoltare fizică şi funcţională, disponibilitatea psihică etc.) a unor colectivităţi mari de copii şi juniori. Prin urmare, cadrul organizatoric are nevoie de un ansamblu de criterii şi indicatori, de fapt un model cu care se operează în alegerea celor mai dotaţi pentru un anumit tip de efort sportiv. Numărul criteriilor, structura lor (biologică, motrica, psihologică şi sociologică), succesiunea aplicaţii, procedeele de măsurare şi interpretare unitară a multitudinii de date izvorâte din testarea subiecţilor au generat un sistem. Prin caracterul său atotcuprinzător, exprimat în tendinţa de a aplica în tot spaţiul de pregătire a sportului românesc aceleaşi criterii, aceeaşi scalare a valorilor înregistrate, cu păstrarea specificului fiecărei discipline şi probe sportive, de a opera cu aceleaşi concepte şi metode de testare şi interpretare, de a grupa toţi specialiştii solicitaţi în diverse momente ale desfăşurării sale, acesta a devenit un sistem naţional de selecţie, rod al gândirii şi practicii sportive româneşti. Selecţia este un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponibilităţilor înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice şi motrice) pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau proba sportivă. Conceptul de selecţie a fost folosit iniţial într-o acţiune de profil economico-social, fundamentată ştiinţific încă de la începutul secolului al XX-lea pentru diagnosticarea precoce a aptitudinilor profesionale şi orientarea talentelor către o profesiune sau alta, pe baza unor teste şi metode menite să evidenţieze dexteritatea manuală, recepţionarea şi învăţarea corectă şi rapidă a unor scheme motrice. Prin extensie, conceptul de selecţie a fost preluat de activitatea sportivă în deceniul al III-lea al secolului XX, pentru a nominaliza o acţiune similară de depistare a unor disponibilităţi motrice pentru sportul de performanţă. Ne fiind un concept clar conturat, selecţia 1

sugera doar începutul unei acţiuni de pregătire sportivă care, de-a lungul anilor, a cunoscut diferite exprimări consemnate în literatura de specialitate. Cea mai vehiculata expresie a fost specializarea timpurie, care exprimă preocuparea spre dirijarea copilului către o probă sau ramura sportivă încă din fragedă vârstă. Mai târziu, în anii 60, a apărut expresia iniţiere precoce, care atenua direcţionarea specializării sportive spre un proces premergător şi preparator al viitoarei consacrări de la o vârstă fragedă. Apoi s-a folosit (şi expresia s-a păstrat) selecţia primară, care reprezintă momentul intrării copilului – pe baza unor criterii – în unităţile sportive specializate. Dar, o dată cu elaborarea Sistemului naţional de selecţie şi pregătire, s-a consacrat o altă expresie mai adecvată. Mai întâi, actul selecţiei nu este izolat şi nu reprezintă în nici un caz un scop în sine pentru că, odată terminat, determina un proces de pregătire care duce către un alt moment al selecţiei. Deci, selecţia este un proces desfăşurat până la atingerea limitelor superioare ale performanţei. Iată, de ce conceptele de selecţie şi pregătire, au fost reunite într-o sintagmă ce sugerează un proces complex corelat şi direcţionat către o anumită specializare a copilului şi juniorului. Instituţionalizarea sistemului unic de selecţie şi pregătire a copiilor şi juniorilor se realizează în anul 1976, fiind precedată de analiza experienţei acumulate pe plan naţional şi internaţional. Sinteza acestor cercetări a demonstrat că avem de-a face cu o diversitate de opinii, de soluţii şi că, de fapt, în lume nu există sisteme verificate de timp, ci doar şcoli dispersate, dar ne generalizate şi ne investite cu autoritate metodico-stiintifica. Ca urmare a acestei stări de lucruri, Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Ministerului Tineretului şi Sportului şi-a propus, încă din anul 1970, să elaboreze un sistem care să unifice experienţele avansate, dar răzleţe ale unor specialişti romani, să valorifice adecvat informaţiile provenite din cercetarea fundamentală şi aplicativa, să experimenteze şi, în final, să definească o gândire şi un instrument practic, cu aplicabilitate în tot spaţiul de pregătire şi concurs al sportivilor din ţara noastră. Într-un asemenea context, Centrul de Cercetări Ştiinţifice al MTS, împreună cu Institutul de Medicină Sportivă şi cu specialiştii din unităţile sportive ale Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei au procedat la testarea somatică şi motrica a întregului efectiv de elevi din unităţile sportive şcolare. În intervalul 1969-1972, Centrul de Cercetări efectuase măsurători asupra potenţialului biomotric al unui eşantion semnificativ de elevi, eleve şi preşcolari (deci de la 4 la 18 ani) din populaţia şcolară a ţării, din medii sociale diferite (oraş şi sat) şi din medii geografice variate (munte, deal, câmpie) pentru a constata care este relaţia dintre dezvoltarea fizică (antropometrica) şi cea motrica a unei generaţii în creştere. O astfel de cercetare era cu atât mai necesară, cu cât se înregistrase şi în ţara noastră, în perioada postbelică, o accelerare (secular trend) a dezvoltării generaţiei în creştere, comparativ cu valorile înregistrate la generaţiile anterioare (interbelice, de la începutul secolului etc.). În asemenea situaţie, cunoaşterea raportului

real între indicii antropometrici crescuţi şi motricitatea fiinţei umane respective, parte esenţială a funcţionalităţii ei organice, depăşea cadrul unor simple concluzii ştiinţifice. Ea putea surprinde o perfectă compatibilitate, ceea ce era de dorit, sau, dimpotrivă, o discrepanţă în favoarea motricităţii, obligată să suporte şi să transporte o încărcătură antropometrică (greutate mai mare, talie mai înaltă, perimetre superioare) sporită şi consemnata prin procesul de accelerare a dezvoltării fiinţei umane. Concluziile cercetării potenţialului biomotric, care a fost terminată în 1972 (în prima ei ediţie, pentru că avea să fie reluată peste 10 ani, cu aceeaşi baterie de teste, pe aceleaşi trasee sociale şi geografice, cu acelaşi număr de subiecţi dintr-o generaţie imediat următoare), au evidenţiat lipsa de paralelism între cele două evoluţii (antropometrica şi motrica) după vârsta de 10 ani, îndeosebi în rândul fetelor, la capitolul motricităţii înregistrându-se indici scăzuţi şi chiar o anume involuţie după vârsta de 16 ani. Rezultatele cercetării s-au concretizat în îmbunătăţirea programelor didactice din domeniul educaţiei fizice şi sportului şcolar, pe toate treptele lui (de la preşcolar la terminarea liceului) şi în elaborarea „Sistemului unitar de verificare şi apreciere” (SUVA), menit să obiectivizeze şi să stimuleze dezvoltarea motrică a elevilor, pe de o parte, iar pe de altă parte să ofere profesorilor de specialitate un instrument concret de evaluare ritmică, periodica şi longitudinală a evoluţiei motrice a elevilor. Cercetarea a furnizat o experienţă bogată în sensul obiectivizării datelor asupra potenţialului biomotric al populaţiei şcolare, din rândul căreia trebuie să fie depistaţi copiii şi elevii superdotaţi pentru efortul de performanţă. Măsurătorile făcute în unităţile specializate ale sportului de performanţă (cluburile sportive) aveau să evidenţieze valorile motrice ale colectivităţilor deja încadrate într-un proces de iniţiere şi instruire sportivă, disponibilităţile şi limitele motrice de care s-a ţinut seama la stabilirea unor criterii şi norme pentru depistarea resurselor biomotrice existente, care, prin comparare cu datele culese de la populaţia şcolară obişnuită, ne-au condus spre statuarea unor criterii biomotrice de selecţie sportivă. Dar experienţa şi observaţiile efectuate timp de aproape trei decenii asupra fenomenului de coborâre a vârstei optime pentru marile performante, ca urmare a iniţierii precoce a copiilor şi juniorilor, ne-au demonstrat că singur examenul motric nu poate constitui o soluţie atotcuprinzătoare şi definitorie pentru actul selecţiei, ca el nu poate reprezenta girul reuşitei şi consacrării viitoare a sportivului depistat numai pe această cale. Legităţile biologice şi psihice ale antrenamentului şi concursului sportiv modern reclama găsirea acelor subiecţi care să asigure, prin fondul lor genetic, prin starea lor de sănătate, prin potenţialitatea adaptativă a organelor şi funcţiilor vitale ale organismului, prin motivaţia particularităţilor temperamentale şi caracteriale, acel ansamblu de însuşiri cerute de marea performanta sportivă. Pornind de la aceste idei, Centrul de Cercetări al MTS, împreună cu Institutul de Medicină Sportivă au elaborat un sistem complex de testare a subiecţilor şi, derivat din acesta, un sistem de criterii şi cerinţe, care se aplică în operaţia efectivă de selecţie a copilului său juniorului dintr-o masă eterogena, care prezintă 3

certitudini în ceea ce priveşte integrarea, stabilitatea, receptivitatea şi capacitatea de afirmare în activitatea sportivă naţională şi internaţională. Acest sistem îmbina într-un tot unitar o multitudine de criterii care acţionează într-o ordine prestabilită, impusă de o metodologie verificată în practică. La actul de selecţie participa o echipă interdisciplinara de specialişti, fiecare acţionând în acord cu rigorile instrumentelor de măsurat şi evaluat. Concret, în „Sistemul naţional de selecţie” acţionează 5 tipuri de criterii (medico-sportive, somato-fiziologice, biochimice, psihologice şi motrice), ale căror conţinut, norme, cerinţe, cazuistica şi sinteze le prezentăm în continuare. B) Criterii medico-sportive în selecţia sportivă În ultimele două decenii, sportul de înaltă performanţă a cumulat o sumedenie de valente biologice, socio-economice, psihopedagogice, tehnologice etc., făcând insuficienta doar selecţia naturală (cu foarte puţine excepţii) şi impulsionând ştiinţa sportului în direcţia aplicării unei selecţii dirijate. Metodologia, mecanismele şi criteriile acesteia au implicaţii profunde în sfera geneticii şi antropologiei, fiziologiei, biomecanicii şi psihologiei, medicinii sportive, ciberneticii şi informaticii, pedagogiei şi metodicii antrenamentului, economiei sociale şi chiar a futurologiei scientiste. Medicinii sportive, aceasta componentă a ştiinţei sportului, clinica omului sănătos, i-a revenit sarcina de a valorifica şi sintetiza multitudinea de date provenite din ştiinţele biomedicale sau tehnice, informaţionale sau futurologice şi de a oferi antrenorilor, profesorilor de educaţie fizică sau metodiştilor un sistem organizat care operează cu indicatori obiectivi, aplicând în acelaşi timp şi criterii de prognoza biologică (structurală sau funcţională) în vederea realizării unei selecţii dirijate, obiectivizate pentru sportul de performanţă. Aceasta componentă biologică nu are valoare absolută decât prin corelare cu partea metodico-pedagogica, cu care de altfel alcătuieşte un tot unitar în cadrul unui sistem complex. Pe de altă parte, latura biologică a selecţiei are mari rezerve compensatorii (înăuntrul sistemului său al componentei), criteriile biologice fiind deseori prioritare. Indicatorii acestor norme şi criterii de selecţie reprezintă sinteza prelucrării statistice a datelor obiective, în centrul lor situându-se „modelul biologic” al performerului de azi şi de mâine. Viaţa ne arată că acest model variază sensibil de la un deceniu la altul, uneori de la o Olimpiadă la alta, după cum nu rareori un campion se abate de la model, fără ca prin aceasta să fie contestată valabilitatea modelului. De aceea, în abordarea concretă a selecţiei dirijate trebuie dat dovadă de multă flexibilitate, clarviziune şi spirit novator, cu atât mai mult, cu cât înseşi datele ştiinţei evoluează într-un ritm alert. Iată numai un exemplu: se ştie de mult ca în compoziţia fibrelor musculare, la om, exista fibre albe, rapide (FF – „fast fibers” sau FT – „fast twitch”), cu echipamente enzimatice perfecţionate pentru eforturile explozive, de viteză, forta-viteza, şi fibre roşii, lente (SF – „slow fibers” sau ST – „slow twitch”), al căror echipament enzimatic este

favorabil eforturilor de durată, precum şi fibre intermediare (mixte) (MF – „mixed fibres” sau MT – „mixed twitch”) pentru toate acceptându-se o condiţionare genetică; iată însă că studii bioptice efectuate în ultimii ani evidenţiază posibilitatea că, printr-un antrenament perfecţionat, să se mărească numărul de fibre roşii pe seama celor intermediare, ceea ce modifică radical ponderea unor criterii fiziologice în selecţia şi orientarea sportivă. Trebuie făcută precizarea că atât din punct de vedere didactic, cât şi operaţional, biologic şi sportiv, se recomandă abordarea selecţiei la 3 niveluri:  primar (selecţia primară) de la vârsta de 4-5 ani şi până la 8-10 ani (în funcţie de disciplina sau proba sportivă);  secundar (selecţia secundară, pubertara) între 10-14 ani, de asemenea cu variaţii în funcţie de sport/probă, dar la un interval de timp de 3-5 ani de prima etapă, şi  selecţia finală (de performanţă naţională sau internaţională), care marchează de fapt trecerea spre sportul de performanţă, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanţei sportive.

5